XII.

Alergă s-o caute pe Olga. Acasă la ea i se spuse că a plecat; o căută prin sat, dar n-o găsi. O zări în depărtare, urcând pe deal ca un înger care se ridică în ceruri, atât de uşor păşea şi îşi mlădia mijlocelul.

Porni în urma ei, dar ea abia dacă atingea iarba cu piciorul şi părea că într-adevăr zboară. Pe la jumătatea dealului, Oblomov începu s-o strige.

Îl aştepta puţin, dar cum se apropia de ea la vreo doi stânjeni, o pornea din nou înainte, lăsând între ei o distanţă mare; apoi se oprea şi râdea.

În cele din urmă, Oblomov se opri, sigur fiind că ea n-o să plece. Şi Olga coborî spre el în fugă, ii întinse mâna şi-l trase râzând după ea.

Pătrunseră în pădurice. Oblomov îşi scoase pălăria, iar Olga îi şterse fruntea cu batista şi începu să-i facă vânt cu umbrela.

Era mai vioaie, mai guralivă şi mai veselă ca oricând, dar, după ce se lăsa dusă de un avânt de duioşie, cădea deodată pe gânduri.

— Ghici ce am făcut ieri? întrebă ea, după ce se aşezară la umbră.

— Ai citit?

Olga clătină din cap.

— Ai scris?

— Nu.

— Ai cântat?

— Nu. Am stat să-mi ghicească în cărţi, spuse ea. A fost la noi, ieri, menajera contesei; ştie să dea în cărţi şi am rugat-o să-mi spună şi mie.

— Ei şi ce ţi-a ieşit?

— Nimic. Mi-a ieşit drum, pe urma o mulţime de oameni şi pretutindeni un blond, pretutindeni… M-am roşit toată când mi-a spus deodată în faţa Katiei, că un crai de tobă e cu gândul la mine. Când a vrut să-mi spună la cine mă gândesc, am amestecat cărţile şi am fugit. Tu te gândeşti la mine? întrebă ea deodată.

— Ah, spuse el, dacă aş putea să mă gândesc mai puţin!

— Dar eu! spuse melancolică Olga. Am şi uitat cum se trăieşte altfel. Când, săptămâna trecută, te-ai bosumflat şi n-ai mai venit pe la noi două zile – îţi mai aduci aminte când te-ai supărat? – mă schimbasem de tot, mă făcusem chiar rea. Mă certam cu Katia, aşa cum te cerţi tu cu Zahar. O vedeam că plânge pe ascuns, dar mie nu-mi era milă deloc. Nu-i răspundeam lui ma tante, nu auzeam ce-mi spune, nu făceam, nu voiam nimic. Cum ai venit tu, m-am făcut cu totul alta. I-am dăruit Katiei rochia liliachie.

— Asta-i dragostea! rosti el patetic.

— Ce anume? Rochia liliachie?

— Totul! îmi spui acestea şi parcă mă aud pe mine însumi. Nici eu nu pot trăi fără tine; în vis, văd mereu numai văi înflorite. Când te văd, sunt bun şi activ; când nu te văd, mă plictisesc, mi-e lene, îmi vine să mă culc şi să nu mă mai gândesc la nimic… Iubeşte-mă, nu te ruşina de dragostea ta…!

Şi deodată tăcu. „Ce tot spun eu? Doar am venit cu alte gânduri!” îşi zise el şi începu să-şi dreagă glasul. Se încruntă chiar.

— Dar dacă mor? întrebă ea deodată.

— Ce idee! spuse el.

— Da, urmă ea. Dacă răcesc, fac febră, vii aici, nu mă găseşti, te duci la noi şi ţi se spune: e bolnavă. Mâine, la fel; obloanele mele sunt trase, doctorul clatină din cap. Katia iese în întâmpinarea ta cu faţa scăldată în lacrimi, umblând în vârful picioarelor, şi-ţi spune în şoaptă: e bolnavă, moare…

— Ah! spuse deodată Oblomov.

Olga izbucni în râs.

— Ce te faci atunci? întrebă ea, privindu-l drept în faţă.

— Ce mă fac? înnebunesc sau mă împuşc, iar tu te faci deodată bine.

— Nu, nu, nu mai vorbi aşa! spuse ea speriată. Am ajuns să spunem tot soiul de prostii! Numai să nu vii la mine mort: mi-e frică de morţi…

Oblomov râse; râse şi Olga.

— Doamne fereşte, ce copii suntem! spuse ea, dezmeticindu-se.

Oblomov tuşi iar:

— Ascultă-mă… Voiam să-ţi spun…

— Ce anume? întrebă ea, răsucindu-se deodată spre el.

Oblomov tăcea, cuprins de teamă.

— Hai, spune odată! stărui Olga, trăgându-l uşor de mânecă.

— Nimic… spuse el intimidat.

— Văd eu că ţi-ai pus ceva în gând.

Oblomov tăcea.

— Dacă e ceva de speriat, mai bine să nu-mi spui, urmă ea. Apoi adăugă numaidecât: Adică nu, spune!

— Nu-i nimic. Prostii.

— Nu, nu, văd eu că e ceva. Spune! stăruia Olga, ţinându-l strâns de reverele hainei. Era atât de aproape de el, încât era nevoit să-şi întoarcă faţa când spre dreapta, când spre stânga, ca să n-o sărute.

Ar fi preferat, de fapt, să n-o întoarcă, dar în urechile lui mai răsuna încă ameninţător exclamaţia ei: „Niciodată!”

— Hai, spune! stăruia Olga.

— Nu pot. Nu trebuie… căuta sa scape Oblomov.

— Atunci de ce îmi tot spui că „Încrederea este baza fericirii reciproce”, „În inimă nu trebuie să existe nici un colţişor ascuns în care să nu poată pătrunde ochiul iubitului?” Cine spunea aceste cuvinte?

— Voiam numai să-ţi spun, începu el încet, că te iubesc atât de mult, atât de mult, încât, dacă ar fi…

Şovăi.

— Ei? întrebă ea nerăbdător.

— Dacă ar fi să te îndrăgosteşti acum de un altul, mai în stare decât mine să te facă fericită, eu… mi-aş ascunde durerea şi i-aş ceda locul.

Olga îi dădu deodată drumul.

— Pentru ce? întrebă ea mirată. Nu te înţeleg. Eu una nu te-aş ceda nimănui nu vreau să fii fericit cu alta. E mult prea complicat pentru mine. Nu înţeleg.

Privirea ei gânditoare rătăcea prin frunziş.

— Cu alte cuvinte, nu mă iubeşti? întrebă ea apoi.

— Dimpotrivă: te iubesc până la abnegaţie, da vreme ce sunt gata să mă jertfesc pentru fericirea ta.

— Dar pentru ce s-o faci? Cine te roagă?

— Vorbesc numai în cazul când te-ai îndrăgosti de un altul.

— Un altul? Ai înnebunit? Pentru ce aş face-o, dacă te iubesc pe tine? Parcă tu te-ai îndrăgosti de alta?

— De ce mă asculţi? Îţi spun nerozii, iar tu mă crezi. Am vrut să-ţi spun cu totul altceva…

— Ce ai vrut să spui?

— Am vrut să spun că sunt vinovat faţă de tine şi chiar demult…

— Prin ce? Cum? întrebă ea. Nu mă iubeşti? Poate că ai glumit? Spune repede!

— Nu, nu, cu totul altceva, spuse el cu tristeţe. Să vezi… începu el şovăitor. Noi doi ne vedem… pe ascuns…

— Pe ascuns? De ce pe ascuns? Aproape de fiecare dată ma tante ştie că te-am văzut, îi spun…

— Chiar de fiecare.dată? întrebă el neliniştit.

— Nu văd unde e răul!

— E vina mea. Ar fi trebuit de mult să-ţi spun că asta… nu se face…

— Mi-ai şi spus, răspunse ea.

— Ţi-am spus? Ah, da, adevărat, am făcut… unele aluzii. Cu alte cuvinte, mi-am făcut datoria.

Se înviorase şi era bucuros că Olga îl descarcă atât de uşor de greaua lui răspundere.

— Mai e ceva? întrebă ea.

— Altceva… nu. Atât, răspunse el.

— Nu-i adevărat! spuse cu convingere Olga. Mai e ceva. Nu mi-ai spus totul.

— Da, m-am gândit că… începu el, vrând să găsească un ton oarecum nepăsător, că…

Se opri. Olga aştepta.

— Că ar trebui să ne vedem mai rar.

Şi îi aruncă o privire sfioasă.

Olga tăcea.

— De ce? întrebă ea, după o clipă de gândire.

— Mă roade, simt ca… un şarpe… conştiinţa mea… Stăm prea mult împreună, singuri. Sunt tulburat, inima mi se opreşte în loc… Şi tu eşti neliniştită… Mă tem că… îngăimă el cu greu.

— Ce anume?

— Eşti tânără şi nu cunoşti încă toate primejdiile, Olga. Uneori, omul nu mai este stăpân pe el, e cuprins de un fel de putere infernală, cugetul i se întunecă, în ochi îi scapără fulgere, mintea îşi pierde limpezimea. Respectul faţă de castitate, de nevinovăţie, totul e spulberat ca de un vârtej. Omul uită totul. Pasiunea îl orbeşte, îl face să piardă orice stăpânire de sine şi atunci, sub picioarele lui, se deschide prăpastia.

Tresări chiar.

— Ei, şi ce?! Să se deschidă! spuse ea, uitându-se la el cu ochii mari deschişi.

Oblomov tăcea; de aici încolo nu avea să mai urmeze nimic, sau nu mai era nevoie de cuvinte…

Olga se uită la el cu o privire lungă, ca şi cum ar fi citit în cutele de pe fruntea lui ca în carte, amintindu-şi fiecare cuvânt, fiecare privire a lui, răsfoind în gând întreaga poveste a dragostei ei. Ajungând la seara cea întunecată din grădină, roşi deodată.

— Spui prostii! rosti ea repede, uitându-se într-o parte. N-am văzut în ochii tăi nici un fel de fulgere… Te uiţi la mine, de cele mai multe ori, întocmai ca… dădaca mea Kuzminişna! adăugă ea râzând.

— Olga! Glumeşti, iar eu nu vorbesc deloc în glumă… şi nu ţi-am spus încă totul.

— Ce mai este? întrebă ea. Ce fel de prăpastie?

Oblomov suspină:

— Mai este, că nu trebuie să ne mai vedem singuri…

— De ce?

— Nu e bine…

Olga rămase pe gânduri.

— Da, se spune că n-ar fi bine, zise ea gânditoare. Dar de ce?

— Ce are să zică lumea când va afla, când o să se afle…

— Cine să zică? Eu n-am mamă. Numai ea singură ar fi putut să mă întrebe pentru ce mă întâlnesc cu tine şi numai în faţa ei lacrimile mele ar fi fost un răspuns grăitor; şi i-aş fi spus că nu fac nimic rău, cum nu faci nici tu. Ea m-ar fi crezut. Cine altul ar mai avea ceva de spus? întrebă ea.

— Mătuşa, răspunse Oblomov.

— Mătuşa? Olga clătină trist din cap. Ea n-o să întrebe niciodată. Dacă aş pleca de tot, ea nu s-ar duce să mă caute şi să mă întrebe, iar eu n-aş veni la ea să-i spun unde am fost şi ce am făcut. Cine ar mai fi?

— Alţii! Toată lumea… Deunăzi, Sonicika se uita la mine şi la tine şi zâmbea, ca şi toţi domnii şi cucoanele acelea care erau cu ea.

Îi povesti despre frământarea prin care trecuse de atunci.

— Cât timp s-au uitat la mine, adăugă el, nu-mi păsa. Dar când aceeaşi privire căzu asupra ta, simţii că mi se taie mâinile şi picioarele.

— Şi pe urmă? întrebă ea rece.

— De atunci mă frământ zi şi noapte, îmi sparg capul căutând mijlocul de a opri gurile rele. N-aş fi vrut să te sperii… Voiam de mult să-ţi vorbesc.

— Degeaba te-ai frământat! răspunse ea. Ştiam şi fără tine…

— Cum aşa? întrebă el mirat.

— Uite-aşa. Sonicika a vorbit cu mine, a încercat să mă descoasă, m-a ironizat, mi-a dat chiar sfaturi cum să mă port cu tine…

— Şi nu mi-ai spus nici un cuvânt, Olga! o dojeni el.

— Nici tu nu mi-ai vorbit până acum de frământările tale!

— Şi ce i-ai răspuns? întrebă el.

— Nimic. Ce puteam să-i răspund? Am roşit numai.

— Doamne, unde am ajuns! Să roşeşti tu! spuse el îngrozit. Ce imprudenţi am fost! Ce are să iasă din asta?

Îi aruncă o privire întrebătoare.

— Nu ştiu, răspunse ea blând.

Oblomov crezuse că se va linişti împărtăşindu-şi frământările Olgăi, ca va găsi în ochii ei şi în cuvintele ei limpezi un izvor de putere. Neprimind însă un răspuns hotărât, îşi pierdu deodată cumpătul.

Pe faţa lui se citea nehotărârea; privirea îi rătăcea tristă în jur. Simţea în el ca un fel de febră lăuntrică. Aproape că uitase de Olga. În mintea lui se perindau Sonicika cu soţul ei, diferiţi musafiri; le auzea bârfelile şi râsul.

Olga, care totdeauna găsea repede un răspuns, se uita acum la el cu răceală şi spunea şi mai rece: „Nu ştiu”…Iar el nici nu-şi dădea osteneala ori nu ştia să pătrundă în înţelesul tainic al acestor cuvinte.

Tăcea şi el. Fără ajutor străin, nici un gând, nici o intenţie nu puteau să ajungă în mintea lui la maturitate, nici n-ar fi căzut vreodată de la sine, ca un măr copt de pe cracă. Trebuia o mână ca să-l culeagă.

Olga se uită câteva clipe la el, apoi îşi puse mantila, îşi luă eşarfa de pe o creangă, o puse fără grabă pe cap şi-şi luă umbrela.

— Încotro? E prea devreme! întrebă el, dezmeticindu-se deodată.

— Nu, e târziu. Ai dreptate, spuse ea gânditoare şi tristă. Am ajuns prea departe şi n-avem altă soluţie: trebuie să ne despărţim cât mai repede şi să ştergem urmele trecutului. Rămâi cu bine! adăugă ea rece şi cu amărăciune şi porni pe cărare cu capul plecat.

— Olga, pentru Dumnezeu, cum se poate! Cum să nu ne vedem! Dar eu… Olga!

Fără să asculte, ea grăbi pasul; nisipul trosnea uscat sub paşii ei.

— Olga Sergheevna! strigă el.

Ea nu-l asculta şi îşi urma drumul.

— Pentru Dumnezeu, întoarce-te! strigă el cu glasul plin de lacrimi. Până şi un criminal are dreptul să fie ascultat! O, Doamne, Dumnezeule, ce inimă! Aşa-s femeile!

Se aşeză, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Paşii nu se mai auzeau.

— A plecat! spuse el aproape îngrozit, ridicându-şi capul.

Olga era în faţa lui.

Plin de bucurie, o apucă de mână.

— N-ai plecat, nu pleci? spuse el. Nu pleca! Să ştii că, dacă pleci, sunt un om mort!

— Iar dacă nu plec, sunt o criminală, ca şi tine. Să ştii acest lucru, Ilia!

— Vai, nu…

— Desigur. Dacă Sonicika şi soţul ei ne mai găsesc o dată împreună, sunt pierdută.

Oblomov tresări.

— Ascultă-mă! bâigui el grăbit. N-am spus tot…

Şi se opri.

Ceea ce i se păruse acasă atât de simplu, de firesc şi de necesar, ceea ce îi zâmbise şi-l făcuse fericit, acum îi părea deodată un fel de prăpastie. La gândul că va trebui să păşească peste ea, i se tăia suflarea. Trebuia să facă un pas hotărâtor, îndrăzneţ.

— Vine cineva! spuse Olga.

Pe o potecă lăturalnică se auziră paşi.

— N-o fi Sonicika? întrebă Oblomov, cu ochii mari deschişi de spaimă.

Trecură doi bărbaţi necunoscuţi şi o doamnă. Oblomov simţi că i se ia o piatră de pe inima.

— Olga, începu, el grăbit, apucând-o de mână, să plecăm de aici! Uite, acolo, unde nu-i nimeni. Să ne aşezăm acolo.

O făcu să se aşeze pe bancă, iar el se lăsă pe iarbă, alături de ea.

— Te-ai supărat şi ai plecat, Olga, înainte ca eu să-ţi fi spus totul, rosti el.

— Şi o să plec iar şi nu mă mai întorc, dacă ai să te joci cu mine, spuse ea. Ţi-au plăcut o dată lacrimile mele. Acum, poate că ai vrea să mă vezi la picioarele tale şi astfel, încetul cu încetul, să mă prefaci în sclava ta, să ai toane, să-mi faci morală, apoi să plângi, să te sperii, să mă sperii şi pe mine, ca să mă întrebi pe urmă: ce putem face? Să ştii, Ilia Ilici, adăugă ea deodată cu mândrie, sculându-se de pe bancă, că, de când te-am cunoscut pe dumneata, am crescut mult şi ştiu cum se cheamă jocul de-a care te joci… Dar n-ai să mai vezi lacrimi în ochii mei…

— Pe cuvântul meu că nu mă joc! spuse el cu toată convingerea.

— Cu atât mai rău pentru dumneata! rosti ea rece. La toate temerile, poveţele şi presupunerile dumitale, am să-ţi răspund un singur lucru: până la întâlnirea de astăzi, te-am iubit fără să ştiu ce am de făcut. Acuma însă ştiu, încheie ea hotărât, pregătindu-se să plece, şi n-am să-ţi cer sfatul dumitale.

— Şi eu ştiu, spuse el, reţinând-o de mână şi făcând-o să se aşeze iar pe bancă. Tăcu o clipă, adunându-şi puterile. Închipuieşte-ţi, începu el, că inima mea e plină de o singură dorinţă, iar mintea de un singur gând, dar voinţa, limba nu mă ascultă: vreau să vorbesc şi nu ajung sa rostesc cuvintele. Şi totuşi cât de simplu e, cât de… Ajută-mă, Olga!

— Cum vrei să ştiu ce-i în mintea dumitale?

— O, pentru Dumnezeu, fără acest dumneata! Privirea ta mândră mă ucide, fiecare cuvânt mă îngheaţă…

Olga izbucni în râs.

— Eşti nebun! spuse ea, punându-şi mâna pe capul lui.

— Uite, vezi? Aşa recapăt din nou puterea gândului şi a cuvântului, Olga, spuse el, îngenunchind în faţa ei, primeşte să-mi fii soţie!

Olga tăcea, cu capul întors de la el.

— Olga, dă-mi mâna ta! urmă el.

Olga rămase nemişcată. El îi luă singur mâna şi o lipi de buzele lui. Ea nu şi-o trase înapoi. Mâna ei era caldă, moale şi un pic umedă. Oblomov încercă s-o, privească în faţă, dar ea îşi întorcea din ce în ce mai mult capul.

— Tăcere? spuse el neliniştit şi întrebător, sărutându-i mâna.

— E semnul consimţământului, încheie ea încet, fără să-l privească încă.

— Dar ce simţi acum? Ce gândeşti? întrebă el, amintindu-şi visul despre consimţământul ei ruşinat, despre lacrimi.

— Acelaşi lucru ea şi tine, răspunse ea, privind mai departe undeva, spre pădure; numai mişcările pieptului ei arătau că se stăpâneşte cu greu.

        „Oare are lacrimi în ochi?” se întreba în gând Oblomov. Dar Olga nu-şi ridica privirea de jos.

— Eşti indiferentă? Liniştită? întrebă el, încercând s-o atragă spre el.

— Nu sunt indiferentă, sunt liniştită.

— De ce?

— Pentru că am prevăzut de mult acest lucru şi m-am învăţat cu gândul.

— Demult! îngână el uimit.

— Da. Chiar din clipa când ţi-am dat crenguţa de liliac… te-am numit în gândul meu…

Nu-şi sfârşi gândul.

— Chiar din clipa aceea! Oblomov îşi desfăcu larg braţele, s-o cuprindă în strânsoarea lor.

— Se deschide prăpastia, scapără fulgere, bagă de seamă!… îl opri ea maliţios, scăpând de îmbrăţişarea lui şi îndepărtându-i mâna cu umbrela.

Oblomov îşi aminti ameninţătorul ei „niciodată” şi se potoli.

— Dar nu mi-ai spus-o până acum; n-ai arătat în nici un fel… spuse el.

— Vezi că noi, fetele, nu ne mărităm singure: lumea ne mărită sau ne cere în căsătorie.

— Chiar din clipa aceea… Să fie cu putinţă? repetă el gânditor.

— Credeai că, dacă nu te-aş fi înţeles, aş fi venit să stau aici singură cu tine, să-mi petrec serile în chioşcul din grădină, că te-aş fi ascultat, că m-aş fi încrezut în tine? întrebă ea cu mândrie.

— Dar atunci… începu el, schimbându-se la faţă şi lăsându-i mâna dintr-a lui.

În mintea lui se născu un gând ciudat. Olga îl privea cu calmă mândrie, şi aştepta, sigură de ea; iar el ar fi dorit în clipa aceasta nu mândrie şi tărie de caracter, ci lacrimi, patimă, o fericire îmbătătoare, fie şi pentru o singură clipă, iar apoi – curgă liniştit viaţa de fericire netulburată!

Când colo nu vedea nici izbucnire în lacrimi, din pricina neaşteptatei fericiri, nici consimţământ sfios! Cum trebuia s-o înţeleagă?

În inima lui se trezi şarpele îndoielii… Îl iubeşte cu adevărat ori vrea numai să se mărite?

— Dar mai există şi o altă cale spre fericire, spuse el.

— Care? întrebă ea.

— Uneori dragostea nu aşteaptă, nu rabdă, nu calculează… Femeia arde toată, ca în foc, tremură de chinul şi bucuria pe care…

— Nu cunosc această cale.

— O cale… când femeia îşi jertfeşte totul: liniştea, bunul ei nume, respectul, şi îşi găseşte răsplata în dragoste… Aceasta-i înlocuieşte totul.

— E nevoie de această cale?

— Nu.

— Ai fi vrut să-ţi cauţi fericirea astfel, cu preţul liniştii mele, a pierderii dreptului la respect?

— O, nu, nu! Îţi jur că n-aş fi vrut aceasta pentru nimic în lume! spuse el cu foc.

— Atunci, de ce mi-ai vorbit de această cale?

— Drept să-ţi spun… nici eu nu ştiu.

— Dar eu ştiu. Ai fi vrut să vezi dacă eu ţi-aş fi jertfit liniştea mea, dacă aş fi pornit cu tine pe această cale, nu-i aşa?

— Da. Mi se pare că ai ghicit… Ei?

— Niciodată! Pentru nimic în lume! răspunse ea cu tărie.

Oblomov rămase pe gânduri, apoi se sculă.

— Da, e o cale groaznică şi trebuie multă dragoste ca o femeie să pornească pe ea, alături de un bărbat; să ştie că merge la pierzanie şi, totuşi, să iubească.

Se uită întrebător la ea. Nu se vedea nimic: numai cutuliţa de deasupra sprâncenei se mişca uşor, dar faţa era liniştită.

— Închipuieşte-ţi, spuse el, că Sonicika, care nu face nici cât degetul tău cel mic, întâlnindu-te, s-ar preface că nu te vede!

Olga zâmbi, şi privirea ei rămase tot atât de limpede. Oblomov, însă, mânat de cerinţele amorului său propriu, voia jertfe din partea Olgăi, o izbândă îmbătătoare.

— Închipuieşte-ţi că bărbaţii, apropiindu-se de tine, nu şi-ar mai coborî privirea cu respect şi sfială, ci s-ar uita la tine cu un zâmbet sfruntat şi viclean!

Îi aruncă o privire. Olga mişca înainte, cu vârful umbrelei, o pietricică de pe cărare.

— La intrarea ta în salon câteva bonete s-ar clătina de indignare; unele din ele s-ar muta de lângă tine… iar tu ţi-ai păstra mândria, ţi-ai da limpede seama că eşti aceeaşi, mai presus de ele.

— De ce-mi spui toate aceste grozăvii? întrebă ea liniştit. N-am să păşesc niciodată pe această cale.

— Niciodată? întrebă abătut Oblomov.

— Niciodată! repetă ea.

— Da, spuse el gânditor, n-ai avea destulă putere ca să priveşti ruşinea drept în ochi. Poate că nu moartea te-ar fi speriat; de fapt, execuţia însăşi nu e chiar atât de îngrozitoare cât sunt pregătirile pentru ea, chinurile îndurate clipă de clipă. N-ai fi putut să le înduri şi te-ai fi prăpădit, nu-i aşa?

Se uita mereu în ochii ei, căutând să vadă ce zice.

Dar privirea Olgăi era veselă. Tabloul înspăimântător, zugrăvit de el, nu o speriase. Pe buzele ei, juca un zâmbet uşor.

— Nu vreau nici să mă prăpădesc, nici să mor! Nu-i vorba de asta, spuse ea. Poţi să nu mergi pa calea aceasta şi să iubeşti şi mai tare…

— Atunci, de ce nu ai fi păşit pe ea? întrebă el stăruitor, aproape înciudat. De ce nu, dacă nu ţi-e frică?

— Pentru că pe această cale… mai târziu… vine totdeauna despărţirea, spuse ea, iar eu… să mă despart de tine!

Se opri, îi puse mâna pe umăr, privindu-l lung şi deodată, aruncând umbrela deoparte, îşi încolăci, repede braţele pe după gâtul lui, îl sărută cu foc, se îmbujoră toată, îşi lipi faţa de pieptul lui şi adăugă încet:

— Niciodată!

Cu un strigăt de bucurie, Oblomov căzu în iarbă, la picioarele ei.