Vineri 3 septembrie 1999
M-am odihnit un pic astă-noapte (s-a răcit simţitor aerul.)
Aseară, târziu, pe France Musique, o lungă emisiune despre klezmer. Nu sânt deloc sigur că aşa se va fi scriind în. Americană, dar aşa am receptat eu din gura francezului prezentator al „noii muzici dejazz”.
Chiar aşa a spus: că e nou-nouţă. Şi că se adapă din muzica ţărilor din Europa de Est – ca şi cum ar fi prima care pompează din cehă, poloneză, slovacă, ungurească, românească, bulgărească.
Când a difuzat o chestie anunţată: „Rumanian Rhapsody” (cam aşa ceva), am crezut că au încurcat discurile la ei, în studio. Oricum, îmi făcuse plăcere să reaud mxmcâ basarabeană – am zis bine: în multe privinţe muzica (mai ales cea „de jucat”) se deosebeşte de cea a Moldovei de pe malul drept al Prutului. Cu atât mai autentic (basarabeană), cu cât era interpretată la alămuri (ai fi zis: aceeaşi formaţie pe care se reazemă Kusturica în filmele lui sârbo-ţigăneşti).
Dar nu încurcaseră benzile: prezentatorul a mai explicat o dată că muzica aceea „din Estul Europei” este, în fapt, evreiască. Într-adevăr, evreiască este (prin interpretare), însă carnea ei, substanţa: curat basarabeană.
Pentru un motiv. Istoric: în gubernia rusească Bessarabia (începând din 1812), rusismul a pătruns şi la sat (în principiu protejat de. Analfabetismul şi versantul celălat al băştinaşilor: oralitatea), vehiculat de noii colonişti coborâţi din Nord, din Galiţia: Evreii. Nu am citit vreun studiu despre muzica din Basarabia, dar ştiu, cu urechea, cu ochiul şi cu vorba părinţilor (care, ca învăţători alcătuitori de monografii şi culegători de obiceiuri vor fi ştiut ei câte ceva): în Basarabia (rusească), lăutarul era $f ţigan – dar mai cu seamă – ca în Galiţia -evreu. Nu am sub ochi scrierile lui Madan (le-am împrumutat cuiva şi nu le-am mai recuperat – cum se-ntâmplă), dar mi-a rămas proaspătă căldura (şi recunoştinţa) cu care vorbea despre „Barbu Lăutaru al Moldovei răpite de ruşi, cântăreţul evreu Lemeş” (aşa îl grafia Madan). Mai adăuga: Lemeş fusese cel care, cântând la „gioc', la nunţi, la petreceri ţărăneşti – dar şi la baluri, la sindrofii ale boerimii (care doar astfel îşi arăta „interesul pentru popor – cel pentru care el, suferitorul, avea mult. Dor.”) a păstrat şi a răspândit cuvântul-şi-muzica locului. Desigur, era vorba de secolul al XlX-lea. Revenind la klezmer, întâia surpriză:
— Vorbind despre acest „jazz nou”, prezentatorul nu a avertizat că este. Cam vechi, cum ar zice un ardelean;
— Că „motivele” nu sunt evreieşti (galiţiene, idiş), ca să dea „muzică tradiţională evreiască” – conced: „din Basarabia”, ci curat po pulare basarabene: hore, sârbe, rusăşti (pluralul singularului: rusasca).
Contribuţia Evreilor la răspândirea temelor basarabene: înregistrarea (cu urechea), uşoara şi inevitabila prelucrare, apoi interpretarea şi prezentarea – atât la New York, cât şi la Tel Aviv – drept.„muzică evreiască”. Au avut însă grijă (mai puţin muzicienii, cât managerii) să pregătească o eventuală obiecţie, anunţând: „această muzică nu este acceptată de Evreii ortodocşi – fiindcă este prea. Necanonică”.
Va fî fiind şi necanonică, dar în primul rând, este ne-evreiască -păi dacă-i basarabeană.
Dealtfel, auzisem la Radio Shalom o piesă extrem de cunoscută, executată la clarinet (aseară am reascultat-o şi am aflat că e interpretată de un klezmer destul de bătrâior, care, la rându-i, este ucenicul altuia, „inventatorul” stilului cu acelaşi nume şi care îşi făcuse cunoscută muzica prin anii 30. Am mai aflat: Benny Goodman, celebrul clarinetist de jazz, fusese, iniţial, klezmer! Or Goodman face parte din generaţia bătrânilor afirmaţi înainte de 1940. Îmi displăcuse profund interpretarea de care am amintit (acum nu mai vorbesc de Goodmann), i-am zis: schelelăială. Interpretul îşi îngăduia floricele de virtuoznik (sic) de cel mai prost gust muzical – de mirare la un evreu. Dacă motivul ar fi fost adânc prelucrat, mult frământat, nu ar fi existat nimic de spus; însă fondul rămâne violent, viguros, indniabil basarabean (melodii pe care mi le amintesc, interpretate de. Ţiganul Volincă şi de fanfara lui, la horele şi nunţile din Mana), însă 'podobită cu melisme de cea mai tânguioasă extracţiune (dar nu mioriţoasă). Dacă de pildă, la Michel Jonas (alt „mare jazzist'!
— Evreu din Ungaria) melismele sunt recognoscibile: vin din muzica de sinagogă şi stau la locul lor (deşi eu unul nu mă dau deloc în vânt după „stilul” lui), în cea prezentată drept klezmer, falsul este vădit.
Iată de ce: din câte explica prezentatorul (care probabil citea ce era scris pe poşeta discului), klezmer înseamnă, în idiş: colportor -adică exact ce era legendarul „lăutar” Lemeş; „un fel de Barbu Lăutaru”. Da, dar Lemeş – ca şi alţi lăutari evrei – colportau în sânul altei comunităţi decât a lor (în cele poloneză, lituaniană, ucraineană, rusă – acolo, în Galiţia), specificul acelor comunităţi – la noi în comunitatea moldoveana în general, basarabeană în special, traumatizată şi îmbrâncită în tânguire, în jălălniceală-văicăreală de Cedarea de la 1812.
Or, cu excepţia acelei „rapsodii româneşti” difuzată la începutul emisiunii, nu a mai fost vorba de un.
— Nu sub-strat, ci de strat-ul muzicii, numită corect: klezmer (colportată), însă – ca şi termenii glasnosti şi perestroika – a fost lăsat aşa, la. Cheremul. Neînţelegerii celor din afara limbii în care a fost exprimat termenul.
A mai fost vorba de „un clarinetist negru, atras de klezmer” -foarte bine: clarinetistul negru schelălăia înfloricelit taman ca evreul fondator de şcoală. Muzică populară din Basarabia!
