II.

Stolz era de aceeaşi vârstă cu Oblomov: trecuse şi el de treizeci de ani. Avusese o slujbă, apoi îşi dăduse demisia şi se ocupase cu afaceri, ajungând într-adevăr să-şi facă o casă şi să pună deoparte ceva bani. Era asociat la o firmă de export.

Tot timpul era pe drum. Dacă societatea avea nevoie să trimită un agent în Belgia sau în Anglia, el era acela care pleca; iar dacă era nevoie să se întocmească vreun proiect sau să se pună în aplicare vreo idee nouă, tot pe el îl alegeau. Găsea totuşi timp să iasă în lume şi să citească; cum de izbutea să le facă pe toate, numai el ştia.

Era numai oase, muşchi şi nervi, ca un pursânge englez. Uscăţiv, aproape fără obraji, adică numai osatură şi muşchi, fără rotunjimi, avea un ten neted, smead, fără pic de roşeaţă, şi ochi verzui, foarte expresivi.

Nu-şi irosea energia în mişcări de prisos. Dacă şedea, păstra o atitudine calmă, iar când vorbea, folosea întocmai atâta mimică cât se cerea.

Şi după cum în organismul său nu era nimic de prisos, tot astfel şi în viaţa lui sufletească căuta un echilibru între latura practică şi cerinţele subtile ale spiritului. Şi astfel cele două laturi mergeau la el paralel, încrucişându-se şi împletindu-se uneori în drum, fără însă să se încâlcească niciodată în noduri complicate, de nedezlegat.

Mergea înainte, hotărât şi voios. Trăia după un buget bine stabilit, căutând să folosească fiecare zi şi fiece rublă, păstrând clipa de clipă un control neadormit asupra timpului, a muncii, a energiilor sufleteşti şi sentimentelor cheltuite.

Părea ca până şi bucuriile şi necazurile le stăpânea, aşa cum îşi stăpânea mişcările mâinilor sau ale paşilor săi, ori le primea cum ar fi primit vremea bună sau rea.

Cât ploua, ţinea umbrela deschisă, adică suferea atâta vreme cât ţinea necazul, nu însă cu supunerea sfioasă a omului resemnat, ci mai mult cu ciudă, cu mândrie; răbda numai fiindcă pricina oricărei suferinţe şi-o atribuia lui însuşi şi nu căuta s-o atârne ca pe o haină în cuiul altuia.

Iar de fericire se bucura ca de o floare ruptă în treacăt până în clipa când i se vestejea în mână, fără a goli niciodată cupa plăcerii până la acea picătură de amărăciune pe care o găseşti la sfârşitul oricărei fericiri.

O atitudine simplă, adică deschisă, realistă faţă de viaţă, iată care era preocuparea lui permanentă. Şi urmărind neîncetat să se menţină pe linia acestei atitudini, el înţelegea întreaga greutate a sarcinii ce-şi asuma şi era mândru şi fericit ori de câte ori reuşea să observe la timp vreo abatere din drum şi să-şi îndrepte din nou paşii pe calea cea buna.

        „Să trăieşti simplu, e lucru greu şi complicat!” spunea el adesea, căutând mereu să prindă cu mintea-i ageră orice abatere de la linia dreaptă, orice început de încâlcire a firului vieţii.

Se temea mai mult ca de orice de imaginaţie, această tovarăşă de drum cu două feţe, una de prieten şi alta de duşman, prietenă în măsura în care o crezi mai puţin, şi duşmancă atunci când aţipeşti încrezător, legănat de şoaptele ei dulci.

Se temea de orice fel de visări, iar când i se întâmpla să pătrundă în acest domeniu, intra aşa cum intri într-o grotă pe care scrie: „ma solitude”, „mon ermitage”, „mon repos”[28], cunoscând dinainte ceasul şi clipa când vei ieşi de acolo.

În sufletul lui nu-şi găseau loc visările, misterele, enigmele. Lucrurile ce nu cădeau sub controlul experienţei, al adevărului concret, nu erau în ochii săi decât o iluzie optică, o răsfrângere a razelor şi culorilor pe retina ochiului, în sfârşit, un fapt care n-a ajuns încă să fie verificat prin experienţă.

Din firea lui nu era un diletant căruia să-i placă incursiunile în domeniul fantasticului sau donquichotismul pe tărâmul ipotezelor şi descoperirilor cu o mie de ani înainte. Se oprea, îndărătnic, în pragul necunoscutului, fără să manifeste nici credulitatea unui copil, nici îndoielile unui încrezut, ci aşteptând pur şi simplu apariţia legii, iar apoi şi a cheii ei.

Cu aceeaşi prudenţă şi delicateţe cu care-şi controla închipuirea, îşi cerceta şi inima. Totuşi, făcând adesea în acest domeniu câte-un pas greşit, era silit să recunoască că această sferă a sentimentelor era încă pentru el o „terra incognito”[29].

Se simţea adânc recunoscător soartei, când în domeniul acesta necunoscut izbutea să deosebească la timp minciuna sulemenită de palidul adevăr. Nu cârtea atunci când – înşelat de minciuna iscusit împodobită cu flori – se poticnea numai, fără să cadă, dacă inima îi bătea mai puternic, mai înfrigurat, dar nu sângera, dacă sudoarea rece nu-i brobonea fruntea şi dacă peste viaţa lui nu se aşternea o umbră lungă pe mult timp.

Se socotea fericit şi pentru atât, că izbutea să se menţină la acelaşi nivel, că, purtat pe aripile sentimentului, nu trecea dincolo de hotarul care desparte lumea afecţiunilor de cea a minciunii şi a sentimentalismului, lumea adevărului de cea a ridicolului; sau dacă, dând îndărăt, nu cădea pe terenul sterp şi nisipos al asprimii, al pedantismului şi neîncrederii, al meschinăriei şi al uscăciunii sufleteşti.

Chiar atunci când era stăpânit de o pasiune, nu-şi pierdea pământul de sub picioare şi păstra în el destulă putere ca, la nevoie, să se smulgă şi să-şi recapete iar libertatea. Nu se lăsa orbit de frumuseţe şi de aceea nu-şi uita şi nu-şi înjosea demnitatea de bărbat, nu era sclavul „culcat la picioarele” femeilor frumoase, asta chiar cu preţul de a nu cunoaşte unele arzătoare bucurii.

N-avea idoli. În schimb, îşi păstrase întreaga putere sufletească şi trupească, o austeră mândrie. Era plin de o prospeţime şi o putere care intimida vrând-nevrând şi pe femeile cele mai puţin sfioase.

Cunoştea preţul acestor rare şi preţioase însuşiri ale lui şi le cheltuia cu atâta cumpătare, încât lumea îl socotea egoist şi nesimţitor. Lumea condamna cu invidie şi mirare stăpânirea lui de sine, faptul că ştia să-şi înfrâneze pornirile, să nu-şi iasă din fire, să nu încalce hotarul libertăţii sale sufleteşti, în timp ce justifica, uneori, pe un altul care se arunca dintr-un salt în mocirlă, distrugând dintr-o dată viaţa lui şi a altora.

— Pasiunile, pasiunile justifică totul, spunea lumea din jurul lui, iar dumneata, în egoismul dumitale, ai grijă numai de propria dumitale persoană. Să vedem pentru cine o păstrezi?

— O păstrez, da, pentru cineva, răspundea el gânditor, privind undeva în depărtare.

Şi rămânea mai departe tot atât de neîncrezător în poezia pasiunilor, nu se lăsa impresionat de manifestările lor furtunoase şi de urmările lor distrugătoare, încăpăţânându-se să vadă idealul vieţii şi al năzuinţelor omeneşti într-o concepţie severă asupra vieţii.

Cu cât îl combăteau mai mult, cu atât stăruia mai mult în îndărătnicia lui, ajungând până la un fanatism de puritan, cel puţin în discuţie. Spunea că menirea firească a omului este să treacă prin cele patru anotimpuri, adică prin cele patru vârste, fără salturi şi să ducă cupa vieţii până la ceasul din urmă, fără să verse zadarnic nici o picătură din ea, şi că o ardere egală şi potolită a focului face mai mult decât incendiile violente, oricâtă poezie ar cuprinde ele. În încheiere, adăuga că el ar fi fericit să-şi poată justifica convingerea prin propriul său exemplu, dar că nu speră să izbutească, întrucât este un lucru foarte greu.

Între timp, înainta mereu, cu toată îndărătnicia, pe drumul ales de el. N-a fost niciodată văzut cufundat în gânduri negre, frământat de vreo problemă chinuitoare. Se vedea că nimic nu-l roade la inimă, că nu suferea sufleteşte, nici nu se pierdea niciodată în împrejurări noi, grele şi complicate, ci se apropia de ele ca de nişte vechi cunoştinţe, ca şi cum ar fi trăit pentru a doua oară viaţa şi acum trecea din nou prin locuri cunoscute.

Orice i se întâmpla, găsea îndată mijlocul care trebuia folosit în acea împrejurare, ca o chelăriţă care alege îndată, din grămada de chei care-i atârnă la brâu, tocmai cheia care se potriveşte la o anumită uşă.

Preţuia mai presus de toate stăruinţa în urmărirea unui scop; în ochii lui aceasta era o dovadă a voinţei şi se simţea totdeauna plin de respect pentru oamenii înzestraţi cu această calitate, oricât de puţin însemnat le-ar fi fost ţelul.

— Aceştia sunt cu adevărat oameni! spunea Stolz.

E de prisos să adăugăm că el însuşi urmărea fără şovăială ţelul ales, călcând cu îndrăzneală peste toate piedicile, şi nu renunţa să-şi atingă scopul decât dacă în calea lui se ridica un zid sau se căsca o prăpastie de netrecut.

El n-avea însă îndrăzneala celor care sar peste prăpastie cu ochii închişi, sau se aruncă la noroc asupra zidului; măsura prăpastia şi zidul şi, dacă nu vedea un mijloc sigur de a învinge aceste piedici, se retrăgea fără să-i pese de ce va spune lumea.

Pentru formarea unui asemenea caracter fusese, poate, nevoie de acele elemente amestecate din care era alcătuit Stolz. La noi, de multă vreme personalităţile se turnau în cinci-şase tipare stereotipe; aceştia puneau apoi mâna – alene, privind în jurul lor cu ochii pe jumătate închişi – pe mecanismul maşinii vieţii obşteşti şi o împingeau, moţăind, pe făgaşul cel obişnuit, păşind pe urmele lăsate de predecesorii lor. Dar iată că ochii s-au trezit din piroteală, se aud paşi energici, mari, şi glasuri vii… Câţi oameni de felul lui Stolz nu răsar sub diferite nume ruseşti!

Cum putea un astfel de om să fie prieten cu Oblomov, când fiecare trăsătură, fiece pas şi întreaga existenţă ale acestuia erau un strigător protest împotriva felului de viaţă al lui Stolz? Această întrebare pare să-şi fi găsit de mult răspunsul, căci dacă extremele opuse nu se atrag neapărat, cum se credea mai înainte, dar ele nici nu se resping.

Pe lângă aceasta mai erau legaţi şi prin copilăria lor şi prin studiile lor comune, două ancore puternice. Mai erau şi răsfăţurile generoase, pline de căldură, de care avusese din plin parte în familia Oblomov micul german; apoi şi rolul celui mai puternic pe care-l juca Stolz pe lângă Oblomov din punct de vedere fizic şi moral şi, în sfârşit, era mai cu seamă faptul că, la temelia firii lui Oblomov stătea un principiu bun, luminos şi curat, pătruns de adâncă simpatie faţă de orice lucru bun, faţă de orice răspundea şi se deschidea la chemarea inimii lui simple, pline de încredere şi lipsită de vicleşug.

Oricine, fie şi un om ursuz şi răutăcios, dacă arunca o privire întâmplătoare sau voită asupra acestui suflet luminos de copil, nu putea să-i refuze simpatia şi, dacă împrejurările împiedicau o apropiere, rămânea cel puţin cu o bună şi neştearsă amintire.

De multe ori, lăsându-şi treburile sau viaţa mondenă, Andrei venea de la o serată, de la un bal, se aşeza pe divanul încăpător al lui Oblomov şi stătea alene la taifas cu el, ca să-şi odihnească şi să-şi liniştească sufletul zbuciumat sau obosit. Şi totdeauna avea sentimentul liniştitor al omului care se întoarce din săli fastuoase sub modestul său acoperiş, sau, părăsind frumuseţile naturii meridionale, se întoarce în crângul de mesteceni în care s-a plimbat în anii copilăriei lui.