Marţi 12 octombrie 1999

Notez abia acum: ieri sau alaltăieri, şi tot pe France Musique, o altă, emisiune despre klezmer. Furios, eram gata să închid aparatul, ca să nu aud repetate neadevărurile din emisiunea de acum vreo lună -când. De astă dată prezentatorul (altul) a spus ceea ce toată lumea ştia, iar eu, făcând parte din acea lume, doar repetasem: un lăutar (fie acela chiar evreu!), având a-şi câştiga pâinea lăutărind pentru ruşi, pentru polonezi, pentru ucraineni, pentru basarabeni (nu: „moldoveni”), nu putea interpreta „muzici” evreieşti – ci ale comunităţii care îl angaja, plătea: familie, cartier, sat, târg; rusesc, polonez, ucrainean, basarabean – adevărat, punând şi de la el un strop de evreitate (aşa cum lăutarul ţigan pune în hore, învârtite, purtate, calabreze – de la Breaza, nu de la Calabria – doi stropi de ţigănitate).

Ce reconfort când un adevăr evident, la mintea cocoşului este repus pe picioare! Cu teoria klezmerului etalată în cealaltă emisiune: „muzica evreiască influenţând folclorurile înconjurătoare”, mă trezisem în plină gândire carpato-dacică, cea care spune că nu doar noi de la Râm ne tragem, ci: ei – lăcuitorii acelui Râm – de la noi se trag, cum altfel?

Când eram copil (de tot, de tot) vedeam treaba cu limbile „pământului” astfel: „Curtea” (teritoriul, ţara) limbii noastre româneşti arăta asemănător curţii şcolii – care era şi a noastră; atât că nu avea formă rectangulară, ci rotundă, circulară. Iar dincolo-ul nu era despărţit de dincoace de vreun gard, precum curtea noastră de curţile celelalte, (de a lui Moş Iacob, cu pârleaz), ci se deosebea de acelea prin faptul că a noastră era rotundă şi plană, pe când celelalte nu ştiu ce formă vor fi avut, dar planul lor era înclinat, evazat, faţă de al nostru, cel perfect orizontal. Această percepţie ar putea fi numită, pardon, scuzaţi: limbocentristă.

Asta atâta vreme cât, la Mana, doar auzisem că ar exista şi alte limbi ale pământului, dar nu-mi ajunseseră până la urechile mele şi nu le vorbisem, eu cu. Limba mea. Abia ajuns în Ardeal, trăind printre saşi, printre unguri, învăţând cuvinte, propoziţiuni, fraze săseşti, ungureşti (la un moment dat puteam susţine o „conversaţie” în săseasca practicată în satul Buia, Târnava Mare şi în cea vorbită la Sibiu – alta), mi s-a modificat „concepţia despre lume şi limbi”; vizual: chiar dacă celelalte o înconjurau pe a mea, nu se mai aflau în plan înclinat, nu mai constituiau petalele miezului florii – deci nu mai erau subordonate românei.

Probabil pentru ca Românii să ajungă la stadiul (!) renunţării la convingerea că ei sunt buricul lumii, că mai există şi alte burice (mai frumos sună: buricuri, chiar dacă e incorect), trebuie să iasă din copilăria primă, să treacă în cea de a doua – ştiut fiind faptul că la adolescenţă nu vor ajunge decât peste încă un secol.