XI

        „Patru luni! Încă patru luni de chinuită aşteptare, de întâlniri pe ascuns, de feţe bănuitoare, de zâmbete! se gândea Oblomov, urcând scara la casa Ilinski. Dumnezeule, nu se mai sfârşeşte odată? Iar Olga o să mă zorească în fiecare zi, E atât de stăruitoare, de neînduplecată! Greu am s-o conving…”

Ajunse până la apartamentul Olgăi, fără să fi întâlnit pe nimeni. Olga stătea în salonaşul ei din faţa iatacului, cufundată într-o carte.

Apăru deodată în faţa ei, făcând-o să tresară. Ea îi întinse mâna cu un zâmbet; dar ochii păreau să mai citească în carte. Îl privi distrat.

— Eşti singură? o întrebă el.

— Da. Ma tante a plecat la Ţarskoe Selo. Mi-a propus să merg şi eu cu dânsa. Vom fi la masă ca şi singuri. Nu vine decât Maria Semionovna; fără ea, nici n-aş fi putut să te primesc. Astăzi nu vei putea să-i vorbeşti mătuşii. Uf, ce plictiseală! În schimb, mâine… adăugă ea zâmbind. Ce-ai fi zis dacă plecam şi eu azi la Ţarskoie Selo? întrebă ea în glumă.

Oblomov tăcea.

— Ai neplăceri? întrebă ea.

— Am primit scrisoarea de la ţară, spuse el fără chef.

— Unde e? O ai la tine? Oblomov îi întinse scrisoarea.

— Nu-nţeleg nimic, spuse ea, după ce-şi aruncă ochii pe hârtie.

Oblomov îi luă scrisoarea din mână şi o citi cu glas tare. Olga rămase pe gânduri.

— Şi acum ce e de făcut? întrebă ea, după o clipă de tăcere.

— M-am sfătuit chiar astăzi cu fratele proprietăresei, răspunse Oblomov, şi mi l-a recomandat ca mandatar pe unul Isai Fomici Zatiortîi. Îl voi însărcina cu descurcarea tuturor acestor afaceri…

— Pe un om străin pe care nu-l cunoşti deloc? spuse mirată Olga. Să adune el dările, să se descurce în treburile ţăranilor şi să supravegheze vânzarea grânelor…

— Mi-a spus ca omul e de o cinste exemplară, că lucrează în acelaşi birou cu el de doisprezece ani… Doar că se bâlbâie puţin…

— Dar fratele proprietăresei tale ce fel de om este? Îl cunoşti?

— Nu. Dar pare a fi un om de ispravă, priceput în afaceri. Şi apoi locuiesc în casa lui… O să-i fie ruşine să mă-nşele!

Olga tăcea, ţinându-şi ochii plecaţi în jos.

— Altminteri, ar trebui să mă duc singur, urmă Oblomov, şi, drept să spun, nu-mi convine de ioc. M-am dezvăţat de tot să călătoresc, mai cu seamă iarna… nici n-am plecat vreodată la drum.

Olga nu-şi ridica de jos ochii şi mişca uşor din vârful ghetei.

— Şi chiar dacă m-aş duce acolo, urmă Oblomov, tot n-aş face mare lucru, n-am să obţin nimic. Ţăranii mă vor înşela, vechilul va spune tot ce pofteşte şi eu voi fi nevoit să cred orice. Bani o să-mi dea cât o crede el de cuviinţă. Ce rău îmi pare că nu-i aici Andrei! El ar fi dres totul! adaugă el cu tristeţe.

Olga surâse din colţul buzelor, nu şi din inimă; acolo era multă amărăciune. Începu să privească pe fereastră, închizând puţin un ochi şi urmărind trăsurile care treceau pe stradă.

— De altfel, omul pe care am de gând să-i împuternicesc cu afacerile mele a administrat o moşie mare, urmă el. Moşierul l-a concediat numai pentru că se bâlbâie. Eu o să-i dau o procură, o să-i încredinţez proiectele mele; el o să se îngrijească de cumpărarea materialelor pentru construirea casei, o să strângă dările, o să vândă grâul, o să-mi aducă banii şi atunci… Cât mă bucur, scumpă Olga, spuse el, sărutându-i mâna, că, în chipul acesta n-o să fiu nevoit să te părăsesc! N-aş fi suportat despărţirea. Singur, la ţară, fără tine, ar fi groaznic! Numai că acum trebuie să fim cât se poate de prudenţi.

Olga îl privea cu ochi mari, aşteptând să vadă ce urmează.

— Da, începu e! încet, aproape bâlbâindu-se, trebuie să ne vedem mai rar. Ieri, au început iar sa vorbească la mine, chiar şi în casa proprietăresei… şi nu vreau acest lucru… După ce se va limpezi totul, mandatarul meu va da dispoziţii pentru începerea clădirii şi-mi va aduce banii… Toate acestea vor dura cam un an de zile… Atunci, n-o să mai fie despărţire, vom spune totul mătuşii… şi…

Se uită la Olga: leşinase. Capul îi căzuse într-o parte, iar printre buzele vinete, i se zărea şiragul dinţilor. Răpit de bucurie şi de visuri, Oblomov nu băgase de seamă că, pe când rostea cuvintele: „după ce totul va fi limpezit, mandatarul meu o să dea dispoziţii”, Olga pălise la faţă şi nu mai auzi sfârşitul frazei.

— Olga!… Doamne, i-a venit rău! spuse el şi trase de sonerie.

— Domnişoarei i-a venit rău! o vesti el pe Katia venită în grabă. Repede, apă! Alcool…!

— Doamne! Şi ce veselă a fost toată dimineaţa… Ce o fi cu dumneaei? spuse în şoaptă Katia, aducând de pe masa mătuşii sticluţa cu alcool şi un pahar de apă.

Venindu-şi în fire, Olga se ridică de pe fotoliu cu ajutorul Katiei şi al lui Oblomov şi se îndreptă, clătinându-se, spre iatacul ei.

— O să-mi treacă, spuse ea cu o voce slabă. E ceva nervos; am dormit prost astăzi. Katia, închide uşa, iar dumneata aşteaptă-mă! Să-mi revin puţin şi mă-ntorc iar.

Oblomov rămase singur. Îşi lipi urechea de uşă, căuta să vadă prin gaura cheii, dar nu se auzea nici nu se vedea nimic.

Peste o jumătate de oră, străbătu sala spre odaia jupâneselor şi o întrebă pe Katia:

— Ce face domnişoara?

— Nimic, răspunse Katia. S-a culcat şi mi-a spus să ies. Am mai intrat o dată: dumneaei şedea în fotoliu.

Oblomov trecu iar în salonaş, se uită iar prin uşă; nu se auzea nimic.

Bătu încetişor cu degetul în uşă; nici un răspuns.

Se aşeză din nou pe un scaun şi rămase pe gânduri. Multe gânduri îi trecură prin cap în această oră şi jumătate, schimbă multe păreri şi luă alte noi hotărâri. Până la urmă, se hotărî să plece şi el împreună cu împuternicitul său la ţară, dar mai întâi o să ceară mătuşii mâna Olgăi, o să se logodească chiar cu ea, îl va însărcina pe Ivan Gherasimovici să-i caute o locuinţă şi chiar să facă un împrumut… nu prea mare, numai cât să poată face nunta.

Datoria o s-o poată plăti din vânzarea grâului. De ce s-a mai amărât el atâta? Uite cât de uşor se poate schimba totul într-o clipă! Iar acolo, la ţară, împreună cu împuternicitul, va aduna dările şi, în sfârşit, îi va scrie lui Stolz. Acesta-i va da bani, va veni apoi să pună Oblomovka la cale, va construi drumuri şi poduri, va deschide şcoli… Şi el va fi acolo cu Olga. Doamne, iată fericirea cea adevărată! Cum de nu s-a gândit la toate astea?!

Deodată se simţi uşurat şi vesel; începu să se plimbe prin odaie, pocnind chiar din degete, gata să strige de bucurie: se apropie de uşa Olgăi şi o cheamă încetişor, voios.

— Olga! Olga! Vreau să-ţi spun ceva! spuse el, lipindu-şi buzele de uşă. Nici nu ghiceşti…

Era hotărât să nu plece astăzi de la ea şi să o aştepte pe mătuşă. „Îi spunem totul chiar astăzi, plec de-aici logodit”.

Uşa se deschise încet şi Olga apăru în prag. Oblomov se uită la ea şi pierdu pe dată orice curaj: bucuria pieri ca dusă de o apă. Olga părea îmbătrânită. Era palidă, dar ochii îi străluceau; buzele strânse şi toate trăsăturile feţei sale vădeau o viaţă lăuntrică încordată, ca încătuşată de gheaţă, într-o linişte şi o nemişcare silită.

În privirea ei citi o hotărâre – ce fel, nu ştia încă. Inima însă îi zvâcni în piept cum nu i se mai întâmplase vreodată. Nu mai trăise asemenea clipe în viaţa lui.

— Olga, nu te mai uita aşa la mine! Mi-e frică! spuse el. M-am răzgândit: lucrurile trebuie făcute cu totul altfel… urmă el, coborându-şi treptat glasul, oprindu-se şi căutând să pătrundă noul înţeles ascuns în ochii, buzele şi sprâncenele ei. M-am hotărât să plec chiar eu la ţară, împreună cu împuternicitul meu… ca acolo… abia dacă mai îngăimă el.

Olga tăcea, privindu-l ţintă, ca o arătare.

Începea acum să bănuiască ce verdict îl aşteaptă. Îşi luă pălăria, dar nu cuteză să întrebe: se temea să nu audă o hotărâre fatală, poate chiar fără apel. În cele din urmă, făcu o sforţare.

— Am înţeles bine? întrebă el cu glasul schimbat. Olga plecă încet, foarte încet, capul în semn de confirmare. Cu toate că-i ghicise dinainte gândul, Oblomov păli şi rămase nemişcat în faţa ei.

Părea obosită, dar calmă şi nemişcată, ca o statuie de piatră. Era liniştea nefirească a unei fiinţe căreia o hotărâre de nezdruncinat sau inima rănită îi dau puterea să se stăpânească, însă numai pentru o clipă. Era ca un rănit care-şi apasă rana cu mâna, ca să aibă puterea să spună tot ce are de spus, apoi să moară.

— N-ai să mă urăşti? o întrebă el.

— Pentru ce? îngână ea slab.

— Pentru toate câte ţi le-am făcut.

— Ce mi-ai făcut?

— Te-am iubit: e o jignire!

Zâmbi, plină de milă.

— Pentru că, urmă el, lăsându-şi capul în jos, pentru că te-ai înşelat… Poate mă vei ierta când îţi vei aduce aminte că te-am prevenit, spunându-ţi că are să-ţi fie ruşine, că te vei căi…

— Nu mă căiesc de nimic, dar sufăr, sufăr mult… spuse ea, şi se opri ca să răsufle.

— Eu sufăr şi mai mult, răspunse Oblomov, dar o merit. Tu, însă, pentru ce să înduri atâta chin?

— Sunt pedepsită pentru mândria mea, spuse ea, căci m-am încrezut prea mult în puterile mele. Aceasta a fost greşeala mea, nu cea de care vorbeai tu. N-am căutat la tine nici prima tinereţe, nici frumuseţe, dar am crezut că te voi putea smulge din amorţire, că vei ajunge să trăieşti pentru mine, dar tu eşti mort, definitiv mort. N-am prevăzut aceasta, am tot aşteptat, am sperat… şi iată! încheie ea cu greu, suspinând adânc.

Tăcu, apoi se aşeză pe scaun.

— Nu pot să stau în picioare. Îmi tremură genunchii. După câte am făcut eu, până şi o piatră ar fi înviat, urmă ea cu glas sfârşit. Acum nu mai sunt în stare să fac nimic, nici un pas, nici măcar până în grădina de vară nu am să mă mai duc. Totul e zadarnic, ai murit. Mă-nţelegi, Ilia? adaugă ea, după o clipă de tăcere. Ai să-mi aduci vreodată imputarea că m-am despărţit de tine din mândrie sau dintr-un capriciu?

Oblomov clătină din cap.

— Eşti ori nu convins că nu ne rămâne nimic, nici o nădejde?

— Da, răspunse el, aşa este… Apoi adăugă şovăitor: Dar… poate, peste un an…

N-avea curaj să dea ultima lovitură fericirii sale.

— Crezi oare că, peste un an, vei putea să pui ordine în treburile şi viaţa ta? întrebă Olga. Gândeşte-te!

Oblomov oftă şi se lăsă dus de gânduri. În inima lui se dădea o luptă; Olga citi asta pe faţa lui.

— Ascultă, îi spuse ea. Am stat acum şi am privit îndelung portretul mamei mele şi mi s-a părut că în privirea ei descopăr ce trebuie să fac. Şi dacă acum îmi vei spune, ca un om cinstit… Dar ia seama, Ilia, nu mai suntem copii şi nu trebuie să glumim: e vorba de întreaga noastră viaţă! Cercetează-ţi conştiinţa cu toată severitatea, apoi spune-mi, şi eu te voi crede, căci te cunosc… oare vei putea să rămâi la înălţime o viaţă întreagă? Vei fi pentru mine omul de care am nevoie? Mă cunoşti şi ştii ce vreau să spun. Dacă-mi vei spune acum, cu bărbăţie şi după matură gândire: „Da, îmi schimb hotărârea”, îţi întind mâna şi pornim amândoi unde vrei tu – în străinătate, la ţară sau chiar în cartierul Vîborg.

Oblomov tăcea.

— Dacă ai şti cât te iubesc…

— Nu aştept declaraţii de dragoste, ci un răspuns scurt! îi curmă vorba Olga, aproape cu asprime.

— Nu mă chinui, Olga! se rugă de ea Oblomov cu tristeţe.

— Spune Ilia: am sau nu dreptate?

— Ai dreptate, spuse el limpede şi hotărât. Da, ai dreptate!

— Atunci trebuie să ne despărţim, să nu te găsească lumea aici şi să nu vadă cât sunt de amărâtă.

Oblomov nu se putea hotărî să plece.

— Şi, chiar dacă te-ai căsători cu mine, ce s-ar întâmpla pe urmă? întrebă ea.

Oblomov tăcea.

— Te-ai lăsa, zi de zi, toropit de un somn adânc, tot mai adânc, nu-i aşa? Dar eu? Mă vezi cum sunt? Eu nu voi îmbătrâni, nu mă voi sătura niciodată de viaţă. Alături de tine însă, aş trăi de pe o zi pe alta, am aştepta amândoi sărbătorile Crăciunului, apoi lăsata secului, ne-am duce în vizită, am dansa, fără să ne mai gândim la nimic; ne-am duce seara la culcare, mulţumindu-i lui Dumnezeu că am mai trecut cu bine o zi, iar dimineaţa ne-am scula, dorind ca ziua aceea să semene cu ziua de ieri… Acesta-i viitorul nostru, nu-i aşa?

Oblomov îşi plimba chinuit ochii pe tavan. Ar fi vrut să se urnească din loc şi să fugă, dar picioarele nu-l ascultau. Voia să spună ceva, dar îşi simţea gura uscată şi nu putea scoate un sunet. Îi întinse mâna.

— Va să zică… începu el cu voce slabă, dar nu-şi sfârşi vorba. Spuse doar din ochi: „Adio!”

Olga ar fi vrut parcă să-i spună şi ea ceva, dar nu putu. Îi întinse doar mâna, dar şi aceasta căzu, fără să i-o fi atins pe a lui. Voia să spună: „Adio!” dar, la jumătatea cuvântului, vocea i se frânse, sună deodată fals. Faţa i se schimonosi, îşi rezemă capul şi mâna de umărul lui şi izbucni în hohote de plâns. Părea acum dezarmată. Nu mai era fata înţeleaptă dinainte, ci doar o biată femeie fără apărare în faţa durerii.

— Adio… îngână ea printre suspine.

Oblomov tăcea, ascultând îngrozit plânsul ei şi neîndrăznind să facă nimic. Nu-i era milă nici de ea, nici de el însuşi, dar era cu adevărat vrednic de plâns. Olga se lăsă să cadă în fotoliu, plângând amarnic cu batista la ochi şi coatele pe masă. Lacrimile nu curgeau acum ca un şuvoi fierbinte şi năvalnic, stârnite de o neaşteptată şi trecătoare durere, ca atunci, în parc, ci picurau deznădăjduit, ca o ploaie rece de toamnă ce se revarsă necontenit, fără milă, pe pământ.

— Olga, rosti el în cele din urmă. Pentru ce-ţi sfâşii inima? Mă iubeşti şi nu vei putea îndura despărţirea. Ia-mă aşa cum sunt. Iubeşte ce e mai bun din mine.

Olga clătină din cap, iară să-şi ridice fruntea.

— Nu… nu, îngână ea în cele din urmă. De mine, de durerea mea, să nu ai nici o grijă. Eu mă cunosc prea bine: o să-mi vărs tot amarul, dar, pe urmă, n-o să mai plâng. Şi acum, lasă-mă… Pleacă… Nu! Mai stai puţin! Dumnezeu mă pedepseşte!… Mă doare, vai, cum mă doare! Uite, aici lângă inimă…

Şi plânsul începu din nou.

— Dar dacă durerea nu te mai lasă, vorbi el, dacă-ţi pierzi sănătatea? Lacrimile acestea sunt ca otrava. Olga, îngerul meu, nu mai plânge… Uită totul…

— Nu, lasă-mă! Nu plâng cele ce puteau să fie, plâng ce-a fost… rosti ea cu greu. Ce-a fost şi „s-a veştejit, s-a trecut…” Nu plâng eu, plâng amintirile!… Vara… parcul… Îţi mai aminteşti? Îmi pare rău de aleea noastră, de liliacul nostru… Au prins rădăcini în inima mea şi mă doare să le smulg…!

Îşi legăna deznădăjduită capul şi suspina, repetând:

— O, cât mă doare, cât mă doare!

— Dar dacă mori? spuse el deodată, îngrozit. Gândeşte-te, Olga…

— Nu, îl întrerupse ea, ridicându-şi capul şi uitându-se la el printre lacrimi. Abia de curând am aflat că am iubit în tine ceea ce voiam sa fii, ce mi-a arătat Stolz – rodul închipuirii noastre. L-am iubit pe viitorul Oblomov. Eşti blând şi cinstit, Ilia; eşti duios ca un porumbel. Îţi ascunzi capul sub aripă, şi nu mai vrei nimic; eşti gata să gângureşti o viaţă întreagă la adăpostul unei streşini… Dar eu nu sunt ca tine şi nu mă mulţumesc cu atât, am nevoie şi de altceva… de ce anume, nu ştiu nici eu! Eşti tu în stare să mă înveţi, să-mi spui ce-mi lipseşte, să-mi dai aceasta, ca eu… Cât despre duioşie… o găseşti la oricine!

Oblomov simţi că i se taie picioarele. Căzu în fotoliu, ştergându-şi mâinile şi fruntea cu batista.

Cuvintele Olgăi îl răniseră adânc: se simţi ars pe dinăuntru şi totodată atins de un vânt glacial dinafară. Îi răspunse printr-un zâmbet jalnic, dureros şi ruşinat, ca un cerşetor mustrat pentru goliciunea lui.

Rămase astfel, cu zâmbetul acesta de neputinţă pe buze, sleit de zbuciumul său lăuntric şi de durere. Privirea lui stinsă părea să spună: „Da, sunt un cerşetor nevolnic, lipsit de toate… Loveşte, loveşte în mine…!”

Înţelegând deodată cât venin fusese în vorbele ei, Olga se aruncă spre el:

— Iartă-mă, dragul meu! spuse ea, plină de duioşie, cu lacrimi în glas. Nu mai ştiu ce spun: sunt nebună! Uită totul! Să fim ca mai înainte! Să rămână totul cum a fost…

— Nu! răspunse el, sculându-se deodată în picioare şi oprind cu un gest hotărât cuvântul ei. Nu, lucrurile nu mai pot fi ca înainte! Să nu-ţi pară rău că ai rostit adevărul. Am meritat acest lucru… adăugă el cu mâhnire.

— Sunt o visătoare, trăiesc cu capul în nori! spuse Olga. Am o fire nenorocită. De ce alte fete, de pildă… Sonicika, sunt atât de fericite…?

Şi izbucni din nou în lacrimi.

— Du-te! hotărî ea, mototolindu-şi mereu batista udă de lacrimi. N-am să rezist… Trecutul îmi este încă mult prea drag.

Şi din nou îşi ascunse faţa în batistă, căutând să-şi înăbuşe plânsul.

— De ce să se fi năruit totul? întrebă ea deodată, ridicându-şi capul. Cine te-a blestemat pe tine, Ilia? Ce ai făcut? Eşti bun, deştept, duios, nobil… şi, totuşi, mergi spre pieirea ta! Care e cauza? Nu există oare numele acestui rău…?

— Ba există, răspunse el încet de tot.

Olga îşi ridică spre el ochii înlăcrimaţi, întrebători.

— Oblomovismul! şopti el.

Apoi îi luă mâna, vru s-o sărute, dar nu izbuti; o apăsă numai cu putere pe buze şi lacrimi fierbinţi picurară peste degetele ei. După aceea, fără să-şi mai ridice capul, fără să-şi arate faţa, se întoarse deodată şi plecă.