Vineri 22 octombrie 1999

Azi am avut o surpriză: am dat, printre „hârtii vechi” peste o scrisoare. Cu o caligrafie îngrijită, de profesoară de română, începe cu: „Stimate domn”, numără 5 pagini, este/era expediată din „Cluj-Napoca”, în urmă cu peste 22 ani, la 16 martie 1977. Semnată: „Dumitru Mircea”.

O primisem prin 25 martie (tot 1977, desigur), cea pe care o amintisem în Culoarea curcubeului, la capitolul VIII „Scrisorile”. Acolo, în carte, o rezumasem inexact.

De ce? O voi fi avut când redactam cartea de mărturii, dar nu şi în faţa ochilor, altfel aş fi vorbit despre ea în deplină cunoştinţă de cauză. Or n-am făcut acest lucru. Fiindcă.

De necrezut, dar adevărat: văd scrisoarea pentru a doua oară. Prima: când, la Bucureşti, pe Aleea Compozitorilor nr. 20 din Drumul Taberii, am scos-o din cutia poştală şi am citit-o acolo, pe loc, în diagonală.

Am mai povestit – în volumul pomenit: cu toate că de când fusesem interzis de a mai publica din 1970, fiindcă trimisesem manuscrise în Occident, consecinţă: cutia poştală nu mai găzduia decât chitanţe de chirie şi alte hârtii administrative, corespondenţa propriu-zisă fiindu-mi poprită de Securi-tate – începând din jurul datei de 25 martie (Bunavestire!) am început a primi şi scrisori – a, nu de la prieteni, nu de la necunoscuţi care m-ar fi simpatizat – ci numai şi numai „scrisori indignate”, fie de la anonimi, fie de la persoane cunoscute, măcar după nume. Am primit, deci, astfel de misive de la exilaţi obosiţi, deveniţi colaboraţionişti ai Securităţii (Bârsan, Barbu Niculescu) de la „profesori indignaţi” (de la Craiova, de la Suceava, de la Ploieşti – din anturajul lui Quintus), de la „preoţi indignaţi” (şi ei! -

Gheorghe Pop şi Mihai Ciobanii de la Reghin, Nicolae Dinu de la Breaza), apoi din partea unor „confraţi”: Dan Zamfirescu, Valentin Berbecaru, Alecu Popovici, H. Zalis, Dumitru Mircea.

Nu ţin minte momentul imediat următor primirii scrisorii de la Dumitru Mircea (fiind atât de apropiat de arestare – o săptămână – nu apucase să se aşeze, să prindă rădăcini în memorie), deci nu pot explica prezenţa acestei „epistole” printre hârtiile ajunse în exil; nici „absenţa” ei în momentul scrierii Culorii curcubeului.

Acum (după 22 ani!) constat că Dumitru Mircea nu mă trata cu calificative insultante, cum reţinusem. Există însă ceva şi mai murdar decât insultele.

Deşi nu fac publice decât propriile scrisori, m-am hotărât să o reproduc aici scrisoarea. Ceea ce mi-a expediat, în martie 1977, scriitorul Dumitru Mircea ar fi putut foarte bine să apară în Scânteia, măcar în Răcnetul proletar ghin Cluj. În afară de faptul că, scrisă de mână, localizată: „Cluj-Napoca”, plicul avea adresa mea bătută la aceeaşi maşină ca şi celelalte „scrisori” – de la Berbecaru, Zalis, Alecu Popovici, Dan Zamfirescu – textul are valoare în sine. Nu în Culoarea curcubeului, ci altundeva observasem că opera capitală a lui Dumitru Mircea, Pâine albă, nu fusese doar un exemplu, un îndreptar, mai corect: un reţetar (alături de Mitrea Cocor al Sadoveanului), ci „o capodoperă a suprarealism-socialis-mului”. Nu era nici măcar (doar) prost – fiindcă nu era roman, nu era literatură – ci altceva.

Nu-mi fac nici o iluzie: dintre cei de vârsta mea dacă se vor găsi trei-patru care să înţeleagă şi să guste acest produs datat: 1977, datând din 1950.

Bănuiesc: cititorii având sub 50 ani nu vor înţelege motivul reproducerii scrisorii lui Dumitru Mircea, aici, în jurnalul meu. Ba unii – ca C. Ţârlea – vor crede, sincer, că.

Ei (pluralul de la Ţârlea) nu văd unde e buba: ei „nu citeau, la acea dată”, literatura lui Dumitru Mircea, şi de ce n-am admite că autorul era sincer când îmi scria ceea ce şi cum mi-a scris; ei (idemii), bagă mâna-n foc: Dumitru Mircea, în scrisoarea mie adresată „a vrut să ironi-zeze” limba de lemn a activiştilor precum şi pseudoliteratura realist socialistă din timpul stalinismului.

Pentru cei ce nu vor înţelege ce caută C. Ţârlea, aici, îi invit să recitească măcar finalul textului „Spune-mi alături de cine semnezi.” din jurnalul de faţă, de la 30 august (1999). Din citatele produse de mine se poate lua cunoştinţă de gândirea lui C. Ţârlea, nu radical diferită de a majorităţii „intelectualilor” (mai ales a literatorilor”) din generaţia sa şi de după – acolo exersată în replica pe care mi-o dă în legătură cu scrisul lui N. Manolescu. Scrisoarea – iat-o:

Stimate domn, Mi-e destul de greu să încep rândurile de faţă, căci mă adresez unui om cu care poate mi-am întretăiat cărările trăind, fără a ajunge să-l cunosc. Dar, mă îndemn singur, elementul acesta al relaţiilor omeneşti are puţină importanţă în raport cu ceea ce izbutim să aflăm despre un seamăn al nostru care, printre alte nimicuri (de uriaşă importanţă!) ale vieţii, are curajul

— Ca şi mine – să se angajeze într-un nemilos şi neîncetat dialog cu sine însuşi, având la îndemână în această luptă aprigă şi dură doar o firavă peniţă şi o foaie de hârtie. Şi să creeze cu ele o lume care-i a lui şi ar dori-o să fie a tuturor. Omul acela îşi spune scriitor şi are teme-iuri zdravene să fie mândru de îndrăzneala lui, căci zămislirea lumii sale, sau a lumilor sale aduce a forţă demiurgică.

Din păcate, de aici şi până la infatuare (ce fiinţă paradoxală este omul; poate fi mare sau mic atât de uşor!), la pierderea simţului proporţiilor, a răsturnării temeliilor de comparaţie între subiectiv şi obiectiv rămâne foarte puţin loc!

Mi se pare că de primejdia asta n-ai reuşit nici domnia ta să scapi. Am auzit mai demult că ai scris ceva şi ai trimis peste graniţă să ţi se tipărească, închipuindu-ţi că noi, ăştia de pe-aici, care cum vom fi suntem atât de mărunţei, şi mai ales atât de nepricopsiţi la minte că nu suntem vrednici să te apreciem: „iată, domnule, o carte pentru care merită să-ţi pierzi nopţile – şi s-o scrii, şi s-o citeşti/”în nemernicia noastră – cum ar zice Sadoveanu – strălucirea măriei tale s-ar fi drămuit cu scădere şi s-ar fi stins. Că, de-o vreme încoace – iar domnia ta spune de când – altceva nu se face în ţărişoara asta decât să se spulbere valori: înaintaşii au fost puşi la zid, ciobanul Mioriţei ucis a doua oară, scările lui Manole, făuritorul, retezate iar, Făt-Frumosul basmelor (Harap-Alb) al lui Creangă) zăvorit în fân-tânăpână ce sejuruieşte că se supune orbeşte şi cine ştie câte alte grozăvii s-or mai fi făcândpână s-a ales robul lui Dumnezeu, scriitorul din domnia ta, să se ridice cu glas mare întru apărarea bietului norod al României lipsit de drepturi şi supus la cazne dia-voleşti!

Prin urmare, lumea zămislită de domnia ta, trebuie zor-nevoie s-o înlocuiască pe cea reală, altfel se duce dracului tot!

Numai că memoria noastră este nemaipomenit de îndărătnică. Drepturi din alea după care tânguie şi tânjeşte „omenia” domniei tale au mai fost pe-aici şi încă le mai simţim urmările, de şi ne zdrobim mâinile şi câtă brumă de pricepere avem ca să le ştergem. Iar dacă scriem şi descriem ce facem, tot noi suntem cei învinuiţi de fals şi mituire! Domnia ta uită că atât de multe drepturi au fost pe-aici, că, printre ele, nu s-a mai găsit loc pentru unul singur, unul mărunţel şi neînsemnat, acela spus cu inegalabilă modestie în viersul eminescian despre cam ceea ce vrem noi să apărăm, adică să fim şi noi odată şi-odată stăpâni pe amărâta noastră viaţă şi ţară, să încercăm o cale nouă, fiind că celelalte s-au dovedit cu toate dezastruoase pentru noi şi să acceptăm nişte cârmuitori mai altfel – să-i vedem, se laudă sau nu?

— Doar-doar s-or dovedi mai acătării decât cei pe care prea bine îi cunoscusem!

Că nici calea asta nouă n-a fost şi nu-i uşoară, nici ferită de asperităţi, de dramatism şi durere şi nedreptate, iar e adevărat. Se vede treaba că, în moara lumii fiind, poporul nostru nu poate ajunge la nimica fără încercări. Se mai vede că lumea n-a ajuns încă la destulă înţelepciune pentu ca naşterile să se facă fără dureri. Cu atât mai puţin cele de natură socială. În vâltorile de acest fel nu-i de mirare că omul, ca individ, sau ca fiinţă sacră dar neajutorată, sau chiar ca forţă colectivă – dacă e să vorbim pe şleau – sufere. Imaginaţia omenească experimentată a creatpână şi mitul suferinţei lui Hristos care, ca să biruie, a trebuit mai întâi să fie părăsit de ai lui, să urce Golgota şi să fie răstignit. Este ceea ce credinţa lumii noi

        (noi îi zicem ideologia socialistă) care se maturizează şi în ţara noastră, ar dori să elimine din viaţa omenirii. Şi poate că aduce ceva în direcţia aceasta.

Acel „ceva” se raportează exact la drepturile omului, ca individ cu identitate şi ca element social, dreptul omului nu coboară cu hârzobul din cer; el se făureşte, se exprimă şi se afirmă numai în cadru social – se ştie demult – altfel este vorbă umflată, deşartă şi fără acoperire. Nu există drept al omului împotriva societăţii, ci numai dreptul omului de a lupta pentu sau împotriva unei orânduiri. Asta da. Să lupte. Şi luptă. De multe ori cade răpus, nimicit. Dar ideile rămân, iar cele drepte, cele care folosesc societăţii, înving.

Este adevărat că, în cadrul societăţii contemporane româneşti, al realităţii noastre socialiste, sunt şi realităţi care nu ne plac. Păi, ia să vedem, ce fel de drepturi aş avea eu, ca cetăţean al României, dacă nu l-aş avea pe acela de a nu-mi place tot? Am dreptul să nu-mi placă totul, să văd imperfecţiunea, să mă bat pentru mai bine. Să mă bat, nu să cârtescpe de laturi. Să mă înham la treabă, săpun umărul cu nădejde şi răspundere. Şi în orice împrejurare să mă străduiesc pentu dreptul de a răspunde muncind. Iar dacă ceva nu-i bine, sau nu-mi place de şi ar fi posibil să fie bine, subiectiv vorbind, am dreptul – ba chiar şi obligaţia – să mă ridic între cei care trudesc împreună cu mine şi să spun ce cred eu că nu-i bine şi se cuvine îndreptat. Aceasta decurge din dreptul cucerit de poporul meu de-a fi stăpân la el acasă, că-i place, că nu cuiva, iar dacă unora sau altora nu le place, nu-i obligă nimeni să ne laude şi să ne aplaude. Dar să se împoti-vească nouă? Ii priveşte. În orice fel de luptă există şi riscul de a ieşi bătut. Mai ales atunci când dreptatea nu-i de partea ta. Nu forţa: cu forţa nu poţi supune oamenii la infinit.

Sunt de acord cu domnia ta că ai dreptul să zici că te zbaţi pentu drepturile omului. Numai că nu eşti singurul exponent al acestui drept. Mai sunt şi alţii în ţara asta care o fac, în fiecare clipă, de la un capăt la altul al ţării, şi de sus pânăjos. Până şi modestul semnatar al acestei scrisori. Dar o facem cu modestie şi cu un anumit rost, anume pentru dreptul cel mai sfânt dintre drepturi: să mă simt liber şi stăpân în ţara mea, iar alături şi împreună cu mine să se simtă – şi să muncească pentu asta – toţi cei care vreau binele ţării mele şi al celor care îi ţin fiinţa şi o înalţă. Aşa cum pot şi se pricep. Asta nu înseamnă că totul la noi e perfect sau că noi suntem perfecţi, nici că respingem părerile, sfatul şi ajutorul altora. Nu. Ci căutând să ne descurcăm cât mai potivit cu scopurile şi puterile noastre, sperând că astfel creştem în stima celor care încep să ne cunoască.

Apropos de asta, am umblat şi eu şi umblu mult prin multe ţări, cu treburi oficiale sau ca turist. Am văzut şi cunoscut realităţi la care şi noi jinduim demult, mai ales legate de civilizaţie şi bunăstare. Cunosc şi meleaguri mai năpăstuite decât ţărişoara noastră pe vremea otomanilor. Nu m-a împiedecat nimenea să mă duc, dar nici nu există ceva pe acolo, pe nicăiri, ca să mă reţină de a mă întoarce. Ar fi ca şi cum aş scuipa pe o sfântă ţărână a moşilor şi părinţilor mei, ca să nu mai vorbesc de obligaţia şi de dreptul de a face ceva, cât pot, pentru ţara mea, aici, unde trebuie muncit ca să-i ajungem pe alţii. Că încă n-am văzut brazdă să se răstoarne fără mână omenească şi să dea rod, nici zid să se înalţe pentru adăpost, nici fântână să se sape singură în calea însetaţilor. Ci am văzut peste tot muncă omenească. În acele ţări excelent organizate, iar la noi nu-i ca acolo şi trebuie să învăţăm cum s-o facem. Ştiu că sunt unii pe-aici care vor să trăiască în alte părţi ale lumii şi fac larmă mare că nu-s lăsaţi să se ducă unde le taie prin cap. Poftim! Ba îi lasă, ştii domnia ta prea bine. Dar nu pe toţi. Fiind că mulţi, după ce s-au ajuns aici, vor s-o întindă hoţeşte şi să muncească numai pentru sine, folosind aiurea capitalul investit în ei (şi nu numai material!), pe care ni l-au luat de la gură. Eu le zic ăstora trădători. Scurt. Le mai poţi zice şi hoţi, căci au profitat şi s-au înfruptat din truda noastră, iar când să se achite de obligaţii fac pe apărătorii libertăţii! Care libertate? Libertatea de a-ţi fura ţara? De a-ţi părăsi vatra unde ai fi de folos şi ţi s-a acordat încredere?

Vei zice domnia ta că da, e o raţiune asta, dar sunt destule cazuri, de altă natură, iar noi ne proţăpim pe poziţia lui nu. Împotriva libertăţii oamenilor de a circula în lume. Hai să fim serioşi. Şi să vedem noi câtă obiectivitate este la fiecare caz în parte!

Iată cam la acestea m-am gândit auzind că domnia ta cerşeşte nu ştiu ce drepturi pentru poporul român de la nu ştiu cine. în privinţa asta pot să-ţi reamintesc un adevăr pe care, ca român, nu pot crede că-l respingi: poporul român şi-a cucerit drepturile singur, n-a aşteptat mila nimănui. Şi o face în continuare. O va face mereu, fără zarvă asurzitoare, ci cu demnitate şi raţiune şi, mai ales, cu omenie! Ca nu cumva drepturile lui să le încalce pe ale altora, sau ca unul dintre noi să aibă mai multe drepturi decât seamănul său. Vei spune că numai un orb nu vede câte diferenţieri de acest fel sunt la noi şi îţi voi răspunde domniei tale că-i adevărat. Treaba asta, cu diferenţierile între oameni, nicăieri în lume nu-i soluţionată echitabil, de ce să i-o punem numai socialismului în cârcă? Numai pentru simplul fapt că socialismul şi-a luat în sarcină şi o astfel de soluţionare echitabilă, cât mai în folosul societăţii umane? Şi-a luat-o şi recunoaşte deschis că încă n-a reuşit. Mai degrabă ar fi de recunoscut cinstit că, prin atî-tea încercări trecând, socialismul n-a fost lăsat să se preocupe de ceea ce este propriu, nici la noi, ci a fost şi este încă, mereu şi neîncetat obligat să lupte pentu afirmare – apărându-se. Dacă undeva în lume şi în experienţa umană ar fi vreo soluţie mai de doamne-ajută, pentru fericirea oamenilor, cel dintâi socialismul şi-ar însuşi-o. Dar nu-i. Şi trebuie găsită. Noi spunem că avem datoria şi dreptul să o găsim. Poate căpână la urmă vom reuşi.

Pentru drepturi de acestea ar cam merita şi domnia ta să te aprinzi, restul miroase a flecăreală aiurită şi fudulă. Nu te opreşte nimeni să te prinzi la treabă cu toată răspunderea, în efortul mare al neamului şi ai să vezi atunci câte drepturi are omul în România, chiar mai multe decât crezi. De ce, adică, domnia ta ai fi o excepţie: să ceri într-una şi să nu faci nimic pentu ceea ce pretinzi?

Cu speranţă în înţelepciunea omenească, Dumitru Mircea Cluj-Napoca 16 martie 1977

Comentariile – altădată, acum sânt istovit.