XI.

Nu mult după ora patru, Zahar deschise încet, fără zgomot, uşa din faţă şi se strecură în vârful picioarelor în odaia lui. Se apropie de uşa biroului, îşi lipi de ea urechea, pe urmă se lăsă pe vine şi se uită prin gaura cheii.

Din birou se auzea un sforăit ritmic.

— Doarme, spuse el în şoaptă, ar cam fi timpul să-l trezesc: acuşi e patru şi jumătate.

Îşi drese glasul şi pătrunse în birou.

— Ilia Ilici! Ilia Ilici! începu el încet, aşezându-se la căpătâiul lui Oblomov.

Acesta sforăia înainte.

— Bine mai doarme! spuse Zahar. Buştean. Ilia Ilici!

Îl atinse încet pe mânecă.

— Sculaţi-vă: e ceasul patru jumătate.

Drept răspuns, Ilia Ilici mormăi doar ceva prin somn, fără să se trezească.

— Sculaţi-vă odată, Ilia Ilici! E ruşinos! spuse Zahar ridicându-şi glasul.

Nu primi însă nici un răspuns.

— Ilia Ilici! striga mereu Zahar, trăgându-l de mânecă.

Oblomov întoarse uşor spre el capul şi deschise alene un ochi cu o privire de paralitic.

— Cine-i? întrebă el răguşit.

— Eu. Sculaţi-vă.

— Ieşi afară! mormăi Ilia Ilici şi se cufundă din nou într-un somn adânc.

În loc de sforăit, se auzea acum un fluierat nazal. Zahar îl trase de pulpana hainei.

— Ce vrei? se răsti mânios Oblomov, deschizând deodată amândoi ochii.

— Mi-aţi poruncit să vă trezesc.

— Ştiu. Ţi-ai făcut datoria, acum ieşi afară! Restul mă priveşte…

— Nu plec, spuse Zahar, trăgându-l de mânecă.

— Nu pune mâna! se rugă blând Ilia Ilici şi, vârându-şi faţa în perne, se porni iar pe sforăit.

— Nu se poate, Ilia Ilici, tot zicea Zahar, v-aş lăsa eu bucuros, dar nu se poate!

Şi-l scutură pe boier.

— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă-n pace! căuta să-l convingă Oblomov, deschizând ochii.

— Dacă vă las în pace, pe urmă tot dumneavoastră va supăraţi că nu v-am trezit…

— Of, Doamne, Doamne! Ce om! zise Oblomov. Lasă-mă numai o clipă să mai dorm; numai o clipă! Ştiu doar şi eu…

Şi deodată tăcu, răpus de somn.

— La dormit te pricepi! se supără Zahar, sigur că boierul nu-l aude. Ia te uită: doarme ca un buştean! De ce te-ai mai născut şi tu pe lumea asta, nenorocitule?! Ci scoală-te odată, când îţi spun… începu ei să răcnească.

— Cum ai zis? Cum? spuse ameninţător Oblomov, ridicându-şi capul de pe pernă.

— Am zis că… de ce nu vă sculaţi? răspunse blând Zahar.

— Nu, n-ai zis aşa. Cum ai zis, hai? Cum îndrăzneşti?

— Ce să fie?

— Să-mi vorbeşti aşa de urât?

— Aţi visat, boierule… Zău că aţi visat.

— Crezi că dorm? Nu dorm, aud tot…

Şi adormi iar.

— Poftim, spuse Zahar, plin de deznădejde, vai de capul tău, amărâtule! Stai aici ca un buştean! Ţi-e şi scârbă să te uiţi la el. Ia priviţi-l, oameni buni!… Ptiu! Sculaţi-vă, sculaţi-vă! începu el deodată speriat. Ilia Ilici! Ia uitaţi-vă ce e în jurul dumneavoastră…

Oblomov ridică repede capul, se uită în jurul lui, dar se culcă iar cu un oftat adânc.

— Lasă-mă-n pace! spuse el deodată cu severitate. Eu ţi-am poruncit să mă trezeşti, dar acum îmi schimb porunca. Ai auzit? O să mă trezesc singur, când oi vrea eu.

Câteodată, Zahar îl lăsa în pace, spunând:

— Dacă-i pe aşa, sforăie înainte, lua-te-ar dracu!

Alteori, nu se lăsa, ţinea morţiş să-l scoale şi îşi ajungea scopul, ca acum.

— Sculaţi-vă, sculaţi-vă! începu el să zbiere cât îl ţinea gura, trăgându-l pe Oblomov cu amândouă mâinile de poalele şi mâneca halatului.

Deodată, Oblomov sări în picioare şi se repezi la Zahar.

— Stai că te învăţ eu minte să-l mai trezeşti pe boierul tău când vrea să se odihnească! spuse el.

Zahar o luă la sănătoasa. Iar Oblomov, după doi paşi, se dezmetici şi începu să se întindă şi să caşte.

— Adu-mi… nişte cvas… îngăimă el printre căscaturi.

Deodată, din spatele lui Zahar izbucni un hohot de râs. Amândoi întoarseră capul.

— Stolz! Stolz! strigă cu bucurie Oblomov, repezindu-se spre oaspe.

— Andrei Ivanîci! zise Zahar cu un rânjet voios.

Stolz râdea mai departe: asistase la toată scena.