Joi 2 septembrie 1999

M-a deprimat (până şi pe mine) Jurnalul lui Jean Leontin Constantinescu. Citind cu creionul în mână ce scria acest om cu două-trei decenii înainte de a începe şi eu să ţin jurnal, m-a copleşit desnădejdea: nu mai avem scăpare, fiindcă nu e un oarecare accident momentul prezent – ci o constantă: Pui de Lei: lichele-au (/am) m fost, lichele-s încă. Bietul de el (Leontin Constantinescu): ne compară, nu cu nemţii, nu cu spaniolii – ci cu georgienii. Şi ne găseşte, vorba lui: „larve”. Începând să citesc, aveam de gând să scriu despre jurnalul lui. Din motive de sănătate, cum se spune, am trudit la el vreo săptămână (cu cititul), iar când am ajuns la sfârşit, eram gata epuizat, gata consumat, nu mai aveam nici un chef să scriu şi despre scrisul altuia – ca să spun, ce: că, da: suntem larve? Fără a şti de existenţa lui JLC (nu i-am auzit numele pomenit de nimeni din cei cu care am avut de a face, întâia oară i l-am întâlnit în Jurnalul literar – ruşine să-mi fie!), şi eu scrisesem „cam tot aşa”, la timpul meu. Confirmarea, în loc să mă bucure, m-a pus la pământ, ca toate adeveririle în rău.

Nu, nu mă simt bine; ba, ca să fiu în tonul Bulii: din contra.

Mă consolez şi mă istovesc desenând Universitatea de la Cetatea Albă. Fac, desfac, desenez, iar a doua zi – sau a cincea – şterg şi modific. Folosesc hârtia, dar e de parcă aş scrie pe nisip.