Joi 9 septembrie 1999 sau: 9. 9. '999

Sami Damian nu primise o scrisoare de la mine – am scos-o din ordinator, i-am trimis-o. Cum am găsit că nu este chiar lipsită de interes, o reproduc aici, fie şi cu întârziere:

Paris, 14 iulie 1999 Dragă Sami, Abia cum îţi scriu despre volumul trimis (felicitări! La mai multe!), Aruncând mănuşa.

Am regăsit cu o ascunsă (?) satisfacţie convergenţe în gusturi – vezi, n-am spus: idei. Mai ales în privinţa unor stricători de ţară şi de cuvânt: D. C. Mihăilescu, Ţoiu, Al. George, Salex-Nepotescu, Ciocârlie.

Totul argumentat, cu citate.

Că vorbim de citate: de unde până unde un alimentat la toate troacele ca Lacouture – recent convertit, nu doar la democraţie, ci de-a dreptul la gaullisme (dealtfel ca şi fostul meu prieten Glucksmann. Ce timpuri, ce moravuri!) – poate deveni. Citabil? Cu Lacouture nu poţi merge nici până la tutungeria din colţ, dar-mite să-l iei drept izvor! Şi cum: prin filtrul. Feliciei Antip? Că vorba ceea, numai tovarăşa Felicia mai lipsea!

A propos de Felicia: nefericit şi citatul de la p. 137 din Stafia Banuş. Ce Dumnezeu: nu ţi-a sunat rău în ureche (fiindcă nu era ironie.)?

Că tot ne iubim noi, dragă Sami şi ne facem reciproc zile fripte (altfel culturale):

— Cred că este greşit – ba chiar tendenţios – comentat citatul din F. Constantiniu (p. 28), cel care zicea cam aşa: Dacă este considerată agre-siune campania din est [din partea României], să fie considerată agresiune şi campania din vest. N-am înţeles deloc, dar deloc ce vezi tu fals, mincinos, tendenţios în această simplă – şi de bun simţ – constatare? Am comis un act de încălcare a unui teritoriu străin, atât în iulie 1941, când am trecut Nistrul, cât şi în octombrie 1944, când am trecut Tisa. Despre asta era vorba, nu despre altceva. Această „balanţă”, cu atât mai vârtos, cu cât tu singur pui pe două coloane „ciuma roşie – ciuma brună” (tu îi zici pestă.).

Iţi mai atrag o dată atenţia, dragă Sami: tu, evreu, te-ai lăsat contaminat de românism (ai noştri nu percep timpul trinar, amestecă trecutul cu prezentul – când îi aranjează – ignoră ceea ce se numeşte cronologie, adică succesiunea evenimentelor).

Astfel, tu aşezi drept cauză un element care este, în realitate, efect: în chestiunea Basarabiei şi a persecuţiilor împotriva evreilor şi a ţiganilor: Vai, a existat un program, o „teorie”, însă, în executarea lui bestială, o importanţă decisivă 1-a avut comportamentul evreilor din Basarabia în timpul retragerii Armatei Române după ultimatumul sovietic – „Cele 7 zile de groază”.

Or acest eveniment s-a petrecut între 27 iunie-3 (sau 4?) iulie 1940. Masacrarea evreilor a început un an mai târziu, după 22 iunie 1941, când s-a pornit războiul. Chiar persecuţiile, chiar uciderea şi a evreilor în timpul rebeliunii legionare (Da ianuarie 1941), sunt ulterioare evenimentului din iunie-iulie 1940, deci, într-o bună măsură, încrâncenarea românilor împotriva evreilor poate fi considerată efect, nu cauză.

Tu, dragă Sami, nu poţi fi necinstit ca Ehrenburg şi ca Grossman (ei, da, disidentul de mai târziu, după ce fusese un crâncen realist-socialist), alcătuitori ai Cărţii negre (în 1945) în care stă scris (citez din memorie):

Severitatea cu care organele sovietice i-au tratat pe jandarmii şi boerii regalişti români, în Basarabia şi Bucovina de Nord era cauzată de bestialitatea cu care Românii îi uciseseră pe evrei, în Basarabia şi în Transnistria.

Fals evident pentru orice om de bună credinţă. Aici nu mai este vorba de pedeapsă, de răsplată, de „merit”- acestea în alt. Paragraf – ci de cronologie. Evenimentul B (de la Bestialitatea românilor împotriva evreilor) nu a fost înaintea Evenimentului A (de la. Atacul evreilor împotriva convoaielor de retraşi şi de refugiaţi români, începând din 27 iunie 1940), ci după.

Încă o băgare de seamă – nu cumva ţi-am mai scris-o?: afirmi că (volumul) „Dosarul Goma a fost alcătuit de Ţepeneag şi de alţii”. Nu, domnule. Dosarul – după cum stă scris şi pe copertă – a fost alcătuit de Virgil Tănase. Că Ţepeneag a fost iniţiatorul, supraveghetorul, editorul – da, însă nu se poate scrie negru pe alb ce ai scris tu. Că Tănase este un porc de câine? Este, a devenit – sau era, dar nu se ştia, avansa „acoperit”. Însă atunci – în vara anului 1977 (eu eram încă în România) -Tănase a redactat cea mai mare parte a textelor, a tradus şi el (ca şi Păruit, Marie-France Ionesco, Sanda Stolojan). Acesta este un adevăr, nu o umoare.

Despre Blandiana, ţi-am promis că nu mai zic nimic rău în scrisorile către tine: prea suferi. Ca să suferi mai puţin, am să spun că titlul capitolului închinat (sic) Dânsei I: Ana Blandiana nu putea răspunde este inspirat respectuos din filmele de spionaj sovietice (sau poate doar cele din RDG?).

Dragă Sami, după ce te mai felicit o dată (nu strică) pentru volum, îţi sugerez să reflectezi oleacă la absenţa din eseistica ta (politică) a lui Petre Roman. Dai în Iliescu, zici de Stănculescu – ce să mai vorbim de V. C. Tudor şi alţi Cionti. Dar nu spui nici de frică:

România Mare – prin directorul ei Eugen Barbu – a primit aprobare de la Iliescu, la insistenţa lui Petre Roman.

De partea mea, am să reflectez la atacurile mele nedrepte la adresa unor buni. şi am să scriu ceva numai despre nocivitatea tandemului infernal Iliescu-Roman.

Te salut, Prietenia lui

Mă întorc la Cetatea Albă:

Am vorbit de mănăstirea de maici având hramul Măria din Magdala? Bine, vorbesc acum:

Surorile de acolo vor face treabă de surori: în incinta mănăstirii va exista o bolniţă cu patru (mari) secţii: una dedicată alcoolicilor şi drogaţilor; a doua: copiilor handicapaţi; a treia: atinşilor de sida – în fine a treia: un cămin-spital pentru bătrâni.

Mănăstirea va avea un teren mărişor. Acesta va rămâne cultivat

        (legume, plante medicinale, fructe – sere), constructibil cu excepţia unor eventuale pavilioane spitaliceşti.

La „bolniţă”: fireşte, personalul medical (medici, laboranţi, tehnicieni, etc) vor fi laici – însă conducerea generală, administrativă a aşezământului va fî neapărat călugărală.

Mănăstirea va avea activităţi şi în exterior: câteva puncte de distribuire a alimentelor „crude” (ce urmează a fi preparate, acasă – de nevoiaşii care au un adăpost) şi de mâncare gătită pentru aceiaşi; unul, neapărat, la gară: acolo, în afară de mâncare caldă, să li se dea celor eşuaţi prilejul să se îmbăieze, să aibă asistenţă medicală, să poată schimba îmbrăcămintea, să le fie asigurat un adăpost – mai cu seamă pe timp de iarnă.

Când reputaţia îi va fî consolidată, mănăstirea va organiza „echipe” alcătuite din surori care vor porni la colectat fonduri – atât în locuri publice: în parcuri, pieţe, în faţa băncilor (cele cu bani, nu cele cu patru picioare, din parcuri.), cât şi la sediile firmelor prospere.

Ce confesiune va avea mănăstirea Măria din Magdala (cu biserica ei cu tot)? Ce întrebare: ecumenică – sau: neo-ortodoxă.

Că tot mă aflu la capitolul destăinuiri:

Stadionul acoperit. Cum va fi el 'coperit? Simplu: pe copertina rigidă, cea protejând în permanenţă tribunele, dar nu şi pista cu peluza – şi având „orientare” de accent circumflex fără vârf – vor fi instalate cabluri paralele, pe sensul nord-sud (al vântului de iarnă, dominant); acolo, în „odihnă ' va sta, într-un sac special, strânsă, cupola de pânză ce va acoperi restul – cum?

În anotimpurile călduroase, dar şi zilele cu ploaie, pe cablurile întinse va fî glisată spre sud pânza cupolei; simultan un balon sferic, central şi cinci-şase baloane cilindrice, aşezate radial vor fi umplute cu heliu. După ce pânza cupolei se va fixa în locurile convenite, baloanele o vor umfla, înălţa la mijoc, astfel ca apa de ploaie să alunece uşor. Deşi materialul cupolei va fi neaderent, trebuie ţinut seama de faptul că există riscul depunerii zăpezii; nu e nimic: oameni înarmaţi cu „lănci” cu aer comprimat vor spulbera zăpada – mai exact o vor desprinde de pe pânză, obligând-o să alunece pe copertina rigidă – de unde va fi împinsă în lături.

Cu adevărat periculoasă va fi ploaia îngheţată. Sper să se găsească formula unui material al cupolei care să nu permită cu nici un chip apei de ploaie să zăbovească, necum să adere – fenomen ajutat şi de aerul cald adunat acolo, sus.

Desigur, pe acest stadion (olimpic) vor avea loc şi în timpul iernii – pentru ţările Europei de centru şi de nord – competiţii de atletism „normal” (nu redus), de fotbal, rugby, handbal, echitaţie, motocros, planche a voile, patinaj, hockei – prin schimbarea „terenului”: gazon, nisip, gheaţă, apă. Deasemeni, prin culisarea unor tribune (din potcoavă) se vor putea amenaja ringuri de box, terenuri de tenis, spaţii pentru lupte, scrimă, etc.

Va fi construit în incinta campulsului, în colţul de nord-vest. Cum sub tribune vor exista săli polivalente, piscine, spaţii de antrenament, competiţiile ne-studente şti din stadionul olimpic nu vor tulbura şi nu vor fi tulburate de studenţi.

În imediata apropiere a lui (peste canal, atât la nord, cât şi la vest) vor exista hoteluri suficiente, iar aerodromul militar de la Cetatea Albă va primi avioane de mare tonaj.

Simplu, nu?

Seara: de cimitir am vorbit? O instituţie. Am făcut-o: în nord-vestul localităţii – hai să-i spun: oraşului. Cea 55 ha – cam ca Pere Lachaise de aici, din arondismentul nostru, la două staţii de metrou. Chiar de va avea secţii pe confesiuni, „aerul” va fi ortodox: mormintele cu mari spaţii între ele, cu multă frunzăverdaţie – înecate în verdetaţie. Plantaţiile: vegetale, nu minerale. Îmi aduc aminte de Bellu cel de prin 1964, când mă preumblam cu draga mea de atunci prin ţintirim: chiar după căderea întunericului, Oraşul Morţilor nu avea nimic opresant, terifiant: ia, un crâng, acolo, ca atâtea altele. Ca şi Pere Lachaise acesta va avea şi crematoriu şi columbarium (colum-bar?). Şi multe bănci (cu picioare).