Miercuri 29 septembrie 1999

Ieri am primit Lumea liberă de la New York. Fusesem avertizat de Cornel Dumitrescu, la telefon, încă de acum o săptămână, că Mirela Roznoveanu a scris „ceva” despre mine. Mi-am închipuit că despre Roman intim – pe care i-l trimisesem, prin Pleşea. Ei bine, nu e cronică, e ditiramb.

Fiind însă fată inteligentă, Mirela a făcut ca laudele nemăsurate (titlul textului: „Un mit românesc: „) să devină mai puţin rebarbative – asta o spune interesatul, lăudatul – mitificatul. Poate pentru că nu ezită să scoată în evidenţă şi lipsurile-mi, nu doar „părţile” – exemple: „în scrisul său totul este public şi expus, chiar şi intimitatea, deoarece el a ales aceasta. Expunerea publică a adevărului – care este pentru el ceea ce ştie din conversaţii directe, aude, vede, citeşte, a fost sau este martor – irită profund. Apariţia jurnalelor lui a provocat polemici şi ură, pentru că a ales să nu tăinuiască nimic, nici măcar taina.”

Şi: „Deşi om şi nu sfânt, deci impur şi supus greşelii ca toţi oamenii.” – continuă cu o laudă pe care n-o mai reproduc.

Cum să împac capra cu varza (şi chiar cu pistolul cel turc)? Pe Mirela Roznovski o cunosc din octombrie 1965 (iată: 34 ani!), fiin-du-mi una din numeroasele adolescente colege în anul I la Filologia reluată. Am nutrit pentru ea sentimente. Paterne (cu gânduri, dacă nu pidosnice, atunci sigur: incestuoase.). Abandonând facultatea în 1968, am pierdut-o din vedere. În februarie 1977, ducându-mă la Breban, în scopuri provocatoare (dar Nicolae nu s-a lăsat!), am dat de Mirela acolo – scria ceva despre romancierul cu acelaşi titlu. Atunci am aflat că publică şi semnează cu numele uşor modificat. Prin 1990, când a „ieşit' şi ea, mi-a propus, telefonic, să scrie despre mine. Modest, am descurajat-o. Mai apoi a devenit pe contul ei indezirabilă printre breslaşii dâmboviţei, ceea ce m-a scutit pe mine de autoreproşuri şi în legătură cu ea.

Acest ocol amintiristic, pentru a ajunge la: care să fie primirea cu care s-o tratez, după scrierea textului de mai sus (care poartă, la urmă, urarea cu prilejul aniversării mele)?

Ea a scris, desigur, din convingere ceea ce a scris; la urma urmei, mult dezumflate, rămân câteva adevăruri din cele spuse.

Or mie îmi fac fizic rău laudele (prefer criticele – c-aşa-s eu). Însă nu mă lasă inima să-i scriu că a aşternut pe hârtie vorbe umflate.

Neştiind cum să scot cămaşa, aleg soluţia laşului: nu-i scriu Mirelei o scrisoare de mulţumire (ci una de confirmare a recepţiei.), iar sfâşiarea o pun aici, în jurnal: dacă am noroc editorial, are s-o citească în anul 2000, aşa, prin iunie.

Şi s-a făcut ora cinci. Mă duc la culcare.