II.

În odaie intră un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, strălucind de sănătate; un zâmbet îi juca pe buze, în obraji şi în ochi. Te prindea jindul uitându-te la el.

Pieptănat frumos şi spilcuit, îţi lua ochii cu prospeţimea feţei sale, a rufăriei, a mănuşilor şi a fracului. La jiletcă purta un lănţişor elegant, cu o mulţime de brelocuri. Scoase din buzunar o batistă de olandă, de o fineţe rară, îi respiră parfumul „Aromele Orientului”, apoi şi-o trecu nepăsător peste obraz, peste pălăria lucioasă şi cizmele de lac.

— Bună ziua, dumneata erai, Volkov! zise Ilia Ilici.

— Bună ziua, Oblomov! răspunse domnul cel elegant, apropiindu-se de el.

— Nu te apropia, te rog, nu te apropia! Vii de afară, din frig! spuse Oblomov.

— Răsfăţatule, sibaritule[1]! zise Volkov, căutând unde să-şi lase pălăria. Văzând însă că pretutindeni e praf, n-o mai puse nicăieri; îşi desfăcu pulpanele fracului ca să se aşeze, dar, după o privire aruncată fotoliului, rămase în picioare. Tot nu te-ai sculat încă? Şi ce-i cu capotul ăsta al dumitale? Nu se mai poarta de mult aşa ceva, îl dojeni el pe Oblomov.

— Nu e capot, ci halat, spuse Oblomov, înfăşurându-se cu plăcere în halatul său larg.

— Cum o mai duci cu sănătatea? întrebă Volkov.

— Să nu mai vorbim de sănătate! spuse căscând Oblomov. O duc prost. Mă ia mereu cu năduf. Dar dumneata, ce mai faci?

— Eu? Mulţumesc! Sănătos tun, bine dispus, chiar foarte bine dispus! adăugă însufleţit tânărul.

— De unde vii aşa devreme? întrebă Oblomov.

— De la croitor. Ce zici, e frumos fracul? spuse el, răsucindu-se în faţa lui Oblomov.

— Minunat. E croit cu mult gust, spuse Ilia Ilici. Un singur lucru: de ce-i aşa de larg în spate?

— E făcut anume pentru călărie.

— Aşa va să zică! Nu ştiam că faci şi călărie.

— Cum să nu? Am comandat fracul anume pentru ziua de azi. E-ntâi mai, mă duc, împreună cu Goriunov, la Ekaterinhof. Ah! Poate nu ştii? Misa Goriunov a fost înaintat în grad – sărbătorim evenimentul, adăugă încântat Volkov.

— Aşa va să zică! spuse Oblomov.

— Misa are un cal roib, urmă Volkov. În regimentul lor, toţi caii sunt roibi, iar eu am unul negru. Dar dumneata cum te duci: pe jos sau cu trăsura?

— Eu nu mă duc… deloc, spuse Oblomov.

— Să nu mergi de-ntâi mai la Ekaterinhof! Cum se poate una ca asta, Ilia Ilici? se minună Volkov. Are să fie toată lumea acolo.

— Ei, toată lumea! Nu chiar toată lumea! spuse alene Oblomov.

— Să vii şi dumneata, dragul meu Ilia Ilici! Sofia Nikolaevna şi cu Lidia merg numai ele două cu trăsura şi bancheta din faţă rămâne liberă. Ai putea să vii şi dumneata.

— Nu, eu nu încap pe bancheta. Şi apoi, ce să fac eu acolo?

— Sau poate vrei să-ţi dea Misa şi dumitale un cal?

— Ferească Dumnezeu, ce-ţi mai trece prin cap! spuse Oblomov, ca şi cum ar fi vorbit singur. Da ce ai cu Goriunovii?

— Ah! rosti Volkov, aprinzându-se la faţă. Vrei să-ţi spun?

— Spune!

— Îmi dai cuvântul de onoare că nu spui la nimeni? urmă Volkov, aşezându-se pe canapea lângă Oblomov.

— Fie.

— Sunt… sunt îndrăgostit de Lidia, şopti Volkov.

— Bravo! De mult? E drăguţă, mi se pare.

— De trei săptămâni! spuse Volkov cu un suspin adânc. Iar Misa e îndrăgostit de Daşenka.

— Care Daşenka?

— Ce-i cu dumneata, Oblomov? Auzi, să n-o ştie pe Daşenka! Tot oraşul e nebun după ea: dansează nemaipomenit! Astăzi mă duc cu Misa la balet; are să-i arunce un buchet de flori. Trebuie să-l introduc: e timid băiatul, nu-i încă obişnuit… Ah! Trebuie să mă duc să fac rost de ceva camelii…

— Unde pleci? Lasă asta, vino mai bine să luăm masa împreună, să mai stăm de vorbă. Mi-au căzut pe cap două necazuri mari…

— Nu pot; iau masa la prinţul Tiumenev. O să fie acolo toţi Goriunovii şi ea, ea… Lidinka! adăugă el în şoaptă. De ce nu te mai duci deloc pe la prinţ? Ce bine se petrece în casa lui! Şi pe ce picior trăieşte! Iar vila e numai flori! Au mai clădit şi o galerie în stil gothique. Se vorbeşte că vara o să se organizeze acolo dansuri, tablouri vivante. Ai să vii şi dumneata, nu?

— Nu cred.

— Ah, ce casă! În iarna asta n-a fost miercuri să nu se adune la ei câte cincizeci de persoane şi mai bine, uneori chiar şi o sută…

— Doamne fereşte! Cred că trebuie să fie o plictiseală infernală!

— Cum se poate una ca asta? Auzi, plictiseală! Dar cu cât e mai multă lume, cu atât se petrece mai bine. Se ducea şi Lidia pe acolo, dar eu, dintâi, nici n-am băgat-o în seamă şi apoi, deodată…

        „În van mă străduiesc să-mi uit iubirea şi patima cu mintea s-o înfrâng…”

Începu el să cânte, aşezându-se pe fotoliu. Dar îndată sări în sus şi începu să-şi scuture hainele de praf.

— Ce praf e peste tot la dumneata! spuse el.

— Zahar e de vină! se plânse Oblomov.

— Ei, dar trebuie să plec, spuse Volkov, să caut camelii pentru buchetul lui Misa. Au revoir!

— Atunci vino deseară, după balet, la un ceai! Ai să-mi povesteşti cum a fost, îl pofti Oblomov.

— Nu pot. Am făgăduit să mă duc la familia Mussinski: e ziua lor de primire. Vino şi dumneata! Vrei să te prezint?

— Ce să fac acolo?

— La Mussinski? Dar bine, la ei se duce jumătate din oraş! Cum ce să faci acolo? E o casă în care se vorbeşte despre toate…

— Tocmai asta-i plictiseala, spuse Oblomov.

— Atunci frecventează-i pe Mezdrovi! îi tăie vorba Volkov. Acolo se vorbeşte numai despre artă. N-auzi decât: Şcoala veneţiană, Beethoven, Bach, Leonardo da Vinci…

— Vai, ce plictiseală! Mereu acelaşi lucru! Trebuie să fie nişte pedanţi! spuse Oblomov cu un căscat.

— Eşti prea dificil. Dar mai sunt destule case! Toată lumea arc acum o zi de primire: la Savinovi se primeşte joia, la Maklaşmi – vinerea, la Viaznikovi – duminica, la prinţul Tiumenev – miercurea. Eu am toate zilele date! încheie Volkov cu ochi strălucitori.

— Şi nu ţi-e lehamite să te vânturi atâta, în toate zilele?

— Cum lehamite? De ce să-mi fie lehamite? E cât se poate de plăcut, răspunse Volkov, bine dispus. Dimineaţa citesc câte ceva, fiindcă trebuie să fiu au courant[2] cu toate, să ştiu noutăţile. Slavă Domnului, am o slujbă care nu mă ţine legat. Trec pe la birou numai de două ori pe săptămână, iau masa la general, apoi fac vizite prin casele pe unde n-am mai fost de mult. Pe urmă… mai apare câte o actriţă nouă, la teatrul rusesc sau la cel franţuzesc. Când s-o deschide opera, îmi iau un abonament. Acum sunt îndrăgostit… Începe vara. Lui Misa i s-a promis un concediu; plec cu el pe o lună la ţară, ca să mai schimb puţin aerul. Acolo ne ducem la vânătoare. Au nişte vecini minunaţi, care dau des bals champętres[3]. O să mă plimb cu Lidia prin crâng, ori cu barca, o să culegem flori. Ah! şi Volkov făcu o piruetă de bucurie. Dar trebuie să plec… La revedere! spuse el, încercând zadarnic să se vadă din faţă şi din spate în oglinda prăfuită.

— Mai stai puţin, căuta să-l reţină Oblomov. Aş vrea să-ţi vorbesc despre nişte treburi.

— Pardon, n-am timp, răspunse grăbit Volkov, altă dată! N-ai poftă să mănânci cu mine nişte stridii? O să-mi povesteşti atunci totul. Vino, ne tratează Misa.

— Nu, ce tot spui?! spuse Oblomov.

— Atunci, la revedere!

Volkov porni spre uşă, dar se întoarse din drum.

— Ai văzut? întrebă el, arătându-şi mâna pe care mănuşa stătea ca turnată.

— Ce-i asta? întrebă nedumerit Oblomov.

— A! Nişte laseuri[4] noi! Vezi cât de bine se strâng? Nu te mai chinuieşti două ore eu încheiatul nasturilor: ai tras de şireţel, şi gata. Abia acum le-am primit de la Paris. Vrei să-ţi aduc şi dumitale o pereche, de încercare?

— Bine, adu-mi! spuse Oblomov.

— Uită-te şi la ăsta! Nu-i aşa că e foarte drăguţ? urmă Volkov, alegând unul din nenumăratele lui brelocuri. O carte de vizită cu colţul îndoit.

— Nu pot să citesc ce scrie aici.

— Pr. = prince, M. = Michel, spuse Volkov, numele lui Tiumenev n-a mai încăput. Mi l-a dat de Paşte, în loc de „ou roşu”…Dar la revedere, au revoir! Trebuie să mă mai duc încă în zece locuri. Doamne, ce frumoasă e viaţa!

Şi dispăru.

        „În zece locuri în aceeaşi zi, nenorocitul! gândea Oblomov. Şi asta se cheamă viaţă! Ridică din umeri. Ce mai rămâne din om? Pentru ce se fărâmiţează astfel şi se împarte în zece locuri? Desigur, nu-i rău să te mai duci şi pe la teatru, să te îndrăgosteşti de vreo Lidie… E drăguţă. E frumos să culegi flori cu ea, la ţară, să te plimbi cu trăsura, dar să te duci în zece locuri, în aceeaşi zi, nenorocitul!” încheie Oblomov, întorcându-se pe spate şi bucurându-se la gândul că el nu are astfel de dorinţi şi gânduri deşarte, că nu se vântură de colo-colo, ci stă culcat aici, păstrându-şi liniştea şi demnitatea de om.

Soneria de la scară îi întrerupse din nou meditaţia.

În odaie intră un alt vizitator.

Purta un frac verde, închis, cu nasturi de uniformă; favoriţii negri îi încadrau frumos obrazul foarte bine ras. Ochii lui aveau o expresie obosită, dar plină de calm şi de conştiinţa propriei sale valori; faţa, de asemeni obosită, cu un zâmbet gânditor.

— Bună ziua, Sudbinski! îl salută voios Oblomov. În sfârşit, ai venit şi tu la vechiul tău coleg de serviciu! Nu te apropia, nu te apropia, te rog! Vii din frig.

— Bună ziua, Ilia Ilici! spuse musafirul. Voiam de mult să trec pe la tine, dar ştii şi tu ce serviciu infernal avem. Ia priveşte! Duc la raport un geamantan întreg. Am lăsat vorbă curierului: daca o fi nevoie de ceva, să vină într-o goană încoace. Nu dispun de mine nici o clipă.

— Abia acum te duci la serviciu? De ce aşa de târziu? întrebă Oblomov. Înainte vreme, te duceai pe la zece…

— Înainte vreme, aşa era. Acum, e altceva: mă duc la douăsprezece, şi încă nu pe jos, ci cu trăsura.

Şi el apăsă pe ultimul cuvânt.

— Aha! Am priceput, spuse Oblomov. Eşti şef de serviciu. De mult?

Sudbinski dădu din cap cu un aer plin de importanţă.

— Din săptămâna mare, spuse el. Dar câtă treabă, ceva îngrozitor! De la opt la douăsprezece lucrez acasă, de la douăsprezece la cinci – la birou; mai lucrez şi seara. Nu mai ajung să văd pe nimeni.

— Hm, şef de serviciu, va să zică! spuse Oblomov. Felicitările mele! De-ăştia-mi erai? Şi când mă gândesc că am fost colegi de birou… Până la anul, parcă te văd consilier de stat.

— Ce vorbeşti! Anul acesta de-abia trebuie să primesc decoraţia. Credeam că o să mă propună la înaintare pentru merite, dar acum, că ocup o funcţiune nouă, nu se poate până peste doi ani…

— Vino la mine la masă, să bem în cinstea înaintării tale! spuse Oblomov.

— Nu pot. Azi iau masa la subdirector. Trebuie să pregătesc pentru joi un raport, o muncă infernală! Nu pot să mă bizui pe listele de înaintări primite de la gubernii. Trebuiesc verificate. Fonia Fomici e aşa de ciudat: toate vrea să le facă singur. Aşa că, astăzi, după ce luăm masa, ne apucăm amândoi de treabă.

— Cum? Şi după masă lucraţi? întrebă neîncrezător Oblomov.

— Dar ce credeai? Sper totuşi să scap mai devreme şi să apuc să fac o plimbare măcar până la Ekaterinhof… Tocmai venisem să te întreb dacă nu vrei să vii şi tu? Aş putea să trec să te iau…

— Nu pot: nu prea mă simt bine, spuse Oblomov cu o strâmbătură. Şi-apoi, am o mulţime de treburi… Nu, nu pot!

— Păcat! spuse Sudbinski. E o zi frumoasă. Sper să răsuflu puţin măcar astăzi.

— Ce mai e nou pe la voi? întrebă Oblomov.

— Noutăţi sunt destule: în adrese nu se mai pune „al dumneavoastră supus”, ci „primiţi asigurarea”; s-au dat dispoziţii să nu mai prezentăm statele de serviciu în două exemplare. E vorba să se mai adauge la noi încă trei birouri şi doi funcţionari cu însărcinări speciale. Comisia noastră s-a desfiinţat… Multe!

— Dar foştii noştri colegi ce mai fac?

— Deocamdată nimic. Svinkin a rătăcit un dosar.

— Adevărat? Şi directorul ce a spus? întrebă Oblomov cu tremur în glas.

Aducându-şi aminte de anii de serviciu, această veste îl înspăimântă.

— A dat dispoziţii să nu i se dea nici o gratificaţie până la găsirea dosarului. Era ceva important: „Despre sancţiuni”…Directorul crede, adăugă Sudbinski, că l-a rătăcit dinadins.

— Nu se poate! spuse Oblomov.

— Sigur că nu! Îl bănuieşte degeaba, întări Sudbinski cu un aer protector, plin de importanţă. Svinkin e un zăpăcit, un fluşturatec. Când îţi face un bilanţ, e alandala totul, încurcă toate informaţiile. Mi-a scos peri albi. Însă ceva de felul ăsta nu face el… Nu, nu, nu e în stare de aşa ceva! Dosarul s-a rătăcit pe undeva: o să se găsească mai târziu.

— Cu alte cuvinte, munceşti mereu! spuse Oblomov.

— Grozav de mult! Bineînţeles, e o plăcere să lucrezi cu un om de felul lui Foma Fomici. La gratificaţii nu te trece cu vederea; nu-i uită nici pe cei care nu fac nimic. Cum ţi s-a împlinit termenul, îndată te şi propune pentru merite, iar cui nu i-a venit încă timpul să fie înaintat în grad sau să fie decorat, îi face rost de o primă în bani…

— Tu cât primeşti?

— Păi cât să fie: o mie două sute ruble leafă, spor de masă – şapte sute cincizeci ruble, de chirie – şase sute, ajutor – nouă sute, deplasările – încă cinci sute şi gratificaţii până la o mie de ruble.

— Ei, drace! spuse Oblomov, sărind din pat. Curat ca un tenor italian celebru! Ai cumva voce frumoasă?

— Asta nu-i nimic! Să-l vezi pe Peresvetov ce de sporuri primeşte, iar treabă face mult mai puţină ca mine şi nici nu se pricepe. Bineînţeles, n-are reputaţia mea. Eu sunt foarte apreciat, adăugă el modest, lăsându-şi ochii în jos. De curând, ministrul s-a exprimat despre mine că aş fi „podoaba Ministerului”.

— Bravo ţie! spuse Oblomov. Atâta numai că… să lucrezi de la opt la douăsprezece, de la douăsprezece la cinci şi pe urmă încă şi acasă! Groaznic!

Clătină din cap.

— Dar dacă n-aş avea serviciu ce aş face? întrebă Sudbinski.

— Câte nu sunt de făcut! Ai citi, ai scrie… spuse Oblomov.

— Păi eu şi acum nu fac decât să citesc şi să scriu.

— Asta-i cu totul altceva. Ai fi putut să publici…

— Nu poate oricine să fie scriitor. Iată, nici tu nu scrii nimic, răspunse Sudbinski.

— În schimb, am grija moşiei, spuse oftând Oblomov. Lucrez la un plan nou, cu tot felul de îmbunătăţiri. Mă zbat, mă frământ mereu… Iar tu te ţii de treburile altora, nu de ale tale.

— Ce să-i faci? O dată ce primeşti bani, trebuie să lucrezi. O să mă odihnesc la vară: Fonia Fomici mi-a făgăduit să găsească o misiune specială pentru mine… şi o sa primesc speze de deplasare pentru cinci cai, o diurnă de vreo trei ruble pe zi, apoi o gratificaţie…

— Bună chiverniseală! spuse cu jind Oblomov; apoi oftă şi căzu pe gânduri.

— Am nevoie de bani: mă-nsor la toamnă, adăugă Sudbinski.

— Ce spui? Adevărat? Cu cine? întrebă Oblomov plin de interes.

— Vorbesc serios. O iau pe Muraşina. Îţi mai aduci aminte? Erau vecini cu mine. Când ai luat o dată ceaiul la mine, la vilă, mi se pare că ai văzut-o.

— Nu, nu-mi aduc aminte. E drăguţă? întrebă Oblomov.

— Da, e drăguţă. Dacă vrei, mergem să luăm masa la ei…

Oblomov se codi:

— Da… bine, numai că…

— Săptămâna viitoare, spuse Sudbinski.

— Da, da, săptămâna viitoare, se învioră Oblomov. Nu-mi sunt încă gata hainele. Şi zi, e o partidă bună?

— Da. Tatăl ei e consilier de stat activ; îi dă fetei zece mii de ruble zestre; locuieşte într-un imobil al statului. Nouă ne lasă o aripă întreagă, douăsprezece camere. Mobila o are tot de la stat, ca şi încălzitul şi luminatul. Se poate trăi…

— Sigur că se poate! Şi încă cum! Bravo, Sudbinski! adăugă cu oarecare invidie Oblomov.

— Te-aş ruga să-mi fii cavaler de onoare la nuntă, Ilia Ilici! Te rog…

— Cum nu, negreşit! spuse Oblomov. Dar Kuzneţov, Vasiliev, Mahov ce mai fac?

— Kuzneţov s-a însurat de mult, Mahov ocupă vechiul meu post, iar Vasiliev a fost transferat în Polonia. Ivan Petrovici a fost decorat cu ordinul sfântului Vladimir; Oleşkin e acum excelenţă.

— E un băiat bun, spuse Oblomov.

— Chiar foarte bun. Merită.

— E un băiat bun, are un caracter blând, echilibrat, repetă Oblomov.

— Şi atât de serviabil, adăugă Sudbinski. Şi nu-i din cei care să se linguşească sau să sape pe alţii, să le pună piedică, să ţi-o ia înainte… Face tot ce poate.

— E un om minunat! Când se întâmpla să încurc ceva într-o hârtie, să scap ceva din vedere ori să trec în memoriu o părere sau o lege greşită, nu păţeam nimic; spunea altcuiva s-o refacă. Un om admirabil! încheie Oblomov.

— În schimb, Semion Semionîci al nostru nu s-a schimbat deloc, spuse Sudbinski. Atâta ştie: să-arunce praf în ochi. Ştii ce a făcut deunăzi? Se primise de la gubernie o circulară în privinţa unor cuşti pentru câini, de pus pe lângă clădirile aparţinând administraţiei noastre, pentru paza averii statului. Arhitectul nostru, un om priceput şi cinstit, a făcut un deviz foarte modest. Lui însă i s-a părut prea scump şi atunci s-a apucat să culeagă informaţii asupra costului unei cuşti pentru câini. A găsit, nu ştiu unde, cu treizeci de copeici mai ieftin, şi îndată a şi trântit un raport.

Se auzi din nou sunând la uşă.

— Rămâi cu bine! spuse funcţionarul. M-am luat cu vorba şi poate că acolo au nevoie de mine.

— Mai stai puţin, căută să-l reţină Oblomov. Aş vrea să-ţi cer un sfat; mi-au căzut pe cap două necazuri…

— Nu, nu! Mai bine trec iar zilele astea, spuse Sudbinski şi plecă.

        „Te-ai cam împotmolit în treburi, dragă prietene! îşi spuse în gând Oblomov, petrecându-l cu privirea. Nu mai vede nimic din câte se petrec în lume, în afară de slujba lui. Dar o să ajungă om mare, o să învârtească, cu vremea, afaceri importante şi o să se ridice sus în grad… La noi, asta se cheamă să faci carieră! Şi cât de puţin i se cere omului pentru asta! Ce nevoie este de inteligenţă, de voinţă, de sentiment? Astea sunt lux! Şi are să trăiască astfel toată viaţa şi multe, multe lucruri vor rămâne moarte pentru el. Şi lucrează de la douăsprezece la cinci la birou şi de la opt la douăsprezece acasă, nenorocitul!”

Încercă un sentiment de senină bucurie la gândul că el, Oblomov, poate să stea culcat acasă la el, pe canapeaua lui, de la nouă la trei şi de la opt seara la nouă dimineaţa; era mândru de faptul că nu este nevoit să se prezinte la raport, să întocmească hârtii, că poate să-şi dea frâu liber sentimentelor şi imaginaţiei.

Filozofând astfel, Oblomov nici nu băgă de seamă că alături de patul său stătea acum un domn foarte slab, negricios, cu faţa năpădită de păr: favoriţi, mustăţi şi cioc. Era îmbrăcat cu o neglijenţă voită.

— Bună ziua, Ilia Ilici!

— Bună ziua, Penkin! Dar nu te apropia, nu te apropia, te rog! Vii de afară, din frig, răspunse Oblomov.

— Ce om ciudat eşti! spuse acesta, Ai rămas acelaşi leneş incorigibil, fără griji!

— Fără griji! îngână Oblomov. Am să-ţi arăt îndată scrisoarea vechilului meu. Stau aici şi mă frământ… şi dumneata zici că n-am griji. Dar de unde vii?

— De la librărie: am fost să mă interesez de reviste. Ai citit articolul meu?

— Nu.

— Ţi-l trimit să-l citeşti.

— Despre ce scrii? întrebă Oblomov printre căscaturi.

— Despre comerţ, emanciparea femeilor, despre frumoasele zile de aprilie de care avem parte şi despre un preparat nou împotriva incendiilor. Cum se face ca nu citeşti? Doar e vorba de viaţa noastră de toate zilele. Dar, mai mult ca pentru orice, lupt pentru tendinţa realistă în literatură.

— Ai mult de lucru? întrebă Oblomov.

— Destul. Câte două articole pe săptămână pentru ziar, nişte recenzii literare; am mai scris şi o nuvelă…

— Despre ce?

— Despre un poliţai care-i bate pe târgoveţi…

— Într-adevăr, aici se vede o tendinţă realistă, spuse Oblomov.

— Nu-i aşa? sări bucuros literatul. Prezint o idee care ştiu că e şi nouă, şi îndrăzneaţă. Un călător, în trecere prin oraşul respectiv, a fost martor al acestor fapte şi, profitând de o întâlnire cu guvernatorul, i s-a plâns de poliţai. Guvernatorul a dat dispoziţii unui funcţionar care se ducea acolo într-o anchetă să se convingă în treacăt şi de acest lucru şi, în genere, să adune informaţii asupra persoanei şi purtărilor poliţaiului. Funcţionarul i-a convocat pe târgoveţi, sub pretext că vrea să se informeze asupra felului cum merge comerţul şi, din vorbă în vorbă, i-a întrebat şi despre poliţai. Şi ce crezi? Târgoveţii au început sa se ploconească şi să se mire, ridicându-l pe poliţai în slava cerului. Funcţionarul s-a apucat atunci să cerceteze pe de lături şi i s-a spus că aceşti târgoveţi sunt nişte pungaşi care vând marfă stricată, umblă cu ocaua mică, înşeală chiar şi vistieria statului, că sunt cu toţii atât de imorali, încât bătaia nu e pentru ei decât o pedeapsă meritată…

— Cu alte cuvinte, bătaia pe care le-o trage poliţaiul apare în povestirea dumitale întocmai ca fatum[5]-ul din tragediile antice? spuse Oblomov.

— Întocmai! zise Penkin. Ai mult bun simţ, Ilia Ilici. Ar trebui să scrii. Cu prilejul acesta, am reuşit să arăt şi samavolniciile poliţaiului, şi corupţia moravurilor în sânul vulgului, şi proasta organizare a activităţii funcţionarilor subalterni, şi necesitatea unor măsuri severe, dar legale… Nu-i aşa că e o idee… nouă?

— Da, mai cu seamă pentru mine, spuse Oblomov. Citesc aşa de puţin…

— Într-adevăr, nu prea văd cărţi la dumneata! spuse Penkin. Dar te implor să citeşti o scriere care se pregăteşte pentru tipar, un poem splendid, după părerea mea: „Dragostea unui mitarnic pentru o femeie pierdută”…Nu pot să-ţi spun cine e autorul: este încă un secret.

— Şi ce are atât de deosebit acest poem?

— În el se dezvăluie în culori poetice întregul mecanism al societăţii noastre. Sunt atinse toate resorturile, luate la rând, toate treptele stării sociale. Autorul a chemat aici, ca la judecată, şi pe demnitarul slab şi vicios, şi o puzderie de mitarnici care-l înşală; sunt analizate toate categoriile de femei pierdute… franţuzoaice, nemţoaice, finlandeze… şi totul, absolut, totul este redat cu o exactitate izbitoare, clocoteşte de viaţă, de actualitate… Am ascultat câteva fragmente din poem – e un mare scriitor! În opera lui răsună când glasul lui Dante, când al lui Shakespeare…

— Ce exagerare! spuse uimit Oblomov, săltându-se puţin în pat.

Penkin tăcu deodată, văzând că într-adevăr cam exagerase.

— Citeşte singur şi ai să vezi, adăugă el, de data aceasta fără prea mult entuziasm.

— Nu, Penkin, n-am să citesc aşa ceva.

— De ce nu? A făcut vâlvă mare; se vorbeşte despre el…

— Lasă-i să vorbească! Altă treabă n-au. E şi asta o ocupaţie…

— Citeşte măcar de curiozitate!

— La ce bun? spuse Oblomov. De ce or mai fi scriind? Aşa, ca să se distreze…

— Să se distreze? Să vezi numai cât adevăr cuprinde, e extraordinar! Atinge comicul. Adevărate portrete prinse pe viu. Pe care cum îl ia la rând – fie el negustor, funcţionar, ofiţer sau gardian – e leit ca în viaţă.

— De ce s-or mai fi ostenind atât? Pentru plăcerea lor, pentru satisfacţia de a vedea că, pe oricine ar înfăţişa ei, reuşesc să-l redea leit? Numai că din toate astea lipseşte viaţa, lipseşte înţelegerea ei, simpatia, ceea ce la voi se cheamă umanitate. E numai vanitate. Zugrăvesc un hoţ, o femeie pierdută, ca şi cum i-ar prinde pe stradă şi i-ar duce la închisoare. În povestirile lor nu se simt „lacrimi ascunse”, ci numai râsul brutal izbucnind pe faţă, răutatea,.

— Şi ce mai vrei? E foarte bine, chiar dumneata ai spus-o: această ură clocotitoare, această biciuire aprigă a viciului, această batjocorire plină de dispreţ a omului decăzut… cuprinde totul.

— Nu, nu cuprinde totul! spuse, înflăcărându-se deodată Oblomov. Poţi să zugrăveşti un hoţ, o femeie pierdută, un prost înşelat, dar nu trebuie să uiţi omul. Unde-i iubirea de om? Voi vreţi să scrieţi numai cu capul! aproape că şuiera Oblomov. Credeţi că pentru a gândi nu e nevoie şi de inimă? Ei bine, nu! Gândirea devine fecundă prin iubire, întindeţi o mână de ajutor omului căzut ca să-l ridicaţi, ori plângeţi amar de mila lui, dacă nu mai e nimic de făcut pentru el, dar nu-l batjocoriţi! Iubiţi-l, nu uitaţi să vă recunoaşteţi şi pe voi în ei şi purtaţi-vă cu el ca şi cu voi înşivă – atunci vă voi citi operele şi mă voi pleca în faţa voastră… adăugă el, culcându-se din nou, în voie, pe divan. Zugrăviţi hoţul, femeia pierdută, urmă el, dar omul îl uitaţi sau nu ştiţi să-l zugrăviţi. Ce fel de artă o mai fi şi asta? Ce fel de culori poetice aţi găsit? Puteţi să daţi în vileag corupţia, murdăria – fără pretenţii de poezie, însă, vă rog!

— Şi ce ai vrea dumneata, să zugrăvim natura? Trandafirii, o privighetoare sau o dimineaţă geroasă de iarnă, în timp ce în jur totul clocoteşte, totul se mişcă? Noi avem nevoie de fiziologia nudă a societăţii; nu ne arde acum de cântece…

— Omul, omul! urmă Oblomov. Iubiţi omul…

— Să iubim un cămătar, un bigot, un funcţionar care fură sau un imbecil? Auzi vorbă! Cum poţi să spui una ca asta? Se vede că nu te ocupi de literatură! se înflăcără Penkin. Nu, pe aceştia trebuie să-i osândim, să-i scoatem din mijlocul cetăţenilor, să-i aruncăm afară din societate…

— Să-i scoateţi din mijlocul cetăţenilor! spuse deodată însufleţit Oblomov, sculându-se în picioare drept în faţa lui Penkin. Aceasta înseamnă să uiţi că acest vas netrebnic a conţinut odată o esenţă superioară; că omul acesta, deşi corupt, este totuşi om, adică semenul dumitale. „Să-l aruncăm afară!” Dar cum poţi dumneata să-l arunci afară din mijlocul omenirii, din sânul naturii, din milostivirea lui Dumnezeu? aproape că strigă el, cu ochii în flăcări.

— Ce exagerare! făcu la rându-i Penkin, foarte mirat.

Oblomov văzu că şi el ajunsese cam departe şi tăcu deodată. Mai rămase puţin în picioare, apoi căscă şi se întinse încet pe divan.

Tăcură amândoi un timp.

— Şi dumneata ce citeşti? întrebă Penkin.

— Eu? Mai mult călătorii.

Tăcură din nou.

— Atunci, când o ieşi poemul, ai să-l citeşti? Aş putea să ţi-l aduc… spuse Penkin.

Oblomov clătină clin cap.

— Să-ţi trimit nuvela mea?

Oblomov dădu din cap în semn că consimte.

— E timpul să plec la tipografie! spuse Penkin. Ştii de ce am venit la dumneata? Am vrut să-ţi propun să vii cu mine la Ekaterinhof; am o trăsură. Mâine trebuie să scriu un articol despre serbare; am putea observa totul împreună şi, dacă eu aş scăpa ceva din vedere, ai putea să-mi spui dumneata. Ar fi şi mai vesel în doi. Hai, vino…!

— Nu mă simt prea bine, spuse Oblomov cu o strâmbătură, trăgându-şi pătura peste el. Mă tem de umezeală; pământul nu s-a zvântat încă. Dar ai putea dumneata să vii azi la mine la masă; aş vrea să stăm de vorbă… Mi-au căzut pe cap două necazuri…

— Nu, azi toată redacţia noastră e la St. Georges[6][7] iar de acolo plecăm la serbare. Noaptea trebuie să scriu şi, în zori de zi, să trimit articolul la tipografie. La revedere!

— La revedere, Penkin!

        „Să scrie noaptea, se gândea Oblomov, dar de dormit când mai doarme? Cred însă că o fi câştigând vreo cinci mii pe an. E ceva! dar să scrii despre orice, să-ţi iroseşti gândirea şi sufletul pentru lucruri mărunte, să-ţi schimbi convingerile, să-ţi vinzi mintea şi imaginaţia, să-ţi calci pe inimă, să te frămânţi, să fierbi şi să arzi, să n-ai o clipă de linişte, să alergi mereu în toate părţile… Şi să scrii, să scrii într-una, ca o roată, ca o maşină, şi mâine, şi poimâine, şi în zi de sărbătoare, şi vara, mereu! Când să se mai oprească, să se mai odihnească puţin? Nenorocitul!”

Întoarse capul spre masă, unde totul era neatins, unde cerneala se uscase în călimară şi nu se vedea nici o pană, şi simţi o bucurie la gândul că el stă culcat aici, fără nici o grijă, ca un prunc nou-născut, că nu se împarte în zece, nu vinde nimic…

        „Dar scrisoarea vechilului, dar apartamentul?” îşi aduse el deodată aminte şi căzu pe gânduri.

Se auzi din nou sunând la intrare.

— Ce-i azi la mine? Parc-ar fi recepţie! spuse Oblomov şi aşteptă să vadă cine vine.

În odaie intră un om de o vârstă nedefinită, cu o faţă ştearsă, unul din acei oameni cărora nu ştii câţi ani să le dai; nu era nici frumos, nici urât, nici înalt, nici scund, nici blond, nici brun. Natura nu-l înzestrase cu nici o trăsătură deosebită, nici în bine, nici în rău. Multă lume îi zicea Ivan Ivanîci; câte unii – Ivan Vasilici, iar alţii – Ivan Mihalîci.

Îi dădeau de asemeni felurite nume de familie: unii spuneau că-l cheamă Ivanov, alţii Vasiliev sau Andreev, iar câte unii credeau că se numeşte Alexeev. Un străin care-l vedea pentru întâia oară, chiar dacă i se spunea numele lui, îl uita îndată, ca şi faţa lui de altminteri; nimeni nu lua în seamă ce spunea el. Prezenţa lui nu adăuga nimic într-o societate, după cum absenţa lui nu lăsa nici un gol. Şi nici mintea lui n-avea vreo însuşire deosebită, era cu totul lipsită de originalitate sau duh.

Poate că ar fi fost în stare să povestească ce a văzut şi ce a auzit, distrându-i pe ceilalţi măcar în felul acesta, dar el nu fusese nicăieri, nu ieşise niciodată afară din Petersburgul său natal, aşa că ce văzuse şi auzise erau numai lucruri ştiute de toţi.

Putea fi simpatic un asemenea om? Iubea? Ura? Suferea? S-ar crede că da, întrucât nici un om nu e scutit de asemenea sentimente. Iar el iubea pa toată lumea. Sunt pe lume oameni dintre aceştia în inima cărora, orice ai face, nu izbuteşti să trezeşti vreun sentiment de duşmănie, de răzbunare sau ceva asemănător. Oricum te-ai purta, ei tot frumos răspund. De altfel, ca să fim drepţi, trebuie să spunem că dragostea lor, dacă ar fi s-o măsori în grade, niciodată nu ajunge la gradul de fierbere. Şi cu toate că despre asemenea oameni se spune că iubesc pe toată lumea şi că sunt buni, de fapt însă ei nu iubesc pe nimeni şi sunt buni numai pentru că nu sunt răi.

Dacă de faţă cu un asemenea om, cineva dă de pomană unui cerşetor, are să-i arunce şi el un ban, iar dacă săracul va fi înjurat, alungat sau batjocorit, îl va înjura şi batjocori şi el, dimpreună cu ceilalţi. Nu l-ai putea numi bogat, pentru că nu este; e mai degrabă sărac. Dar nici sărac nu-l poţi numi, fiindcă sunt atâţia alţii pe lume mult mai săraci decât el.

Are un venit al lui de vreo trei sute de ruble pe an şi, în afară de asta, o slujbă neînsemnată, cu o leafă mică. Nu duce lipsă de nimic, nu împrumută bani de la nimeni dar, pe de altă parte, nici să împrumute de la el un ban nu i-ar trece cuiva prin minte.

La slujbă n-are vreo ocupaţie hotărâtă, fiindcă nici colegii şi nici şefii săi nu s-au dumerit la ce se pricepe el mai bine şi la ce mai prost, la ce poate fi folosit. Când i se dă ceva de făcut, îşi face treaba în aşa fel, încât şeful său rămâne întotdeauna încurcat, neştiind ce părere să aibă despre lucrarea lui. Se uită ce se uită, o citeşte, o reciteşte şi, până la urmă, spune numai atât: „Lasă c-o văd eu mai târziu… da, e aproximativ aşa cum trebuie”.

Niciodată nu se vede pe faţa lui vreo umbră de îngrijorare sau o expresie visătoare care să arate că, în clipa aceea, stă de vorbă cu el însuşi; de asemeni, niciodată nu se întâmplă să-l găseşti cu privirea aţintită cercetător asupra vreunui obiect dinafară, care să-i deştepte interesul.

Dacă se întâlneşte pe stradă cu un cunoscut şi acesta îl întreabă: „Încotro?” îi răspunde: „Mă duc la slujbă” sau „la prăvălie” sau încă „În vizită la cineva”. „Vino mai bine cu mine”, îi spune cunoscutul: „la poştă sau la croitor”, ori „hai să ne plimbăm!” El îl urmează, se duce la croitor, la poştă, la plimbare, în cu totul altă parte decât unde o pornise.

Ar fi de mirare ca, în afară de maică-sa, să fi ţinut cineva seamă de venirea lui pe lume. Prea puţini îl luau în seamă în cursul vieţii lui şi, desigur, nimeni nu va observa când va dispărea; nimeni nu va întreba de el, nu-l va plânge, dar nici nu se va bucura de moartea lui, deoarece n-are nici duşmani, nici prieteni, ci o mulţime de cunoscuţi. Poate că numai convoiul său va atrage atenţia trecătorului, care-şi va scoate pălăria, închinându-se adânc în faţa acestei persoane anonime, şi onorând-o cu întâiul semn de respect pe care îl va fi primit în astă lume; poate că un alt trecător, curios din fire, se va grăbi chiar să ajungă în capul convoiului, ca să întrebe de numele răposatului, pe care îl va şi uita numaidecât.

Acest Alexeev, Vasiliev, Andreev sau cum vreţi să-i ziceţi, este un fel de aluzie impersonală, incompletă, la masa omenească, un ecou surd, un reflex neclar al ei.

Până şi Zahar care, în convorbirile deschise cu cei cu care se întâlnea la poartă sau la băcănie, se pricepea de minune să-i încondeieze pe toţi musafirii care veneau la stăpânul său, era întotdeauna încurcat când îi venea rândul şi lui… să-i zicem Alexeev. Se gândea îndelung, căutând să prindă vreo trăsătură mai deosebită din înfăţişarea, purtările sau firea acestuia, dar în cele din urmă se lăsa păgubaş, încheind cam aşa: „Ăsta n-are nici un chichirez, nici un Dumnezeu”.

— Dumneata eşti, Alexeev? îl întâmpină Oblomov. Bună ziua. De unde vii? Nu te apropia, nu te apropia! Nu-ţi dau mâna, că vii de afară, din frig.

— Care frig? N-aveam de gând să trec azi pe la dumneata, spuse Alexeev, dar m-am întâlnit cu Ovcinin şi m-a luat în trăsură până la el. Am venit să te iau, Ilia Ilici.

— Unde?

— Să mergem la Ovcinin. Sunt acolo Matvei Andreici Alianov, Kazimir Albertîci Phailo, Vasili Sevastianîci Kolîmiaghin.

— De ce s-au adunat acolo şi ce vor cu mine?

— Ovcinin te pofteşte la masă.

— Hm, hm! La masă… îngână plictisit Oblomov.

— Pe urmă vor să se ducă cu toţii la Ekaterinhof; ziceau ca să închiriezi dumneata o trăsură.

— Şi ce să fac acolo?

— Păi bine! Azi e mare petrecere, nu ştiai? E întâi mai.

— Stai jos! Să ne mai gândim… spuse Oblomov.

— Dar scoală-te, ar fi timpul să te-mbraci.

— Aşteaptă puţin! E prea devreme.

— Cum prea devreme? Ne-au poftit la ora douăsprezece. Luăm masa ceva mai devreme, pe la două, apoi plecăm la serbare. Trebuie să ne grăbim deci! Să spun să-ţi aducă hainele?

— Da de unde! Nici nu m-am spălat încă.

— Atunci spală-te!

Alexeev începu să se plimbe în lung şi în lat prin odaie, se opri în faţa unui tablou pe care-l mai văzuse de o mie de ori, aruncă o privire spre fereastră, luă un obiect de pe etajeră, îl privi, răsucindu-l pe toate feţele, apoi îl puse la loc şi porni din nou să se plimbe, fluierând, prin odaie. Toate acestea le făcea ca să nu-l împiedice pe Oblomov de a se scula şi de a se spăla. Trecură astfel vreo zece minute.

— Ei, ce ai de gând? îl întrebă deodată Alexeev pe Ilia Ilici.

— Ce să am?

— Tot nu te-ai sculat încă?

— Da ce, chiar trebuie să mă scol?

— Desigur! Ne aşteaptă. Ai zis că mergi.

— Unde să merg? N-am zis că merg…

— Păi bine, Ilia Ilici, nu ne-am înţeles noi adineauri să mergem amândoi la masă la Ovcinin, iar apoi la Ekaterinhof…?

— Să ies pe umezeala asta? Ce să caut acolo? De altfel, vine ploaia, s-a înnourat, spuse alene Oblomov.

— Nu-i nici un noruleţ pe cer şi dumneata vorbeşti de ploaie! Aici, la dumneata pare întuneric pentru că nu s-au mai spălat geamurile de cine ştie când! Doamne, că murdare sunt! Nu se mai vede deloc prin ele. Şi apoi, unul din storuri e lăsat de tot în jos.

— Poftim de-i pomeneşte de aşa ceva lui Zahar, că-ţi aduce îndată femei la scuturat şi te alungă de-a-casă pe o zi întreagă.

Oblomov căzu pe gânduri, iar Alexeev începu să bată toba cu degetele pe masa lângă care stătea, plimbându-şi distrat ochii pe pereţi şi pe tavan.

— Atunci, cum rămâne? Ce facem? Te îmbraci sau rămâi aşa? întrebă el peste câteva clipe.

— Ce-ai zis?

— Cu Ekaterinhoful, cum rămâne?

— Ce ţi-a venit şi dumitale cu Ekaterinhoful ăsta! Zău aşa! răspunse înciudat Oblomov. Nu poţi să rămâi aici? E frig sau miroase urât în odaie, de te grăbeşti aşa să pleci?

— Nu, la dumneata mă simt totdeauna bine, spuse Alexeev.

— Atunci de ce să te mai duci în altă parte? Rămâi mai bine la mine toată ziua, luăm masa împreună, iar deseară, dacă pofteşti, du-te sănătos!… Da, am şi uitat, nici nu pot să plec. Vine Tarantiev la mine la masă: azi e sâmbătă.

— Dacă e aşa… atunci eu… fie cum zici dumneata… spuse Alexeev.

— Dar despre treburile mele ţi-am vorbit? întrebă Oblomov cu vioiciune.

— Care treburi? Nu ştiu, spuse Alexeev, făcând ochii mari.

— Ştii dumneata de ce am rămas în pat până acum? Am stat şi m-am gândit cum să scap de o belea.

— Ce fel de belea? întrebă Alexeev, căutând să se arate speriat.

— Chiar două belele! Nici nu ştiu ce să mă fac.

— Ce fel de belele?

— Mai întâi: mă dă afară din casă. Închipuieşte-ţi, trebuie să mă mut! Când mă gândesc numai la tot balamucul ăsta… mă apucă groaza! De opt ani stau în casa asta. Şi acum proprietarul mi-a făcut figura: „Mutaţi-vă cât mai repede!” aşa mi-a spus.

— Şi încă repede! E grăbit. Cu alte cuvinte, are nevoie de casă. Foarte neplăcut să te muţi, mare bătaie de cap, spuse Alexeev. Se pierd şi se strică o grămadă de lucruri. Mare plictiseală! Şi e un apartament atât de bun… Plăteşti scump?

— Unde să găsesc altul la fel? se văită Oblomov. Şi mai ales aşa, la repezeală? Casă uscată, călduroasă, liniştită; o singură dată s-a întâmplat un furt. S-ar părea că tavanul n-ar fi prea solid: s-a cam scorojit tencuiala, dar nu pică încă.

— Ia te uită! spuse Alexeev, clătinând din cap.

— Cum aş putea să fac ca să… nu mă mut? spuse gânditor Oblomov.

— Ai contract? întrebă Alexeev, cercetând camera de sus şi până jos.

— Da, numai că a cam expirat. În ultimul timp, am plătit lunar… dar nu ţin minte de când…

— Şi atunci, ce ai de gând? întrebă Alexeev după o clipă de gândire. Te muţi sau rămâi pe loc?

— N-am de gând nimic, spuse Oblomov. Nici nu vreau să mă gândesc la asta. Treaba lui Zahar: să născocească el ceva.

— Sunt unii oameni cărora le place să se mute, spuse Alexeev. Pentru ei cea mai mare plăcere e să schimbe locuinţa.

— N-au decât să se mute! Eu, unul, nu pot să sufăr nici un fel de schimbări. Dar chestia cu casa încă n-ar fi nimic, urmă Oblomov. Să vezi dumneata ce-mi scrie vechilul! îţi arăt îndată scrisoarea… dar unde o fi? Zahar, măi, Zahar!

— Doamne, maică precistă! se auzi glasul răguşit al lui Zahar, care sări jos de pe corlată. Când o să mă strângă odată Dumnezeu de pe lumea asta?

Intră în odaie şi ridică spre boierul său o privire tulbure.

— Tot nu mi-ai găsit scrisoarea?

— Cum s-o găsesc? De unde să ştiu de ce scrisoare aveţi trebuinţă? Eu nu ştiu carte.

— Oricum, caut-o! spuse Oblomov.

— Aţi citit aseară o scrisoare, spuse Zahar, dar după aceea n-am mai văzut-o.

— Şi ce s-a făcut? se răsti înciudat la el Ilia Ilici. Doar n-oi fi înghiţit-o! Îmi aduc chiar foarte bine aminte că ai luat-o de la mine şi ai pus-o pe undeva. Sau, poate, o fi aici. Ia vezi!

Scutură pătura, din cutele căreia căzu jos scrisoarea.

— Ei, vedeţi? Aşa le puneţi toate pe socoteala mea!

— Bine, hai, du-te!

Oblomov şi Zahar strigau în acelaşi timp.

Zahar ieşi, iar Oblomov începu să citească scrisoarea. Era scrisă pe o hârtie cenuşie, parcă cu borş, nu cu cerneală, şi sigilată cu ceară cafenie. Buchiile, nemăsurat de mari şi de spălăcite, se aşterneau într-o procesiune solemnă, fără să se atingă între ele, în linii piezişe, din colţul de sus spre cel de jos. Ici-colo, procesiunea era întreruptă de câte o pată mare de cerneală spălăcită.

        „Prea milostive stăpâne, începu sa citească Oblomov. Luminăţia voastră, părintele şi susţinătorul nostru, Ilia Ilici…

Oblomov sări câteva salutări şi urări de sănătate şi urmă cu citirea mai pe la mijlocul scrisorii: „Aduc la cunoştinţa Măriei-Tale că la moşie totul merge bine. De patru săptămâni şi mal bine n-a mai plouat: se vede treaba că l-am mâniat pe bunul Dumnezeu de nu ne mai dă strop de ploaie. Bătrânii noştri zic că n-au mai pomenit aşa secetă; semănăturile de primăvară-s pârjolite, ca de foc. Pe cele de toamnă, pe-alocuri le-au prăpădit viermii, iar pe-alocuri, bruma. Am mai arat noi încă o dată tarlalele pentru semănăturile de primăvară, dar nu se ştie dacă o ieşi ceva. Poate că s-o îndura Prea Milostivul de Domnia-Ta, că la noi nu ne mai gândim. Las' să crăpăm cu toţii! Iar în ajun de sfântul Ion au mai fugit trei ţărani: Laptev, Balociov şi încă feciorul fierarului Vaska. Eu le-am mânat după ei pe nevestele lor, dar nici muierile nu s-au mai întors şi am auzit că s-ar fi aşezat cu casă la Ciolki. S-a dus pe acolo un cumătru de-al meu din Verbliov – l-a trimis administratorul. Cică s-ar fi adus un plug de prin străinătăţi şi atunci administratorul l-a trimis pe cumătru la Ciolki ca să vadă acel plug. Eu i-am poruncit cumătrului să afle despre ţăranii cei fugari. M-am dus pe la ispravnic şi dânsul mi-a zis: «Să scrii jalbă şi o să se facă toate celea ca să-i întoarcem pe ţărani la vatra lor!» Afară de asta, n-a mai spus nimic şi atunci am căzut în genunchi înaintea lui şi m-am rugat de dânsul cu lacrimi în ochi; iar dumnealui striga cât îl ţinea gura: «Pleacă, zicea, hai, pleacă! Ţi-am mai spus că o să se facă, numai să-naintezi jalba!» Dar eu jalbă n-am mai făcut. De tocmit la lucru, n-avem pe cine: toată lumea a plecat la Volga, să lucreze la şlepuri. S-a prostit rău lumea de pe aici, părintele nostru Ilia Ilici! Ăst-an, n-o să avem pânză de dus la târg; am atârnat un lacăt la uscătorie şi la albitorie şi l-am pus pe Sîciug să le păzească zi şi noapte. E om de treabă şi n-are obicei să bea, iar ca să nu fure ceva din averea boierului, sunt zi şi noapte cu ochii pe el. Alţii beau peste măsură şi se tot cer să treacă de la boieresc la obroc. Dările nu izbutim a le strânge pe toate; ăst-an, o să-ţi trimitem Domniei-Tale, binefăcătorul nostru, ca la vreo două miişoare de ruble mai puţin venit ca anul trecut. Numai de nu ne-ar aduce seceta chiar de tot la sapă de lemn, că noi ţi-am trimite Domniei-Tale, despre care lucru ţi-am şi scris.”

Urmau asigurări de deplin devotament şi semnătura care suna astfel: „Vechilul Domniei-Tale, prea-smeritul rob Prokofi Vîteaguşkin, a pus al său deget spre semnare” (întrucât vechilul nu ştia carte, în chip de semnătură pusese o cruce.) „Scris-a această scrisoare, după spusele vechilului, al său cumnat Diomka Krivoi”.

Oblomov se uită la sfârşitul scrisorii.

— Nu pune nici luna, nici anul, spuse el. Scrisoarea asta o fi zăcând la el de anul trecut: e vorba aici şi de sfântul Ion şi de secetă. Şi el acu s-a trezit!

Rămase pe gânduri.

— Ce zici? urmă el. Cum ţi se pare dumitale? Îmi dă de ştire ca are să trimită „ca la vreo două miişoare mai puţin”! Ce-mi mai rămâne atunci? Cât oi fi primit eu anul trecut? întrebă el, uitându-se la Alexeev. Nu ţi-am spus cumva atunci?

Alexeev ridică ochii în tavan şi rămase astfel, îngândurat.

— Cum o veni Stolz, trebuie neapărat să-l întreb, urmă Oblomov. Vreo şapte, opt mii, pare-mi-se… Ce rău e să nu notezi! Acum vrea să mă treacă la şase mii! Păi aşa, o să mor de foame!… Cum să mai trăiesc?

— De ce te frămânţi atâta, Ilia Ilici? spuse Alexeev. Nu trebuie niciodată să te laşi pradă deznădejdii: totul se drege de la sine.

— Dar n-ai auzit ce scrie? Nu-i în stare să-mi trimită ceva bani, să-mi aducă şi mie vreo mângâiere; numai neplăceri îmi face, cu tot dinadinsul parcă! Şi aşa an de an! Vezi acum de ce nu sunt în apele mele! „Ca la vreo două miişoare mai puţin!”

— Da, spuse Alexeei, e o pagubă mare. Două mii de ruble, nu e glumă. Iată, se spune că şi Alexei Loghinîci o să capete anul acesta numai douăsprezece mii în loc de şaptesprezece!

— Dar bine, una e douăsprezece mii şi alta-i şase! îi tăie vorba Oblomov. Rău m-a mai supărat şi vechilul ăsta! De ce să-mi facă el sânge rău dinainte, chiar dacă într-adevăr o să fie recoltă proastă şi secetă? Ce nevoie are el să-mi fac eu sânge rău de pe acum?

— Da… într-adevăr, începu Alexeev. N-ar fi trebuit. Dar poţi să te aştepţi la atâta delicateţe din partea unui ţăran? Oamenii ăştia nu înţeleg nimic.

— Bine, dar ce-ai face dumneata în locul meu? întrebă Oblomov, uitându-se la Alexeev, plin de o dulce speranţă că acesta ar putea găsi vreun mijloc de a-l linişti.

— Trebuie să ne gândim, Ilia Ilici! spuse Alexeev. Nu se poate găsi îndată răspunsul.

— Ce-ar fi să-i scriu guvernatorului? spuse gânditor Ilia Ilici.

— Pe cine aveţi acolo guvernator? întrebă Alexeev.

Ilia Ilici nu răspunse şi rămase pe gânduri. Alexeev tăcu, gândindu-se şi el la ceva.

Oblomov făcu scrisoarea ghem, îşi propti capul în palme, coatele pe genunchi şi rămase astfel câteva minute, frământat de gânduri sâcâitoare.

— Măcar de s-ar întoarce mai repede Stolz! spuse el. Îmi scrie că o să vină curând şi, când colo, dracu ştie pe unde tot umblă! El ar descurca totul.

Căzu din nou pe gânduri. Tăcură amândoi mult timp. În sfârşit, Oblomov se dezmetici cel dintâi.

— Iată ce trebuie să fac! spuse el hotărât şi era cât p-aci să se scoale din pat. Şi trebuie s-o fac cât mai iute. Nu mai c timp de pierdut… În primul rând…

În timpul acesta, se auzi sunând cu desperare la scară. Oblomov şi Alexeev tresăriră, iar Zahar sări în grabă de pe laviţa lui.

III

— Acasă-i boierul? întrebă un glas răstit în antreu.

— Un' să fie la ceasul ăsta? răspunse şi mai răstit Zahar.

În odaie intră un om de vreo patruzeci de ani, înalt şi zdravăn, lat în umeri, cu trăsăturile feţei mari, cu un cap mare, gâtul scurt şi puternic, ochii bulbucaţi şi buzele groase. Chiar de la prima vedere, îţi producea o impresie de vulgaritate şi neglijenţă. Se vedea că nu-l preocupă câtuşi de puţin ţinuta sa: umbla deseori neras, şi nici de îmbrăcămintea lui nu se prea sinchisea: îşi purta hainele cu un fel de cinică demnitate.

Acesta era Mihei Andreevici Tarantiev, un concetăţean de-al lui Oblomov.

El privea totul cu un aer morocănos, cu un fel de dispreţ vădit faţă de lumea înconjurătoare, gata oricând să-i înjure pe toţi şi toate, ca şi cum ar fi fost un om de caracter, jignit pe nedrept, nepriceput de alţii, prigonit de soartă, căreia nu i se supunea de bunăvoie, dar nici nu se jeluia.

Avea mişcări îndrăzneţe şi largi, vorbea tare, sigur de el şi aproape totdeauna supărat; ascultându-l de la oarecare depărtare, ţi se părea că auzi zgomotul unor căruţe goale care trec hodorogind peste un pod. Nu se sinchisea de nimeni şi găsea oricând răspuns la toate; era totdeauna grosolan faţă de oricine, chiar şi faţă de prietenii săi, ca şi cum ar fi vrut să le dea a înţelege că le face o mare cinste stând de vorbă cu ei şi primind să ia masa în casa lor.

Era un om deştept şi şmecher; nimeni nu ştia mai bine ca el să descurce o afacere curentă sau o chestiune juridică încâlcită; în ambele cazuri, construia îndată un plan de acţiune şi ştia să aducă argumente iscusite, iar ca încheiere trântea aproape totdeauna o grosolănie celor care-i cereau sfatul.

Cât despre el, intrase, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, conţopist la o cancelarie – şi acolo a rămas până i-au cărunţit tâmplele. Şi nici lui, nici celorlalţi nu le trecea prin minte că ar putea să înainteze în grad.

De fapt, Tarantiev era mare meşter numai cu vorba; din gură ştia să rezolve totul uşor şi bine, mai ales pentru alţii; dar de îndată ce trebuia să mişte măcar un deget, să se urnească din loc, într-un cuvânt să-şi pună teoriile în aplicare, să dea dovada de energie şi de repeziciune – era cu totul alt om. Atunci nu mai era bun de nimic: ba zicea că se simte prost, ba că nu-i vine la îndemână, ba că i s-a iscat vreo altă treabă, pe care tot n-o făcea, iar dacă se apuca s-o facă, ieşea te miri ce. Era ca un copil: pierdea ceva din vedere, îi scăpa vreun fleac oarecare, ori întârzia; până la sfârşit, fie că lăsa baltă treaba începută, fie că se apuca de ea de-a-ndoaselea, stricând totul în aşa măsură, că nu se mai putea îndrepta nimic; apoi tot el se mai supăra.

Tatăl său, mic impiegat de provincie de pe vremuri, voise să-i lase fiului său moştenire meşteşugul şi priceperea sa de a descurca afacerile altora, precum şi succesiunea carierei sale, încheiată cu succes şi dibăcie în serviciul statului. Soarta însă hotărâse altfel. Tatăl, care învăţase pe vremuri carte rusească plătită cu gologani de alamă, n-a vrut ca fiul său să rămână în urma vremurilor, ci a dorit să-l înveţe şi altceva, pe lângă greul şi iscusitul meşteşug de a alerga pentru afacerile altora. Aşa încât l-a trimis timp de trei ani la un popă, să înveţe latineşte.

Băiatul, înzestrat din fire cum era, a mântuit în trei ani gramatica şi sintaxa latinească şi începuse să se descurce de bine de rău în operele lui Cornelius Nepos[7], când tatăl său hotărî că ajunge atâta carte, cunoştinţele căpătate până atunci asigurându-i o superioritate destul de mare asupra celor din vechea generaţie şi că, în sfârşit, mai multă învăţătură ar putea chiar să-i strice, dacă băiatul o vrea să intre în vreo slujbă a statului.

Mihei, care împlinise şaisprezece ani, neavând ce face cu latineasca lui, începuse chiar s-o uite în casa părintească. În schimb, în aşteptarea cinstei de a lua parte la şedinţe într-o judecătorie rurală sau la un tribunal judeţean, asista deocamdată la toate chefurile lui taică-său şi, în această şcoală, în mijlocul convorbirilor libere, mintea tânărului se dezvoltă şi ajunse iscusită.

Lesne impresionabil, ca orice tânăr, asculta cele povestite de tatăl său şi de colegii acestuia despre fel de fel de procese civile şi penale şi despre cazuri neobişnuite care trecuseră prin mâinile tuturor acestor slujbaşi de modă veche.

Dar toate acestea n-au dus la nimic. Mihei nu fusese sortit să ajungă om de afaceri şi chiţibuşar, cu toată strădania tatălui său care, desigur, ar fi fost încununată de succes dacă soarta n-ar fi dat peste cap toate planurile bătrânului. De fapt, Mihei îşi însuşise toată teoria prinsă din convorbirile tatălui său; nu-i mai rămânea decât s-o pună în practică. Taică-său murind însă, tânărul nu mai apucă să intre la judecătorie, ci fu dus la Petersburg de un binefăcător, care îi găsi un loc de copist într-un departament, şi apoi îl uită cu desăvârşire.

Astfel, Tarantiev a rămas pe viaţă un teoretician şi nimic mai mult. În slujba lui de la Petersburg n-avea ce face cu latineasca şi cu ştiinţa iscusită de a lega şi dezlega, după bunul său plac, tot felul de afaceri drepte şi nedrepte; cu toate acestea, simţea în el o energie adormită, închisă pe veci de împrejurări vitrege, fără nădejde să iasă la lumină, aşa cum în basme sunt închise, între ziduri strâmte şi vrăjite, duhurile rele, cărora le-a fost luată puterea de a dăuna. Poate că tocmai din pricină că era conştient de această putere nefolosită pe care o purta în el, Tarantiev era mojic în purtări, duşmănos, veşnic supărat şi gata oricând de ceartă.

Privea cu amărăciune şi dispreţ îndeletnicirile sale din prezent: copierea hârtiilor, cusutul dosarelor şi celelalte. Nu-i mai rămăsese decât o singură şi ultimă nădejde de viitor: să treacă cu serviciul la regia monopolurilor. Aceasta era singura înlocuire mai acătării a carierei pentru care-l pregătise tată-său, dar la care nu putuse ajunge. În aşteptarea acestui lucru însă, principiile de viaţă şi activitate – teoria luării de mită şi a vicleşugurilor – moştenite de-a gata de la tatăl său şi lipsite de un câmp de activitate prielnic în provincie, erau acum puse în aplicare de el, în toate amănuntele existenţei sale mizere de la Petersburg şi se strecurau în toate raporturile sale de prietenie, în lipsa celor oficiale.

Crescut în aceste principii, avea în sânge năravul mitei; în lipsă de procese şi de clientelă, izbutea să ia mită de la colegii lui de birou, de la prieteni, storcându-le bani te miri în ce chip şi pentru ce; îl silea, pe care cum îl prindea, ba prin vicleşug, ba prin stăruinţe, să-i facă cinste; cerea din partea tuturor o stimă pe care n-o merita; căuta ceartă tuturor. Nu se ruşina deloc de hainele lui ponosite, dar era îngrijorat în zilele când n-avea în perspectivă o masă îmbelşugată cu o cantitate serioasă de vin şi de rachiu.

Din pricina aceasta, în cercul cunoştinţelor sale juca rolul unui dulău de pază, care latră la oricine, nu lasă pe nimeni să se mişte, dar, în acelaşi timp, e gata oricând să prindă din zbor o bucată de carne, fără să se întrebe dincotro îi e azvârlită.

Aceşti doi oameni erau musafirii obişnuiţi ai lui Oblomov.

De ce veneau la el aceşti doi indivizi? Ştiau ei prea bine pentru ce o fac: ca să mănânce, să bea şi să fumeze ţigări bune. La el găseau oricând un adăpost cald, liniştit, şi o primire, dacă nu chiar bucuroasă, cel puţin blajin nepăsătoare.

Cât despre Oblomov, nici el nu ştia prea bine pentru ce anume îi primea. Pesemne că din acelaşi motiv din care, până şi în ziua de astăzi, se adună în orice casă mai cu dare de mână din depărtatele noastre sate de felul Oblomovkăi, câte un roi întreg de asemenea persoane de ambele sexe, care n-au bucata lor de pâine, nici meserie, nici braţe pentru vreo treabă mănoasă, ci numai un stomac care digeră bine şi, mai întotdeauna, câte un titlu sau un grad.

Mai sunt încă sibariţi dintr-acei care au neapărată nevoie de asemenea ciraci în viaţă; le este urât să n-aibă mereu un om la îndemână. Cine să le dea tabachera rătăcită pe undeva sau să le ridice batista căzută pe jos? Cui să se plângă de durere de cap, aşteptând compătimire, cui să povestească un vis rău şi să ceară să i-i tălmăcească? Cine să le citească o carte la culcare, ca să-i ajute să adoarmă? Pe un asemenea individ îl poţi trimite uneori la târg după cumpărături sau îl poţi pune să-ţi ajute în ale gospodăriei, doar n-o să te canoneşti singur!

Tarantiev era foarte gălăgios şi-l scotea pe Oblomov din starea lui obişnuită de inerţie şi de plictiseală. Ţipa, discuta, dădea un fel de reprezentaţie, scutindu-l pe leneşul boier de a mai vorbi şi de a se mişca. În odaia aceasta, în care domnea somnul şi liniştea, Tarantiev aducea viaţă, mişcare, uneori chiar şi noutăţi dinafară. Oblomov putea, fără să mişte un deget, să asculte şi să privească fiinţa aceasta neastâmpărată care gesticula şi vorbea în faţa lui. Afară de asta, era încă destul de naiv ca să creadă că Tarantiev era într-adevăr în stare să-i dea un sfat bun.

Vizitele lui Alexeev le răbda dintr-un alt motiv, nu mai puţin important. Dacă Oblomov voia să trăiască în felul său, adică să stea culcat în linişte, să moţăie sau să se plimbe prin odaie, Alexeev aproape că nu mai sufla: tăcea mâlc, moţăia şi el sau se uita prin vreo carte, privea pozele sau mărunţişurile din odaie, căscând alene, până îi dădeau lacrimile. Putea să petreacă astfel şi trei zile în şir. Dacă însă Oblomov se sătura de singurătate şi simţea nevoia să vadă un om, să vorbească, să citească, să discute sau să-şi exteriorizeze emoţiile, găsea întotdeauna la îndemână un auditor supus, care asculta orice, gata să împartă cu el deopotrivă tăcerea ca şi conversaţia, emoţiile şi felul de a gândi, oricare ar fi fost acesta.

Ceilalţi vizitatori treceau rar, pentru „un minut”, cum făcuseră primii trei musafiri; legăturile vii cu ei se destrămau din ce în ce mai mult. Oblomov se interesa uneori de câte o noutate, lua parte la o conversaţie de cinci minute, pentru ca apoi să amuţească iar, mulţumindu-se cu atât. Acestora trebuia să le răspundă, să ia parte la ceea ce îi interesa pe ei. Aceştia trăiau în marea mulţime de oameni; fiecare înţelegea viaţa în felul lui, aşa cum nu voia s-o înţeleagă Oblomov, şi încercau să-l facă şi pe el să ia parte la această viaţă, lucru care nu-i plăcea, îl respingea şi nu intra în vederile lui.

Un singur om îi era pe plac. De fapt, nici acesta nu-l lăsa în pace: şi acestuia îi plăcea tot ce e nou, lumina şi ştiinţa, iubea viaţa, dar într-un fel mai adânc, mai sincer. Şi Oblomov, deşi binevoitor faţă de toată lumea, nu-l iubea cu adevărat decât pe omul acesta, n-avea încredere decât în el, poate şi fiindcă crescuse, învăţase şi locuise împreună – şi acesta era Andrei Ivanovici Stolz.

Acum era plecat, dar Oblomov aştepta din ceas în ceas să se reîntoarcă.