II.

Tarantiev plecă, iar Oblomov se aşeză, foarte indispus, în fotoliu şi rămase astfel mult timp, căutând să alunge această impresie urâtă. În cele din urmă, îşi aminti de cele petrecute dimineaţa, şi urâcioasa apariţie a lui Tarantiev îi ieşi cu totul din cap. Un zâmbet se ivi pe faţa lui.

Se opri în faţa oglinzii, îşi îndreptă pe îndelete cravata, tot zâmbind şi căutând pe obrazul său urma sărutului fierbinte pe care i-l dăduse Olga.

— Două „niciodată”, spuse el încet, vibrând de bucurie, şi câtă deosebire între ele! Unul s-a şi veştejit, iar celălalt a înflorit atât de frumos…

Apoi căzu pe gânduri şi se cufundă tot mai adânc în ele. Simţea că sărbătoarea luminoasă, senină, a dragostei trecuse, că dragostea se preschimba într-adevăr în datorie, se contopea cu întreaga viaţă, începea să facă parte din îndatoririle ei obişnuite şi să piardă treptat din culorile ei strălucitoare.

Poate că azi dimineaţă a strălucit cea din urmă rază trandafirie a iubirii, iar de acum încolo n-are să mai lucească atât de viu, rămânând să încălzească viaţa în chip nevăzut. Viaţa va s-o absoarbă. Iubirea va fi, se înţelege, temeiul vieţii, puternic, însă tainic. Şi de acum încolo, manifestările ei vor fi obişnuite, simple…

Poemul se va sfârşi şi va începe istoria, sobră, severă: demersurile la tribunal, apoi plecarea la Oblomovka, clădirea casei, ipotecarea moşiei la Consiliu, construirea drumului, discutarea nesfârşită a diferitelor afaceri cu ţăranii, întocmirea muncilor, secerişul, treieratul, ţăcănitul abacelor, socotelile, mutra îngrijorată a administratorului, alegerile în adunarea nobililor, ascultarea proceselor de judecătorie.

Doar când şi când, între toate acestea, va străluci fugar o privire a Olgăi, va răsuna „Casta diva”, o sărutare grăbită, apoi din nou va trebui să se ducă cu treburi la oraş, şi iar administratorul, iar ţăcănitul abacelor…

Nici sosirea musafirilor nu-i va aduce mare bucurie: se vor apuca să discute cât alcool produce cutare la velniţa lui, câţi metri de postav a dat statului un altul… Aceasta să fie viaţa pe care a visat-o el? Viaţă e asta?… Şi totuşi, lumea trăieşte, ca şi cum tocmai aceasta ar fi viaţa. Şi lui Andrei îi place să trăiască astfel!

Dar căsătoria, nunta, oricum, e poezia vieţii, e floarea ei deschisă. Îşi închipuia cum are s-o ducă pe Olga la altar, cu flori de lămâiţă în păr şi cu voal lung. Prin mulţime trece o şoaptă de uimire. Ruşinoasă, cu răsuflarea uşor tulburată, cu capul mândru şi totodată graţios aplecat, ea îi întinde mâna şi nu ştie prea bine cum să se uite la cei de faţă. Zâmbeşte, apoi în ochii ei strălucesc lacrimi, un gând tainic se iveşte în cutuliţa de deasupra sprâncenei.

Acasă, după plecarea musafirilor, îmbrăcată încă cu rochia ei minunată, ea i se aruncă în braţe, întocmai ca astăzi…

        „Nu mai pot să gândesc, să simt singur. Mă duc repede la Olga, îşi zicea el în gând. Le voi spune tuturor, lumii întregi… nu, dintâi mătuşii, apoi baronului, îi voi scrie şi lui Stolz. Ce o să se mire el! Pe urmă, îi spun şi lui Zahar: o să-mi facă o plecăciune până la pământ şi o să strige de bucurie, iar eu o să-i dau douăzeci şi cinci de ruble. O să vină şi Anisia şi o să-mi prindă mâna ca s-o sărute. Ei îi dau zece ruble… apoi… apoi, de bucurie voi striga aşa ca să mă audă lumea întreagă şi să spună cu toţii: «Oblomov e fericit, Oblomov se însoară!» Acum, mă duc la Olga. Acolo mă aşteaptă o lungă convorbire în şoapte, legământul tainic de a ne contopi vieţile.”

Se duse repede la Olga. Aceasta ascultă zâmbind aiurările lui; când însă Oblomov dădu să se ducă la mătuşă ca să-i anunţe vestea cea mare, Olga se încruntă atât de tare, încât îl prinse frica.

— Nici o vorbă nimănui! spuse ea, lipindu-şi degetul de buze şi ameninţându-l, ca să vorbească mai încet şi să nu-i audă mătuşa din odaia de alături. Nu-i încă momentul!

— Cum să nu fie când între noi totul e hotărât? întrebă el, plin de nerăbdare. Ce trebuie să facem acum? Cu ce să începem? stăruia el. Doar n-o să stăm cu mâinile în sân. Încep îndatoririle, viaţa cea serioasă…

— Da, încep, îngână ea, uitându-se ţintă la el.

— Tocmai de aceea aş vrea să fac primul pas, să mă duc la mătuşa…

— Acesta e cel din urmă pas.

— Şi care-i atunci primul?

— Primul… să te duci la tribunal. Trebuie doar să înaintezi o hârtie.

— Da… Mă duc mâine…

— De ce nu azi?

— Azi… azi e o zi atât de mare! Şi să plec de lângă tine, Olga?

— Bine, fie şi mâine. Şi pe urmă?

— Pe urmă, să-i spunem mătuşii, să-i scriem lui Stolz.

— Nu, pe urmă trebuie să mergi la Oblomovka… Andrei Ivanîci ţi-a scris doar ce trebuie să faci la ţară. Eu nu prea ştiu ce ai de făcut acolo; parcă era vorba de o clădire? întrebă ea, privindu-l drept în faţă.

— O, Doamne! spuse Oblomov. Apoi, dacă ar fi să-i ascult pe Stolz, nu mai ajung niciodată să-i spun mătuşii! Zice că trebuie să pornesc clădirea casei, apoi construcţia drumului, să fac o şcoală… Pentru toate astea, nu-ţi ajunge nici măcar o viaţă de om. Olga, noi o să mergem împreună şi atunci…

— Dar unde ne vom duce? Avem acolo o casă?

— Nu, cea veche e cam dărăpănată. Cred că scara s-o fi şubrezit de tot…

— Şi unde o să stăm? întrebă ea.

— Ar trebui să căutăm aici un apartament.

— Şi pentru asta trebuie mers în oraş, spuse ea. Iată deci cel de al doilea pas.

— Pe urmă… începu el.

— Fă dintâi cei doi paşi şi apoi…

        „Ce-i asta? se gândea trist Oblomov. Nici convorbire îndelungată în şoaptă, nici legământ tainic de a contopi cele două vieţi! Totul e altfel, diferit. Ce ciudată e şi Olga! Nu se opreşte în loc, nu se pierde în dulci cugetări asupra clipei poetice, ca şi cum n-ar şti ce-i visarea, nici n-ar simţi nevoia să se cufunde în lumea ghidului! «Du-te îndată la tribunal, treci să-ţi vezi apartamentul», întocmai ca Andrei! Parcă s-ar fi înţeles cu toţii să se grăbească a trăi!”

A doua zi, înarmat cu o coală cu timbru sec, se duse la oraş, dintâi la tribunal. Pornise în silă, căscând şi uitându-se în dreapta şi în stânga. Nu ştia prea bine unde-i tribunalul şi trecu pe la Ivan Gherasimîci să-l întrebe la ce anume departament trebuie să autentifice hârtia.

Ivan Gherasimîci s-a bucurat să-l vadă şi n-a vrut să-l lase să plece înainte de a fi luat masa. Mai trimise după încă un prieten, ca să-l întrebe cum să facă acest lucru, el însuşi nemaifiind de mult la curent cu asemenea treburi.

Masa şi consfătuirea luară sfârşit pe la ora trei. Era prea târziu ca Oblomov să mai meargă la tribunal, iar a doua zi era sâmbătă, instituţiile nu lucrau, aşa că fu nevoit să lase totul pe luni.

Se duse deci în cartierul Vîborg să-şi vadă noua locuinţă. Colindă mult timp cu trăsura prin diferite ulicioare, de-a lungul unor garduri lungi. În cele din urmă, găsiră un vardist, care le spuse să caute pe strada de alături şi le arătă o uliţă fără case, cu garduri, iarbă şi urme adânci în noroiul uscat al drumului.

Oblomov porni din nou, privind urzicile de lângă garduri sau câte un sorb ieşind de după uluci. În cele din urmă, vardistul îi arătă o căsuţă veche, într-un fund de curte, adăugând:

— Chiar asta e.

        „Proprietatea văduvei secretarului de colegiu Pşeniţîn”, citi Oblomov pe poartă şi porunci birjarului să intre în curte.

Curtea nu era mai mare decât o odaie, aşa încât trăsura intră cu oiştea într-un colţ, speriind o grămadă de găini, care se împrăştiară cotcodăcind în toate părţile: unele alergau cât le ţineau picioarele, iar altele chiar zburau. Un câine mare, negru, începu să se smucească în lanţ, în dreapta şi în stânga, lătrând cu desperare şi căutând să ajungă boturile cailor.

Oblomov stătea în trăsură, la înălţimea ferestrelor casei şi nu ştia cum să se dea jos. De după geamurile pline de ghivece cu rezeda, gălbinele şi crăiţe, se mişcau nişte capete. În sfârşit, Oblomov izbuti să coboare din trăsură: câinele lătra şi mai amarnic.

Pe scară se întâlni nas în nas cu o bătrână zbârcită, cu poalele sarafanului suflecate până la brâu.

— Pe cine căutaţi? întrebă ea.

— Pe proprietăreasă, doamna Pşeniţîna. Nedumerită, bătrâna lăsă capul în jos.

— Nu cumva vreţi să vorbiţi cu Ivan Matveici? întrebă ea. Dumnealui nu e acasă; n-a venit încă de la slujbă.

— O caut pe proprietăreasă, spuse Oblomov.

Între timp, în casă era aceeaşi forfotă. Când la un geam, când la altul, se arăta câte un cap; în spatele bătrânei, cineva crăpă puţin uşa, apoi o închise la loc; prin crăpătură se iviră felurite feţe.

Oblomov aruncă o privire în urma lui; în curte, doi copii, un băiat şi o fetiţă, se uitau la el cu multă curiozitate.

De undeva apăru un ţăran somnoros, cu cojoc. Cu mâna streaşină la ochi, ca să-i ferească de soare, se uita alene da Oblomov şi la trăsură.

Câinele lătra mereu, răguşit şi scurt; îndată ce Oblomov făcea vreo mişcare sau calul bătea din copită, începea iar să se zbată în lanţ şi nu mai contenea să latre.

Pe după gardul din dreapta, Oblomov vedea o grădină de zarzavat nesfârşită, plină de varză, iar după cel din stânga se zăreau câţiva copaci şi un chioşc verde de lemn.

— Doriţi s-o vedeţi pe Agafia Matveevna? întrebă bătrâna. Pentru ce?

— Spune-i stăpânei casei, răspunse Oblomov, că vreau să vorbesc cu ea. Am închiriat aici o locuinţă.

— Va să zică sunteţi chiriaşul cel nou, cunoştinţa lui Mihei Andreici? Aşteptaţi puţin, îi spun îndată.

Deschise uşa, dinapoia căreia câteva capete se feriră în lături şi apoi dispărură prin odăi. Oblomov zări în treacăt o femeie destul de plinuţă, cu gâtul şi braţele goale, cu pielea albă, fără bonetă pe cap, care zâmbi ruşinată la gândul că fusese văzută de un străin şi o luă şi ea la fugă.

— Poftiţi în casă! spuse bătrâna, întorcându-se. Îl conduse pe Oblomov, printr-o săliţă mică, într-o odaie destul de mare şi-l rugă să aştepte. Stăpâna casei vine îndată, adăugă ea.

        „Şi câinele tot mai latră”, se gândi Oblomov, cercetând din ochi odaia.

Deodată, privirea i se opri asupra unor obiecte cunoscute: odaia era ticsită cu lucruri de-ale lui. Mesele pline de praf, scaunele trântite grămadă peste pat, saltelele şi vasele stăteau unele peste altele, printre dulapuri.

— Ce-i asta? Să nu fi aşezat nimic la loc, să nu fi dereticat puţin? spuse el. Ce porcărie!

Deodată, în spatele lui, se auzi scârţâind uşa şi în odaie intră femeia cu gâtul şi braţele goale pe care o zărise adineauri.

Avea vreo treizeci de ani. Era atât de albă şi de plină la faţă, încât părea că roşeaţa nici nu poate străbate prin pieliţa obrajilor. Aproape că n-avea sprâncene, ci numai două dungi, puţin umflate parcă şi lucioase, cu firicele de păr blond. Ochii cenuşii aveau o expresie naivă, ca şi întreaga faţă; mâinile le avea albe, însă aspre, cu noduri mari de vine albăstrii.

Rochia era strâns lipită pe trup: se vedea că nu recurge la nici un fel de artificiu, nici măcar la o fustă mai largă care să-i mărească volumul şoldurilor, ca să facă să-i pară mijlocul mai subţire. Din pricina aceasta, când nu purta şal, bustul ei, chiar şi ascuns de rochie, ar fi putut servi unui sculptor drept model de sâni sănătoşi, pietroşi, fără a păcătui împotriva modestiei. În comparaţie cu şalul elegant şi boneta de zile mari, rochia părea veche şi ponosită.

Nu se aşteptase la musafiri. Iar când Oblomov întrebase de ea, îşi pusese în grabă peste rochia de toate zilele şalul ei de duminică, iar pe cap – boneta. Păşi în odaie cu sfială şi se opri, privindu-l stingherită pe Oblomov.

Acesta se sculă şi se înclină în faţa ei:

— Am plăcerea s-o văd pe doamna Pşeniţîna?

— Da, răspunse ea. Poate că doriţi să vorbiţi cu frăţiorul meu? întrebă ea nehotărât. Este la serviciu; nu vine niciodată înainte de cinci.

— Nu, pe dumneata doream să te văd, începu Oblomov, după ce gazda se aşeză pe divan cât mai departe de el, uitându-se la capetele şalului ei, care o acoperea acum până jos, ca o pătură de cal. Mâinile şi le ţinea ascunse tot pe sub şal.

— Am închiriat apartamentul. Acuma însă, din pricina unor anumite împrejurări, sunt nevoit să-mi caut casă în altă parte o oraşului şi de aceea am venit să stăm de vorbă…

Gazda îl ascultase aiurită şi rămase pe gânduri.

— Frăţiorul nu-i acasă, răspunse ea în cele din urmă.

— Dar nu este casa dumitale? întrebă Oblomov.

— A mea e, răspunse ea scurt.

— De aceea m-am gândit că poţi hotărî singură…

— Vedeţi că fratele meu lipseşte; dumnealui e cel care vede de toate treburile noastre, răspunse ea cu glas monoton, uitându-se pentru prima oară drept în faţa lui Oblomov, apoi lăsându-şi din nou ochii în jos.

        „Are o figură simplă, dar plăcută, hotărî îngăduitor Oblomov. Trebuie să fie o femeie foarte bună la suflet.”

În timpul acesta, o fetiţă îşi vârî capul pe uşă. Agafia Matveevna îi făcu, pe furiş, un semn ameninţător cu capul şi fetiţa dispăru.

— Şi unde are slujbă fratele dumitale?

— La birou.

— Ce fel?

— Unde se înregistrează ţăranii. Nu ştiu cum se numeşte.

Zâmbi naiv şi faţa ei recapătă într-o clipă expresia ei obişnuită.

— Nu locuieşti aici singură cu fratele dumitale? întrebă Oblomov.

— Nu. Mai stau cu mine doi copii de-ai mei şi ai lui răposatu bărbatu meu: un băieţel de şapte ani şi fetiţa de cinci, începu gazda ceva mai vorbăreţ, înviorându-se la faţă. Mai e şi bunica noastră, o bătrână bolnavă; abia dacă mai umblă, nu merge decât la biserică, înainte, se mai ducea la piaţă cu Akulina, dar de la sfântul Nicolae nu mai merge: au început să i se umfle picioarele. Şi, la biserică, mai mult pe treaptă şade. Ăştia suntem. Câteodată mai vine cumnată-mea să mai stea la noi sau Mihei Andreici.

— Mihei Andreici vine des pe la voi? întrebă Oblomov.

— Uneori şade câte o lună: e prieten la cataramă cu frăţiorul meu. Sunt mereu împreună…

Tăcu. Dăduse de fundul sacului de gânduri şi cuvinte pe care le avea.

— Ce linişte e aici la voi! spuse Oblomov. De n-ar lătra câinele, s-ar crede că nu-i nici o suflare de viaţă.

Drept răspuns, Pşeniţîna zâmbi numai.

— Ieşi adesea din casă? întrebă Oblomov.

— Se mai întâmplă câteodată, în timpul verii. Deunăzi, vineri, înainte de sfântul Ilie, ne-am dus până la Pulberărie.

— Vine multă lume? întrebă Oblomov cu ochii la pieptul ei, care se vedea pe sub şalul desfăcut, un piept înalt şi plin ca perna divanului şi care nu părea să cunoască nici un zbucium.

— Nu. Anul acesta a fost puţină lume. De dimineaţă a plouat, dar mai târziu s-a făcut senin. Altminteri, vin mulţi.

— Şi unde vă mai duceţi?

— Nu prea ieşim noi. Fratele meu şi cu Mihei Andreici se mai duc la pescuit, îşi fierb acolo ciorbă de peşte, iar noi, mai mult pe acasă.

— Chiar aşa?

— Zău că nu vă mint! Anul trecut am fost o dată la Kolpino; ne mai ducem uneori şi la crâng. În ziua de douăzeci şi patru iunie e onomastica frăţiorului meu – dăm o masă; vin toţi funcţionarii de la dânsul de la birou.

— În vizită nu vă duceţi?

— Frate-meu se mai duce, dar eu cu copiii numai pe la neamuri de-ale soţului meu ne ducem la masă, în duminica Paştelui şi de Crăciun.

Nu mai aveau despre ce vorbi.

— Aveţi flori. Vă plac? întrebă el.

Gazda zâmbi.

— Nu, spuse ea, n-avem timp de flori. Copiii şi cu Akulina au fost în grădina contelui şi le-a dat grădinarul flori. Iar muşcata şi cu aloesul sunt de mult aici, încă de pe când trăia soţul meu.

În odaie năvăli deodată Akulina; în mâinile ei se zbătea şi striga desperat un cocoş mare.

— Agafia Matveevna, cocoşul ăsta îl dăm băcanului? întrebă ea.

— Ce cauţi aici? Hai, du-te! spuse gazda, ruşinată. Nu vezi că am musafiri?

— Am vrut numa' să-ntreb, începu Akulina, apucând cocoşul de picioare şi ţinându-i capul în jos. Ne dă şaptezeci de copeici.

— Hai, du-te, du-te la bucătărie! repetă Agafia Matveevna. Pe cel cenuşiu să-l dai, cu picăţele, nu pe ăsta! adăugă ea grăbit şi, de ruşine, ascunse mâinile sub şal şi îşi lăsă ochii în jos.

— Aşa e cu gospodăria! spuse Oblomov.

— Da, avem găini multe; vindem ouă şi pui. Lumea de aici, de pe strada noastră, de prin vile şi din casa contelui numai de la noi cumpără, răspunse ea, uitându-se mai îndrăzneţ la Oblomov.

Când vorbea despre lucruri care-i erau familiare, faţa ei se înviora, căpăta o expresie serioasă, îşi pierdea expresia aiurită. Însă la orice întrebare care nu privea un lucru bine cunoscut ei, răspundea printr-un zâmbet şi prin tăcere.

— Ar trebui puţin orânduite lucrurile astea, spuse Oblomov arătând cu mâna avutul său trântit claie peste grămadă.

— Am vrut noi s-o facem, dar nu ne lasă frăţiorul, îl întrerupse ea cu voiciune, privindu-l acum pe Oblomov chiar îndrăzneţ de tot. Spune că „cine ştie ce-o fi având dumnealui acolo, prin sertare şi prin dulapuri… se mai pierde ceva şi pretinde de la noi…”

Se opri şi râse.

— Ce prudent e fratele dumitale! spuse Oblomov. Pşeniţîna zâmbi din nou şi îşi reluă expresia sa obişnuită.

Zâmbetul era pentru ea mai mult un fel de a-şi ascunde nepriceperea, când nu ştia ce să spună sau ce să facă.

— Ar fi cam mult să-i aştept venirea, spuse Oblomov. Poate că ai putea dumneata să-i transmiţi că, din pricina anumitor împrejurări, nu mai am nevoie de apartament şi, de aceea, vă rog să-l închiriaţi altcuiva. Eu, din partea mea, o să caut de asemenea un amator.

Îl asculta cu aerul ei aiurit, clipind din ochi.

— În privinţa contractului, te rog pe dumneata să-i spui…

— Vedeţi că nu-i acasă, stărui ea. Mai bine să poftiţi mâine: e sâmbătă şi nu se duce la birou…

— Sunt foarte ocupat, n-am o clipă liberă, căută să scape Oblomov. Numai atâta te rog să-i spui că, de vreme ce arvuna vă rămâne dumneavoastră, iar eu o să vă găsesc un chiriaş…

— Frate-meu nu-i acasă, o ţinea ea una. Nu ştiu de ce n-o fi venit… Şi se uită spre uliţă. P-aici trece el de obicei, prin dreptul geamului: se vede de-aici. Dar văd că nu-i!

— Eu mă duc… spuse Oblomov.

— Ce să-i spun frăţiorului când o veni dumnealui? Când vă mutaţi? întrebă ea, sculându-se de pe divan.

— Să-i transmiţi ceea ce te-am rugat eu: că din pricina împrejurărilor…

— Mai bine să poftiţi mâine şi să vorbiţi cu dumnealui… repetă ea.

— Mâine nu pot.

— Atunci poimâine, duminică: după liturghie, la o votcă şi gustare. Vine şi Mihei Andreici.

— Adevărat că vine şi el? întrebă Oblomov.

— Zău aşa! adăugă ea.

— Nici poimâine nu pot, căuta să scape Oblomov, cuprins de nerăbdare.

— Atunci săptămâna cealaltă… stărui ea. Dar de mutat, când vă mutaţi? Aş pune să spele pe jos şi să şteargă praful.

— Nu mă mut, răspunse Oblomov.

— Cum aşa? Dar cu lucrurile cum rămâne?

— Fii bună şi spune-i fratelui dumitale, începu Oblomov apăsat, cu ochii ţintă la pieptul ei, că din cauza împrejurărilor…

— Ce mult întârzie, nu se vede deloc, răspunse ea monoton, uitându-se la gardul dinspre stradă. Îl cunosc după pas: strada e podită cu lemn şi se aude cine trece. Umblă puţină lume pe aici.

— Atunci, îi transmiţi ceea ce te-am rugat? repetă Oblomov, înclinându-se şi dând să plece.

— Peste o jumătate de oră se întoarce şi dumnealui… răspunse gazda cu o nelinişte neobişnuită pentru ea în glas, căutând parcă să-l reţină astfel pe Oblomov.

— Nu pot să mai aştept! hotărî el, deschizând uşa. Văzându-l în prag, câinele începu să latre furios şi să se smucească în lanţ. Vizitiul, care stătea proptit într-un cot, trase caii îndărăt; găinile speriate se împrăştiară în toate părţile; la fereastră se arătară câteva capete.

— Atunci îi spun frăţiorului meu că aţi fost pe aici, spuse gazda preocupată, în timp ce Oblomov lua loc în trăsură.

— Da, şi să-i spui că, din pricina unor anumite împrejurări, nu pot păstra locuinţa şi o voi subînchiria altcuiva… sau să caute dânsul…

— Pe vremea asta vine totdeauna… repeta ea, ascultându-l distrat. Îi spun că doriţi să mai treceţi o dată.

— Da, o să trec zilele astea, spuse Oblomov.

În lătrăturile furioase ale câinelui, trăsura ieşi pe poartă şi porni să se legene peste noroiul frământat de roţi şi uscat al uliţei nepavate.

La capătul ei se ivi un om de vârstă mijlocie, îmbrăcat cu un palton vechi, cu un pachet mare învelit în hârtie sub braţ, un baston gros şi galoşi, cu toate că era o zi uscată şi călduroasă.

Umbla repede, uitându-se în dreapta şi în stânga şi păşind atât de apăsat de parcă ar fi vrut să spargă cu piciorul podeaua de lemn a trotuarului. Oblomov îl urmări cu privirea şi văzu că intră pe poarta casei Pşeniţînei.

        „Trebuie să fie frăţiorul! hotărî el. Dar ducă-se dracului! O să mă ţină de vorbă un ceas, iar mie mi-e foame şi cald! Apoi, mă aşteaptă şi Olga… Pe altă dată!”

— Mână, birjar! spuse el.

        „Dar apartamentul celălalt n-ar trebui să-l văd? îşi aminti el deodată, privind gardurile din dreapta şi din stânga. Ar trebui să mă întorc în strada Morskaia sau Koniuşennaia… Pe altă dată!” hotărî el.

— Mână mai repede!