XI.

Acasă la el, Oblomov găsi o scrisoare de la Stolz, care începea şi sfârşea cu cuvintele: „Acum ori niciodată”, era plină de mustrări pentru inerţia lui Oblomov, iar la sfârşit îl ruga să vină negreşit în Elveţia, unde se pregătea să plece şi el, şi apoi în Italia.

Iar dacă nu, îl îndemna să se ducă la ţară, ca să vadă la faţa locului cum stau treburile, să mai îmbunătăţească viaţa ţăranilor lăsaţi în plata Domnului, să-şi controleze veniturile şi să dea dispoziţiile necesare pentru construirea casei celei noi.

        „Adu-ţi aminte de învoiala noastră: acum ori niciodată!” Astfel îşi încheia Stolz scrisoarea.

— Acum, acum, acum! repeta Oblomov. Andrei nici nu ştie ce poem se desfăşoară acum în viaţa mea. Mai e nevoie de alte treburi? Aş putea oare vreodată să fiu mai ocupat decât acum? Ia să încerce şi el! Citim mereu despre francezi, despre englezi; parcă ei lucrează tot timpul, ori sunt într-una cu gândul numai la afaceri! Se plimbă după pofta inimii prin toată Europa, uneori chiar prin Asia şi prin Africa, aşa, de plăcere: unul desenează într-un album sau dezgroapă antichităţi, altul vânează lei sau prinde şerpi. Sau încă stau acasă într-o nobilă trândăvie: îşi iau dejunul, prânzesc cu prieteni, cu femei, şi asta-i toată treaba lor! Dar ce sunt eu, ocnaş? Asta-i o născocire de-a lui Andrei: „Munceşte, munceşte într-una, ca un cal!” Şi pentru ce? Am ce mânca, am eu ce mă îmbrăca. Cu toate acestea, Olga iar m-a întrebat dacă am de gând să mă duc la Oblomovka…

Se apucă să scrie, să se gândească, se duse chiar la un arhitect. În curând, pe o măsuţă din odaia lui apăru un plan al casei şi al grădinii. Casa era calculată ca pentru o familie, o casă spaţioasă, cu două balcoane.

        „Aici e odaia mea, a Olgăi; dincoace iatacul, odaia copiilor… se gândea el zâmbind. Dar ţăranii, ţăranii – şi zâmbetul pierea, iar fruntea i se încreţea de griji. Vecinul scrie, intră în amănunte, vorbeşte de arat, de rezultatele treieratului… Ce plictiseală! Mai şi propune să facem pe cheltuială comună un drum spre târgul cel mare şi un pod peste râu; îmi cere trei mii de ruble, ar vrea să-mi ipotecheze Oblomovka… Dar de unde să ştiu dacă trebuie s-o fac?… Dacă e bine ori nu? Dacă nu mă înşală cumva… Să zicem că e un om cinstit. Stolz îl cunoaşte, totuşi poate şi el să se înşele, iar eu îmi voi pierde banii! Trei mii de ruble e o sumă! De unde s-o iau? Nu, mi-e cam frică! Şi mai scrie că ar fi cuminte să-i mut pe unii dintre ţărani pe pământurile nedesţelenite, şi cere răspuns cât mai grabnic. Toate cele trebuiesc făcute în grabă. Vecinul propune să trimită toate actele necesare pentru ipotecarea moşiei la Consiliu[47]. Să-i trimit o procură, să mă duc să i-o autentific la tribunal. Multe mai vrea! Şi eu care nici nu ştiu unde e tribunalul, nici pe ce uşă se intră acolo”.

Erau aproape două săptămâni de când primise scrisoarea şi nu răspunsese la ea. Iar între timp şi Olga îl întrebase dacă a fost la tribunal. De curând îi scrisese şi Stolz, atât lui, cât şi Olgăi, întrebând-o: „Ce face Oblomov?”

De altfel, Olga nu putea să urmărească activitatea prietenului său decât într-un mod superficial şi numai în domeniul care-i era accesibil ei: dacă are o privire voioasă, dacă se duce bucuros oriunde, dacă vine la ora hotărâtă în pădurice, în ce măsură îl interesează un fapt divers, o conversaţie generală. Dar mai ales urmărea dacă Oblomov nu scapă din vedere scopul principal al vieţii sale. Cât despre tribunal, l-a întrebat numai ca să-i poată răspunde ceva lui Stolz, în legătură cu treburile prietenului său.

Vara era în toi, luna iulie pe trecute şi o vreme minunată. Oblomov aproape că nu se mai despărţea de Olga. În zilele senine era în parc, la ceasurile dogoritoare ale amiezii rătăcea împreună cu ea prin pădurice, printre pini, ori stătea la picioarele ei, citindu-i. Iar Olga broda acum o altă bucată de canava, de rândul acesta pentru el.

Şi între ei domnea o vară senină. Doar când şi când trecea câte un nor care pierea numaidecât.

Chiar dacă i se mai întâmpla uneori să aibă câte un vis urât şi îndoiala să-i bată la poarta inimii, Olga stătea de strajă ca un înger; îl privea drept în faţă, cu ochii ei luminoşi, afla ce are pe inimă, şi totul se potolea din nou, iar iubirea lor curgea lin, ca un râu care răsfrânge faţa nouă a cerului.

Concepţia Olgăi asupra vieţii, a dragostei şi asupra tuturor lucrurilor se limpezea şi se preciza tot mai mult. Privea cu mai multă siguranţă ca înainte în jurul ei, nelăsându-se tulburată de făgăduinţele viitorului; se dezvoltaseră în ea noi laturi ale inteligenţei, noi trăsături de caracter. Aceasta se manifesta acum, când printr-un tumult plin de poezie şi adâncime, când limpede şi drept în curgere lină, firească,.

Era în ea un fel de dârzenie cu care înfrunta nu numai toate ameninţările soartei, dar chiar şi lenea şi apatia lui Oblomov. O dată ce-şi punea ceva în minte, toată fiinţa ei intra în fierbere. N-o auzeai vorbind decât despre acel lucru, şi chiar dacă nu vorbea, vedeai că e mereu cu gândul la el, că nu-şi uită hotărârea, nu se va lăsa de ea, nu se va pierde, ci are să chibzuiască bine totul şi are să dobândească ceea ce doreşte.

Oblomov nu putea pricepe de unde ia Olga această putere, acest tact, cum de ştie ce anume şi cum trebuie să facă, în orice împrejurare.

        „Desigur, îşi zicea el, din faptul că una dintre sprâncene nu şi-o ţine niciodată drept, ci e totdeauna puţin ridicată, iar deasupra ei se desenează o cutişoară fină, abia văzută… acolo, în această cutişoară, s-a cuibărit toată dârzenia ei.”

Oricât de calmă şi de luminoasă era expresia feţei ei, această cută mică nu se netezea niciodată, sprânceana nu stătea dreaptă. N-avea însă manifestări exterioare ale puterii, nimic repezit în apucături sau porniri. Nici stăruinţa în hotărâri, nici dârzenia nu-i micşorau întru nimic feminitatea.

Nu ţinea să strălucească în lume, să repeadă pe un admirator stângaci, să uimească tot salonul prin agerimea minţii sale, ca să audă pe cineva dintr-un colţ aprobând-o: „Bravo! Bravo!”

Era chiar cam sfioasă din fire, aşa cum sunt multe femei. E drept că nu era dintre acele care tremură când văd un şoricel ori leşină din pricina căderii unui scaun; se temea însă să se depărteze prea mult de casă, se abătea din drum văzând un ţăran cu mutră suspectă, iar noaptea închidea fereastra ca să nu intre hoţii – toate acestea, ca oricare femeie.

Şi apoi era atât de miloasă! Nu era greu să-i stârneşti lacrimile: porţile inimii îi erau deschise.

În dragoste era plină de duioşie, în relaţiile ei cu toată lumea plină de blândeţe şi de binevoitoare atenţie. Într-un cuvânt, era femeie.

Uneori, în vorbele ei străbătea o scăpărare de sarcasm, dar însoţită de atâta graţie, de atâta blândeţe şi drăgălăşenie, încât oricine i s-ar fi oferit bucuros ca ţintă.

În schimb, nu se temea de curent, umbla uşor îmbrăcată în amurg, şi nu păţea nimic. Era sănătoasă, mânca cu poftă, avea felurile ei preferate şi se pricepea să le gătească, lucru pe care ştiu să-l facă multe femei. Dar multe din ele nu ştiu ce să facă într-o împrejurare sau alta şi, chiar dacă ştiu, o ştiu doar din auzite şi învăţate, şi nu-şi dau seama de ce anume fac aşa şi nu altfel, punându-se îndată la adăpostul autorităţii unei mătuşi sau verişoare…

Multe nici nu ştiu ce să dorească, iar dacă se hotărăsc la un lucru, o fac în silă, parcă se îndoiesc dacă trebuie sau nu să-l facă, pesemne din pricină că au sprâncenele arcuite simetric, fără nici o cutişoară pe frunte.

Între Oblomov şi Olga se statorniciseră legături tainice, nepătrunse de ceilalţi: orice privire, orice cuvânt neînsemnat spus în faţa altora avea pentru ei înţelesul lor. În toate era o aluzie la dragoste.

Cu toată stăpânirea ei în purtări, Olga se îmbujora la faţă ori de câte ori cineva istorisea la masă despre vreo dragoste a cuiva, ceva asemănător cu dragostea ei. Şi cum toate poveştile de dragoste se aseamănă foarte mult între ele, era nevoită să roşească destul de des.

Iar Oblomov, la orice aluzie la acest lucru, se fâstâcea deodată şi se servea, la ceai, cu o porţie atât de mare de pesmeţi, încât se găsea negreşit cineva care să râdă de el.

Erau acum foarte grijulii şi băgători de seama. Uneori, Olga nu-i spunea mătuşii sale că l-a văzut pe Oblomov, iar acesta anunţa acasă că pleacă la oraş, în timp ce se ducea în parc.

Oricât de limpede ar fi fost însă mintea Olgăi şi oricât de conştient ar fi privit ea în jurul ei, cu toată sănătatea şi prospeţimea ei, începuse să aibă nişte simptome noi, oarecum îngrijorătoare. Simţea uneori o nelinişte care o punea pe gânduri, căci nu ştia cum să şi-o explice.

Uneori, plimbându-se pe la amiazi, pe căldură, la braţ cu Oblomov, se sprijinea alene de umărul lui şi mergea ca un automat, ca sleită de puteri, tăcând cu îndărătnicie. Vioiciunea ei pierea, privirea-i obosită şi nemişcată rămânea aţintită undeva, într-un colţ, şi-i era lene s-o îndrepte într-altă parte.

Simţea uneori în piept un fel de apăsare, o greutate supărătoare. Îşi scotea mantila, şalul de pe umeri, dar aceasta n-o uşura: simţea aceeaşi apăsare. Ar fi dorit să se întindă sub un copac şi să rămână culcată acolo ceasuri întregi.

Oblomov îşi pierdea capul, îi făcea vânt cu o crenguţă, dar Olga îl oprea cu un gest de nerăbdare şi suferea mai departe.

Apoi deodată ofta, arunca în jurul ei o privire conştientă, se uita la el, îl strângea de mână şi zâmbea, regăsindu-şi voia bună, râsul şi stăpânirea de sine.

Într-o seară, starea aceasta tulburătoare se manifestă la ea cu o deosebită putere. Părea cuprinsă ca de o vrajă irezistibilă a dragostei şi Oblomov o văzu într-o lumină nouă.

Fusese o zi fierbinte, înăbuşitoare. O adiere caldă venea cu freamăt asurzit dinspre pădure. Nori grei învăluiau treptat cerul. Se făcea din ce în ce mai întuneric.

— Vine ploaia, spuse baronul şi plecă acasă. Mătuşa se retrase în odaia ei. Olga cântă mult timp, îngândurată, la pian, apoi se opri.

— Nu pot, îmi tremură degetele, mă înăbuş, îi spuse ea lui Oblomov. Să ne plimbăm puţin prin grădină!

Se plimbară îndelung, în tăcere, prin alei, mână în mână. Îi erau mâinile moi şi umede. Intrară în parc.

Copacii şi tufişurile se contopeau într-o singură masă întunecată; nu se vedea la doi paşi; numai cărările presărate cu nisip şerpuiau în dâre alburii…

Lipindu-se de Oblomov, Olga căuta să străpungă întunericul cu privirea. Astfel rătăciră un timp, în tăcere.

— Mi-e frică! spuse ea, tresărind deodată, în timp ce-şi urmau drumul aproape pe dibuite pe o cărare îngustă, între pereţii negri, de nepătruns, ai pădurii.

— De ce? întrebă el. Nu te teme, Olga, sunt cu tine.

— Mi-e frică şi de tine! spuse ea în şoaptă. Dar e o frică plăcută. Mi se strânge inima. Dă-mi mâna, să simţi cum bate.

Tresărea mereu şi se uita speriată în jur.

— Uite, uite! şopti ea tresărind şi apucându-l cu amândouă mâinile de umăr. Nu vezi nimic trecând în întuneric?

Se strânse şi mai tare de el.

— Nu-i nimic… zise el. Dar îşi simţi şi el spinarea înfiorată.

— Repede, acoperă-mi ochii cu ceva… Mai tare! spunea ea în şoaptă. Parcă a trecut… Sunt desigur nervii, adăugă ea tulburată. Iată, iarăşi! Uită-te! Cine-i? Să ne aşezăm undeva pe o bancă…

Oblomov găsi pe dibuite o bancă şi-i ajută Olgăi să se aşeze pe ea.

— Să mergem acasă, Olga! se rugă el. Nu te simţi bine.

Ea îşi puse capul pe umărul lui.

— Nu, aici e mai răcoare, spuse ea. Simt că mă apasă aici, la inimă.

Oblomov simţea pe obraz răsuflarea ei fierbinte. Îi atinse fruntea – ardea. Respira din greu şi căuta uşurare în suspine.

— N-ar fi mai bine să mergem acasă? repeta îngrijorat Oblomov. Ar trebui să te culci.

— Nu, nu, lasă-mă, nu mă atinge… Vorbea ea cu o voce moale, abia auzită. Mă arde aici… şi îşi arătă pieptul.

— Să mergem acasă… o grăbea Oblomov.

— Nu, stai puţin, îmi trece…

Îl strângea în tăcere de mână şi-l privea de aproape în fundul ochilor, apoi începu să plângă, dintâi încetişor, apoi în hohote. Oblomov îşi pierdu capul.

— Pentru Dumnezeu, Olga, să mergem mai repede acasă! spunea el, cuprins de nelinişte.

— Nu-i nimic, răspunse ea printre suspine. Lasă-mă să plâng: lacrimile vor stinge focul din mine şi o să mă simt mai bine. Nervii sunt de vină…

El îi auzea, prin întuneric, răsuflarea adâncă, simţea lacrimile ei fierbinţi picurându-i pe mână, simţea cât de convulsiv i-o strânge într-ale ei.

Nu mişca nici un deget, ţinându-şi răsuflarea. Capul ei odihnea pe umărul lui şi răsuflarea îi frigea obrazul… Tresărea şi el, dar nu îndrăznea să-i atingă obrazul cu buzele.

Olga se liniştea treptat, respiraţia ei era mai egală… Tăcea. Oblomov se gândea că poate a adormit şi nu îndrăznea să se mişte.

— Olga! o chemă el în şoaptă.

— Ce e? îi răspunse ea tot în şoaptă, cu un oftat. Iată, acum… mi-a trecut… spuse ea moale. Mă simt mai bine, respir mai în voie.

— Să mergem! spuse el.

— Să mergem! răspunse ea cam nehotărât. Dragul meu! şopti ea apoi, duios.

Strângându-l de mână şi rezemându-se de umărul lui, ajunse cu paşi şovăitori până acasă.

În salon, Oblomov se uită la ea: era sleită de puteri, zâmbea însă cu un zâmbet ciudat, inconştient, ca în vis.

Oblomov o aşeză pe canapea, îngenunche în faţa ei şi-i sărută de câteva ori mâna, adânc înduioşat.

Ea îl privea înainte, cu acelaşi zâmbet, lăsându-şi amândouă mâinile într-ale lui, apoi îl petrecu din ochi până la uşă.

Se întoarse spre ea din prag: îl urmărea cu privirea, în timp ce pe obrazul ei plutea aceeaşi umbră de oboseală, acelaşi zâmbet cald, pe care părea că nu-l poate stăpâni.

Plecă de la ea pe gânduri. Unde mai văzuse acest zâmbet? Îşi aduse aminte de un tablou, pe care era zugrăvită o femeie cu un zâmbet asemănător, desigur nu Cordelia…

A doua zi trimise la ea să întrebe cum se simte. Răspunsul fu:

— Se simte bine. Vă pofteşte astăzi la masă, iar deseară toată lumea se duce să privească focul de artificii la cinci verste depărtare.

Nu-i venea să creadă. Se duse deci în persoană. Olga era proaspătă ca o floare: ochii îi străluceau de vioiciune, obrajii erau ca doi bujori, iar vocea suna atât de limpede! La apropierea lui Oblomov se tulbură, gata să scoată un ţipăt, şi se roşi toată, când acesta o întrebă cum se simte după starea de ieri.

— A fost o mică indispoziţie nervoasă, răspunse ea grăbit. Ma tante spune că trebuie să mă culc ceva mai devreme. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată…

Nu-şi sfârşi fraza şi întoarse capul, ca şi cum i-ar fi cerut îndurare. De ce se tulburase însă, nu ştia nici ea. De ce o rodea, o ardea amintirea indispoziţiei din ajun?

Părea să se ruşineze de ceva şi, în acelaşi timp, să-i fie ciudă pe ea sau, poate, pe Oblomov. Uneori i se părea însă că-l iubeşte pe Oblomov şi mai mult, mai adânc, se simte atrasă spre el cu o putere care-i aducea lacrimi în ochi, ca şi cum între ei doi s-ar fi născut din ajun un fel de tainică înrudire…

Nu putuse să adoarmă mult timp, iar dimineaţa se plimbase îndelung, singură, pe alee, din parc până acasă şi îndărăt, gândindu-se mereu şi pierzându-se în presupuneri, când încruntată, când îmbujorându-se iar la faţă şi zâmbind, fără să poată hotărî nimic.

        „Ah, Sonicika! îşi zicea ea cu ciudă. Ce fericită e! Ea ar şti să ia îndată o hotărâre”.

Dar Oblomov? De ce rămăsese mut şi nemişcat aseară, cu toate că răsuflarea ei fierbinte îi dogorea obrazul, că lacrimile ei calde îi picurau pe mână, că o adusese acasă aproape pe braţe şi auzise şoapta indiscretă a inimii ei?… Un altul ce ar fi făcut? Alţii te privesc cu atâta îndrăzneală…

Cu toate că Oblomov îşi petrecuse tinereţea în mijlocul unui tineret atoateştiutor, care rezolvase demult toate problemele vieţii, care nu credea în nimic şi analiza orice cu o inteligenţă rece, în sufletul lui mai păstra încă vie credinţa în prietenie, în iubire, în cinstea oamenilor. Şi oricât de des s-ar fi înşelat el până acum în privinţa oamenilor, oricât de des mai avea încă să se înşele şi să sufere, temelia binelui şi a credinţei în bine nu se clintise niciodată în inima lui. Se înclina în adâncul sufletului său în faţa purităţii unei femei, îi recunoştea puterea şi drepturile şi-i aducea jertfe.

N-avea însă destulă tărie ca să mărturisească cu glas tare această credinţă în bine şi în respectul virtuţii. Pe ascuns, se îmbăta de mireasma ei, dar pe faţă se alătura uneori corului de cinici care respingeau orice idee de castitate sau de respect faţă de nevinovăţie şi adăuga şi el un cuvânt uşuratic la corul lor destrăbălat.

Nu căutase niciodată să aprofundeze greutatea pe care ar putea-o avea un cuvânt de bine, de adevăr sau de puritate sufleteasca aruncat în puhoiul vorbirii omeneşti, ce urmă adâncă sapă acest cuvânt. Nu se gândise că, rostit tare şi răspicat, fără falsă ruşine, ci cu bărbăţie, cuvântul acesta nu se va pierde în noianul strigătelor dezmăţate ale satirilor mondeni, ci se va cufunda, ca un mărgăritar, în apele adânci ale vieţii obşteşti, unde se va găsi oricând o scoică pentru ei.

Numeroşi sunt cei care se bâlbâie şi roşesc de ruşine, spunând o vorbă bună, în timp ce rostesc cu îndrăzneală şi glas tare un cuvânt uşuratic, fără să bănuie că, din nefericire, nici acesta nu se va pierde în zadar, ci va lăsa o urmă rea care, uneori, nu se mai şterge.

În schimb, în faptele sale, Oblomov era un om drept şi curat: nu avea pe conştiinţă nici o pată, nu-l puteai învinui de cinism rece, nesimţitor, cinism care nu se înflăcărează, nici nu luptă. Nu-i plăcea să audă povestindu-se zilnic cum unul şi-a schimbat caii şi mobila, iar altul femeia… şi ce cheltuieli au atras după sine aceste schimbări…

Nu o dată a suferit văzând că un bărbat şi-a pierdut demnitatea şi cinstea şi nu o dată a plâns aflând de căderea unei femei, deşi îi era cu totul străină; tăcea însă, temându-se de gura lumii.

Lucrul acesta trebuia să-l ghiceşti, şi Olga îl ghicise.

Bărbaţii râd de asemenea originali, femeile însă îi înţeleg uşor. Cele curate, cinstite, îi iubesc, prin afinitate; cele stricate caută să se apropie de ei ca să-şi mai primenească sufletul.

Vara era acum pe sfârşite. Dimineţile şi serile se făcuseră întunecoase şi umede. Nu numai liliacul, dar şi floarea de tei se trecuse, cum trecuse şi vremea fragilor. Oblomov şi Olga se vedeau în fiecare zi.

Oblomov ajunsese din urmă viaţa, adică era din nou la curent cu toate lucrurile pe care le uitase de mult: ştia de ce a plecat ministrul Franţei de la Roma, de ce trimit englezii vase cu trupe în Orient; se interesa când o să se facă în Germania sau în Franţa un drum nou. Numai la drumul ce trebuia sa treacă prin Oblomovka spre satul cel mare nu se gândea deloc, nu-şi autentificase procura la tribunal, nici nu-i răspunsese lui Stolz la scrisoarea lui.

Îşi însuşise numai subiectele care intrau în domeniul conversaţiilor de fiecare zi din casa Olgăi, care puteau fi citite în ziarele care soseau acolo şi urmărea destul de aproape, datorită stăruinţelor Olgăi, literatura străină curentă. Restul se topea, pentru el, în sfera dragostei pure.

Cu toate schimbările ce se petreceau în această atmosferă trandafirie, lucrul de temei era seninătatea orizontului. Dacă se întâmpla uneori ca Olga să-şi oprească gândul asupra lui Oblomov şi a dragostei ce o simţea pentru el, dacă această iubire îi mai lăsa răgaz şi un locuşor liber în inimă, dacă întrebările ei nu-şi găseau totdeauna în mintea lui un răspuns deplin, gata făcut, şi voinţa lui nu răspundea la chemarea voinţei ei, iar Oblomov întâmpina clocotul de viaţă şi exuberanţa ei numai printr-o privire mută de adorare, ea cădea atunci pe gânduri şi se întrista.

Ceva rece, ca un şarpe, i se strecura în inimă, o dezmeticea din vis, şi lumea cea caldă, fermecată, a iubirii se preschimba într-un fel de zi de toamnă, în care toate îţi apar într-o lumină cenuşie.

Ea căuta să înţeleagă de ce fericirea ei nu este deplină, de unde se naşte această nemulţumire. Ce-i lipsea? De ce mai avea nevoie? Doar soarta hotărâse să-l iubească pe Oblomov şi dragostea ei era justificată şi prin marea lui blândeţe, prin credinţa lui curată în bine, dar, mai presus de toate, prin duioşia lui – o duioşie cum nu mai văzuse în ochii unui bărbat.

De ce să se tulbure deci dacă el nu-i răspunde la orice privire cu o privire înţelegătoare? Dacă în glasul lui sună uneori altceva decât ceea ce ea a mai auzit odată în vis sau în stare de veghe?… De vină era numai închipuirea, nervii ei. De ce să-i asculte şi să taie firul de păr în patru?

Şi, în sfârşit, chiar dacă ar fi vrut să fugă de această dragoste, cum ar fi putut s-o facă? Era un fapt împlinit: iubea. Şi dragostea n-o poţi lepăda după plac, ca o rochie. „Nu poţi iubi de două ori în viaţă, se gândea ea. Se spune că e imoral…”

Astfel făcea ea şcoala iubirii, cercetând-o de aproape, şi orice pas nou îl întâmpina cu o lacrimă sau un zâmbet, căutând să-l înţeleagă. Aceasta aducea pe faţa ei acea expresie de concentrare, sub care se ascundeau şi lacrimi, şi zâmbet, şi care-l speria atât de tare pe Oblomov.

Ea însă nici nu-i pomenea lui Oblomov despre aceste gânduri, despre lupta ei lăuntrică.

Oblomov nu făcea şcoala dragostei; trăia într-o dulce somnie acel vis pe care şi-l făurise odată cu ochii deschişi şi despre care-i vorbise lui Stolz. Uneori începea să creadă că viaţa e de-a pururi senină şi atunci visa iar Oblomovka plină de chipuri prietenoase, bune şi lipsite de griji, cu ceasurile petrecute pe terasă şi meditaţiile izvorâte din plinătatea fericirii.

I se mai întâmpla şi acum să se lase furat de aceste gânduri, pe ascuns de Olga, şi de vreo două ori chiar adormise în pădure, în aşteptarea venirii ei… când, deodată, pe cerul lui apăru un nor.

Într-o zi, se întorceau de undeva amândoi agale, în tăcere. Când ajunseră la drumul cel mare, îi întâmpină un nor de praf, care ascundea o trăsură venind în geana mare, iar în trăsura era Sonicika cu soţul ei şi încă un domn şi o cucoană… Se auziră strigăte:

— Olga! Olga! Olga Sergheevna!

Trăsura se opri. Domnii şi doamnele coborâră din ea şi o înconjurară pe Olga; urmară salutări şi îmbrăţişări. Vorbeau cu toţii, şi, un timp, nu-l băgară în seamă pe Oblomov. Apoi, deodată, toată lumea îşi îndrepta spre el privirile, iar unul dintre domni, chiar şi lornionul său.

— Cine e? întrebă încet Sonicika.

— Ilia Ilici Oblomov! îl prezentă Olga.

Se duseră cu toţii până acasă, pe jos. Oblomov nu se simţea la îndemână; rămase mai în urmă şi era gata-gata să treacă peste un gard de nuiele şi s-o şteargă acasă printr-un lan de secară, dar dintr-o privire Olga îl făcu să se întoarcă.

N-ar fi fost nimic, dacă aceşti domni şi doamne nu s-ar fi uitat la el atât de ciudat. De altfel, nici asta nu era nimic. Înainte vreme toţi se uitau aşa la el, din pricina privirii sale adormite, plictisite, şi a neglijenţei cu care se îmbrăca.

Dar domnii şi cucoanele îşi mutau această privire ciudată de la el la Olga şi, la aceste priviri ciudate îndreptate asupra ei, Oblomov simţi că-i îngheaţă inima. Fu cuprins deodată de un fel de remuşcări atât de vii şi de chinuitoare, încât nu le putu îndura şi plecă acasă, unde rămase gânditor şi mohorât.

A doua zi, flecăreala drăgălaşă şi voioasa ghiduşie a Olgăi nu izbuti să-l înveselească. La întrebările ei stăruitoare, fu nevoit să invoce o durere de cap şi primi cu toată răbdarea să-i toarne pe cap o sticluţă întreagă de apă de colonie.

A treia zi când s-au întors cam târziu acasă, mătuşa îi privi într-un fel oarecum prea pătrunzător, mai ales pe el, apoi îşi lăsă în jos pleoapele mari, uşor umflate – dar ochii păreau să-l privească şi prin pleoape – şi, îngândurată, mirosi câteva clipe sticluţa de săruri.

Oblomov se frământa, dar tăcea. Nu îndrăznea să-i vorbească Olgăi de îndoielile sale, temându-se să n-o sperie, să n-o alarmeze. La drept vorbind, se temea şi pentru el, căci nu voia să tulbure atmosfera aceasta senină, lipsită de nori, printr-o întrebare de o importanţă atât de mare.

Nu se mai punea întrebarea dacă Olga s-a îndrăgostit de el din greşeală sau nu. Acum, întrebarea era dacă întreaga lor iubire, întâlnirile lor din pădure, singuri, uneori seara târziu, nu erau o greşeală?

        „Am încercat să-i fur o sărutare, se gândea el cu groază, iar aceasta reprezintă o crimă în codul moralităţii, şi nu cea mai mică! Până la ea sunt multe trepte: o strângere de mână, o mărturisire, o scrisoare… prin toate acestea am trecut. Şi totuşi, îşi zicea el mai departe, ridicându-şi fruntea, intenţiile mele sunt curate… Eu…”

Şi, deodată, norul dispăru şi în faţa lui se deschise Oblomovka, luminoasă ca o zi de sărbătoare, plină de strălucire şi de soare, cu dealurile ei verzi şi râul argintiu. Se văzu umblând alături de Olga, dus pe gânduri, pe o alee lungă, ţinând-o de mijloc ori stând într-un chioşc, pe terasă…

În faţa ei oricine îşi pleacă capul, cuprins de adoraţie, întocmai tabloul pe care i-l zugrăvise el lui Stolz.

        „Da, da, dar prin aceasta ar fi trebuit să încep! se gândea el, din nou cuprins de spaimă. «Te iubesc» al ei, repetat de trei ori, crenguţa de liliac, mărturisirea, toate acestea sunt: chezăşia unei fericiri pe toată viaţa şi nu se mai repetă la o femeie cu sufletul curat. Atunci ce fac eu? Cine sunt?” Şi gândurile acestea îl ciocăneau în cap.

        „Sunt un seducător, un crai! Mai lipsea ca eu, ca un craidon bătrân şi dezgustător, cu ochii galeşi şi nasul roşu, să-mi pun la butonieră trandafirul furat de la o femeie şi să-i şoptesc prietenului la ureche povestea victoriei mele, ca să… ca să… Ah, Doamne, unde am ajuns! Iată prăpastia! Iar Olga nu mai pluteşte sus, deasupra ei, este în fundul prăpastie!… Şi pentru ce, pentru ce…?”

Se frământa, plângea ca un copil viaţa lui care-şi pierduse strălucirea de curcubeu, o plângea pe Olga ca pe o biată victimă. Toată dragostea lui era o crimă, o pată pe conştiinţă.

Apoi mintea lui tulburată se limpezea pentru o clipă, când îşi dădea seama că toate acestea au o soluţie legală: să-i întindă Olgăi mâna cu inelul de…

— Da, da! îşi spuse el, cuprins de freamătul bucuriei. Drept răspuns, voi primi o privire sfioasă de consimţământ… Nu-mi va răspunde nimic, doar se va îmbujora la faţă, va zâmbi din toată inima, apoi, ochii i se vor umple de lacrimi…

Lacrimile şi zâmbetul, mâna întinsă în tăcere, apoi bucuria vie, nestăpânită, o grabă fericită în mişcări, după care va urma o convorbire lungă în şoaptă, între ei doi, şoapta aceea, pornită din suflet şi plină de încredere, tainicul consimţământ de a contopi două vieţi într-una…

În orice amănunt de nimic, în conversaţiile despre lucrurile de toate zilele, va răzbate dragostea lor, ştiută numai de ei. Şi nimeni nu va îndrăzni să-i insulte printr-o privire…

Faţa lui se făcu deodată gravă şi severă.

— Da! îşi zicea el. Aceasta este calea cea dreaptă, calea unei fericiri nobile şi trainice. Ar trebui să-mi fie ruşine că până acum am tăinuit aceste flori, am plutit în mireasma dragostei ca un adolescent, am căutat întâlniri, plimbări pe lună, am pândit bătăile inimii ei feciorelnice, freamătul visului ei… O, Doamne!

Se înroşi până la urechi.

        „Chiar în seara asta, Olga va afla ce datorii severe impune dragostea. Astăzi va fi cea din urmă întâlnire a noastră între patru ochi. Astăzi…”

Îşi duse mâna la inimă: bătea puternic, dar egal, aşa cum trebuie să bată inima tuturor oamenilor cinstiţi. Şi iar începu să se frământe la gândul cât de mâhnită va fi la început Olga când îi va spune că nu trebuie să se mai revadă. Pe urmă, îi va dezvălui sfios intenţia lui, însă întâi va căuta să afle felul ei de gândire, se va desfăta de tulburarea ei, iar apoi…

Apoi visa consimţământul ei plin de sfială, zâmbetul şi lacrimile ei, mâna întinsă în tăcere, şoaptele tainice şi prelungi şi sărutările în văzul lumii întregi.