I.

Oblomov se întoarse acasă strălucind de bucurie. Sângele îi clocotea în vine, iar ochii îi scânteiau. I se părea că-i arde şi părul din cap. În starea aceasta intră la el în odaie, şi deodată strălucirea pieri: ochii i se opriră cu neplăcută mirare asupra fotoliului său, în care stătea tolănit Tarantiev.

— Mult trebuie să te aştepte omul! Pe unde îmi tot umbli? întrebă el sever, întinzându-i lui Oblomov mâna lui păroasă. Şi dobitocul ăsta al tău bătrân nu-şi mai vede deloc de treabă: i-am cerut o gustare, cică nu-i; nici măcar votcă nu mi-a dat.

— M-am plimbat pe aici, prin pădurice, răspunse, voit nepăsător, Oblomov, cercând să-şi ascundă ciuda de a-l vedea pe Tarantiev tocmai într-o asemenea clipă.

Uitase cu totul de lumea aceea întunecoasă în care trăise atâta timp, se dezvăţase de atmosfera ei înăbuşitoare. Tarantiev părea să-l fi coborât într-o clipă din cer, cufundându-l din nou în mocirlă. În minte-i stăruia întrebarea chinuitoare: de ce a venit Tarantiev, cât o să stea? Îl chinuia mai cu seamă gândul că Tarantiev s-ar putea să rămână la masă şi atunci el, Oblomov, nu va mai putea să meargă la familia Ilinski.

N-avea decât o singură dorinţă: să scape de Tarantiev, chiar dacă ar fi să-l coste ceva bani. Tăcea mohorât, aşteptând să vadă ce va spune Tarantiev.

— Ei, prietene, n-ai de gând să-ţi vezi apartamentul? întrebă Tarantiev.

— N-are nici un rost acum, spuse Oblomov, fără să se uite la el. Eu… nu mă mut acolo.

— Cu-um? Nu te muţi? răspunse ameninţător Tarantiev. L-ai închiriat şi nu te muţi? Dar contractul?

— Ce contract?

— Ai şi uitat? Ai semnat un contract pe un an de zile. Scoate opt sute de ruble în bancnote, şi atunci poţi pleca unde pofteşti. Au fost patru chiriaşi să-l vadă, voiau să-l închirieze; pe taţi i-am refuzat! Unul voia chiar să se mute pe trei ani.

Oblomov îşi aminti abia acum că, chiar în ziua mutării sale la vilă, Tarantiev îi adusese o hârtie, pe care el a semnat-o în grabă, fără s-o citească.

        „Ah, Doamne, ce am făcut!” se gândi el. Apoi spuse:

— Nici n-am nevoie de apartament: plec în străinătate.

— În străinătate! îi reteză vorba Tarantiev. Cu neamţul acela? Atâta rău că ai să pleci!

— De ce să nu plec? Am scos şi paşaportul. Vrei să ţi-i arăt? Mi-am cumpărat şi un geamantan.

— Nu mai pleci tu! repetă nepăsător Tarantiev. Mai bine ai face să plăteşti banii pe şase luni înainte.

— N-am bani.

— Fă rost de unde ştii. Fratele cumetrei, Ivan Matveici, nu ştie de glumă. Îndată te reclamă la primărie şi o păţeşti. De altfel, i-am dat eu de la mine. Mie trebuie să-mi plăteşti.

— Dar tu de unde ai avut atâţia bani? întrebă Oblomov.

— Ce te priveşte? Am încasat o datorie veche. Scoate banii! Pentru asta am şi venit.

— Bine. Trec pe acolo zilele astea şi subînchiriez apartamentul altcuiva. Deocamdată sunt grăbit.

Şi începu să-şi încheie haina.

— Dar ce cusur îi găseşti? Mai bun ca ăsta nu găseşti în tot oraşul. Nici nu l-ai văzut măcar, spuse Tarantiev.

— Şi nici nu vreau să-l văd, răspunse Oblomov. Ce să caut acolo? E prea departe…

— De ce? întrebă brutal Tarantiev.

Dar Oblomov nu găsi de cuviinţă să-i răspundă de ce anume e departe.

— Departe de centru, adăugă el într-un târziu.

— De care centru? Ce nevoie ai de centru? Ca să stai tolănit pe pat?

— Nu, acum nu mai stau tolănit.

— Cum aşa?

— Aşa. Eu… astăzi… începu Oblomov.

— Ce? îl întrerupse Tarantiev.

— Nu iau masa acasă…

— Scoate banii şi du-te dracului!

— Ce bani? spuse nerăbdător Oblomov. Trec eu zilele astea pe acolo şi stau de vorbă cu proprietăreasa.

— Care proprietăreasă? Cumătra? Ce ştie ea? E o muiere. Să vorbeşti cu fratele ei şi ai să vezi!

— Ei bine, o să viu şi o să vorbesc.

— Sigur, şi eu să stau să te aştept! Scoate banii şi du-te sănătos!

— N-am bani. Trebuie să mă împrumut.

— Atunci, cel puţin, plăteşte-mi birja! se ţinea de el Tarantiev: trei ruble.

— Unde ţi-i birjarul? Şi pentru ce i-ai dat trei ruble?

— I-am dat drumul. Cum pentru ce? Nici n-a vrut să mă aducă până aici. „Prin nisip?” aşa-mi zicea. I-am dat trei ruble. Poftim, mi-au mai rămas douăzeci şi două!

— Poţi lua de aici diligenţa cu cincizeci de copeici, spuse Oblomov. Na, ţine!

Scoase patru ruble. Tarantiev le băgă în buzunar.

— Mai îmi datorezi încă şapte ruble în bancnote, adăugă el. Să-mi dai şi de masă!

— Care masă?

— Nu mai am timp să ajung în oraş şi o să fiu nevoit să prânzesc în drum, la vreo cârciumă. Aici totul e scump; o să mă coste vreo cinci ruble.

Oblomov scoase în tăcere încă o rublă şi i-o aruncă. Nici nu se mai aşeză, aşteptând cu nerăbdare să plece Tarantiev. Dar Tarantiev tot nu pleca.

— Porunceşte să-mi aducă o gustare! spuse el.

— Nu mi-ai spus că mănânci la o cârciumă? îl întrebă Oblomov.

— La masă, fireşte! Dar acum e abia ora două. Oblomov îi porunci lui Zahar să-i dea ceva de mâncare.

— N-am gătit nimic, răspunse rece Zahar, cu o privire întunecată spre Tarantiev. Ce se aude, Mihei Andreici, când îi aduceţi boierului cămaşa şi jiletca?

— Ce cămaşă, ce jiletcă? căută să scape Tarantiev. Le-am adus de mult.

— Când a fost asta? întrebă Zahar.

— Nu ţi le-am dat chiar ţie în mână, când v-aţi mutat? Le-ai băgat undeva, în vreo legătură, şi acum mi le ceri iară…

Zahar încremeni.

— Doamne fereşte! Ce ruşine! Ilia Ilici aţi auzit? exclamă el către Oblomov.

— Dă-i cu gura înainte! Cunoaştem noi cântecul! spuse Tarantiev. Le-i fi băut şi acum îmi ceri mie…

— În viaţa mea n-am băut nimic de-al boierului! protestă răguşit Zahar. Dar dumneavoastră…

— Ajunge, Zahar! îl întrerupse cu asprime Oblomov.

— Nu ne-aţi luat o perie de parchet şi două ceşti? întrebă din nou Zahar.

— Ce perii? tuna şi fulgera Tarantiev. Măi, tu, pezevenghi bătrân! Adu mai bine o gustare!

— Îl auziţi, Ilia Ilici, ce gură face? întrebă Zahar. N-avem gustare, n-avem nici pâine în casă, iar Anisia e plecată, adăugă el şi ieşi din odaie.

— Dar tu unde iei masa? întrebă Tarantiev. Mare minune, zău aşa! Oblomov se plimbă prin pădurice, nu ia masa acasă… Când vii să-ţi vezi apartamentul? Suntem doar în prag de toamnă, vino să-l vezi.

— Bine, bine! Viu zilele astea…

— Şi să nu uiţi să aduci banii!

— Da, da, da… spuse nerăbdător Oblomov.

— Poate că ţi-o mai trebui ceva în casa nouă. Vezi că cei de acolo au vopsit, de dragul tău, duşumelele şi plafoanele, cercevelele şi uşile. Au cheltuit mai bine de o sută de ruble.

— Da, da, bine… Ah, stai, voiam să te rog ceva, îşi aduse deodată aminte Oblomov. Să treci, te rog, pe la tribunal: trebuie să autentificăm o procură…

— Dar ce sunt eu, secretarul tău? întrebă Tarantiev.

— Îţi mai dau ceva pentru masă, spuse Oblomov.

— Îmi tocesc pingelele până acolo şi mă costă mai scump decât ce-mi dai tu.

— Du-te, că-ţi plătesc.

— Nu pot să mă duc la tribunal, rosti grav şi întunecat Tarantiev.

— De ce?

— Am duşmani care-şi ascut împotriva mea dinţii, uneltesc, vor să mă piardă.

— Ei bine, atunci mă duc singur, spuse Oblomov şi puse mâna pe pălărie.

— După ce te muţi, are să-ţi vadă de toate treburile Ivan Matveici. E un băiat de aur, nu ca pricopsitul acela de neamţ! Un funcţionar rus neaoş care, de treizeci de ani, stă pe acelaşi scaun şi conduce întreaga instituţie. Are bani, dar n-ar lua o birjă, să-l pici cu lumânarea: fracul ce-l poarta nu e mai curăţel ca al meu. Un om potolit de felul lui, cuviincios, vorbeşte încet de tot, nu hoinăreşte prin ţări străine, ca prietenul ăla al tău…

— Tarantiev! strigă Oblomov, dând cu pumnul în masă. Nu vorbi despre lucruri pe care nu le pricepi!

Surprins de această ieşire nemaipomenită din partea lui Oblomov, Tarantiev holbă nişte ochi mari, uitând chiar să se supere de faptul că a fost pus mai prejos de Stolz.

— Ce te-ai mai schimbat, frăţioare… bâigui el, luându-şi pălăria. Ia te uită!

Îşi netezi pălăria cu mâneca, se uită la ea, apoi la pălăria lui Oblomov care stătea pe o etajeră.

— Tot nu porţi tu pălărie, că ai şapcă, spuse el, luând pălăria lui Oblomov şi încercând-o. Dă-mi-o, dragă, împrumut, pe vară.

Oblomov îi luă în tăcere pălăria de pe cap şi o puse la locul ei. Apoi, încrucişându-şi mâinile pe piept, aşteptă ca Tarantiev să plece.

— Dracu să te ia! spuse Tarantiev, strecurându-se stângaci pe uşă. Văd că eşti cam… nu ştiu cum astăzi… Ia vezi de vorbeşte cu Ivan Matveici şi încearcă să nu-i aduci banii!