X.

De îndată ce sforăitul lui Ilia Ilici ajunse la urechile lui Zahar, acesta sări binişor, fără zgomot, de pe cuptor, ieşi în vârful degetelor în săliţă, îl încuie pe stăpânul său în casă şi porni spre poartă.

— A, Zahar Trofimîci, bine ai venit! De mult nu te-ai mai arătat! se auziră glasurile vizitiilor, feciorilor de casă, ale femeilor şi băieţilor adunaţi lângă poartă.

— Ce face al dumitale? A plecat de acasă? întrebă portarul.

— Trage la aghioase, răspunse morocănos Zahar.

— Cum aşa? întrebă vizitiul. Parcă ar fi cam devreme la ceasul ăsta… Nu i-o fi bine, pesemne.

— Ei aş! N-are nici pe dracu! S-a pilit! spuse Zahar cu un aer foarte convins. Să vă spun, n-aveţi să credeţi: a băut singur o sticlă şi jumătate de madera, două căni de cvas şi acu s-a aşternut pe somn.

— Halal! spuse cu jind vizitiul.

— Da ce i-a venit azi? întrebă una din femei.

— Nu-i numai azi, Tatiana Ivanovna, răspunse Zahar, uitându-se la ea, după obiceiul său, dintr-o parte. Nu mai e bun de nimica. Ţie-e şi silă să vorbeşti!

— Ca şi cucoana mea! suspină femeia.

— Ce zici, Tatiana Ivanovna, are de gând dumneaei să iasă pe undeva astăzi? întrebă vizitiul. Aş avea şi eu o trebşoară pe aici, pe aproape.

— Un' să se ducă? răspunse Tatiana. Şade în casă cu iubitul ei şi nu se mai satură amândoi să se uite unul la altul.

— Vine cam des pe la dumneavoastră, spuse portarul. Mă sâcâie în fiecare noapte, blăstămatul! Toată lumea se linişteşte: care a fost să plece, pleacă, care a fost să vie, vine; numai dumnealui e totdeauna ultimul; ba încă se mai supără dacă găseşte uşa din faţă încuiată… o fi vrând să stau de dragul lui să păzesc intrarea!

— Mare dobitoc, fraţilor! spuse Tatiana. Altul ca el nu mai găseşti. Câte şi mai câte nu-i aduce dânşii! Iar ea se împopoţonează curat ca o păuniţă şi se poartă aşa, fudulă. Dar să vadă cineva ce fuste şi ce ciorapi poartă… mai mare ruşinea! Nu se spală pe gât câte două săptămâni, dar pe obraz se sulimeneşte… Câte-odată, mă împinge păcatul şi-i zic în gând: „Vai de capul tău! Mai bine te-ai lega cu o basma la cap şi te-ai duce să te-nchini la mânăstire.”

Râseră cu toţii, afară de Zahar.

— Bravo, Tatiana Ivanovna, că bine mai zici! îi ţinură hangul câteva glasuri.

— Da, chiar aşa! urmă Tatiana. Cum de rabdă boierii una ca asta pe lângă ei…?

— Încotro te duceai? o întreba careva. Ce ai în legătură?

— Duc o rochie la croitoreasă. M-a trimis fandosită mea: cică-i prea largă! Dar numai Duniaşa şi cu mine ştim cât îi de largă, când începem să-i strângem cărnurile în corset ne rupem mâinile şi trei zile nu mai suntem bune de nimic. Ei, mă duc! Rămâneţi cu bine!

— Umblă sănătoasă! spuseră unii dintre ei.

— Umblă sănătoasă, Tatiana Ivanovna! spuse şi vizitiul. Şi mai poftim pe la noi, pe seară!

— Nu ştiu dacă oi putea; poate viu, poate nu… ei, rămâneţi sănătoşi!

— Du-te sănătoasă, răspunseră toţi ceilalţi.

— La revedere… şi cu bine! adăugă ea plecând.

— La revedere, Tatiana Ivanovna, îi mai strigă o dată din urmă vizitiul.

— La revedere! răspunse ea din drum.

După plecarea ei, Zahar parcă-şi aştepta rândul la cuvânt. Se aşeză pe stâlpuleţul de tuci de lângă poartă, bălăbănindu-şi picioarele şi uitându-se mohorât şi distrat la trecători şi trăsuri.

— Ei, ce-ţi mai face boierul, Zahar Trofimîci? întrebă portarul.

— Ca întotdeauna, nu ştie ce să mai scornească, spuse Zahar. „Tot din pricina ta îndur eu necaz”, adică din pricina casei. E supărat foc; nu vrea nici în ruptul capului să se mute…

— Dar cu ce-s eu vinovat? răspunse portarul. Dinspre partea mea, poate să stea toată viaţa. Ce, eu-s stăpânul? Aşa am primit şi eu poruncă… Ei, de-aş fi eu stăpân aici! Dar vezi că nu sunt.

— Ei şi ce face? Face gură? întrebă un vizitiu.

— Zbiară, de mă-ntreb cum de mai pot răbda!

— Ce are a face? Dacă înjură mereu, înseamnă că e boier bun! spuse un fecior, deschizându-şi încet, cu scârţâit, tabachera rotundă.

În afară de Zahar, toată lumea întinse mâinile spre ea. Începură cu toţii să tragă tabac pe nas, să strănute şi să scuipe.

— E mai sănătos dacă-njură, urmă feciorul, cu cât înjură mai dihai, cu atât e mai bine: cel puţin nu te bate. Eu, unul, am fost tocmit la un boier care nici nu ştiai ce ai greşit, că te şi înhăţa de păr.

Zahar aşteptă cu o mutră plină de dispreţ să-şi sfârşească feciorul vorba. Apoi, întorcându-se către vizitiu, urmă:

— Te batjocoreşte nitam-nisam şi nici nu-i pasă!

— E cusurgiu? întrebă portarul.

— Tiii! făcu răguşit Zahar cu mult înţeles, închizând din ochi. Cusurgiu, nevoie mare! Nu poţi să-i intri în voie: ba că nu ştii să umbli, ba că nu te pricepi la servit, ca le spargi pe toate, nu ţii curat în casă, furi, mănânci prea mult… ptiu, lua-l-ar naiba! Azi s-a legat de mine… mai mare ruşinea! Şi pentru ce? Rămăsese o bucăţică de brânză din cea săptămână, nici la câini nu ţi-ar fi venit s-o arunci, darmite s-o mănânce omul. Întâi m-a întrebat: „Va să zică nu-i?” Şi apoi dă-i şi dă-i; cică: „Eşti bun de spânzurat, ar trebui să te bag în smoală clocotită şi să rup carnea de pe tine cu un cleşte încins; să te trag în ţeapă ar trebui”, aşa zicea. Mai-mai să mă ia la bătaie… Ce credeţi voi, oameni buni? Deunăzi, nu ştiu cum s-a întâmplat, că l-am opărit la un picior cu nişte apă fiartă; văleu, ce a mai răcnit! De nu m-aş fi tras la o parte, mă izbea cu pumnul în piept… Căuta să mă atingă! Chiar că m-ar fi izbit…

Vizitiul clătină din cap, iar portarul zise:

— Arţăgos boier, n-am ce zice: nu-ţi iartă nimic!

— Dacă înjură numai, e boier de treabă! spuse iar netulburat acelaşi fecior de mai înainte. E câte unul de nu zice nimic, şi-i mai rău: se uită ce se uită la tine şi odată – haţ! – te-a şi înşfăcat de păr, mai înainte să-ţi dai seama pentru ce anume!

— Curat de pomană, urmă Zahar, fără să ţină seama de spusele feciorului, nici acuma nu i s-a vindecat piciorul. Pune mereu alifie. Da lasă-l în plata Domnului!

— Abraş boier! spuse portarul.

— Ferească sfântul! urmă Zahar. Are să mă omoare într-o zi, zău aşa! Pentru orice fleac, din ăla „împieliţat”… nu mă scoate… Nu i-aş mai pomeni numele… Iar azi a născocit ceva nou: „Otravă”, aşa mi-a zis! Cum de-i vine să rostească asemenea cuvinte?

— Asta nu-i nimic! o ţinea într-una feciorul. Dacă-njură, să zici bogdaproste şi să-i dea Dumnezeu sănătate… E mai rău să tacă într-una; tu treci pe lângă el, iar el se uită ce se uită la tine, şi odată te-nşfacă. Aşa era boierul meu. Iar dacă înjură, nu-i nimic…

— Aşa-ţi trebuie, îi răspunse Zahar, supărat că-l tot întrerupe, să fi fost eu în locul lui, îţi dădeam o chelfăneală mai straşnică.

— Cum îţi zice, „împieliţat”, Zahar Trofimîci? întrebă un băiat de casă de vreo cincisprezece ani. O fi vrând să zică „dracu-mpieliţat”?

Zahar se întoarse încet spre el şi-l privi lung cu ochii tulburi.

— Vezi-ţi de nasul tău! spuse el apoi cu muşcătoare ironie. Prea eşti ţânc să faci pe grozavul! Măcar că eşti din casa gheneralului, odată te apuc de ciuf! Şterge-o la locul tău!

Băiatul se dădu înapoi cu vreo doi paşi, se opri şi-l privi zâmbind pe Zahar.

— Ce te hlizeşti la mine? hârâi mânios Zahar. Las' că pun eu mâna pe tine şi-ţi potrivesc urechile, să te-nvăţ minte.

În timpul acesta din casă ieşi grăbit un fecior de statură uriaşă, îmbrăcat cu livrea cu fireturi şi pantofi de lac. Se apropie de băiat, îi arse o palmă şi-l făcu „prost”.

— Ce v-am făcut, Matvei Moseici? De ce mă bateţi? întrebă băiatul, ruşinat şi buimăcit, cu mâna la falcă, clipind repede din ochi.

— Aha! Mai şi vorbeşti, îi răspunse feciorul. Alerg după tine prin toată casa şi tu stai aici la taifas!

Şi, apucându-l cu o mână de păr, îi aplecă capul şi-i dădu trei pumni la ceafă, metodic, fără grabă şi cu măsură.

— Conaşul te-a sunat de cinci ori, adăugă el în chip de morală. Şi eu să-nghit ceartă pentru un ţânc ca tine! Hai…!

Şi arătă poruncitor spre scară. Băiatul stătu o clipă locului, plin de nedumerire, clipi de vreo două ori din ochi, aruncă o privire feciorului, apoi, văzând că nu se poate aştepta de la el decât cel mult să înceapă iar povestea de adineaori, dădu din cap şi se repezi spre scară.

Zahar triumfa.

— Dă-i, Matvei Moseici, trage-i la moacă! Dă-i, nu te lăsa! zicea el, plin de fioroasă bucurie. Nu l-ai croit destul! Halal, Matvei Moseici! Să trăieşti! Prea e isteţ băiatul… Ei, văzuşi ce-i aia „dracul împieliţat”? Îţi mai faci râs de mine?

Slugile râdeau în cor, ţinând cu feciorul care-l bătuse pe băiat şi cu Zahar care se bucura de răul altuia. Numai cu băiatul nu ţinea nimeni.

— Uite-aşa, întocmai aşa se întâmpla cu boierul meu dinainte, începu acelaşi fecior care ii tot tăiase vorba lui Zahar. Uneori mi se-ntâmpla să mă gândesc numai la o petrecere, iar dânsul parcă-mi ghicise gândul: trecea pe lângă mine şi odată mă înhăţa, uite-aşa cum l-a înhăţat adineaori Matvei Moseici pe Andriuşka. Dacă înjură, n-are nimic! Mare lucru că ţi-a spus „dracul împieliţat”!

— Pe tine te-ar fi înşfăcat poate şi boierul dânsului, îi răspunse vizitiul cu un semn spre Zahar, ai o chică grozavă! Dar pe Zahar Trofimîci de ce ar putea să-l apuce? Că doar are capul luciu ca dovleacul… Doar de bărbile astea două de pe fălci să-l înhaţe; chiar că ar avea de ce să tragă!

Toată lumea izbucni în râs. Zahar era năucit de purtarea vizitiului, singurul om cu care vorbise până mai adineaori prieteneşte.

— Las' că te spun eu boierului, începu el cu glasul său răguşit, o găsi el de ce să te tragă: ţi-o netezi el barba. E toată plină de ţurţuri.

— Grozav boier mai ai şi tu! Se vede că altă treabă n-are decât să tragă de barbă vizitii străini. Dintâi făceţi-vă rost de un vizitiu al vostru, şi atunci să-l trageţi de barbă cât vreţi. Prea vă grozăviţi!

— Ai vrea poate să te ia pe tine de vizitiu, pungaşule? se răsti la el Zahar. Dacă vrei să ştii, nu eşti bun nici de înhămat la trăsura boierului meu.

— Dacă şi ăsta mai e boier, spuse batjocoritor vizitiul. De unde l-ai mai scos şi tu pe unul ca ăsta?

Şi izbucniră în râs cu toţii: vizitiul, portarul, bărbierul, feciorul şi apărătorul sistemului de înjurături.

— Râdeţi voi, râdeţi, că vă spun boierului! se necăjea Zahar. Iar tu, adăugă el, întorcându-se spre portar, ar fi trebuit să-i potoleşti pe toţi tâlharii ăştia, nu să râzi. Pentru ce ai fost pus aici? Să ţii ordine. Şi când colo, ce faci? Las' că te spun boierului şi pe tine, să vezi ce păţeşti!

— Ei, lasă, lasă, Zahar Trofimîci! căuta portarul să-l împace. Ce ţi-a făcut?

— Cum de-ndrăzneşte să vorbească aşa de boierul meu? sări Zahar arătându-l cu mâna pe vizitiu. Ce ştie el cine-i boierul meu! adăugă, plin de patimă. Apoi către vizitiu: Tu nici n-ai visat aşa boier: bun, deştept şi frumos! Iar al tău, o mârţoagă nemâncată! Mai mare ruşinea să vă vadă omul ieşind din curte cu iapa voastră murgă: parc-aţi fi nişte cerşetori! Iar de mâncat, numai ridichi negre cu cvas mâncaţi. Haina de pe tine e numai găuri!

Trebuie să adăugăm aici că haina vizitiului n-avea nici o găurică.

— Da, ce să zic, altul ca boierul tău chiar că nu se mai găseşte, îi tăie vorba vizitiul şi trase repede afară colţul de cămaşă care-i ieşea lui Zahar prin gaura de la subţiori:

— Hai, lăsaţi cearta! spuse portarul, căutând să-i despartă.

— Aşa, rupi hainele de pe mine! strigă Zahar, trăgându-şi cămaşa şi mai tare în afară. Lasă, îi arăt eu asta boierului! Ia uitaţi-vă, fraţilor, ce mi-a făcut: mi-a rupt haina!

— Ei, asta-i! spuse vizitiul băgând-o oarecum pe mânecă. Se vede treaba că te-o fi scărmănat boierul…

— Un boier ca al meu! răspunse Zahar. Păi dânsul e pâinea lui Dumnezeu: are un suflet! Să-i dea Cel de sus sănătate! Trăiesc la el ca în sânul lui Avraam: de nevoie nu ştiu; nu m-a făcut niciodată prost, am trai bun şi liniştit; mănânc de la masa lui şi mă plimb după pofta inimii. Asta-i!… Iar la ţară am o casă a mea, o grădină de zarzavat numai pentru mine şi tainul de grâu; ţăranii se ploconesc în faţa mea! Eu sunt şi administrator şi majurdon! Iar voi veniţi cu ale voastre…

De mânios ce era, nu mai putea nici să vorbească, deşi ar fi vrut să-şi strivească definitiv adversarul. Se opri o clipă ca să-şi adune puterile şi să caute o vorbă mai usturătoare, dar, furios cum era, nu găsi nimic.

— Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti pentru haina asta. Să mai pofteşti şi altă dată să rupi haine… rosti el în cele din urmă.

Se simţea atins în cele mai bune sentimente ale lui. În el se treziseră deodată amorul propriu şi ambiţia, şi arătă cu toată puterea devotamentul său pentru boier. Era gata să împroaşte cu fiere nu numai pe adversarul său, dar şi pe stăpânul acestuia, cu toate neamurile lui, deşi nu le cunoştea şi nici nu ştia dacă are, ca şi pe toate cunoştinţele lui. Repetă cu o uimitoare exactitate de amănunte toate clevetirile şi bârfelile pe care le auzise mai înainte de la vizitiu, în pălăvrăgelile lor despre boieri.

— Tu şi cu boierul tău sunteţi nişte coate-goale afurisite, nişte jidovi, mai rău ca nemţii! spunea el. Parcă nu ştiu eu cine v-a fost bunicul: un vânzător de haine vechi, la hala de vechituri. Aseară, când au plecat musafirii de la voi, mă-ntrebam de nu cumva v-au călcat casa nişte tâlhari, aşa de rufoşi erau, mai mare jalea să te uiţi la ei! Şi mă-sa tot la hala de vechituri vindea haine vechi, şi încă de furat.

— Haide, hai, lăsaţi asta, căuta să-i împace portarul.

— Da, spunea Zahar, al meu, în schimb, slava Domnului! E boier de viţă veche, iar prietenii lui sunt toţi ghenerali, conţi şi prinţi. Şi nici nu primeşte pe orice conte: pe câte unul îl lasă să aştepte în antreu… La noi vin toţi scriitorii…

— Ce fel de scriitori, frăţioare? întrebă portarul vrând să curme cearta… Tot un fel de conţopişti trebuie să fie.

— Nu, nişte boieri care stau şi născocesc ce le trece lor prin cap, îl lămuri Zahar.

— Şi ce fac la voi? întrebă portarul.

— Ce să facă? Unul cere o lulea, altul nişte vin de Xeres… începu Zahar, dar se opri, văzând că aproape toţi cei din jurul lui zâmbesc zeflemitor. Apoi, voi, ăştia, sunteţi cu toţii nişte netrebnici, spuse el repede, aruncând asupra tuturor o privire piezişă. Las' că o să te învăţăm noi să mai rupi hainele altora! Mă duc să te spun boierului! adăugă el şi o porni spre casă.

— Vino-ţi în fire, Zahar Trofimîci, stai puţin! îl strigă din urmă portarul. Să mergem la berărie, te rog eu, să mergem…

Zahar se opri din drum, se răsuci în loc şi, fără să se uite la celelalte slugi, porni şi mai repede spre stradă. Ajunse astfel fără să se întoarcă până la uşa berăriei de peste drum; aci se întoarse spre cei din curte, le aruncă o privire întunecată şi, făcându-le un semn şi mai mânios cu mâna să-l urmeze dispăru după uşă.

Ceilalţi se împrăştiară: unii spre berărie, alţii spre casă. În curte nu mai rămase decât feciorul.

— Ei şi ce dacă are să-i spună boierului? vorbi el de unul singur, dus pe gânduri şi netulburat, deschizându-şi încet tabachera. După cum se vede, are un boier bun, n-o să facă decât să înjure. Şi parcă-i mare lucru dacă înjură?! Altul se uită ce se uită, şi odată te înşfacă de păr…