II.

Ziua de sfântul Ioan fu sărbătorită cu multă solemnitate. În ajun, Ivan Matveevici nu se mai duse la serviciu, ci cutreieră tot oraşul cu trăsura, întorcându-se de fiecare dată acasă cu câte un pachet sau un coş.

Trei zile, Agafia Matveevna trăi numai cu cafea. Pentru Ilia Ilici se găteau tot trei feluri de bucate, iar ceilalţi mâncau pe apucate ce se găsea prin casă.

În ajun, Anisia nici nu s-a mai culcat. Zahar însă a dormit şi pentru el, şi pentru ea. Privea toate aceste pregătiri nepăsător, mai mult cu dispreţ.

— La noi, la Oblomovka, se gătea aşa de orice sărbătoare, spunea el celor doi bucătari ai contelui, anume tocmiţi pentru această ocazie. Se serveau câte cinci feluri de prăjituri, iar sosurile nici nu le puteai număra! Boierii mâncau toată ziua, chiar şi a doua zi. Iar noi, cinci zile în şir mâncam rămăşiţele. Abia le mântuiam şi iar veneau musafiri! Iar o luam de la început… Pe când aici, o dată pe an!

La masă, îl servi pe Oblomov înainte de toţi ceilalţi şi nu voi nici în ruptul capului să-l servească pe un domn cu o cruce mare la gât.

— Al nostru e un boier adevărat, de neam mare, spunea el, plin de mândrie, iar ăştia ce-s?

Pe Tarantiev, care şedea la capătul de jos al mesei, ori nu-l servea deloc, ori îi trântea în farfurie cât şi ce găsea el de cuviinţă.

Erau de faţă toţi colegii lui Ivan Matveevici, cu totul vreo treizeci de inşi.

Un păstrăv uriaş, pui umpluţi, prepeliţe fripte, îngheţată şi un vin minunat, toate erau la înălţimea acestei sărbători.

Spre sfârşitul mesei, musafirii începuseră să se îmbrăţişeze, lăudând gusturile alese ale stăpânului casei; în cele din urmă, se aşezară, la cărţi. Muhoiarov se închina şi le mulţumea tuturor, spunând că, pentru marea bucurie de a-i putea ospăta pe scumpii săi musafiri, nu şi-a cruţat leafa pe patru luni de zile!

Spre ziuă, oaspeţii au pornit cu toţii spre casele lor cum au putut – care pe jos, care cu trăsura – şi din nou totul s-a liniştit în casă până la sfântul Ilie.

În ziua aceea, Oblomov avea numai doi invitaţi străini – pe Ivan Gherasimovici şi pe Alexeev – vizitatorul cel tăcut şi preasupus care, la începutul povestirii, îl invitase pe Ilia Ilici la sărbătoarea de întâi mai. Oblomov nu numai că n-a vrut să rămână mai prejos de Ivan Matveevici, dar a căutat să strălucească printr-un rafinament al meniului, necunoscut în această casă.

În loc de plăcintă grasă cu carne de pasăre se serviră pateuri, stridii înainte de supă, apoi pui cu papiote de hârtie la picioare şi cu trufe, friptură cu sos dulce, cele mai fine legume şi supă englezească.

În mijlocul mesei trona un ananas uriaş, iar în jurul lui – piersici, vişine şi caise. În glastre erau flori naturale.

De-abia începuseră supa şi Tarantiev apucase doar să-l înjure pe bucătar pentru prosteasca lui idee de a umple pateurile cu vânat, când deodată, se auzi câinele lătrând şi zbătându-se nebuneşte în lanţ.

În curte intră o trăsură; cineva întrebă de Oblomov. Rămaseră cu toţii cu gurile căscate.

— O fi unul dintre cunoscuţii mei de acum un an, care şi-a adus aminte de onomastica mea, spuse Oblomov. Nu sunt acasă. Spune-le că nu sunt acasă! porunci el în şoaptă lui Zahar.

Masa fusese pusă în grădină, într-un chioşc. Zahar se repezi să spună că boierul nu-i acasă, dar, pe cărare, se ciocni piept în piept cu Stolz.

— Andrei Ivanovici! îngână el bucuros, cu glasul lui răguşit.

— Andrei! strigă Oblomov şi se repezi să-l îmbrăţişeze.

— Ce bine, am nimerit tocmai la masă! spuse Stolz. Dă-mi să mănânc, că-s tare flămând. Da greu te-am mai găsit!

— Hai, vino, vino! Ia loc! spuse Oblomov, aşezându-l lângă el.

La apariţia lui Stolz, Tarantiev sări cel dintâi gardul în grădina de zarzavat; după el şi Ivan Matveevici o şterse, pe după chioşc, în odăiţa lui. Agafia Matveevna se sculă şi ea.

— V-am deranjat, spuse Stolz, sărind de la locul lui.

— Unde plecaţi? De ce? Ivan Matveici! Mihei Andreici! strigă Oblomov.

Pe proprietareasă o sili să se aşeze la locul ei; dar nici pe Ivan Matveevici, nici pe Tarantiev n-a rost chip să-i aducă înapoi.

Oblomov îl copleşi pe Stolz cu întrebările:

— De unde vii? Cu ce prilej?

Stai mult aici? Stolz venise de două săptămâni pentru nişte treburi, urma să plece apoi la ţară, pe urmă la Kiev şi încă cine ştie pe unde.

La masă vorbi puţin, dar mâncă mult; se vedea că-i era într-adevăr foame. Ceilalţi, bineînţeles, mâncau şi ei în tăcere.

După masă, după ce totul fu strâns, Oblomov porunci să se lase în chioşc doar şampanie şi sifon şi rămase singur cu Stolz.

Tăcură un timp. Stolz se uita lung şi atent la Oblomov.

— Ei, Ilia? rosti el în cele din urmă, dar atât de sever şi de întrebător, încât Oblomov îşi lăsă ochii în pământ şi nu răspunse nimic. Va să zică „niciodată”?

— Cum adică „niciodată”? întrebă Oblomov, făcându-se că nu înţelege.

— Ai şi uitat? „Acum ori niciodată”?

— Nu mai sunt cel de altădată, Andrei, spuse el în cele din urmă. Afacerile mele, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt puse la punct, nu stau culcat pe o rână, planul este aproape pe terminate, sunt abonat la două reviste; cărţile pe care mi le-ai lăsat le-am citit aproape pe toate…

— De ce n-ai plecat în străinătate? întrebă Stolz.

— M-a împiedicat să plec…

Şi se fâstâci.

— Olga? întrebă Stolz, privindu-l cu înţeles.

Oblomov se aprinse la faţă.

— Cum? Ai şi auzit?… Unde este? întrebă el grăbit, uitându-se la Stolz.

Stolz nu-i răspunse. Îl privea ţintă, vrând să-l pătrundă parcă până în fundul sufletului.

— Am auzit că ar fi plecat în străinătate, împreună cu mătuşa ei, zise Oblomov, curând după ce…

— După ce şi-a dat seama de greşeala ei, întregi Stolz.

— Va să zică ştii… îngăimă Oblomov, gata să intre în pământ de ruşine.

— Ştiu tot, spuse Stolz. Chiar şi povestea cu crenguţa de liliac. Şi nu ţi-e ruşine, nu te doare, Ilia? Nu te mustră conştiinţa, n-ai regrete…?

— Nu-mi aminti, nu-mi mai vorbi de asta! îl întrerupse grăbit Oblomov. Am zăcut de boală grea când am văzut prăpastia ce ne desparte şi m-am convins că nu sunt pentru ea, n-o merit!… Ah, Andrei! Dacă ţii la mine, nu mă chinui, nu-mi aminti de ea! Eu i-am arătat demult ce greşeala face, dar nu voia să mă creadă… Zău, nu sunt chiar atât de vinovat…!

— Nu te învinuiesc, Ilia, urmă Stolz cu blândeţe, prieteneşte. Am citit scrisoarea ta. Vina cea mai mare o port eu, apoi ea, şi numai pe urmă tu. Şi încă vina ta e foarte mică.

— Ce face acum? întrebă sfios Oblomov.

— Ce să facă? E tristă şi nemângâiată; plânge mereu şi te blestemă…

Spaima, compătimirea, groaza şi căinţa se zugrăviră pe rând pe faţa lui Oblomov.

— Ce spui, Andrei? strigă el, sculându-se în picioare. Să plecăm, să mergem chiar acum, îndată, la ea… să-i cad la picioare şi să-i cer iertare…!

— Şezi locului! îl întrerupse râzând Stolz. E veselă, chiar fericită. Mi-a spus să-ţi transmit salutări. Voia să-ţi scrie, dar n-am lăsat-o, spunându-i că te va tulbura prea mult.

— Slavă Domnului! îngână Oblomov cu lacrimi în ochi. Ce fericit sunt, Andrei! Dă-mi voie să te sărut şi să bem în sănătatea ei!

Goliră câte o cupă de şampanie.

— Dar unde se află acum?

— În Elveţia. Spre toamnă se va duce cu mătuşa la moşia ei. Tocmai de aceea am şi venit aici. Trebuie să mai fac ultimele demersuri la tribunal. Baronul nu şi-a terminat sarcina. I s-a năzărit s-o ceară pe Olga în căsătorie…

— Cum se poate? Adevărat? Dar ea ce a zis?

— Ce să zică? Bineînţeles, l-a refuzat. El a rămas foarte mâhnit şi a plecat. Şi iată, acum trebuie să-i descurc eu ce mai e de descurcat. Săptămâna viitoare totul va fi în regulă. Ei, dar tu? Ce faci? De ce te-ai vârât tocmai aici, în sălbăticia asta?

— Sunt bine aici, Andrei. Am linişte; nu mă deranjează nimeni…

— De la ce?

— De la lucru…

— Iartă-mă, dar şi aici este tot un fel de Oblomovka, doar şi mai dezgustătoare… spuse Stolz, uitându-se în jurul lui. Hai cu mine la ţară, Ilia!

— La ţară… Bine, poate să merg: acolo trebuie să înceapă în curând lucrările de construcţie. Numai să nu mă zoreşti. Lasă-mă să mă gândesc…

— Iar să te gândeşti? Las' că ştiu eu cum te gândeşti, ca şi acum doi ani, când te gândeai să pleci în străinătate. Să ştii că plecăm săptămâna viitoare.

— Cum aşa, deodată, „săptămâna viitoare”? se apăra Oblomov. Tu eşti pe drum, dar eu trebuie să mă pregătesc. Aici am tot rostul meu, toată gospodăria. Cum s-o las aşa? Nu am nimic gata.

— Dar nici nu-ţi trebuie nimic… De ce poţi avea nevoie?

Oblomov tăcea.

— O duc cam prost cu sănătatea, Andrei, spuse el apoi. Mă supără năduful. Iar au început să-mi iasă urcioare, când la un ochi, când la altul. Şi picioarele mi se cam umflă. Iar, uneori, dorm noaptea şi deodată parcă mă izbeşte cineva în cap sau pe spate de sar în sus…

— Ascultă-mă, Ilia! Îţi vorbesc foarte serios: trebuie neapărat să-ţi schimbi felul de viaţă. Altfel, te paşte hidropizia ori un atac. Cu speranţele de viitor s-a sfârşit. Dacă nici Olga – acest înger – n-a putut să te scoată pe aripile ei din mocirla ta, eu cu atât mai puţin o pot face. Dar trebuie să-ţi alegi un mic cerc de activitate, să-ţi vezi de treburile de la moşie, să te ocupi de ţăranii tăi, să te interesezi de nevoile lor, să construieşti, să plantezi, toate acestea le poţi face şi trebuie să le faci… Eu unul nu te mai las în pace. Acum, nu mai ascult numai de voinţa mea, e dorinţa Olgăi. Ea vrea, auzi? Vrea să nu mori de tot, să nu te îngropi de viu, şi cu i-am promis să te scot din groapă.

— Nu m-a uitat încă? Dar nu merit, spuse Oblomov emoţionat.

— Nu, nu te-a uitat şi cred că nu te va uita niciodată: nu e în firea ei! Şi, să ştii, va trebui să mergi şi la ea la ţară, în vizită.

— Nu, încă nu, Andrei! Pentru numele lui Dumnezeu, încă nu! Lasă-mă să uit! Ah, aici tot mai am…

Puse mâna la inimă.

— Ce să fie? Dragoste? întrebă Stolz.

— Nu. Amar şi ruşine! răspunse Oblomov cu un suspin.

— Bine. Lasă asta. Mergem la moşia ta; trebuie doar să porneşti zidirea casei. Acum e vară. Pierzi un timp preţios…

— Nu. Am trimis un împuternicit de al meu. Se afla şi acum la ţară, iar eu pot să mă duc şi ceva mai târziu, când mă voi fi pregătit şi voi fi chibzuit toate…

Şi începu să se laude în faţa lui Stolz cât de bine şi-a aranjat afacerile, fără să se mişte din loc, cum împuternicitul său culege informaţii despre ţăranii fugiţi de pe moşie, cât de bine i-a vândut recolta şi i-a trimis o mie cinci sute de ruble, adăugând că, probabil, anul acesta va strânge de la ţărani şi-i va trimite şi dările.

Ascultându-i povestea, Stolz îşi puse mâinile în cap.

— Dar bine, Ilia, te fură ca în codru! spuse el. De la trei sute de suflete să ia o mie cinci sute de ruble! Cine este acest împuternicit? Ce fel de om?

— Ceva mai mult ca o mie cinci sute, corectă Oblomov. Tot din banii scoşi din vânzarea recoltei i-am plătit şi pentru osteneala sa…

— Cât?

— Nu mai ştiu, zău, dar am pe undeva socoteala şi ţi-o arăt.

— Of, Ilia, văd că într-adevăr eşti un om mort, pierdut! încheie Stolz. Îmbracă-te şi hai la mine!

Oblomov încercă să protesteze, dar Stolz îl duse la el acasă aproape pe sus, scrise o procură pe numele său, îl făcu pe Oblomov s-o iscălească şi-i declară că ia Oblomovka în arendă până în ziua când Oblomov se va muta la ţară şi va fi învăţat să-şi administreze moşia.

— Ai să primeşti de trei ori pe atât, spuse el, dar să ştii că nu pot să rămân mult timp arendaşul tău, am şi eu treburile mele. Plecăm chiar acum la ţară sau vii în urma mea. Mă voi afla la moşia Olgăi: e la trei sute de verste de a ta. Trec pe la tine, îi fac vânt împuternicitului tău, dau dispoziţiile de cuviinţă, dar, pe urmă, să vii şi tu. Să ştii că mă ţin de capul tău.

Oblomov oftă.

— Ce ţi-e şi cu viaţa asta! spuse el.

— Ce să fie?

— Nu te lasă în pace! M-aş culca şi aş dormi să nu mă mai scol niciodată!

— Adică ai stinge lumina ca să rămâi pe întuneric! Frumos, n-am ce zice! Of, Ilia! Mai bine ai face mai puţină filozofie, zău aşa! Viaţa trece ca o clipă, iar tu de colo: m-aş culca şi aş dormi! Lasă viaţa să ardă neîncetat! Ah, de-aş putea trăi două-trei sute de ani! încheie el. Câtă treabă aş putea face!

— Tu eşti altfel, Andrei, se apără Oblomov. Tu ai aripi: nu trăieşti, ci zbori! Ai talente, ai ambiţie, nu eşti prea gras, nu te supără urcioarele. Eşti făcut altfel…

— Ce vorbă-i asta?! Omul a fost făcut aşa fel încât singur să-şi facă un rost pe lumea asta, ba chiar să-şi poată schimba firea. Dar el a lăsat să-i crească burta şi crede că i-a fost dată de natură. Ai avut şi tu aripi, numai că ţi le-ai lepădat.

— Dar unde-mi sunt aripile? vorbi Oblomov descurajat. Nu mă pricep la nimic…

— Adică nu vrei să te pricepi, îl întrerupse Stolz. Ascultă-mă pe mine: nu există om care să nu se priceapă la ceva, crede-mă!

— Poftim, eu unul nu mă pricep la nimic…!

— Dacă ar sta cineva să te asculte, ar crede că nu ştii nici să scrii o adresă la primărie, nici să faci o scrisoare către proprietarul casei în care stai. Dar Olgăi cum ai ştiut să-i scrii? Şi fără să te împiedici de vreun „care” sau „că”…S-a găsit pentru asta şi hârtie satinată, şi cerneală de la magazinul englezesc, şi o scriere avântată, ai?

Oblomov roşi.

— Când a fost nevoie, s-au găsit şi idei, şi stil: e bună de tipărit chiar şi într-un roman. Dar când nu e nevoie, începe: „Nu mă pricep la nimic, nu ştiu nimic, nu văd, nu mă ajută mâinile”…Tu ţi-ai irosit priceperea încă din copilărie, la Oblomovka, printre mătuşile tale, printre doici şi dădace. Totul a început cu nepriceperea de a-ţi trage singur ciorapii şi s-a sfârşit cu neştiinţa de a trăi.

— Se prea poate să ai dreptate, Andrei. Dar ce să-i faci? Nimic nu mai poate fi schimbat! spuse Ilia eu un oftat adânc.

— Ce vorbă-i asta: nu mai poate fi schimbat, îl întrerupse supărat Stolz. Ce prostie! Să mă asculţi pe mine şi să faci ce-ţi spun şi vei schimba totul!

Dar, până la urmă, Stolz a plecat totuşi singur, iar Oblomov a rămas pe loc, făgăduindu-i, ce-i drept, să vină la toamnă.

— Ce să-i spun Olgăi? întrebă Stolz, înainte de plecare.

Oblomov tăcea, trist, cu capul în piept; apoi suspină…

— Să nu-i pomeneşti de mine, spuse el, în cele din urmă, tulburat. Spune-i că nu m-ai văzut, că n-ai auzit…

— N-o să mă creadă, răspunse Stolz.

— Atunci spune-i că am murit, că s-a sfârşit cu mine…

— Va plânge şi, mult timp, va fi nemângâiată. Pentru ce s-o mâhnesc?

Oblomov rămase pe gânduri, cu ochii umezi de înduioşare.

— Ei bine, o voi minţi. Îi voi spune că trăieşti cu amintirea ei, hotărî Stolz, şi urmăreşti un scop în viaţă: un scop serios şi greu. Să ştii un lucru: scopul vieţii îl reprezintă însăşi viaţa şi munca, nu femeia. Tocmai aici a fost greşeala ce aţi făcut-o amândoi. Ce mulţumită o să fie!

Şi îşi luară rămas bun.