I.

De la boala lui Ilia Ilici a trecut un an care a adus multe schimbări în diferite colţuri ale lumii: frământare într-un ţinut, pace într-altul; într-un loc apusese un astru al omenirii, într-altul răsărise unul nou; aici, lumea descoperise o nouă taină a firii, dincolo, se alesese praf şi pulbere de aşezări şi generaţii de oameni. Unde se năruia vechea viaţă, acolo, ca nişte lăstare tinere, răsărea viaţa nouă…

Şi în cartierul Vîborg, în casa văduvei Pşeniţîna, deşi zilele şi nopţile se scurgeau domol, fără furtunoase şi neaşteptate schimbări în mersul vieţii, deşi cele patru anotimpuri se perindau întocmai ca şi în anul dinainte, după cum se vor perinda şi în viitor, viaţa însă nu se oprea în loc, ci se schimba în manifestările ei, dar cu încetineala cu care se petrec schimbările geologice ale planetei noastre: cum se macină încetul cu încetul munţii, cum depune marea nisipul pe ţărm, veacuri de-a rândul şi se retrage, făcând să crească uscatul.

Ilia Ilici se însănătoşise, împuternicitul său, Zatiortîi, se dusese la ţară şi trimisese întreaga sumă de bani scoasă din vânzarea recoltei, primind în schimb cuvenita răsplată: cheltuieli de drum, diurnă şi onorar pentru osteneală.

Cât despre dijmă Zatiortîi scria că n-a putut strânge nimic, fiindcă parte dintre ţărani au ajuns în sapă de lemn, parte au plecat prin alte ţinuturi şi nu se ştie unde se află, iar el, Zatiortîi, caută să adune la faţa locului toate informaţiile necesare.

În privinţa drumului şi a podurilor, scria că nu e chiar atâta grabă, că oamenii sunt mai bucuroşi să urce dealul şi să coboare în râpă ca să ajungă la târg, decât să muncească la construirea unui drum nou şi a câtorva poduri.

Într-un cuvânt, atât informaţiile cât şi sumele primite erau mulţumitoare. Nu mai era neapărat nevoie ca Ilia Ilici să meargă personal la ţară, aşa încât era liniştit şi dinspre partea asta până la anul.

Împuternicitul său luase măsuri şi pentru construirea casei: hotărâse, împreună cu arhitectul judeţului, cantitatea trebuitoare de materiale şi-i lăsase vechilului ordin ca, o dată cu venirea primăverii, să înceapă căratul lemnului; totodată, poruncise să se clădească o şură pentru cărămidă; aşa că lui Oblomov nu-i mai rămânea decât să vină la primăvară şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se înceapă clăditul, cu el de faţă. Tot cam pe atunci era vorba să se adune şi dările de la ţărani. Apoi se avea în vedere şi ipotecarea moşiei; prin urmare, avea din ce să-şi acopere cheltuielile.

După boală, Ilia Ilici rămăsese mult timp posomorât; stătea ceasuri întregi pierdut pe gânduri, uneori nici nu răspundea la întrebările lui Zahar, nici nu băga de seamă că acesta scapă câte o ceaşcă jos ori uită să şteargă praful de pe masă. Câteodată, în zile de sărbătoare, când venea proprietăreasa să-i aducă plăcintă, îl găsea plângând.

Încetul cu încetul, însă, locul durerii vii îl luase o nepăsare mută. Ilia Ilici privea ceasuri de-a rândul cam ninge afară, cum se troieneşte zăpada prin curte şi pe stradă, acoperind stivele de lemne, coteţele de păsări, cuşca câinelui, grădiniţa de flori, straturile din grădina de zarzavat, cum se aşază în piramidă, în vârful fiecărui stâlp, cum tot moare în jur, învelindu-se într-un giulgiu alb.

Asculta îndelung hârşâitul domol al râşniţei de cafea, lătratul câinelui smucindu-se în lanţ, lustruitul cizmelor de către Zahar şi bătăile măsurate ale pendulei.

Proprietăreasa trecea pe la el, ca şi mai înainte, ca să-l întrebe dacă are nevoie de ceva din târg sau îmbiindu-l să guste ceva; ca şi mai înainte, veneau copiii ei. El îi vorbea femeii, cu o indiferenţă binevoitoare, le arăta copiilor ce să înveţe, îi asculta cum citesc şi zâmbea apatic, în silă parcă, ascultând ciripitul lor nevinovat.

Dar muntele se macină încetul cu încetul, marea se retrage de la ţărm ori îl acoperă pe nesimţite, şi Oblomov îşi relua şi el, pe încetul, viaţa de altădată.

Trecu vara, apoi toamna şi iarna, cenuşii şi serbede. Oblomov aştepta iar primăvara şi dorea să plece la ţară.

În martie, făcură „ciocârlii”; în aprilie, scoaseră geamurile duble şi îl vestiră că Neva a pornit şi se desprimăvărează.

Oblomov se plimba prin grădină. Apoi începu semănatul şi răsăditul legumelor în grădina de zarzavat. Veniră, una după alta, fel de fel de sărbători: Rusaliile, Joia morţilor, Întâi mai; le întâmpinară cu crengi de mesteceni şi cununi de flori; se duseră chiar să petreacă ziua şi să-şi ia ceaiul în crâng.

De la începutul verii, începuseră să vorbească în casă despre cele două sărbători mari: naşterea sfântului Ion Botezătorul – onomastica „frăţiorului” – şi sfântul Ilie– ziua numelui lui Oblomov. Erau două date însemnate. Şi când Agafiei Matveevna i se întâmpla să cumpere ori să vândă în piaţă o friptură bună de viţel sau când plăcinta îi reuşea deosebit de bine, avea obiceiul să spună: „Ah, dacă am găsi nişte carne de viţel ca asta!” Sau: „Bine ar fi să ne reuşească plăcinta tot aşa şi de sfântul Ion ori de sfântul Ilie!”

Se vorbea despre vinerea din preajma sfântului Ilie, de plimbarea pe jos pe care obişnuiau s-o facă în fiece an la Pulberărie, de serbarea de la cimitirul Smolenski, din satul Kolpino.

Pe sub fereastră se auzea din nou cloncănitul cloştii şi piuitul noii generaţii de pui; se făceau iar plăcinte cu pui şi ciuperci proaspete, castraveciori muraţi de vară; în curând apărură fragile.

— Potroacele nu mai sunt bune, îi spuse gazda lui Oblomov. Ieri pentru două perechi de pui mici cereau şapte grivne; în schimb, a apărut somon proaspăt, putem face botvinia[50] chiar în fiecare zi…

În casa Pşeniţînei, gospodăria era deosebit de înfloritoare, nu numai pentru că Agafia Matveevna era o gospodină cum rar se găseşte şi că asta era menirea ei pe lume, dar şi pentru că Ivan Matveevici Muhoiarov era un adevărat epicurian în ce priveşte latura gastronomică. În privinţa îmbrăcăminţii şi a rufăriei, era mai mult decât neglijent: purta ani de-a rândul aceleaşi haine şi nu se prea îndura să-şi cumpere altele noi; nu le ţinea aşezate cu grijă în cuier, ci le trântea claie peste grămadă în câte un colţ. Se primenea ca un salahor, numai sâmbăta. Dar la mâncare nu făcea economie.

Aici se călăuzea până la un punct de o logică a lui personală, formată încă de pe vremea când intrase în slujbă: „Ce am în burtă nu se vede, şi nu mă bârfeşte nimeni, dar un lanţ gros la ceas, un frac nou, cizme galbene stârnesc fel de fel de vorbe”.

De aceea, pe masa lor se găsea când o friptură de viţel de prima calitate, când nişte nisetru gras, galben ca chihlimbarul, când ierunci cu carnea albă. Uneori, Ivan Matveevici colinda chiar el prin piaţa sau prăvăliile lui Miliutin, adulmecând ca un copoi, ca să aducă apoi acasă, sub pulpana hainei, o găină îndopată ori să dea patru ruble pe o curcă.

Vinul îl cumpăra totdeauna singur din târg, îl punea bine şi îl scotea cu mâna lui; dar, la masă, nimeni nu vedea vreodată decât o carafă de votcă cu frunze de coacăze; vinul se bea numai sus, în odaia „frăţiorului”.

Când pleca cu Tarantiev la pescuit, avea totdeauna în buzunarul paltonului o sticlă de maderă de cea mai bună calitate, iar când se ducea să-şi ia ceaiul la „local”, aducea romul de acasă.

Schimbări ca: scufundarea ori ridicarea treptată a fundului mării, măcinarea munţilor se petreceau în toate, chiar şi în Anisia; simpatia reciprocă dintre ea şi proprietăreasă se prefăcu într-o legătură pe viaţă – erau un suflet.

Văzând cât interes punea Agafia Matveevna pentru treburile lui, Oblomov îi propuse o dată, mai mult în glumă, să ia asupra ei toată grija aprovizionării şi alimentaţiei lui, scăpându-l astfel de orice osteneală.

Faţa femeii se lumină de bucurie; zâmbi chiar pe deplin conştient. Ce mult i se lărgea acum câmpul de activitate: în loc de o gospodărie, avea să conducă două sau, mai bine zis, una singură, dar cât de mare! Şi apoi, o mai avea acum şi pe Anisia. Se sfătui cu „frăţiorul” şi, a doua zi, totul fu mutat din bucătăria lui Oblomov în bucătăria Pşeniţînei; argintăria şi vesela lui îşi luară locul în bufetul ei, iar Akulina fu coborâtă în grad: din bucătăreasă – îngrijitoare de păsări şi pusă să lucreze la grădina de zarzavat.

Acum trăiau pe picior mare: cumpărăturile de zahăr, ceai şi alte provizii, pregătirea castraveţilor, merelor şi vişinilor murate, dulceţurile, toate se făceau pe scară mare.

Agafia Matveevna părea să fi crescut; Anisia îşi desfăcu şi ea larg aripile şi viaţa începu să clocotească, să curgă ca un fluviu.

Oblomov lua acum masa împreună cu familia gazdei, la ora trei şi numai „frăţiorul” mânca deoparte, după ce sfârşeau ei, mai mult la bucătărie, pentru că „dumnealui venea târziu de la serviciu”.

Ceaiul şi cafeaua nu i le mai servea Zahar, ci Agafia Matveevna cu mâna ei.

Zahar, dacă avea poftă, ştergea praful, iar dacă nu, Anisia apărea deodată ca o furtună şi, mai cu şorţul, mai de-a dreptul cu mâna sau chiar şi cu nasul scutura, sufla, trăgea lucrurile de la locul lor, le rânduia pe toate, şi dispărea; iar dacă nu venea nici ea, de cum ieşea Oblomov în grădină, venea însăşi proprietăreasa să mai vadă ce mai este pe la el în odaie, clătina din cap găsind ceva în neregulă şi, bodogănind supărată, umfla cât un munte pernele, examina totodată şi feţele de pernă, îşi şoptea că trebuie schimbate, se apuca să le scoată, apoi ştergea geamurile, arunca o privire în dosul divanului şi pleca.

Ridicarea treptată a fundului mării, măcinarea munţilor, depunerea mâlului, uşoare erupţii vulcanice, toate aceste fenomene se petrecură mai ales în viaţa Agafiei Matveevna, dar nimeni, şi ea mai puţin ca oricine, nu-şi dădea scama. Schimbările de mai sus se vădiră abia mai târziu prin urmările lor nenumărate, neaşteptate şi nesfârşite.

De ce oare, de la o vreme, atâta schimbare în Agafia Matveevna?

De ce, mai înainte, când se întâmpla să se ardă o friptură, să se fărâme peştele din ciorbă sau să nu se pună, din greşeală, verdeaţă în supă, ea o certa aspru pe Akulina – fără a-şi pierde însă calmul şi demnitatea – şi apoi uita îndată; iar acum, de se întâmpla aşa ceva, sărea de la masă, dădea fuga la bucătărie, îşi vărsa focul pe capul Akulinei şi tăbăra şi pe Anisia cu mustrări amare, iar a doua zi veghea singură ca verdeaţa să fie pusă în supă şi peştele fiert doar atâta cât trebuie?

S-ar fi putut spune că-i era ruşine să se arate cu asemenea greşeli în faţa unui om străin şi tocmai pe tărâmul gospodăriei, în care-şi pusese toată ambiţia, toată activitatea ei?

Fie şi aşa. Dar de ce atunci, mai înainte vreme, pe la ceasurile opt seara, începea să pice de somn, iar la nouă, după ce-şi culca copiii şi mai trecea o dată să vadă dacă la bucătărie s-a stins focul, dacă coşurile sobelor sunt bine închise, dacă e deretecat în odaie, se culca, şi nici cu tunul nu o mai puteai scula până a doua zi, la şase dimineaţă?

Acum însă, dacă Oblomov se ducea la teatru ori zăbovea ceva mai mult pe la Ivan Gherasimovici, ea nu putea să adoarmă şi se tot răsucea când pe o parte, când pe alta, se închina, ofta, închidea ochii – în zadar – nu-i venea somnul şi pace!

Cum auzea vreun zgomot în stradă, ridica de pe pernă capul, uneori chiar sărea din pat, deschidea gemuleţul şi asculta: nu cumva vine el? Iar dacă cineva bătea în poartă, îşi punea repede fusta şi se repezea la bucătărie să-l scoale pe Zahar şi pe Anisia, ca să deschidă.

S-ar fi putut spune că aceasta dovedeşte că este o gazdă grijulie, căreia nu-i place neorânduiala în casa ei şi nu vrea ca chiriaşul să aştepte noaptea în stradă, până să audă şi să-i deschidă portarul beat; în sfârşit, că bătăile în poartă i-ar putea scula, până la urmă, copiii din somn…

Fie şi aşa. Dar atunci de ce oare, când Oblomov a căzut la pat, ea n-a mai lăsat pe nimeni să intre la ei în odaie, a aşternut pe jos pâsle şi covoare, a pus perdele groase la ferestre şi – aşa bună şi blândă cum era – se mânia grozav când Vanea sau Maşa scoteau câte un ţipăt ori izbucneau în râs?

De ce nopţi întregi, până în ceasul când la biserică începea utrenia, neîncrezându-se în Zahar şi Anisia, a stat la căpătâiul bolnavului, fără să-şi ia ochii de la el; apoi îşi punea în grabă haina, scria cu litere mari pe un petic de hârtie „Ilia” şi se repezea la biserică; acolo dădea hârtia preotului, în altar, ca să se roage pentru sănătatea lui Oblomov, apoi se retrăgea într-un colţ, cădea în genunchi şi rămânea mult timp cu fruntea lipită de podea, iar pe urmă pleca grăbită în piaţă şi se întorcea acasă plină de teamă, trecea capul prin uşă şi o întreba în şoaptă pe Anisia:

— Cum îi e?

S-ar fi putut spune că nu era decât milă, compătimire, sentimente precumpănitoare în firea unei femei…

Fie şi aşa. Dar de ce, atunci când s-a întremat Oblomov şi a rămas o iarnă întreagă posomorât şi trist, când abia dacă mai vorbea cu ea, nu mai venea niciodată în odaia ei, nu se mai interesa ce face dânsa, nici nu mai glumea cu ea, Agafia Matveevna a slăbit, copleşită deodată de un fel de moleşeală, de le făcea toate în silă: râşnea cafeaua şi nu ştia ce face, ori punea în ea atâta cicoare, încât nu mai era bună de băut; iar ea nici nu simţea, parcă n-ar mai fi avut limbă. Când Akulina aducea peştele nefiert şi „frăţiorul” pleca bombănind de la masă, ea stătea ca o stană de piatră – parcă nici nu auzea nimic.

Înainte vreme, nimeni n-o vedea niciodată gânditoare, şi asta nici n-o prindea: umbla într-una forfota, nimic nu scăpa ochiului ei ager; acum însă, deodată parcă adoarme, uite-aşa, din senin, cu piuliţa în poală; apoi începe să bată atât de tare din pisălog, încât până şi câinele se porneşte pe lătrat, crezând că bate cineva în poartă.

Dar de îndată ce se mai învioră puţin Oblomov, şi-i înflori iar pe buze zâmbetul lui blând, şi începu s-o privească la fel ca mai înainte, să-şi treacă din nou capul prin uşa ei cu o vorbă prietenoasă ori o glumă, Agafia Matveevna se împlini iarăşi la trup şi trebăluia acum prin casă veselă, vioaie, plină de însufleţire, la care se mai adaugă ceva nou însă. Înainte, se mişca de dimineaţă până seară ca o maşină bine întocmită, cu mersul lin şi regulat. Vorbea nici prea încet, nici prea tare, râşnea cafea, spărgea căpăţâni de zahăr, cernea câte ceva prin sită, se aşeza la cusut şi acul ei se mişca ritmic, ca arătătorul unui ceas; apoi se scula fără grabă, se oprea la jumătate drum spre bucătărie, deschidea dulapul ca să sconta ceva din el şi să ducă undeva, şi toate acestea le făcea ca o maşină.

Dar acum, de când Ilia Ilici intrase în familia ei, fie că pisa ori cernea ceva, o făcea parcă mai altfel ca înainte. Aproape că nu mai împletea la dantele. Uneori se apuca să coasă, stătea liniştită pe loc; deodată îl auzea pe Oblomov că-l strigă pe Zahar să-i aducă cafeaua; atunci, dintr-o săritură era la bucătărie, se uita la toate cu ochii în patru să nu-i scape ceva, lua o linguriţă şi lăsa să curgă la lumină puţină cafea, să vadă dacă s-a fiert şi s-a limpezit de ajuns, ca nu care cumva să i-o servească cu zaţ; apoi încerca şi caimacul cât e de gros.

Dacă se pregătea vreun fel de mâncare care-i plăcea lui Oblomov, ea se uita în cratiţă, ridicând capacul, mirosea, gusta, apoi punea mâna pe cratiţă şi o ţinea deasupra focului. Când pisa migdale sau bătea ouă pentru el, făcea aceasta cu atâta foc, încât o treceau năduşelile.

Toate treburile ei gospodăreşti – pisatul şi călcatul, cernutul şi toate celelalte – aveau acum un rost nou: să-i asigure lui Ilia Ilici liniştea şi mulţumirea. Înainte, Agafia Matveevna nu vedea în ele decât îndatoriri; acum însă erau pentru ea o adevărată plăcere. Începuse o viaţă după placul ei, trăia din plin şi fiecare zi îi aducea ceva nou.

Nu ştia ce e: niciodată nu-şi punea întrebări. Purta jugul acesta dulce fără gânduri şi socoteli, fără împotrivire, fără patimă, fără înfiorare, nici presimţiri nelămurite, fără frământări şi nervi.

Părea să fi trecut deodată la o altă credinţă, fără să cerceteze ce fel de credinţă îmbrăţişează, fără să-i cerceteze dogmele, ci supunându-se orbeşte legilor ei.

Dragostea venise peste ea pe nepusă masă: parcă ar fi nimerit sub o rupere de nori, şi nici nu s-a dat înapoi, nici n-a fugit înainte. Se îndrăgostise de Oblomov în chipul cel mai simplu, cel mai firesc, cum ar fi căpătat o răceală ori nişte friguri fără leac.

De altfel, nici nu bănuia aceasta; să i-o fi spus cineva s-ar fi mirat desigur, poate ar fi zâmbit ruşinată.

Primise în tăcere să îndeplinească felurite îndatoriri faţă de Oblomov, învăţase pe de rost cum arată fiecare cămaşă a lui; numărase toate găurile ciorapilor, ştia cu ce picior se scoală din pat, când are să-i iasă un urcior la ochi, cât mănâncă şi din ce fel de mâncare anume, dacă e vesel sau plictisit, dacă a dormit mai mult sau mai puţin, parcă atâta făcuse toată viaţa ei, fără să se întrebe de ce şi ce este Oblomov pentru ea, de ce se frământă atâta pentru el.

S-o fi întrebat cineva dacă-l iubeşte, desigur că din nou ar fi zâmbit şi ar fi răspuns afirmativ; dar ar fi dat acelaşi răspuns şi atunci când Oblomov nu locuia la ea în casă decât de o săptămână.

De ce, sau pentru ce se îndrăgostise tocmai de el, de ce se măritase cândva fără să iubească şi trăise astfel până la treizeci de ani şi acum, deodată, o răzbise şi pe ea?

Deşi se spune că dragostea este un sentiment capricios care scapă raţiunii şi vine peste om ca o boală, îşi are totuşi şi ea legile şi pricinile ei. Şi dacă, până azi, aceste legi au rămas atât de puţin cunoscute, aceasta se datorează faptului că unui îndrăgostit nu-i mai arde să urmărească cu ochi de savant cum i se furişează în inimă prima impresie, cum îi încătuşează, ca în vis, simţurile, cum dintâi i se întunecă vederea, din ce anume clipă începe să-i bată mai tare pulsul, apoi inima, cum dintr-o dată, peste noapte, se naşte credinţa până la mormânt, dorinţa de a se jertfi pe sine, cum puţin câte puţin dispare „eul” său propriu, înlocuit de „el” sau de „ea”, cum mintea se prosteşte sau, dimpotrivă, devine neasemuit de vie, iar voinţa se supune întru totul voinţei altuia, capul se pleacă singur, genunchii tremură, se ivesc lacrimile şi vin frigurile dragostei…

Agafia Matveevna văzuse înainte puţini oameni de felul lui Oblomov şi pe aceştia numai de departe. Chiar dacă îi plăceau, nu intrau în sfera ei de viaţă şi ea nu avusese niciodată prilejul să-i cunoască mai îndeaproape.

Ilia Ilici nu umbla ca răposatul ei soţ, secretarul de colegiu Pşeniţîn, cu paşii mărunţei şi grăbiţi ai omului de afaceri, nu scria neîncetat tot felul de hârtii, nu tremura de frică la gândul că întârzie la slujbă, nu se uita la oricine de parcă s-ar fi rugat: „Hai, pune-mi şaua şi încalecă-mă!” Privea oamenii deschis şi îndrăzneţ, cerându-le parcă supunere.

Obrazul lui nu era grosolan şi roşu: dimpotrivă, alb şi gingaş. Nici mâinile lui nu semănau cu ale „frăţiorului” – nu tremurau, nici nu erau roşii – ci albe şi mici. Daca se aşeza picior peste picior, ori îşi rezema bărbia în palmă, o făcea în chip firesc, liniştit şi frumos. Şi la vorbă se deosebea de fratele ei, de Tarantiev ori de soţul ei; ea nu înţelegea multe din spusele lui, dar simţea că ceea ce spune el e înţelept, frumos, neobişnuit; până şi lucrurile care erau pe înţelesul ei, Oblomov le spunea altfel decât ceilalţi.

Purta rufărie fină şi o schimba în fiecare zi, se spăla cu săpun parfumat, îşi curăţa unghiile, era un bărbat plăcut şi foarte curat; putea să nu facă nimic şi nici nu făcea, deoarece pentru el lucrau alţii; avea la porunca lui un Zahar şi încă alţi trei sute de felul lui Zahar…!

Era boier, un om luminat, sclipitor şi, pe deasupra, mai era şi foarte bun; călca uşor şi se mişca domol şi lin, iar dacă îi atingea mâna, atingerea lui era ca de catifea, pe când, altădată, când se întâmpla s-o atingă soţul, era ca o lovitură! Şi în priviri şi în vorbă păstra aceeaşi blândeţe, aceeaşi bunătate…

Agafia Matveevna nu se gândea la toate acestea, nu-şi dădea seama de ele; dacă însă s-ar fi găsit cineva să urmărească şi să lămurească ce urmă a săpat ivirea lui Oblomov în viaţa ei, aceasta ar fi trebuit să fie explicaţia şi nu alta.

Ilia Ilici ştia ce fapt însemnat era venirea lui în acest colţişor pentru toţi cei ce trăiau acolo, începând cu „frăţiorul” şi sfârşind cu câinele din curte, care căpăta acum de trei ori mai multe oase ca înainte; nu putea totuşi să-şi dea seama cât de adânci erau rădăcinile înrâuririi lui şi ce victorie neaşteptată a câştigat în inima proprietăresei.

În neobosita ei grijă şi osteneală pentru masa, rufăria şi odăile lui, nu vedea decât manifestarea trăsăturii esenţiale a caracterului ei, observată de el chiar de la prima lui vizită, când Akulina adusese pe neaşteptate în odaie un cocoş care se zbătea în mâinile ei, iar stăpâna sa, deşi foarte stânjenită de zelul nepotrivit al bucătăresei, izbuti totuşi să-i spună să vândă băcanului cocoşul cenuşiu şi nu pe cel adus.

Agafia Matveevna nu numai că n-ar fi fost în stare să cocheteze cu Oblomov, să-i arate prin ceva ce se petrece în ea, dar, după cum s-a mai spus, nici nu ştia, nu-şi dădea seama de acest lucru; mai mult chiar, uitase că acum câtva timp nu se petrecea nimic asemănător în viaţa ei, şi dragostea ei se arăta numai printr-un devotament nemărginit, până la moarte.

Iar Oblomov nu pricepea încă adevăratul înţeles al sentimentelor ei faţă de el şi continua să creadă că aşa este felul ei de a fi. Aşadar, iubirea Pşeniţînei, normală, firească, dezinteresată, rămânea mai departe o taină, atât pentru Oblomov şi pentru cei din jurul ei, cât şi pentru ea însăşi. Dragostea ei era într-adevăr un sentiment dezinteresat, deoarece, când aprindea la biserică o lumânare pentru sănătatea lui Oblomov, o făcea fără să ştie el şi nu se gândea decât la însănătoşirea lui. Veghea la căpătâiul lui numai noaptea şi pleca în faptul zilei, iar apoi nici nu pomenea despre asta.

Atitudinea lui Oblomov faţă de Agafia Matveevna era cu mult mai simplă: pentru el, Agafia Matveevna, mişcările coatelor ei active, ochii ei care se opreau cu grijă asupra tuturor lucrurilor din casă, veşnicul ei umblet de la dulap la bucătărie, de la bucătărie la cămară, iar de acolo în beci, atotcuprinzătoarea ştiinţă a ei în ale bunei orânduiri a casei şi gospodăriei întruchipau acel ideal de linişte – netulburată şi nesfârşită ca oceanul – a cărei imagine i se întipărise în suflet încă din copilărie, sub acoperământul casei părinteşti.

După cum acolo unde tatăl şi bunicul său, dimpreună cu toţi copiii şi nepoţii, stăteau culcaţi ori tolăniţi prin jilţuri în lenevoasă linişte şi pace, ştiind că în casă veghează veşnic în preajma lor un ochi grijuliu şi mâini care nu cunosc odihna, care cos pentru ei, îi hrănesc, le dau de băut, îi îmbracă, îi încalţă şi-i culcă seara în pat, iar la moarte le vor închide ochii, tot astfel şi aici Oblomov, stând fără să se mişte pe divan, vedea că în jurul lui şi pentru binele lui se mişcă ceva viu şi sprinten şi că, de-ar fi ca mâine să nu mai răsară soarele, tot cerul să fie învolburat de furtună, iar vântul năprasnic să bată de la un capăt la celălalt al pământului, el tot îşi va avea supa şi friptura pe masă, rufele lui vor fi curate şi călcate, păienjenişul măturat de prin colţuri, iar el nici nu va şti cum s-au făcut toate acestea. Nici nu-şi va da măcar osteneala să se gândească ce ar mai dori, şi, totuşi, orice dorinţă a lui va fi ghicită şi totul adus la nasul lui, nu în silă şi cu grosolănie, nici de mâinile murdare ale lui Zahar, ci cu o privire voioasă şi blândă, cu un zâmbet de adânc devotament, de nişte mâini albe şi curate, de nişte braţe goale.

Pe zi ce trecea, se împrietenea tot mai mult cu gazda lui, dar nici nu se gândea la iubire, adică la iubirea aceea de care suferise de curând, ca de vărsat, pojar sau friguri şi a cărei amintire îl făcea să se cutremure.

Se apropia de Agafia Matveevna cum s-ar fi apropiat de un foc care împrăştie tot mai multă căldură, dar pe care nu poţi spune că-l iubeşti.

După ce-şi lua masa, mai zăbovea cu plăcere la ea în odaie ca să-şi fumeze luleaua, privind-o cum rânduieşte argintăria în bufet, cum scoate ceştile şi toarnă cafeaua, cum, după ce spală şi şterge cu deosebită grijă una din ceşti, o umple mai înainte de celelalte şi i-o întinde lui cel dintâi şi se uită dacă e mulţumit.

Îi plăcea să-şi plimbe privirea pe gâtul ei plinuţ şi braţele rotunde când deschidea uşa de la odaia ei, iar când uşa întârzia să se deschidă, o împingea încet cu piciorul şi stătea să glumească cu Agafia Matveevna şi să se joace cu copiii ei.

Dar nu-i era urât dacă dimineaţa trecea fără s-o vadă; după masă, în loc să rămână cu dânsa, adesea se ducea la el în odaie să doarmă un ceas, două, dar era sigur că, de cum se va trezi, i se va servi ceaiul, chiar în clipa deşteptării.

Lucrul de căpetenie era că totul se petrecea în linişte; nu simţea nici un fel de apăsare pe inimă, nu-l frământa niciodată gândul dacă o va vedea sau nu pe gazda lui, ce va crede ea, ce-i va spune ori ce va răspunde la întrebările ei, cum îl va primi, nimic din toate acestea!

Alături de ea, nu cunoştea nici dor, nici nopţi de nesomn, nici lacrimi dulci şi totuşi amare. Stătea şi fuma, privind-o cum coase, uneori îi spunea ceva, altă dată tăcea şi se simţea atât de împăcat, nu-i mai trebuia nimic, nu dorea să plece nicăieri, parcă acolo s-ar fi aflat toate de câte avea el nevoie.

Agafia Matveevna nu-i cerea nimic, nu-l îndemna la nimic; în sufletul lui nu se năşteau nici un fel de dorinţe ambiţioase, de porniri, de năzuinţe eroice ori chinuri sfâşietoare la gândul că timpul trece, că i se irosesc puterile, că, până acum, n-a înfăptuit nimic, nici bun, nici rău, că trândăveşte, că nu trăieşte, ci vegetează.

Părea răsădit de o mână nevăzută, ca o plantă rară, undeva la umbră, departe de dogoarea soarelui, la adăpost de ploaie. Şi mâna aceasta continua să-l îngrijească, să-l ocrotească cu drag.

— Cât de iute îţi umblă acul pe sub nas, Agafia Matveevna! zise Oblomov. Împungi atât de repede, încât mă tem nu cumva să-ţi prinzi nasul de fustă.

Agafia Matveevna zâmbi.

— Să mântui numai cusătura asta, spuse ea mai mult pentru sine, ş-om sta la masă.

— Şi ce mâncăm azi? întrebă el.

— Varză acră cu somon răspunse ea. Nisetru nu se mai găseşte pe nicăieri: am colindat toate prăvăliile, a căutat şi frăţiorul meu, nu se găseşte nimic. Doar dacă s-o nimeri vreun nisetru viu – a comandat un negustor din târgul caretaşilor şi a făgăduit să ne dea şi nouă din el. Mai avem friptură de viţel la tavă cu caşa…

— Minunat! Ce drăguţă eşti, Agafia Matveevna, că te-ai gândit la asta! Numai să nu fi uitat Anisia.

— Dar eu ce păzesc? Nu auziţi cum sfârâie? răspunse Pşeniţîna crăpând puţin uşa bucătăriei. S-a şi pus la foc.

Isprăvind de cusut, reteză cu dinţii firul, îşi împături lucrul şi-l duse în iatac.

Aşadar, Oblomov se trăgea spre ea aşa cum se trage un om spre un foc bun şi într-o zi se apropie foarte mult, cât pe-aci să se ardă sau să ia foc.

Plimbându-se prin odaia lui şi întorcându-se când şi când spre uşa gazdei, îi văzu coatele mişcându-se cu o vioiciune neobişnuită.

— Veşnic cu treaba! spuse el, intrând în odaia ei. Ce mai faci acolo?

— Iacă, pisez nişte scorţişoară, răspunse ea, privind în fundul piuliţei ca într-o prăpastie şi izbind vârtos cu pisălogul.

— Şi dacă nu te mai las? întrebă el, apucând-o de coate ca s-o împiedice să-şi vadă de treabă.

— Lăsaţi-mă, vă rog! Mai am de pisat zahărul şi de dat vin pentru budincă.

El o ţinea mereu prinsă de coate. Obrazul îi era aproape de ceafa ei.

— Spune-mi, ce ar fi să mă îndrăgostesc de dumneata?

Agafia Matveevna zâmbi.

— Dar dumneata m-ai iubi? mai întrebă el.

— De ce să nu vă iubesc? Dumnezeu ne-a poruncit să iubim pe toţi oamenii.

— Şi dacă te sărut? şopti el, aplecându-se spre ea.

Răsuflarea lui fierbinte îi dogorea obrazul.

— N-am ajuns încă în săptămâna Paştelui, spuse ea zâmbind.

— Hai, sărută-mă!

— Să ajungem cu ajutorul Domnului la sfintele Paşti şi ne-om săruta, răspunse ea, fără să se mire, nici să se ruşineze ori să se sperie, dreaptă şi nemişcată ca un cal când i se pune hamul.

Oblomov o sărută uşurel pe gât.

— Luaţi seama că vărs scorţişoara. Tot dumneavoastră n-o să aveţi prăjitură bună, spuse ea.

— Atâta pagubă! făcu el.

— Ce-i asta? Iar aveţi o pată pe halat? spuse ea grijulie, luând în mână poala halatului. Untdelemn să fie? Mirosi pata. Unde v-aţi murdărit oare? O fi picat din candelă.

— Nu ştiu unde m-am pricopsit.

— Poate că v-aţi atins de uşă? se lămuri deodată Agafia Matveevna. Chiar ieri s-au uns balamalele. Scoateţi-l şi daţi-mi-l numaidecât! V-o scot eu. Mâine n-o să se mai vadă nimic.

— Buna mea Agafia Matveevna! spuse Oblomov, scoţând alene halatul. Ştii ce? Hai să mergem, la vară, la mine, la ţară! Să vezi acolo gospodărie! Sunt de toate: şi fragi, şi ciuperci, şi dulceţuri, şi curte de păsări, grajd de vite…

— La ce? răspunse ea cu un suspin. Aici ne-am născut şi am trăit o viaţă întreagă, aici se cade să şi murim.

Oblomov o privea uşor tulburat, dar ochii nu-i ardeau nici nu se umezeau de lacrimi. Nu simţea în suflet nici un avânt spre înălţimi, spre fapte eroice. Nu dorea decât să se aşeze pe divan şi să nu-şi mai ia ochii de la braţele ei.