XII.

Numai Dumnezeu ştie pe unde a rătăcit şi ce a făcut Oblomov în ziua aceea! Nu se întoarse acasă decât noaptea târziu. Proprietăreasa auzi cea dintâi bătăile în poartă şi câinele lătrând. Îi trezi din somn pe Anisia şi Zahar şi le spuse că li s-a întors stăpânul.

Ilia Ilici aproape nu-şi dădu seama că Zahar l-a dezbrăcat, i-a scos cizmele şi i-a pus… halatul. Întrebă doar, văzând halatul:

— Ce-i cu ăsta?

— L-a adus astăzi proprietăreasa: vi l-a spălat şi l-a cârpit.

Se aşeză într-un fotoliu şi rămase nemişcat în el.

În jurul lui, totul se cufundă în somn şi în umbra nopţii. Şedea rezemat într-un cot, fără să-şi dea seama că stă pe întuneric, fără să audă bătaia ceasului. Mintea i se pierdea într-un haos de gânduri monstruoase, informe. Acestea se învolburau ca norii pe cer, fără ţel, fără legătură între ele. Oblomov nu putea prinde nici unul.

Îi murise inima: un timp, se stinse în ea orice scânteie de viaţă. Reîntoarcerea la viaţă şi rânduielile ei, la curgerea firească a năvalnicelor puteri grămădite în ea, se făcea foarte încet.

Încercarea fusese prea grea. Oblomov nu-şi mai simţea trupul, nici oboseala, nici o dorinţă. Ar fi putut să stea nemişcat, ca o piatră, zile întregi şi la fel să umble, să rătăcească zile şi nopţi în şir, mişcându-se ca un automat.

Numai treptat şi cu greu ajunge omul să se supună soartei. Şi atunci, organismul îşi reia cu încetul funcţiunile, pe rând; uneori însă, durerea îl doboară pe om şi nu se mai poate ridica. Atârnă de om şi de durere.

Oblomov nu mai ştia unde e şi nici ce face: privea în neştire înaintea lui şi nu-şi dădea seama că se crapă de ziuă; înregistra, fără s-o audă, tuşea uscată a bătrânei, tot aşa auzea rândaşul spărgând lemne, apoi zgomotele şi forfota din casă; o vedea, fără s-o vadă, pe proprietăreasă plecând împreună cu Akulina la piaţă şi pachetul „frăţiorului” trecând prin faţa gardului.

Nici cocoşii, nici lătratul câinelui, nici scârţâitul porţii nu izbutiseră să-l clintească din împietrirea lui. Se auzi zgomot de ceşti aşezate pe masă: samovarul începu să şuiere.

În sfârşit, după ceasurile nouă, Zahar împinse cu tava uşa biroului, dădu s-o închidă, ca de obicei, cu piciorul, dar, tot ca de obicei, îşi greşi ţinta. Cu toate acestea, nu scăpă tava din mână: după o practică atât de îndelungată, învăţase s-o reţină şi apoi ştia că Anisia îl urmăreşte cu privirea din dosul uşii şi era destul să scape ceva jos ca ea să-i sară în ajutor, adică să-l facă de ruşine.

Proptind cu barba tava pe care o ţinea strâns în braţe, ajunse cu bine până la pat şi, când să pună ceştile pe masa de lângă pat şi să-l trezească pe boier din somn, ce să vadă? Patul neatins şi boierul nicăieri!

Tresări şi ceaşca îi căzu pe podea, urmată de zaharniţă. Încercă să prindă lucrurile din zbor, legănând tava şi făcând să cadă altele. Nu izbuti să reţină pe tavă decât o linguriţă.

— Ce mai e şi asta? spunea el, uitându-se la Anisia cum strângea de pe jos bucăţile de zahăr, cioburile ceştii, pâinea. Dar unde-i boierul?

Oblomov stătea în fotoliu, schimbat la faţă. Zahar se uită la el cu gura căscată.

— Dar de ce aţi stat toată noaptea în fotoliu şi nu v-aţi culcat, Ilia Ilici? întrebă el.

Oblomov întoarse încet capul spre el, se uită distrat la Zahar, la cafeaua vărsată pe jos, la zahărul risipit pe covor.

— Dar tu de ce ai spart ceaşca? întrebă el, apoi se duse la geam.

Ningea cu fulgi mari. Zăpada se aşternea din belşug pe pământ.

— Ninge, ninge, ninge! repeta pierdut Oblomov, privind ninsoarea, care acoperise cu un strat gros împrejmuirea curţii, gardul de nuiele şi straturile grădinii de zarzavat. A acoperit tot! şopti el cu deznădejde.

Apoi se culcă şi adormi cotropit de un somn greu, ca de plumb.

Era trecut de amiazi, când îl trezi scârţâitul uşii dinspre odăile gazdei: prin uşă apăru un braţ gol, cu o farfurie pe care aburea o bucată de plăcintă caldă.

— Azi e duminică, spuse o voce blândă. Am făcut plăcinte. Nu doriţi să gustaţi?

Oblomov nu răspunse însă nimic: ardea de friguri.