I

Mama şi-a trecut restul zilei într-o negură de învălmăşite şi tulburi aduceri aminte, într-o toropeală grea, care pusese stăpirnre pe sufletul şi pe trupul ei sleit de puteri. Ca o pată cenuşie îi juca înaintea ochilor micul ofiţeraş; într-o revărsare de lumină i se înfăţişa chipul ca de bronz al lui Pavel şi îi zâmbeau ochii lui Andrei.

Se plimba prin odaie, se aşeza la fereastră, se uita în stradă şi iarăşi se plimba prin odaie cu sprinceana ridicată, tresărind, privind mereu în jur şi căutând ceva, fără nici un gând lămurit. Bău apă, dar nu izbuti să-şi astâmpere setea şi nici să stingă durerea amară şi obida care-i ardeau sufletul, mocnind fără încetare în pieptu-i chinuit. Ziua aceea i se arăta frântă în două: începutul ei fusese îmbelşugat; apoi, deodată, totul se năruise şi un gol imens se deschisese înaintea ei, iar în minte îi stăruia, nedumerită, o întrebare:,Şi acum? Ce va fi acum?”

După o vreme veni Korsunova. Dădea din mâini, striga, plângea şi se minuna, bătea din picioare, propunea şi făgăduia ceva, ameninţa pe cineva. Dar toate acestea n-o mişcau deloc pe mama.

— Aha! – îi suna în ureche vocea ascuţită a Măriei.

— Au izbutit totuşi să pună poporul în mişcare. Toată fabrica s-a ridicat!

— Da, da! – răspundea mama încet, dând din cap; dar ochii ei priveau aţintiţi, nemişcaţi, către întâmplările care acum erau undeva, în trecut şi se depărtau necontenit de dânsa, odată cu Andrei şi Pavel. Nu putea să plângă, inima i se strânsese, secătuită; buzele îi erau uscate; aşişderea şi gura. Mâi-nile îi tremurau; fiori mărunţi îi treceau prin spate.

Seara veniră jandarmii. Mama îi primi fără mirare şi fără teamă. Ei intrară cu larmă şi cu un aer de veselie şi mulţumire. Ofiţerul cu faţa gălbejită îi spuse rânjind:

— Ei, ce mai faci? Asta e a treia întâlnire, nu-i aşa?

Mama tăcea, trecându-şi când şi când limba uscată pe buze. Ofiţerul îi vorbi îndelung, cu un aer povă-ţuitor; se vedea că avea chef de vorbă, dar vorbele lui n-o atingeau, n-o tulburau; le asculta fără să ie audă. Numai când îi spuse: „Tu singură eşti vinovată, maică, fiindcă n-ai ştiut să-ţi înveţi feciorul să-l respecte pe dumnezeu şi pe ţar…” ea răspunse înăbuşit, stând lingă uşă, fără să-l privească:

— Copiii sunt judecătorii noştri. Şi ne vor osândi de bună seamă pentru că i-am părăsit pe drumul acesta.

— Ce spui? – strigă ofiţerul.

— Vorbeşte mai tare!

— Am spus că judecători ne sunt copiii! – repetă ea oftSnd.

Ofiţerul începu atunci să-i vorbească repede, mî-nios, dar cuvintele lui rămâneau spânzurate în aer, iară s-o atingă.

Măria Korsunova, pe care jandarmii o luaseră ca martoră, stătea alături, fără să se uite la mama. Când oiiţerul îi punea vreo întrebare, ea îi tăcea repede o plecăciune şi de fiecare dată dădea acelaşi răspuns:

— Nu ştiu nimic, înălţimea voastră! Eu sunt o femeie fără carte, mă ocup cu negustoria şi, proasta de mine, nu pot să ştiu nimic…

— Bine, taci! – îi poruncea ofiţerul, muşcându-şi mustaţa.

Atunci ea făcea încă o plecăciune şi-i dădea cu tifla, pe furiş, şoptind:

— Sic!

Îi dădură poruncă s-o percheziţioneze pe Vlasova. Măria clipi din ochi, se holbă la ofiţer şi spuse speriată:

— D-apoi, eu nu mă pricep la aşa ceva, înălţimea voastră!

Ofiţerul bătu din picior şi începu să ţipe la ea. Măria lăsă ochii în jos şi o rugă încet pe mama:

— Ce să-i faci! Descheie-te, Pelagheta Nilovna… Şi, în timp ce o căuta, şoptea cu obrajii înfierbântaţi de năvala sângelui:

— Ce dini, ai?

— Ce tot bodogăneşti acolo, – strigă aspru ofiţerul, întoreând ochii către colţul odăii unde o cerceta pe mama.

— Ia, d-ale noastre femeieşti, înălţimea voastră! – îugăimă Mana speriată.

Când ofiţerul ii porunci mamei să iscălească procesul verbal, ea desenă pe hârtie, cu o mină neînde-minatieă, nişte litere de tipar groase şi lucioase; „Pelagheia Vlasova, văduvă de muncitor.”

— Ce ai scris? De ce ai sens aşa? – se răsti ofiţerul, cu o strâmhătură de scârbă; apoi adaose rânjind:

— Ce sălbatici…!

Jandarmii plecară. Mama rămase în faţa ferestrei cu mâiuile încrucişate pe piept şi, îndelungă vreme, se uită ţintă înaintea ei, fără să vadă nimic, cu sprinceana ridicată, cu buzele strânse şi cu fălcile atât de tare încleştate, incit curâiid simţi că o dureau dinţii. Gazul din lampă se isprăvise şi flăcăruia se stingea sfârâind. Suflă în lampă şi rămase pe întuneric. Un nor întunecat, de pustie tristeţe, îi umplu pieptul, îngreuindu-i bătăile inimii. Stătu aşa mult timp, până când simţi că i-au ostenit ochii şi că n-o mai ţin picioarele. O auzi pe Măria oprindu-se sub fereastră şi strigându-i cii glas de beţivancă:

— Pelagheia, dormi? Dormi, suflet chinuit ce eşti!

Mama se culcă îmbrăcată şi îndată se cufundă într-un somn greu, de parcă ar fi căzut într-un iaz adânc.

În vis se făcea că vede movila de nisip auriu, care se afla peste mlaştină, pe drumul ce duce la oraş. Lângă movilă, pe marginea râpei, unde începe cobo-râşul către gropile carierei de nisip, stătea Pavel şi cânta, încet şi dulce, dar cu vocea lui Andrei:

Ridică-te iarăşi, popor muncitor…

Ea mergea pe drumul care trece pe lângă movilă şi, cu mina streaşină la ochi, se uita la îecioru-său. Pe fondul azuriu al cerului, chipul lui se desena desluşit şi luminos. Ea nu se încumeta să se apropie de el, fiindcă era însărcinată. In braţe mai ţinea un prunc. Trecu mai departe. Pe câmp, o ceată de copii se jucau cu mingea; erau mulţi şi mingea era roşie. Pruncul din braţe întinse mânuţele către ceilalţi şi începu a plânge. Ea îi dădu să sugă şi se întoarse din drum. Pe movilă stăteau acum nişte soldaţi cu baionetele îndreptate spre ea. Porni în grabă spre biserica din mijlocul câmpului – o biserică albă, clădită în linii suple, spumoase, şi foarte înaltă, făcută parcă din nori. ^Se făcea că era o înmormân-tare; coşciugul era mare, negru, cu capacul bătut în cuie. Preotul şi diaconul însă erau îmbrăcaţi în odăjdii albe, umblau prin biserică şi cântau:

Hristos a înviat din morţi…

Diaconul cădelniţa, se înclina în faţa ei şi-i zim-bea; avea părul roşu ca văpaia şi chipul vesel, ca al lui Samoilov. De sus, din cupolă, cădeau raze de soare, late ca nişte ştergare. In cele două strane cin-tau copii:

Hristos a înviat din morţi…

— Luaţi-i de aici! – zbieră deodată preotul, oprindu-se în mijlocul bisericii. Odăjdiile de pe dânsul se făcură nevăzute şi pe faţă-i apărură nişie mustăţi albe, ţepoase. Toţi o rupseră la fugă; chiar şi diaconul fugi aruncând cit colo cădelniţa şi apucin-du-se cu iniinile de păr, aşa cum făcea hoholul. Mama scăpă pruncul jos, la picioarele oamenilor; aceştia treceau în fugă ocolindu-l şi, întorcând capul, se uitau speriaţi la trupuşorul lui gol; iar dânsa, căzând în genunchi, se ruga de ei, strigând:

— Nu lăsaţi copilul! Luaţi-l…

Hristos a înviat din morţi…

cânta hoholul, stând cu mâinile la spate şi zâmbind. Ea se aplecă, ridică pruncul de jos şi-l aşeză pe un car cu şindrilă; alături de car mergea Nikolai, care spunea râzând:

— Mi-au dat o muncă foarte grea…

Strada era murdară; la ferestre se arătau oameni care fluierau, strigau, dădeau din mâini. Ziua era senină, soarele ardea luminos şi nicăieri nu se zărea vreun petic de umbră.

— Gintă, nană! – zicea hoholul.

— Aşa e viaţa! Şi-i dădea înainte cu cântecul, acoperind cu glasul lui toată larma dimprejur. Mama porni după el, dar deodată se poticni şi se prăbuşi într-o prăpastie fără fund, care o primi cu un vuiet de spaimă… Când se trezi, tremura din tot corpul. 1 se părea că o mână aspră şi grea îi cuprinsese inima şi, într-un joc crud, i-o strângea încet. Sirena îşi striga poruncitoarea ei chemare la lucru. îşi făcu socoteala că trebuie să fie cel de al doilea semnal. în cameră zăceau, aruncate în mare neorânduială, cărţi şi îmbrăcăminte; nici un lucru nu era ia locul lui; pe podea se vedeau urme de picioare.

Se sculă şi, fără să se mai spele, fără să-şi spună rugăciunea, se apucă să facă rânduială în odaie. In bucătărie zări băţul rupt, cu fâşia de pânză roşie care atârna de el; îl luă, voind să-l vâre după sobă, dar se răzgândi; smulse fâşia de steag, împături cu grijă peticul roşu şi-l vârî în buzunar; apoi rupse bătui în două pe genunchi şi-l aruncă în sobă. După aceea spălă duşumeaua şi geamurile cu apă rece, puse samovarul şi se îmbrăcă. Se aşeză în bucătărie lângă fereastră şi, deodată, îi veni în minte aceeaşi întrebare:,Şi acum? Ce să iac acum?

Aducându-şi aminte că nu-şi spusese rugăciunea, se îndreptă către icoane, dar, după câteva clipe, se întoarse iarăşi la fereastră; inima îi era pustie.

O linişte ciudată domnea în toată împrejurimea, ca şi cum oamenii care ieri umpluseră strada cu strigătele lor astăzi ar fi stat ascunşi prin case, gândin-du-se în tăcere Ia ziua ceea atât de neobişnuită.

Deodată îi veni în minte o întâmplare din tinereţe, în parcul bătrân al boierilor Zausailov se afla un iaz mare, năpădit de nuferi. Într-o mohorâtă zi de toamnă. a trecut pe lângă iaz şi, de pe mal, a văzut o barcă în largul apei. Iazul era întunecat şi liniştit, iar barca părea înţepenită pe apa neagră, presărată cu frunze galbene. O tristeţe adâncă, o durere neştiută. se desprindea din b^Vca aceea fără vâslaş şi fără vâsle, singuratică şi nemişcată pe întinsul fără luciu al apei, între frunzele moarte. Şi mama a stat îndelung pe malul iazului, gândindu-se: cine să fi împins oare barca de la mal şi pentru ce? Seara s-a aflat că se înecase în iaz nevasta logofătului lui Zausailov, o femeie scundă, cu pasul iute şi cu părul negru, veşnic ciufulit.

Mama îşi trecu mina pe obraz şi gândul ei pluti zbuciumat peste amintirile zilei de ieri. Copleşită de aceste amintiri, rămase mult timp cu ochii pironiţi pe ceaşca de ceai care se răcise demult; în suflet simţea tot mai puternic dorinţa de a avea în clipa aceea lângă dânsa pe un om înţelept, simplu, deschis, pe care să-l întrebe o mulţime de lucruri.

Şi, parcă anume ca să-i împlinească această dorinţă, după amiază se ivi Nikolai Ivanovici, Dar când îl văzu, fu cuprinsă deodată de o mare nelinişte şi, fără să-i răspundă la salut, îi spuse încet:

— Vai, tăicuţule, rău ai făcut că ai venit! E o mare nesocotinţă! Dacă se află că vii pe-aici, te arestează…

El îi strânse rnâna cu putere, îşi îndreptă ochelarii, apoi, plecându-şi capul şi apropiindu-şi obrazul de al ei, o lămuri cu vorba-i pripită-:

— Uite ce e: eu ni-am înţeles cu Pavel şi cu Andrei că, dacă-i arestează, să te mut chiar a doua zi în oraş! Ţi-au făcut percheziţie?

— Mi-au făcut. Au scotocit peste tot, m-au căutat şi pe mine. N-au nici un pic de ruşine oamenii ăştia!

— Ce' nevoie au ei de ruşine? – zise Nikolai, ridicând din umeri. Ii arătă* apoi. de ce trebuia; să se mute în oraş.

Mama îi asculta glasul prietenos, plin de grijă, îl privea cu un zâmbet şters şi, neîuţelegind ceea ce-i spunea el, se> mira de simtă muratul de caldă încredere pe care i-l stârnea omul acesta.

— Dacă. Paşa a vrut aşa, – zise ea, – şi dacă n-am să vă stânjenesc…

El o întrerupse.

— în privinţa asta n-ai nici o grijă! Locuiesc singur. Din când în când: mai vine soră.-mea…

— N-am să mănânc pâine degeaba, – cugetă ea cu glas tare.

— Dacă vrei, îţi găsim noi de lucru, – zise Nikolai.

Pentru dânsa „lucru” însemna o muncă strâns legată de activitatea lui Pavel, Andrei şi a tovarăşilor lor.

Cu gândul acesta se apropie de Nikolai şi îl întrebă, uitându-se ţintă în ochii lui:

— îmi găsiţi?

— Gospodăria mea e mică, gospodărie de burlac…

— Nu m-am gândit la asta. Nu-i vorba de gospodărie! – spuse ea încet. Şi oftă cu mâhnire, simţin-du-se umilită că el n-o înţelesese. Nikolai zâmbi cu ochii lui de miop şi spuse îngândurat:

— Dacă ai putea să afli de la Pavel, când ţi s-o îngădui să-l vezi, adresa ţăranilor acelora care ceruseră să le tipărim o gazetă…

— îi cunosc! – strigă ea bucuroasă.

— Am să-i găsesc şi am să fac tot ce-mi veţi spune. Cine m-ar putea bănui că duc lucruri oprite. Slavă domnului, am dus de atâtea ori la fabrică!

Deodată simţi dorinţa de a porni la drum, de a cutreiera sate, de a străbate păduri; cu traista pe umăr, cu băţul în mână.

— Te rog, tăicuţule, să laşi în seama mea treaba asta, te rog din suflet! – grăi ea.

— Am să mă duc peste tot, prin toate guberniile; am să aflu toate căile! Vara şi iarna, până la moarte, ca o pribeagă am să umblu, şi ce, nu-i o ursită bună pentru mine?

Când se văzu în închipuire pribegind fără adăpost şi cerând de pomană, în numele lui Hristos, pe la ferestrele căsuţelor de prin sate, o cuprinse tristeţea.

— Nikolai îi luă cu grijă mina şi i-o mângâie cu mina lui caldă. Apoi se uită la ceas şi spuse:

— Despre asta o să mai ^orbim noi!

— Om drag şi bun! – zise mama.

— Gândeşte-te, copiii noştri, frânturile cele mai scumpe din inima noastră, îşi dăruiesc libertatea şi viaţa, se jertfesc, fără să le pese de viaţa lor – iar eu, mama, ce pot să fac?

Nikolai păli şi, privind-o cu duioşie, spuse îngândurat:

— Ştii, pentru întâia oară îmi este dat să aud asemenea vorbe…

— Ce ştiu eu să spun? – urmă dânsa, clătinând din cap cu mâhnire şi desfăcând niâinile înlături, într-o mişcare de neputinţă.

— Dacă aş putea să arăt în cuvinte tot ce simte inima mea de mamă…

Se ridică, împinsă de o putere care creştea în ea şi-i stârnea în minte o ameţitoare năvală de vorbe pline de mânie şi obidă:

— Mulţi ar plânge… Ar plânge chiar şi cei răi, cei fără de ruşine…

Nikolai se sculă şi se uită din nou la ceas:

— Prin urmare ne-am înţeles: te muţi în oraş, la mine?

Ea încuviinţă din cap, fără cuvânt

— Când? Ar fi bine cât mai repede! – o rugă el şi adaose cu blândeţe:

— Am să fiu îngrijorat în privinţa dumitale, crede-mă!

Ea îl privi mirată. De ce-i purta atâta grijă omul acesta? Stătea în faţa ei şi zâmbea cu capul plecat, puţin adus din spate, miop, îmbrăcat într-un surtuc negru, şi tot ce avea pe el parcă n-ar fi fost îmbrăcămintea lui…

— Bani ai? – o întrebă el, plecându-şi privirea.

— Nu!

Scoase cu grabă portofelul din buzunar, îl deschise şi i-l întinse:

— Te rog, ia…

Mama zâmbi fără să vrea şi, clătinând din cap, spuse:

— Acum toate sunt altfel! Nici banii n-au preţ! Lumea se prăpădeşte după ei, îşi vinde sufletul pentru ei, iar pentru voi sunt o nimica toată! S-ar zice că numai de hatârul celorlalţi îi ţineţi şi voi…

Nikolai râse încet:

— Banul e un lucru tare plicticos şi neplăcut! Te simţi deopotrivă de prost şi când îl iei şi când îl dai.

Ii luă mâna, o strânse tare şi o rugă încă o dată:

— Aşadar, vii cât mai repede! Şi plecă liniştit, ca de obicei.

După ce îl petrecu, mama se gândi: „Un om atât de bun şi, uite, nu mi-a spus nici o vorbă de compătimire…”

Şi nu putea să-şi dea seama dacă lucrul acesta o supăra, ori o uimea numai.

Patru zile după vizita lui Nikolai, mama se pregăti de plecare. Când căruţa în care îşi încărcase cele două lăzi ieşi din cartier şi apucă pe câmp, mama. îşi întoarse ochii înapoi şi, în clipa aceea, avu simţămintu! că părăsea pentru totdeauna locul în care se scursese dâră întunecată şi apăsătoare a vieţii sale şi unde începuse, în vremea -din urmă, o viaţă nouă, plină de noi dureri şi de noi bucurii ce-i înghiţeau cu repeziciune zilele.

Fabrica se întindea pe peticul acela de pămârit, înnegrit de funingine, ca un enorm păiari'jen roşu-întunecat, înălţându-şi hornurile către cer. în jurul e; se înghesuiau căsuţele muncitorilor. Scunde, cenuşii, strâns îngrămădite pe malul mlaştinii, ele se uitau jalnic una la alta prin ferestrele lor mici şi întunecate, în nujtecul lor se înălţa biserica; era o zidire roşie-negncioasă ca şi fabrica, dar clopotniţa nu ajungea la înălţimea hornurilor fabricii.

Suspinând, mama îşi potrivi în jurul gâtului gulerul blufei care o strângea.

— Oii, măi calule! – mormăia căruţaşul, îndem-nându-şi calul din hăţuri. Era un om fără vârstă, cu picioarele strâmbe, cu ochii şterşi, cu păr puţin şi spălăcit. Păşea legănat a4ături de căruţă şi se vedea bine că-i era totuna încotro merge – la -dreapta sau la stânga.

— Dii, calule! – îndemna el cu glas şters, păşind caraghios cu picioarele sfrâmbe, vuite în cizme grele, pline de glod uscat. Mama se uită în jur:; câmpul era pustiu ca şi inima ei…

Clătinând abătut din cap, calul îşi înfunda greoi picioarele în stratul adânc de nisip, ce scrâşnea sub copite, înfierbântat de soare. Căruţa, hodorogită şi prost unsă, scârţâia din greu, lăsând în urmă o larmă de zgomote şi un nor de colb…

Nikolai Ivanovici locuia la marginea oraşului, pe o ulicioară pustie, într-o căsuţă verde, lipită de o casă cu un cat, roasă de vreme şi întunecată. în faţa căsuţei era o grădiniţă, împrejmuită de un gard de şipci, din care priveau zirnbitoare, către ferestrele celor trei odăi, câtev-a tufe de liliac, câţiva salcâmi şi un şir de plopi subţiratici, cu irunze argintii. In odăi era linişte şi curăţenie,* pe podea tremurau, mute, umbre dantelate, iar pe pereţi se înşirau rafturi ticsite de cărţi şi atârnau câteva portrete de oameni cu chipuri severe.

— Ai să te simţi bine aici? – o întrebă Nikolai, ducând-o într-o odaie mai mică, ale cărei ferestre dădeau – una în grădiniţă,.îar cealaltă în curtea aşternută cu un covor de iarbă. Ca şi în celelalte încăperi, pereţii erau căptuşiţi şi aci cu dulapuri şi rafturi pline de cărţi.

— Mai bine aş sta în bucătărie! – spuse dânsa.

— E curată şi luminoasă…

I se păru că Nikolai se speriase. Iar când, la stăruinţele lui sfioase, ea se învoi să rămână în odaia aceea, faţa lui se însenină deodată.

Cele trei încăperi aveau ceva neobişnuit, aerul curat şi plăcut, dar fără vrere coborai glasul şi vorbeai mai domol, de teamă parcă să nu tulburi cumva liniştita îngândurare a oamenilor care te priveau aţintit din cadrele de pe pereţi.

— Florile ar trebui udate! – zise mama, pipăind pământul din ghivecele înşiruite pe fereastră.

— Da, da! – încuviinţă stăpânul.

— Ştii, îmi plac florile, dar n-am răgaz să le îngrijesc…

Uitându-se cu luare aminte la Nikolai, mama văzu că şi aici, în locuinţa lui atât de plăcută, el păşea tot aşa de încet, cu aceeaşi băgare de seamă, oarecum străin şi depărtat de tot ce-l înconjura. îşi apropia iii mult faţa de lucrul pe care-l privea, îşi potrivea ochelarii cu'degetele lui subţiri, îşi îngusta ochii şi-i aţintea cu o întrebare mută asupra obiectului care-i atrăsese atenţia. Uneori îl lua în mână, îl ridica în dreptul ochilor şi-l cerceta cu atâta încordare, încât părea că abia atunci, odată cu mama, intrase şi el întâia oară în încăperea aceasta şi că toate lucrurile erau şi pentru el, ca şi pentru dânsa, noi şi necunoscute. Văzându-l astfel, mama se simţi dintru început ca la dânsa acasă. Umbla după Nikolai şi lua aminte rostul fiecărui lucru, punând felurite întrebări despre rânduiala casei. El îi răspundea cu înfăţişa/ea vinovată a omului care îşi dă seama că rm-şi îndeplineşte toate treburile aşa cum s-ar cuveni, dar nu se pricepe să le facă mai bine.

După ce udă florile şi rândui frumos notele de pe pian, mama se uită la samovar şi spuse:

— Ar trebui curăţat:

Nikolai îşi trecu mâna pe metalul care-şi pierduse luciul, duse un deget la nas şi-l cercetă cu atenţie. Mama zâmbi înduioşată.

Seara, când se culcă şi îşi aminti de întâmplările de peste zi, ridică mirată capul de pe pernă şi se uită în jur. Întâia oară în viaţa ei se afla într-o casă străină şi totuşi lucrul acesta n-o stingherea defel. Se gândi cu grijă la Nikolai şi inima-i fu cuprinsă de dorinţa să facă tot, tot ce sta în puterea ei, ca să rânduiască totul cât mai bine, să-i aducă în viaţă căldură şi duioşie. Era mişcată de stângăcia, de neîndemânarea lui caraghioasă, de faptul că era străin de cele mai obişnuite lucruri ale vieţii înconjurătoare şi de înţelepciunea şi curăţenia care-i străluceau în ochi. Apoi, gândul i se întoarse brusc la fecioru-său şi în faţa ei se desfăşură din nou priveliştea zilei de întâi Mai, înveşrnântată în sunete noi, înaripată de un nou înţeles. Până şi amarul acelei zile era, ca şi celelalte în-tâmplări ale ei, cu totul deosebit: n-o silea să-şi piece capul ca sub o grea şi asurzitoare lovitură de pumn, ci îi împungea inima cu mii de ace, stârnindu-i o mânie tăcută, care o făcea să-şi îndrepte cu dârzenie spinarea cocârjată.

„Copiii noştri au pornit paşnic”, gândea mama, aţintindu-şi urechea la zgomotele vieţii de noapte a oraşului, cu care nu era deprinsă. Ele pătrundeau prin fereastra deschisă, îmbinându-se cu freamătul de frunze din grădiniţă; veneau în zbor de departe, obosite şi ofilite, şi se grămădeau istovite în cuprinsul încăperii.

A doua zi se sculă dis-de-dimineaţă, curăţă samovarul, îl puse să fiarbă, pregăti de ceai şi rămase în bucătărie, aşteptând să se scoale Nikolai. După câtva timp îl auzi tuşind şi apoi se ivi şi el în prag, cu ochelarii într-o mână, iar cu cealaltă acoperindu-şi gâtul. Alama ii răspunse la bineţe şi luă samovarul să-l ducă în odaie, iar el începu să se spele, vărsând apa pe jos, scăpând din mâini săpunul, peria de dinţi, pufnind pe nas cu mare larmă şi stropindu-se de sus până jos.

La ceai, Nikolai îi spuse:

— Slujba mea, la administraţia judeţeană, e tare tristă: urmăresc cum se ruinează şi cum ajung în sapă de lemn ţăranii noştri…

Şi urmă cu un zâmbet oarecum vinovat: —-Oamenii se prăpădesc înainte de vreme, sleiţi de toarne. Copiii se nasc slăbănogi şi mor ca muştele toamna. Iar noi cunoaştem toate nenorocirile astea, le cunoaştem şi cauzele, studiem şi, pentru treaba asta, primim o leafă şi atâta tot; mai mult nu se face nimic.

— Dumneata ce eşti? Student? – îl întrebă dânsa.

— Nu, sunt învăţător. Tata e administrator la o uzină din Viatka, iar eu m-am făcut învăţător. La ţară fiind, m-am apucat să le împart mujicilor cărţ; şi, din pricina asta, am fost închis. După ce am ieşit din închisoare, am intrat vânzător la o librărie, dar n-am fost prevăzător şi iar am nimerit la închisoare. Pe urmă m-au deportat la Arhanghelsk. Acolo am avut de furcă cu guvernatorul şi m-au trimis tocmai într-un cătun de pe ţărmul Mării Albe, unde m-au ţinut cinci ani.

Vorba lui sfătoasă suna molcom în camera luminoasă, scăldată de soare. Mama auzise multe întâm-plări asemănătoare, dar niciodată nu înţelesese cum se face că oamenii aceştia le povesteau cu atâta linişte, de parcă ar îi fost vorba de nişte lucruri de neînlăturat.

— Astăzi vine soră-mea, – o vesti el.

— B măritată?

— Nu, e văduvă. Bărbatu-său a fost surghiunit în Siberia, dar a evadat şi a fugit în străinătate, unde a şi murit acum doi am, de oftică…

— E mai tânără ca dumneata?

— E mai mare cu şase ani. îi sunt tare îndatorat. S-o auzi cum cântă! Pianul e al ei… De altfel ale ei sunt mai toate lucrurile din casă; cărţile însă sunt ale mele…

— Şi unde locuieşte?

— Pretutindeni F – răspunse el zâmbind.

— Oriunde e nevoie de un om de curaj, acolo o găseşti!

— Tot cu treaba asta se ocupă?

— Bineînţeles!

Nikolai plecă la birou; mama rămase îngândurată, cugetând la „cauza” pentru care atâţia oameni lucrau zi cu zi, cu o atât de liniştită îndârjire. Şi, în faţa tor, se simţea ca Ia poalete unui munte, în vreme de noapte.

• Către amiază veni o doamnă înaltă şi zveltă, îmbrăcată într-o rochie neagră. Ctnd Vlasova îi deschise uşa, doamna lăsă jos un geamantănaş galben şi, apu-cându-i cu grabă mina, o întrebă:

— Eşti mama lui Pavel Mihailovici, nu-i aşa?

— Da! – răspunse mama, stingherită oarecum de înfăţişarea dichisită a noii sosite.

— Eşti tocmai cum mi-am închipuit. Mi-a scris fratele meu că ai să locuieşti aici, la el! – spuse doamna, scoţându-şi pălăria în faţa oglinzii. Noi sintem vechi prieteni cu Pavel Mihailovici. Mi-a vorbit mult despre dumneata.

Avea o voce puţin învăluită şi vorbea domol, dar mişcările îi erau iuţi şi hotărâte. Ochii mari, cenuşi; zâmbeau luminoşi cu sclipiri tinereşti, dar din colţurile lor începuseră a se resfira către tâmple mănunchiuri de dungi subţirele, iar deasupra urechilor, mici şuviţe încărunţite îşi revărsau lucirile argintii.

— Mi-e Soame! – spuse ea.

— Aş bea o caiea!

— Iţi pregătesc îndată! – răspunse mama şi, sco-ţând serviciul de cafea din dulap, o întrebă încetişor:

— Adevărat? Ţi-a vorbit Paşa despre mine?

— Mult…

Şi, scoţând un mic portţigaret de piele, aprinse o ţigară; apoi, plimbându-se prin odaie, întrebă:

— Eşti tare îngrijată de soarta lui?

Cu ochii aţintiţi asupra maşinii de spirt, urmărind pâlphrea albăstrie a flăcării sub ibricul de ca-tea, mama zâmbea. Sfiala, pe care o simţise la început în faţa acestei femei, se mistuise în adinculunei mari bucurii.

„Vra să zică le vorbeşte despre mine, dragul de el!” gândea ea şi, în acelaşi timp, îşi urina vorba:

— Nu mi-e uşor, se înţelege; înainte, mi-ar fi tost şi mai greu, dar acum ştiu că nu e singur…

Şi, privind-o drept în faţă, o întrebă:

— Cum te cheamă?

— Sofia!

Mama o cercetă cu luare aminte. Femeia era toată numai avânt, îndrăzneală şi energie.

Sorbindu-şi cu înghiţituri grăbite cafeaua, ea vorbea cu glas hotărât:

— Acum, lucrul cel mai de seamă este să nu stea prea mult în închisoare, să ajungă cât mai repede la* judecată! Şi apoi, îndată ce-i vor deporta, vom pune la cale evadarea lui Pavel, Mihailovici. Avem nevoie de el, aici.

Mama se uita neîncrezătoare la Soţia, în timp ce aceasta, negăsind unde să pună mucul de ţigară, îl vârî în cele din urmă în păinântul unui ghiveci da flori.

— Asta vatămă tlorile, – spuse mama iară să vrea.

— lartă-mă! – se scuză Soiia.

— Şi Nikolai îmi spune la fel.

— Şi, scoţând mucul din ghiveci, îl az-vârli pe iereastră.

Mama o privi stânjenită şi îngăimă vinovată:

— Ba eu trebuie să-ţi cer iertare! Am scăpat vorba aşa, fără să mă gândesc. Că doar n-o să te-nvăţ eu pe dumneata.

— Şi de ce, adică, să nu mă înveţi, dacă sunt dezordonată? – răspunse Sofia, ridicând din umeri.

— E gata cafeaua? Mulţumesc! Dar pentru ce numai o ceaşcă? Dumneata nu bei?

Apoi, apucând-o deodată de umeri, o -trase către dânsa şi, privind-o în ochi, o întrebă cu mirare:

— Nu cumva te sfieşti? Mama răspunse zârnbind:

— Adineaori îţi spusei despre mucul de ţigară şi dumneata mă întrebi dacă nu cumva mă sfiesc!

Şi, fără să-şi ascundă mirarea, grăi ca şi când ar fi căutat singură să se dumerească:

— Abia am picat în casa dumneavoastră, căci sunt aici doar de ieri şi, uite, mă sirnt ca la mine acasă. Nu mă tem de nimic, vorbesc ce-mi place…

— Aşa se şi cuvine! – încuviinţă Sofia.

— Mi se învârte capul, şi nu mă mai recunosc de parc-aş fi alta, – urmă mama.

— Altădată trebuia să mă-uvârt multă vreme în preajma unui om. până s-ajung a-i vorbi din toată inima, iar acum mi se deschide sufletul şi spun de-a dreptul tot ce îmi trece prin minte, cum nu mi-aş fi închipuit vreodată…

Tăcută, Sofia aprinse altă ţigară, iar ochii ei cenuşii cuprindeau chipul mamei în lumina lor caldă, mângâioasă.

— Zici că s-ar putea pune la cale o evadare? Dar cum are să trăiască după aceea, ca fugar? – puse mama întrebarea care o frământase până atunci.

— Floare la ureche! – răspunse Sofia, turnân-du-şi încă o ceaşcă de cafea.

— Are să trăiască aşa cum trăiesc atâtea zeci de oameni care evadează… Chiar acum am fost să întâmpin şi să conduc pe unul

— om de mare valoare şi el – care fusese deportat pentru cinci ani, dar n-a stat decât trei luni şi jumătate…

Mama o privi ţintă, zâmbi şi spuse încet, clătinând din cao:

— Se vede treaba că m-a fărâmat rău ziua asta de întâi Mai! Parcă n-aş fi în apele mele şi aş umbla tot pe două drumuri – aci mi se pare că înţeleg totul şi deodată parcă mă afund într-o negură. Uite, chiar şi acum: mă uit la dumneata; eşti cucoană şi lucrezi pentru cauza aceasta… îl cunoşti pe Paşa şi îl preţuieşti… Iţi mulţumesc…

— Cât despre asta, noi trebuie să-ţi mulţumim dumitale! – răspunse Soiia, rizând.

— Mie? D-apoi că n-a învăţat de la mine ce ştie!

— zise mama, suspinând.

Sofia puse mucul de ţigară pe farfurioară, lingă ceaşca de cafea şi, scuturându-şi capul, părul auriu i se revărsă în bucle-grele pe spate. Apoi se ridică şi ieşi spunând:

— E timpul să lepăd de pe mine toate splendorile astea…