I.

Stolz era german numai pe jumătate, după tată. Mamă-sa era rusoaică. Ţinea de legea ortodoxă. Vorbea ruseşte încă din copilărie; rusa o deprinsese de la maică-sa şi din cărţi, în sălile universităţii, în jocurile cu băieţii de la ţară, vorbind cu părinţii lor şi în târgurile Moscovei. Limba germană o ştia de la tatăl său şi din cărţi.

Crescuse şi învăţase în satul Verhliovo, unde tatăl său era administrator de moşie. De la vârsta de opt ani studiase harta geografică sub îndrumarea tatălui său, citise silabisind vorbă cu vorbă scrieri de-ale lui Herder[21] şi Wieland[22], ca şi versete biblice, şi făcuse adunarea la socotelile stângace ale ţăranilor, târgoveţilor şi muncitorilor de la fabrică; cu maică-sa citea din sfânta scriptură, învăţa pe de rost fabulele lui Krîlov şi buchisea din Telemac[23].

Când lăsa cartea, alerga împreună cu alţi băieţi să prade cuiburi de păsări şi, de multe ori, în timpul lecţiei sau la rugăciune, din buzunarul lui se auzea un piuit de pui de stăncuţă.

Uneori tatăl său se aşeza după amiază sub un pom din grădină şi trăgea din lulea, iar mama împletea vreo flanelă sau broda pe canava. Deodată, din stradă, se auzeau ţipete, gălăgie şi năvăleau în curte o grămadă de oameni.

— Ce s-a-ntâmplat? întreba mama, speriată.

— L-or fi aducând iar pe Andrei, răspundea liniştit tatăl.

Prin porţile larg deschise dădeau buzna în grădină ţărani, femei şi copii. Îl aduceau, într-adevăr, pe Andrei; dar, Doamne, în ce hal! Fără cizme, cu hainele sfâşiate; totdeauna era vorba şi de un nas stâlcit, fie al lui, fie al unui alt băiat.

Mama era foarte îngrijorată când Andriuşa dispărea de acasă câte o zi întreagă; de n-ar fi fost porunca tatălui de a-l lăsa pe băiat în voia lui, ea ar fi fost mai bucuroasă, fireşte, să-l ţină pe lângă dânsa.

Îl spăla, îl primenea, îi dădea alte haine; o zi întreagă Andriuşa umbla curăţel şi cuminte ca un băiat bine crescut; pe seară însă, uneori chiar şi dimineaţa, se pomeneau că-l aduce cineva acasă, murdar şi ciufulit, de nu-l mai cunoşteai. Uneori îl aduceau ţăranii pe un car cu fân, altă dată venea cu pescarii, în barcă, dormind pe năvoade.

Mama izbucnea în plâns, dar tatăl nu zicea nimic, ba încă râdea.

— O să iasă din el un Bursch24 bun, foarte bun! spunea el câteodată.

— Vai de mine, Ivan Bogdanîci, se jeluia mama, nu e zi de la Dumnezeu să nu-mi vină acasă plin de vânătăi. Iar deunăzi s-a întors cu nasul însângerat.

— Ai mai văzut copil să nu-şi fi stâlcit niciodată nasul sau să nu-l fi stâlcit pe-al altuia? spunea râzând tatăl.

Mama plângea ce plângea, iar apoi se aşeza la pian să-şi mai uite de necaz, cântând din Herz[25]; lacrimile îi picau una câte una pe clape. Dar iată că se întorcea Andriuşa sau îl aducea cineva. Începea să povestească atât de viu, cu atâta haz, încât o făcea şi pe ea să râdă. Era atât de ager la minte! Curând începu să-l citească pe Telemac în franţuzeşte, tot atât de bine ca şi ea, şi să cânte cu maică-sa la pian la patru mâini.

O dată a lipsit de-acasă o săptămână întreagă. Maică-sa nu mai contenea cu plânsul, iar tatălui puţin îi păsa: se plimba prin grădină şi fuma.

— Dacă ar fi dispărut băiatul lui Oblomov, răspunse el la îndemnul soţiei sale de a porni în căutarea lui Andrei, aş fi sculat în picioare tot satul, cu poliţia judeţeană cu tot. Cât despre Andrei, las' că vine el singur. Straşnic băiat!

A doua zi îl găsiră pe Andrei dormind liniştit în aşternutul său, iar sub pat o puşcă – cine ştie a cui! – şi un funt de praf de puşcă şi de alice.

— Unde mi-ai umblat? De unde-ai luat puşca? îl copleşi cu întrebări maică-sa. De ce taci?

— Aşa! fu singurul răspuns.

Tatăl îl întrebă atât: dacă a făcut traducerea din Cornelius Nepos în limba germană.

— Nu, răspunse băiatul.

Tatăl îl apucă cu o mână de guler, îl scoase afară pe poartă, îi puse şapca în cap şi-i dădu un picior la spate, de-l trânti jos.

— Întoarce-te de unde ai venit, adăugă el, şi să-mi vii cu traducerea făcută, chiar două capitole în loc de unul, iar pentru maică-ta să înveţi pe de rost rolul din comedia franţuzească pe care ţi l-a dat. Până atunci, să nu te văd!

Andrei se întoarse peste o săptămână cu traducerea făcută şi cu rolul învăţat.

Când se făcu mai mare, tatăl său îl lua cu el în brişcă, îi punea hăţurile în mână şi-i poruncea să-l ducă la fabrică, apoi la câmp, în oraş, la diferiţi negustori şi la autorităţi, ori să vadă vreun soi de lut pe care-l încerca pipăindu-l cu degetul, mirosindu-l sau chiar luându-l în gură, după care îi dădea şi băiatului să miroasă şi-i explica totodată ce fel de lut e şi la ce e bun. Uneori, se duceau să vadă cum se fabrică potasa sau catranul, cum se topeşte seul.

La vârsta de patrusprezece-cincisprezece ani, băiatul se ducea deseori la oraş singur, în brişcă sau călare, cu geanta la oblâncul şeii, cu diferite însărcinări din partea tatălui său. Nu se întâmpla niciodată să uite sau să încurce ceva, să scape ceva din vedere sau să facă vreo greşeală.

— Recht gut, mein lieber Junge[26][27] spunea tatăl său, după ce-i asculta raportul; îl bătea cu palma lui lată peste umăr şi-i dădea două-trei ruble, după importanţa însărcinării primite.

Mama stătea mult după aceea să-l spele pe Andriuşa de funingine, noroi, lut şi seu.

Nu era prea încântată de această educaţie. Se temea că fiul ei are să ajungă un Bürger[27] german, de felul celor din rândul cărora ieşise tatăl lui. Pentru ea, întreaga naţiune germană nu era decât o adunătură de mic-burghezi; nu-i plăcea grosolănia, independenţa şi trufia cu care masa germanilor îşi afirma pretutindeni drepturile milenare de Bürger, întocmai aşa cum îşi poartă vaca în văzul tuturor coarnele, fără să şi le poată ascunde la nevoie.

După părerea ei, în toată naţiunea germană nu exista şi nici nu putea să existe vreun gentleman. Nu găsea în caracterul nemţilor nici un fel de duioşie, de delicateţe sau îngăduinţă, nimic din trăsăturile acelea care fac viaţa atât de plăcută în lumea bună şi care-ţi permit să ocoleşti unele reguli, sa calci vreun obicei general, să nu te supui unui cod.

Nu, neghiobii aceştia o luau razna, nu ştiau decât una şi bună – ce au învăţat, ce şi-au băgat în cap – fiind gata să spargă şi pereţii cu capul, numai ca să-şi respecte regulile lor.

Fusese guvernantă într-o casă bogată şi avusese prilejul să se plimbe prin străinătăţi. Cutreierase toată Germania şi, pentru ea, nemţii nu erau decât o gloată de vânzători de prăvălie, meseriaşi şi negustori, care fumau pipe scurte şi scuipau printre dinţi, de ofiţeri cu mutre cazone, băţoşi de parcă ar fi înghiţit un par, sau de funcţionari cu chipuri şterse, capabili numai de muncă brută, de luptă anevoioasă pentru bani, de ordine anostă, de viaţă plicticos de regulată şi de îndeplinirea pedantă a îndatoririlor. Erau cu toţii nişte Bürgeri stângaci în purtări, cu mâinile mari şi bătătorite, cu obraji rumeni de târgoveţi, şi grosolani la vorbă.

        „Oricum ai îmbrăca un neamţ, se gândea ea, oricât de fină şi de albă ar fi cămaşa, chiar dacă s-ar încălţa cu cizme de lac sau ar pune mănuşi galbene de piele, tot are să pară din topor; din manşetele albe o să-i iasă mâinile aspre şi roşii, iar haina elegantă nu va putea ascunde firea lui de brutar sau de cârciumar. Mâinile acestea aspre par să fi fost anume făcute ca să ţină o sculă sau, cel mult, un arcuş într-o orchestră.”

În fiul ei însă întrezărea un ideal de boier, fie şi cam parvenit, trăgându-se dintr-un tată burghez; rămânea totuşi copilul unei nobile ruse, un băieţaş alb la piele, cu trupul frumos şi fin croit, cu mâini şi picioare mici, faţa curată, privirea limpede şi vioaie, un băiat de felul acelora pe care i-a văzut prin casele bogate ruseşti sau în străinătate, dar, bineînţeles, nu la nemţi.

Când colo, băiatul ei avea să urnească din loc pietre de moară, să se întoarcă acasă de la fabrici şi de pe câmp întocmai ca şi tatăl său – plin de bălegar şi de unsoare, cu mâinile murdare, roşii şi aspre, şi o poftă de mâncare ca de lup!

Se apuca atunci să-i taie lui Andriuşa unghiile, să-i încreţească părul, să-i coasă guleraşe şi plastroane elegante; îi comanda hăinuţe la oraş, îl învăţa să asculte acordurile melancolice ale lui Herz, cântece despre flori şi despre poezia vieţii, îi vorbea în şoaptă despre strălucita vocaţie de militar sau de scriitor, visa, împreună cu el, destinul înalt de care au parte unii oameni…

Şi toate perspectivele acestea să se năruie din pricina ţăcănitului de abac, a descifrării chitanţelor soioase semnate de nişte ţărani şi a frecventării muncitorilor de la fabrică!

Prinsese ură chiar şi pe trăsurica aceea cu care Andriuşa se ducea la oraş, pe pelerina de muşama dăruită de tatăl lui şi pe mănuşile verzi de piele de căprioară, atribute grosolane ale vieţii lui de muncă.

Unde mai pui că, deoarece Andriuşa învăţa foarte bine, tatăl său îl făcuse repetitor în micul său pension.

Şi asta încă n-ar fi fost nimic, dar îi dădea şi leafă, ca unui lucrător, exact după moda nemţească: căpăta zece ruble pe lună şi trebuia să semneze de primire într-o condică!

Dar mângâie-te, mamă bună! Fiul tău a crescut pe pământ rusesc, nu într-o gloată cenuşie de Bürgeri plini de ei şi mândri, ca vaca de coarne, cu mâini bune de pus în mişcare pietre de moară. În apropiere este Oblomovka, cu viaţa ei de veşnică sărbătoare! Acolo, lumea se scutură de muncă ca de un jug; acolo, boierii nu se scoală în zori de zi, nici nu se plimbă prin fabrici, pe lângă roţi şi arcuri unse cu unsoare.

Chiar şi la Verhliovo este o casă – ce-i drept încuiată şi goală mai tot anul – unde ştrengarul de băiat pătrundea adeseori şi vedea săli şi galerii lungi, portrete întunecate pe pereţi, cu chipuri lipsite de acea supărătoare sănătate a feţelor, fără mâini mari şi aspre, cu ochi albaştri şi cu priviri galeşe, cu părul pudrat, obrajii albi şi fini, pieptul bombat, mâini delicate cu vinişoare albastre în manşete foşnitoare, puse cu mândrie pe garda spadei; vedea un şir de generaţii nobile şi inutile, care s-au perindat prin viaţă în desfătare, în brocart, catifea şi dantele.

Acolo învăţa în imagini istoria timpurilor, bătăliilor şi a numelor glorioase; citea povestea trecutului, cu totul alta decât cea pe care i-o povestise de o sută de ori tatăl său, trăgând din pipă şi scuipând când şi când, despre viaţa din Saxonia, petrecută între cartofi şi ridichi, între grădina de zarzavat şi târg…

Cam o dată la trei ani, palatul acesta se umplea deodată de lume, de viaţă, de un vârtej de serbări şi baluri; în galeriile cele lungi ardeau atunci toată noaptea luminile.

Veneau prinţul şi prinţesa cu familia. Prinţul era un bătrân cărunt, cu faţa uscată ca de pergament, ochi bulbucaţi şi tulburi, frunte mare şi pleşuvă, cu trei stele pe piept, tabacheră de aur, baston cu măciulie de pietre preţioase şi cizme de catifea. Prinţesa era o femeie atât de impunătoare prin frumuseţea, statura şi volumul său, de parcă nimeni, niciodată, nici chiar însuşi prinţul, n-ar fi îndrăznit să se apropie de ea s-o îmbrăţişeze, nici s-o sărute, cu toate că aveau împreună cinci copii.

Părea să fie mai presus de lumea spre care catadicsea să se coboare, o dată la trei ani; nu stătea cu nimeni de vorbă, nu se ducea nicăieri, ci rămânea mereu în odaia verde din fundul casei, împreună cu trei bătrânele, sau se ducea pe jos, prin galeria acoperită din grădină, până la biserică, unde se aşeza pe un scaun ascuns de un paravan.

În schimb, pe lângă prinţ şi prinţesă, în casa aceea mai era o lume întreagă, atât de veselă şi plină de viaţă, încât Andriuşa privea cu ochii săi verzi de copii şi pătrundea fără să-şi dea seama deodată în trei sau patru sfere deosebite, urmărind cu mintea lui ageră, nesăţioasă, tipurile acestei mulţimi amestecate ca nişte apariţii colorate de la un bal mascat.

Erau aici prinţul Pierre şi prinţul Michel; cel dintâi îl învăţă îndată pe Andriuşa cum se sună deşteptarea la cavalerie şi la infanterie, ce săbii şi pinteni poartă husarii şi dragonii, ce culoare de cai are fiecare regiment şi unde trebuie negreşit să te angajezi după terminarea studiilor, ca să nu te faci de râs.

Cel de al doilea, Michel, de la prima cunoştinţă cu Andriuşa, îl aşeză în faţa lui, în poziţie, şi începu să facă nişte mişcări năstruşnice cu pumnii, nimerindu-l pe Andriuşa când în nas, când în pântec, şi pe urmă îi spuse că aşa se bat englezii.

Peste vreo trei zile, Andrei, bizuindu-se numai pe voinicia lui de băiat crescut la ţară şi pe ajutorul braţelor sale vânjoase, îl atinse pe prinţul Michel la nas şi pe englezeşte, şi pe ruseşte, fără altă învăţătură, ceea ce îi câştigă stima celor doi prinţi.

Mai erau acolo şi două prinţese, două fetiţe de unsprezece şi doisprezece ani, năltuţe şi mlădioase, îmbrăcate elegant, care nu vorbeau cu nimeni, nu dădeau nimănui bună ziua şi se temeau de ţărani.

Era şi guvernanta lor, m-lle Ernestine, care venea la mama lui Andriuşa să ia cafeaua şi o învăţase să-i facă băiatului bucle. Îl culca câteodată cu capul în poala ei şi-i punea părul pe moaţe, răsucindu-i-l strâns, până la durere, apoi îl apuca cu mâinile sale albe de obraji şi-l săruta cu multă duioşie.

Mai era şi neamţul care lucra la strung tabachere şi nasturi, apoi profesorul de muzică, care se îmbăta de duminică până duminica cealaltă, şi încă o droaie de jupânese şi o puzderie de câini şi căţeluşe.

Toate acestea umpleau casa şi satul de larmă, strigăte, bocănit, gălăgie şi muzică.

De o parte Oblomovka, de cealaltă palatul princiar cu viaţa boierească plină de petreceri se întâlniseră cu elementul german, şi, din pricina aceasta, din Andrei n-a ieşit nici un Bursch acătării, nici măcar un filistin.

Tatăl lui Andriuşa era agronom, tehnolog şi pedagog. De la tatăl său, care era fermier, Stolz-tatăl luase lecţii practice de agronomie; tehnologia o studiase în fabricile saxone, iar la universitatea dintr-un oraş apropiat simţi trezindu-se în el vocaţia de a preda obiectele pe care cei patruzeci de învăţaţi de acolo izbutiseră într-o oarecare măsură să i le bage în cap.

Nu urmase mai departe cu studiile, ci, îndărătnic cum era, se întorsese acasă la tatăl său, hotărând că trebuie să se apuce de treburi. Tatăl îi dăduse o sută de taleri, o desagă nouă şi-l lăsase să plece sănătos în lumea largă.

De atunci, Ivan Bogdanovici nu-şi mai văzuse nici patria, nici tatăl. Vreo şase ani rătăci prin Elveţia şi prin Austria şi de douăzeci de ani trăia în Rusia, binecuvântându-şi soarta.

Fiindcă umblase la universitate, hotărî că şi fiul său trebuie să meargă la universitate, deşi nu mai era una germană, ci o instituţie rusească şi avea să aducă în viaţa fiului său o adâncă prefacere, aruncându-l departe de făgaşul pe care tatăl său i-l croise în gând.

Făcuse aceasta într-un chip foarte simplu, luând ca punct de plecare făgaşul de viaţă al bunicului său, şi trăsese o linie dreaptă până la viitorul său nepot; şi era pe deplin liniştit, nebănuind că variaţiunile lui Herz, visurile şi povestirile mamei, galeria şi buduarul din palatul princiar vor preschimba acest făgaş îngust, nemţesc, într-un drum larg cum nu visaseră nici bunicul, nici tatăl său, nici măcar el însuşi.

De altminteri nu era riguros în această privinţă şi n-ar fi insistat prea mult în aplicarea principiilor sale. Atâta numai că n-ar fi ştiut să-şi îndrumeze fiul pe o altă cale de viaţă.

Nu-şi bătea prea mult capul cu acest lucru. Când fiul său s-a întors de la universitate şi a stat vreo trei luni acasă, tatăl său i-a spus că nu mai are ce căuta la Verhliovo, că până şi Oblomov a fost trimis la Petersburg şi deci ar fi timpul să plece şi el.

De ce trebuia Andrei numaidecât să plece la Petersburg, ce-l împiedica să rămână la Verhliovo şi să-i ajute tatălui său în administrarea moşiei, erau lucruri despre care bătrânul nici nu se întreba. Ţinea minte numai atât: că, după ce şi-a isprăvit el studiile, tatăl său l-a trimis în lume…

Aşadar, îşi trimitea şi el fiul, aşa cum se obişnuia în Germania. Mama trecuse în lumea drepţilor şi n-avea cine să i se împotrivească.

În ziua plecării, Ivan Bogdanovici îi dădu fiului său o sută de ruble în bancnote.

— Mergi călare până la reşedinţa gubernială, spuse el, acolo vei primi de la Kalinnikov trei sute cincizeci de ruble, iar calul îl vei lăsa la el. Dacă nu-l găseşti, vinde-ţi calul; o să se ţină în curând târg şi oricine îţi dă pe el patru sute de ruble. Drumul până la Moscova o sa te coste vreo patruzeci de ruble, iar de acolo până la Petersburg încă şaptezeci şi cinci; îţi mai rămâne destul. Pe urmă, descurcă-te cum ştii. Mi-ai ajutat în treburile mele, aşa că ştii că am oarecare capital. Dar să nu te bizui pe el înainte de moartea mea, şi cu e probabil să mai trăiesc vreo douăzeci de ani, dacă nu mi-o pica vreo cărămidă în cap. Candela mai arde încă bine şi are destul ulei în ea. Ai primit o educaţie bună; ţi-e deschisă orice carieră. Poţi să intri într-o slujbă, să faci comerţ, să şi scrii poate; nu ştiu încă ce ai să alegi, spre ce anume o să te tragă inima…

— O să văd eu, poate că le fac pe toate, spuse Andrei.

Tatăl izbucni în râs şi-şi bătu fiul pe umăr cu o putere care ar fi dărâmat şi un cal. Andrei nu se clinti însă.

— Dar dacă cumva n-ai să te pricepi, n-o să fii în stare să-ţi găseşti îndată drumul şi vei avea nevoie de un sfat sau un ajutor, treci pe la Reinhold: te învaţă el. O! adăugă, ridicând în sus un deget şi dând din cap Reinhold e un… e… (voia să spună o vorbă de laudă, dar nu găsea cuvântul). Am venit împreună cu el din Saxonia. Are o casă cu trei etaje. Îţi dau adresa lui…

— Nu mi-o da, nu-mi trebuie, răspunse Andrei, mă voi duce pe la el când voi avea şi eu o casă cu trei etaje. Iar deocamdată mă descurc şi fără el…

Tatăl îl bătu iar pe umăr.

Andrei sări pe cal. De şa erau legaţi doi desagi: într-unul din ei era mantaua de muşama, nişte cizme groase cu cuie la tălpi şi câteva cămăşi de pânză de casă făcută la Verhliovo – lucruri cumpărate şi luate după stăruinţele tatălui; în cealaltă, un frac elegant de postav fin, un palton păros, o duzină de cămăşi fine şi o pereche de pantofi comandaţi la Moscova, în amintirea sfaturilor mamei.

— Ei! spuse tatăl.

— Ei! spuse şi fiul.

— Gata? întrebă tatăl…

— Gata! răspunse fiul.

Se uitară unul la altul în tăcere, vrând parcă să se pătrundă unul pe altul cu privirea.

Între timp se adunaseră câţiva vecini curioşi, care se uitau cu gura căscată la despărţirea administratorului de fiul său, care pleca în lume. Tatăl şi fiul îşi strânseră mâinile. Andrei porni în pasul întins al calului.

— Ia te uită, ţâncul: n-a avut o lacrimă! spuneau vecinii. Dar lasă, lasă, nu vedeţi cele două ciori de pe gard? Cârâie de zor, menind a rău!

— Ce-i pasă lui de ciori? Ăsta e în stare să umble singur prin pădure şi în noaptea de sânziene. De-alde ăştia nu păţesc nimic. Unuia de-al nostru nu i-ar fi mers.

— Dar de păgânul cel bătrân ce ziceţi? spuse o mamă. L-a zvârlit în stradă ca pe un pui de pisică: nici nu l-a îmbrăţişat, nici n-a bocit măcar!

— Stai! Stai puţin, Andrei! strigă bătrânul.

Andrei îşi opri calul.

— Aha! Va să zică tot i s-a muiat inima! se auzi din mulţime.

— Ce-i? întrebă Andrei.

— S-a cam slăbit chinga, ar trebui strânsă.

— Las' că ajung la Samşevka şi o potrivesc acolo; nu mai am timp de pierdut; trebuie să ajung pe lumină.

— Ei! spuse tatăl făcându-i un semn cu mâna.

— Ei! zise şi fiul dând din cap şi aplecându-se puţin în şa să dea pinteni calului.

— Ia te uită: parcă-s câini, zău aşa! Parcă-ar fi străini, ziceau vecinii.

Deodată se auzi un bocet în mulţime: una din femei nu se mai putuse stăpâni.

— Of, Doamne, voinicul maichii! se bocea ea, ştergându-şi ochii cu un colţ al basmalei. Sărmanul de tine! Nu mai ai mamă, n-are cine să te blagoslovească la drum… Să te binecuvântez barem eu, drăguţule!

Andrei se apropie de bătrână, descăleca şi o îmbrăţişă. Apoi voi să pornească mai departe, dar deodată, în timp ce ea îl închina şi-l săruta, îl podidi şi pe el plânsul. În cuvintele ei calde i se păruse că aude glasul mamei sale şi, o clipă, i se păru că vede chipul ei duios.

O mai strânse o dată pe femeie în braţe, îşi şterse în grabă lacrimile şi sări pe cal. Lovindu-l cu călcâiele, dispăru într-un nor de praf; în urmă lui, se repeziră din două părţi trei javre, lătrând cu străşnicie.