Sâmbătă 23 octombrie 1999

Să mă apuc acum să fac analiza textului lui Dumitru Mircea? M-am dedat, epistolar, la astfel de încercări cu – în ordine cronologică: Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Mircea Ţicudean, Ruxandra Cesereanu, M. C. Oros, LI. Ică, Laszlo Alexandru. Am obosit. Nu mai am nici energie, nici chef de cursuri de alfabetizare. Aşadar, n-am să explic de ce – să produc şi probe!

— Dumitru Mircea s-a făcut, în scrisoarea cu pricina, scrib de stat, de partid, de Securitate. Scriu în jurnalul meu, personal, nu explic băbeşte, cu desene, unor băieţi şi, altfel, fete ceea ce trebuiau să ştie şi singuri (iată, nu spun unde eram şi ce făceam eu la vârsta lor cea din decembrie 89).

Aştern pe hârtie observaţiile următoare:

Dumitru Mircea este şi în scrisoare leit cel din suprarealista-i literatură: un, probabil, bunicel profesor de română la el în sat (bine: în cartierul său din oraş), însă nu mai mult. „Stilistic” (dar stilul este omul, nu?) se apropie de Lăncrănjan. Îi uneşte tradiţionala ne-stăpânire a limbii române, amândoi folosesc impropriu anume cuvinte – altfel gliiste, adiind reavăn, a ţărână. Îi despart „maeştrii”: Lăncrănjan trage (dar nu ajun ge) spre Slavici şi Rebreanu, D. Mircea trece munţii la Moldova (Creangă, Sadoveanu), producând efecte groteşti;

Dumitru Mircea va fi scris ceea ce îi ordona Securitatea (iar ordinul nu se discută), însă la el nu a fost o simplă comandă (prompt executată – de Zalis, Zamfirescu, Berbecaru). În textul lui sare în ochi intervenţia hotărâtoare a unui „consultant” al Securităţii, stăpânind nu doar dialectica marxistă (cea având formă şi mers de tanc: calcă în şenile totul, nu se poticneşte în adevăr, cu atât mai puţin în bun-simţ); ci şi teoria şi practica dezinformării. Nu va fi vorba de un securist, ci de, cum am mai spus, un „consultant”. Radu Mareş a publicat în ultimul număr din Vatra continuarea amintirilor sale de la Tribuna – apare acolo un personaj straniu

        (şi perfect verosimil): el ar fi putut fi consultantul semnatarului scrisorii;

        (Re) citind scrisoarea lui D. Mircea datată: 16 martie 1977, am avut senzaţia de deja vu, deja Iu.

Unde, când $i sub semnatara coi am mai întâlnit „luări de poziţie”, „critică constructivă”, „condamnare hotărâtă”a faptelor mele (scrisul fiind şi el, faptă) – cu superioară ignorare a adevărului, deci a citirii cărţii discutate, deci a citatelor, cu o nesfârşită siguranţă că nu va exista în veac contestaţie, necum contraatac din partea „victimei”?

Cum unde? În presa literară românească, scrisă şi vorbită, din 1997, despre Jurnal I-H-DI, sub semnăturile: D. C. Mihăilescu, Ştefănescu, Pruteanu, Zaciu, Manolescu, Dimisianu, Bianca Balotă, Ţepeneag, Alain Păruit, Adameşteanu, Iorgulescu, Buduca, Mariana Codruţ, Monica Lovinescu.

Există însă deosebiri între demascatorii mei din 1977 şi cei din 1997: „Cei dinainte” – cu excepţia indivizilor de teapa lui Eugen Barbu, Fănuş Neagu, V. C. Tudor – m-au atacat din constrângere: unora li s-a cerut (şi ei s-au executat), alţii ştiindu-se cu musca pe căciulă (Piru, Zoe Buşulenga, Virgil Carianopol) s-au grăbit să „dea dovadă”, pentru ca Securitatea să închidă ochii (sic) faţă de unele păcate ale lor, reale ori imaginare.

Dar cei din 1997?

Desigur, nu mă aşteptam la unanimitate în elogiere, însă nici la cam-panii-organizate ca cele puse la cale de revistele 22 şi România literară.

Oricâtă ură ar fi adunat cei încondeiaţi de mine în Jurnal, aceasta nu ar fi putut uni sub stindardul „apărării breslei” atâta scriitoricime ofensată.

Decât dacă între aceştia, cei de „după Revoluţie” şi bieţii oameni sub vremi agăţaţi de Securitate şi siliţi să facă muncă de auxiliari ai Puturosului Organ există o mentalitate comună:

De om-nou, de piteştizat.

Bine-bine, astfel s-ar putea vorbi (la o adică) despre scriitorii neexilaţi – dar Ţepeneag? Dar Balotă? Dar Barbăneagră? Dar Monica Lo vine seu?

La această întrebare vicioasă – vicios fiind, refuz să răspund.