I.

În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.

Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvârşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până şi în cutele halatului.

Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau să-i alunge nici o clipă de pe faţă blândeţea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos şi deschis, care se străvedea în ochii şi în zâmbetul său, în orice mişcare a capului, a mâinii… Un observator superficial şi rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: „Ce om bun şi simplu trebuie să fie!” Dimpotrivă, unul mai profund şi mai înţelegător l-ar fi privit mai îndelung şi s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări.

Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la faţă; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mişcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici şi grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaş pentru un bărbat.

Mişcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândeţe şi un fel de lene care nu era lipsită de oarecare graţie. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea faţa, privirea i se înceţoşa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristeţea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând desluşit şi mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobşte, totul se încheia printr-un oftat şi se pierdea în apatie sau într-o somnolenţă.

Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor şi cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, şi atât de încăpător, încât Oblomov putea să şi-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul îşi cam pierduse din prospeţimea culorilor şi, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el îşi mai păstra totuşi şi acum tonurile vii, orientale şi trăinicia ţesăturii.

În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calităţi de nepreţuit: era moale şi suplu, nici nu simţeai că-1 porţi; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mişcări a trupului.

Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă uşor şi comod. Avea nişte papuci mari, largi şi moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite.

Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneş; era o poziţie normală. Când era acasă – şi era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în aceiaşi timp de iatac, de birou şi de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineaţa, şi nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase şi mobilele acoperite cu învelitori de pânză.

Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări şi fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porţelanuri şi o mulţime de nimicuri încântătoare.

Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorinţa de a păstra, de bine de rău, şi numai de-a scăpării, decorul cerut de convenienţe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când îşi mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulţumit cu aceste scaune greoaie de mahon şi cu nişte etajere şubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat.

Şi tablourile, şi vasele de flori, şi toate acele nimicuri frumoase purtau aceeaşi pecete.

De altminteri, însuşi stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat şi rece, de parcă s-ar fi întrebat: „Cine o fi îngrămădit aici toate astea?” Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov faţă de lucrurile lui şi a nepăsării, poate şi mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin neglijenţa şi starea de delăsare în care se afla.

Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine.

De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână şi rezemat de pat şi însuşi stăpânul casei tolănit în aşternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuieşte nimeni, atât de prăfuit, decolorat şi lipsit de orice urmă de viaţă era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărţi deschise şi câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărţilor deschise erau acoperite de praf şi îngălbenite de vreme, se cunoştea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată.

În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineaţa. Era cât se poate de îngrijorat. Pe faţa lui se ivea când şi când o umbră de teamă, de tristeţe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor.

Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la ţară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se ştie despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de ţărani, scăderea veniturilor şi altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori şi anul trecut, şi acum doi ani, totuşi aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute.

Era puţin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepţi şi să-i recunoaştem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câţiva ani în urmă, începuse de îndată să-şi facă în minte un plan de felurite schimbări şi îmbunătăţiri în administrarea moşiei sale.

După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ şi altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acţiune, deci tulburându-i liniştea. Recunoştea că, până la desăvârşirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri.

Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune.

Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat.

Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi.

Când ceasul bătu nouă şi jumătate, Ilia Ilici tresări deodată.

— Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te laşi puţin pe tânjeală, gata… Zahar! strigă el.

Din odaia despărţită de biroul lui Ilia Ilici numai printr-o săliţă, se auzi dintâi un soi de mârâit de câine de pază, apoi zgomotul unei sărituri, de undeva, de sus, pe duşumea. Era Zahar, care sărise de pe cuptorul sobei, unde-şi petrecea veacul moţăind.

În odaie intră un om mai în vârstă, îmbrăcat cu un surtuc cenuşiu, rupt la subţiori, pe unde ieşea un colţ de cămaşă, şi cu o jiletcă, tot cenuşie, cu nasturi de alamă: era chel de tot şi purta nişte favoriţi blonzi, împănaţi cu fire sure, atât de bogaţi şi stufoşi, încât s-ar fi putut face trei bărbi din ei.

Zahar nu se ostenea să-şi schimbe înfăţişarea pe care i-o dăduse Dumnezeu şi nici straiele cu care se purtase în sat la el. Chiar şi cele noi i se făceau de obicei după modelul adus de la ţară. Surtucul şi jiletca cenuşie îi mai plăceau şi din pricina că vedea în aceste haine, oarecum de uniformă, o slabă amintire a livrelei pe care o purtase cândva, petrecându-şi răposaţii stăpâni la biserică sau în vizită; această livrea întruchipa pentru el ultima rămăşiţă a strălucirii casei Oblomovilor.

Nimic altceva nu-i mai amintea bătrânului de traiul tihnit şi îmbelşugat pe care-l duseseră stăpânii săi în colţişorul lor pierdut de ţară. Boierii cei bătrâni muriseră, în casă rămăseseră numai portretele vechi de familie care, pesemne, zăceau acum undeva, într-un pod; tradiţiile vieţii de altădată şi însemnătatea familiei se stingeau treptat sau mai trăiau încă numai în amintirea puţinilor bătrâni rămaşi la ţară. Tocmai de aceea îi era drag lui Zahar surtucul său cenuşiu. Bătrânul servitor mai vedea în acest surtuc slabe urme ale vechilor măriri, cum regăsea oarecare asemănare cu părinţii în chipul şi în apucăturile boierului celui tânăr, chiar şi în toanele lui, împotriva cărora bombănea şi în gând, şi cu glas tare, dar pe care le respecta în sufletul lui, ca pe un semn al voinţei de stăpân, al dreptului boieresc.

De n-ar fi fost aceste toane, Zahar nici n-ar fi simţit că are stăpân; nimic nu i-ar mai fi amintit de tinereţea lui, de satul părăsit demult şi de tradiţiile legate de această familie boierească de viţă veche, al cărei letopiseţ era ţinut şi transmis din gură în gură, din tată în fiu numai de slugile bătrâne, doici şi dădace.

Neamul Oblomovilor fusese odată bogat şi vestit prin părţile lor, dar apoi, Dumnezeu ştie de ce, a scăpătat şi, în cele din urmă, s-a pierdut pe nesimţite printre alte familii de boieri de nu prea îndelungă vechime. Numai slugile cărunte ale casei mai păstrau cu sfinţenie şi-şi treceau una alteia amintirea credincioasă a celor trecute şi apuse.

Iată de ce îşi iubea atât de mult Zahar surtucul cenuşiu. Poate că şi la favoriţii săi ţinea fiindcă văzuse în copilărie multe slugi bătrâne cu această podoabă aristocratică de pe vremuri.

Cufundat în gânduri, Ilia Ilici nu-l luă mult timp în seamă pe Zahar. Acesta aştepta în tăcere în faţa lui. În cele din urmă tuşi încetişor.

— Ce-i cu tine? întrebă Ilia Ilici.

— Păi nu m-aţi chemat?

— Te-am chemat? De ce te-oi fi chemat? Am uitat! răspunse acesta întinzându-se. Du-te deocamdată la tine! O să-mi aduc eu aminte.

Zahar plecă, iar Ilia Ilici rămase mai departe culcat, cu gândul la afurisita de scrisoare.

Mai trecu încă vreun sfert de ceas.

— Destul cu statul în pat! îşi zise el. Trebuie să mă scol… Dar ia să mai citesc încă o dată, cu atenţie, scrisoarea vechilului; pe urmă, mă scol. Zahar!

Se auzi din nou aceeaşi săritură, apoi un bombănit, de data asta mai tare. Zahar intră în odaie, iar Oblomov căzu din nou pe gânduri. Bătrânul servitor rămase în picioare vreo două minute, posomorât, privind pieziş spre stăpânul său; în cele din urmă, porni spre uşă.

— Unde te duci? întrebă deodată Oblomov.

— Ce să stau aici de pomană, dacă tot nu spuneţi nimic? mormăi Zahar răguşit.

Nu putea vorbi altfel; zicea că şi-a pierdut glasul pe timpuri, când l-a însoţit odată pe boierul cel bătrân la o goană de vânătoare şi i-a suflat un vânt puternic drept în gâtlej.

Acum stătea în mijlocul odăii, pe jumătate întors spre Oblomov; uitându-se la el cam dintr-o parte.

— Ce, eşti beteag de picioare, de nu mai poţi sta? Nu vezi că sunt îngrijorat, mai aşteaptă şi tu un pic! Nu te-ai săturat încă de stat culcat? Caută scrisoarea pe care am primit-o ieri de la vechil! Unde ai băgat-o?

— Ce scrisoare? N-am văzut nici o scrisoare, spuse Zahar.

— Doar tu ai primit-o de la poştaş; era un plic cam murdar!

— De un' să ştiu eu unde aţi pus-o dumneavoastră? zise Zahar, pocnind la întâmplare cu palma peste hârtii şi alte lucruri de pe masă.

— Niciodată nu ştii nimic. Caută în coşul de hârtii! Sau poate o fi căzut în dosul canapelei? Uite, vezi, nici până acum nu s-a dres speteaza canapelei! N-ai putea să chemi un tâmplar? Doar tu ai rupt-o. Niciodată nu ai grijă de nimic!

— N-am rupt-o eu, răspunse Zahar. S-a rupt singură. Nu era să ţină cât lumea, odată şi odată trebuia să se strice.

Ilia Ilici nu găsi de cuviinţă să-i dovedească contrariul, întrebă doar:

— Ei, ai găsit-o?

— Aicea-s ceva scrisori.

— Nu sunt astea.

— Altele nu mai sunt, zise Zahar.

— Bine, du-te! îşi pierdu răbdarea Ilia Ilici. Mă scol şi o găsesc eu singur.

Zahar trecu în odaia lui, dar abia apucă să se proptească cu mâinile de colţul sobei ca să se urce pe cuptor, când se auzi din nou strigat nerăbdător pe nume:

— Zahar, Zahar!

— Of, Doamne, Dumnezeule! bombăni Zahar, îndreptându-se iar spre birou. Ce chin! De m-ar strânge odată moartea! Ce doriţi? întrebă el, cu o mână pe uşa biroului, uitându-se la Oblomov, în semn de supărare, întors cu totul de profil, încât nu-şi mai zărea boierul decât cu coada ochiului, iar acesta vedea doar un singur favorit uriaş, din care te aşteptai parcă să vezi zburând două-trei păsărele.

— Repede, batista! Puteai să te gândeşti şi tu! Nu pricepi? îl dojeni Ilia Ilici.

Auzind porunca şi dojana boierului, Zahar nu arătă nici un fel de nemulţumire sau de mirare; găsea pe semne şi una şi alta cât se poate de fireşti.

— Cine ştie unde o mai fi şi batista aceea? bombănea el, umblând prin odaie şi pipăind fiecare scaun, deşi se vedea prea bine că pe scaune nu se afla nimic. Toate cele le pierdeţi! urmă el, deschizând uşa care dădea în salon, să vadă dacă n-o fi cumva acolo.

— Un' te duci? Caută aici! N-am mai intrat acolo de trei zile. Dar hai mai repede! spuse Ilia Ilici.

— Unde-i batista? Nu-i batista! vorbea singur Zahar, dând din mâini şi uitându-se prin toate colţurile. Uite-o colea, hârâi el deodată supărat, sub dumneavoastră! Se vede un colţ. Staţi pe ea şi mai întrebaţi unde o fi!

Fără să aştepte vreun răspuns, dădu să iasă din odaie. Puţin cam ruşinat de greşeala lui, Oblomov îi găsi pe dată lui Zahar o altă vină:

— la te uită ce curăţenie e aici: un praf şi o murdărie, să ferească Dumnezeu! Uită-te bine, ia, colea, prin colţuri! Nimic nu faci!

— Dacă nici eu nu fac nimic… Începu Zahar cu obidă în glas. Îmi dau toată silinţa, nu-mi cruţ nici viaţa! Şi praful îl şterg, şi de măturat mătur aproape în fiecare zi…

Arătă mijlocul duşumelei şi masa pe care Oblomov îşi lua de obicei prânzul.

— Poftiţi de vă uitaţi! urmă Zahar. Totul e măturat spilcă, rânduit ca de nuntă… Ce mai vreţi?

— Dar asta ce-i? îi tăie vorba Ilia Ilici, arătând pereţii şi tavanul. Dar asta? Şi asta?

Şi îi arătă prosopul, nestrâns încă din ajun şi farfuria cu o felie de pâine, uitată pe masă.

— Ei, astea pot să le ridic, la o adică, catadicsi Zahar, luând farfuria de pe masă.

— De-ar fi numai atât! Dar praful de pe pereţi, dar aţele de păianjen? urmă Oblomov, arătând pereţii.

— Ei, astea… În săptămâna mare: tot atunci curăţ şi icoanele, mătur şi păianjenii…

— Dar praful de pe cărţi şi de pe tablouri?

— Cărţile şi tablourile le scutur înainte de Crăciun, împreună cu Anisia; om rândui atuncea şi prin dulapuri. Dar aşa, cum să scuturăm? Dumneavoastră staţi mereu acasă.

— Mă mai duc uneori la teatru, în vizită; s-ar putea atunci…

— Ce fel de scuturat o mai fi şi acela – noaptea?

Oblomov se uită la el cu mustrare, clătină din cap şi oftă, iar Zahar aruncă o privire nepăsătoare spre fereastră şi oftă şi el. Boierul părea că-şi zice în gând: „Tu, frate, eşti mai Oblomov decât mine însumi”…Iar Zahar, pesemne, gândea: „Ia, mofturi şi vorbe de clacă! Te pricepi la vorbe goale şi umflate; încolo, mult îţi pasă ţie de praf şi de păienjeniş!”

— Nu înţelegi, spuse Ilia Ilici, moliile se prăsesc din pricina prafului! Uneori se întâmplă să zăresc şi câte o ploşniţă pe pereţi.

— La mine sunt şi purici! răspunse netulburat Zahar.

— Şi zici că-i bine? E scârbos! spuse Oblomov.

Zahar zâmbi larg, cu gura până la urechi. Zâmbetul îi cuprinse obrajii, sprâncenele şi favoriţii, care se traseră în părţi, şi toată faţa, până la frunte, se lăţi ca o pată mare, roşie.

— Cu ce-s vinovat eu că sunt ploşniţe pe lumea asta? întrebă el cu mirare naivă. Eu le-am născocit?

— Ploşniţele se fac din pricina murdăriei! i-o reteză scurt Oblomov. Ce tot trăncăneşti!

— Nici murdăria n-am născocit-o eu!

— Noaptea aud cum umblă şoarecii la tine, acolo.

— Nici şoarecii nu i-am născocit eu. Dihănii d-astea – şoareci, pisici, ploşniţe – sunt destule peste tot locul.

— Dar cum se face că la alţii nu-s nici molii, nici ploşniţe?

Pe faţa lui Zahar se zugrăvi neîncrederea sau, mai bine zis, convingerea senină că aşa ceva nici nu s-a pomenit.

— Eu am de toate, spuse el cu îndărătnicie. Nu poţi nici aşa, să pândeşti orice ploşniţă, nici să te vâri prin toate crăpăturile după ea.

Îşi zicea, pesemne, în sinea lui: „Şi-apoi, ce somn o mai fi ăla, fără ploşniţe?”

— Dacă mături cumsecade şi scoţi gunoiul de prin colţuri, scapi de toate astea, îl dăscăli Oblomov.

— Azi cureţi bine şi mâine, gata, s-a şi făcut gunoiul la loc.

— Nu se face! îl întrerupse boierul. Nu trebuie să se facă!

— Ştiu eu că se face, boierule! stăruia servitorul.

— Şi dacă se face, îl mături iar.

— Cum vine asta? Adică, să mătur în fieştecare zi prin toate colţurile? întrebă Zahar. Apoi viaţă mai e asta? Mai bine m-ar strânge Dumnezeu!

— Da la alţii de ce e curat? îi dădea înainte Oblomov. Ia du-te de vezi peste drum, la acordor: e o plăcere să te uiţi – şi n-are decât o singură fată în casă…

— Păi din ce să se adune la neamţ gunoi? răspunse Zahar. Uitaţi-vă numai în ce hal trăiesc! Toata casa roade o săptămână încheiată la câte un os. Un surtuc trece de la tată la fecior, şi de la fecior iar la tată. Nevasta şi fetele poartă rochii scurtuţe, de te umflă râsul: de aia tot strâng picioarele pe sub ele, ca gâştele… De unde să se adune la ei gunoi? La ăştia nu se pomeneşte, ca la noi, să zacă câte un vraf de haine vechi ani în şir prin dulapuri sau să se umple peste iarnă un ungher cu coji de pâine… La dânşii nu se pierde nici o coajă de pâine: le fac posmagi şi apoi îi mănâncă cu bere!

Numai gândindu-se la un asemenea trai de zgârie-brânză, Zahar scuipă printre dinţi, plin de dispreţ.

— Ia lasă vorba! îl opri Ilia Ilici. Mai bine ai face curat în casă!

— Aş face eu şi curat uneori, dar chiar dumneavoastră nu mă lăsaţi, spuse Zahar.

— Iar ai început? Cu alte cuvinte, eu te împiedic!

— Fireşte! Păi dacă dumneavoastră staţi toată ziua acasă, când să mai fac şi eu curăţenie? Ia să plecaţi o zi întreagă de acasă, să vedeţi atunci deretecanie!

— Ţi-ai şi găsit: să plec! Du-te mai bine în odaia ta!

— Zău aşa! stărui Zahar. Iaca, dacă aţi pleca azi, aş scutura totul, cu Anisia. Măcar că nu cred s-o scoatem la capăt numai noi doi: ar mai trebui să luăm ceva muieri cu ziua şi să spălăm totul.

— Ei, asta-i acum! Altă treabă n-ai decât să chemi muieri! Hai, du-te, du-te! spuse Ilia Ilici.

Îi părea rău acum că stârnise această discuţie. Uitase că era de ajuns să atingi subiectul acesta delicat, ca să se nască tot soiul de belele.

Lui Oblomov i-ar fi plăcut să fie curat în casă, dar ar fi vrut ca aceasta să se facă cumva de la sine, pe nesimţite. Iar Zahar, ori de câte ori îi cereai să şteargă praful, să spele pe jos şi alte asemenea lucruri, se pornea pe discuţii nesfârşite, începea îndată să arate că e neapărată nevoie să întoarcă toate în casă cu susul în jos, ştiind prea bine că numai gândul acesta îl umplea pe boierul său de spaimă.

Zahar plecă, iar Oblomov se cufundă în meditaţie. Peste câteva minute, ceasul bătu din nou jumătatea.

— Ce-i asta? spuse Ilia Ilici aproape cu spaimă. În curând e ora unsprezece şi eu nici nu m-am sculat, nici nu m-am spălat încă? Zahar, Zahar!

— Uf, Doamne! Ce mai e? se auzi din tindă glasul lui Zahar, urmat de cunoscuta săritură.

— Gata de spălat? întrebă Oblomov.

— De mult! răspunse Zahar. De ce nu vă sculaţi?

— Şi de ce nu spui că-i gata? De când m-aş fi sculat! Hai, du-te, că vin şi eu îndată! Am de lucru; mă apuc de scris.

Zahar plecă, dar peste o clipă se întoarse cu un caiet soios, scris din scoarţă în scoarţă şi cu nişte fiţuici în mână.

— Dacă tot scrieţi, faceţi bunătate de vă uitaţi şi la socoteli: trebuie să plătim banii.

— Ce socoteli? Ce bani? întrebă nemulţumit Ilia Ilici.

— Măcelarului, zarzavagiului, spălătoresei, brutarului: toţi cer bani.

— Numai de bani le arde! bombănea Ilia Ilici. Şi tu, de ce nu-mi dai socotelile pe rând, una câte una, în loc sa vii cu toate buluc odată?

— Doar dumneavoastră m-aţi tot alungat, zicând: „Las-o pe mâine…”

— Ei, şi acum nu poţi lăsa pe mâine?

— Nu se poate! Prea mă bat la cap cu toţii şi apoi nu vor să mai dea pe datorie. Azi e zi-ntâi.

— Uf! spuse cu năduf Oblomov. Alte griji! Ce mai stai? Pune-le pe masă! Mă scol eu îndată, mă spăl şi apoi le văd, adăugă el. Ai zis că e gata de spălat?

— Gata! spuse Zahar.

— Ei, acum…

Şi Ilia Ilici începu să se ridice în capul oaselor gemând, cu gândul să se dea jos din pat.

— Am uitat să vă spun, începu Zahar, adineauri, când mai dormeaţi încă, a venit rândaşul trimis de administrator: cică trebuie negreşit să ne mutăm… are nevoie de casă.

— Ei, şi ce? Dacă are nevoie, o să ne mutăm bineînţeles. Ce mă tot baţi la cap cu chestia asta? Mi-ai mai spus-o de trei ori până acum.

— Păi şi pe mine mă bat la cap.

— Spune că ne mutăm.

— Dumnealor zic: „Ne-aţi făgăduit de o lună de zile şi tot nu vă mutaţi”…Cică o să dea de ştire la poliţie.

— Lasă-i să dea de ştire! spuse hotărât Oblomov. O să ne mutăm noi şi singuri, dacă se mai încălzeşte puţin vremea, peste vreo trei săptămâni.

— Care trei săptămâni! Administratorul zice că peste două săptămâni vin lucrătorii ca să dărâme tot… „Mutaţi-vă, zice, mâine sau poimâine…”

— Ei! ce atâta zor? Asta ne-ar mai lipsi. Poate că vrea să ne mutăm chiar acum, îndată? Iar tu, să nu îndrăzneşti nici să aduci vorba despre casă. Ţi-am mai spus o dată şi tu iar începi. Ia vezi!

— Păi ce să fac? răspunse Zahar.

— Ce să faci? Auzi vorbă la el! zise Ilia Ilici. Tot el mă mai întreabă! Nu vreau să ştiu nimic. Pe mine să nu mă plictiseşti; încolo, fă cum ştii, numai să nu ne mutăm. Nu poate să facă nici atâta lucru pentru stăpânul lui!

— Păi bine, conaşule, ce vreţi să fac? începu domol Zahar, cu glasul lui răguşit. Casa nu-i a mea. Şi cum să nu te muţi dintr-o casă străină dacă te dă afară? Dacă ar fi casa mea, apoi, cu mare plăcere…

— N-am putea cumva să ne înţelegem? Să le spunem că: „Locuim aici de mult, plătim regulat…”

— Le-am spus, zise Zahar.

— Ei, şi dumnealor?

— Ce să zică? O ţin una şi bună: „Să vă mutaţi, cică, fiindcă trebuie să dărâmăm nişte pereţi în odăile astea”…Vor să facă din locuinţa doctorului şi din asta, a noastră, una singură, mare – că se-nsoară băiatul lor.

— Uf, Doamne! spuse cu năduf Oblomov. Mai sunt pe lume şi dobitoci care se însoară! şi se întoarse cu faţa în sus.

— N-ar fi rău să-i scrieţi proprietarului, conaşule, spuse Zahar. Poate că atunci ne-or mai lăsa în pace şi or porunci dintâi să dărâme locuinţa cealaltă.

Şi Zahar arătă cu mâna undeva, spre dreapta.

— Bine, scriu eu după ce mă scol… Du-te la tine, eu mă mai gândesc puţin. Nu eşti bun de nimic, adăugă el, eu trebuie să am grijă şi de toate fleacurile astea!

Zahar plecă, iar Oblomov începu să se gândească.

Nu ştia însă la ce anume să se gândească: la scrisoarea ce urma s-o scrie vechilului, sau la mutarea din casă. Ori să se apuce de socoteli? Copleşit de grijile vieţii, rămase în pat, perpelindu-se de pe o parte pe alta. Din timp în timp, se auzeau numai exclamaţii fără şir:

— Of, Doamne, Doamne! Ce ţi-e şi cu necazurile astea! Nicăieri nu scapi de ele.

Nu se ştie cât timp ar mai fi rămas el în această stare de nehotărâre dacă nu s-ar fi auzit sunând la uşa din faţă.

— Poftim, a şi venit cineva! spuse Oblomov, înfăşurându-se în halat. Şi eu nici nu m-am sculat încă – mai mare ruşinea! Cine să fie aşa devreme?

Şi, fără a se clinti din pat, se uită cu curiozitate spre uşă.