III.

Nikolai se întoarse acasă căire seară. La masă, Sofia povesti, nu fără haz, cum îl întâmpinase şi cum îl ascunsese pe deportatul fugar; cum, de teama copoilor, nu vedea decât copoi în jurul lor; şi ce comportare caraghioasă avusese fugarul acela. Ascultân-d-o, mama se gândea că felul în care ea povestea toate acestea aducea cu lauda muncitorului, care.

după ce a izbutit să ducă la bun sfârşit o lucrare grea, nu-şi poate ascunde mulţumirea.

Sofia purta acum o rochie largă şi subţire de culoarea oţelului şi părea mai înaltă, ochii îi erau parcă mai întunecaţi, iar mişcările mai domoale.

— Uite ce-i, Sofia, – grăi Nikolai, după ce isprăviră masa.- Va trebui să mai iei asupra ta o treabă. După cum ştii, noi ne-am propus să tipărim o gazetă pentru sate, dar în urma arestărilor din ultimul timp am pierdut legătura cu oamenii noştri din partea locului. Numai Pelagheia Nilovna ne-ar putea spune cum să-l găsim pe omul acela, care şi-a luat sarcina de a răspândi gazeta. Trebuie să pleci cu dânsa acolo şi cât mai degrabă.

— Bine! – zise Sofia, trăgând un fum de ţigară.

— Plecăm, Pelagheia Nilovna.?

— Păi să plecăm…

— Li departe?

— Vreo optzeci de verste…

— Minunat!… Şi acum aş vrea să cânt ceva. Dumneata, Pelagheia Nilovna, poţi suporta puţină muzică?

— Nu mă mai întrebaţi, faceţi aşa ca şi când n-aş fi aici! – răspunse mama, aşezându-se pe un colţ al divanului. îşi dădea seama că Nikolai şi cu soră-sa, fără să aibă aerul că se ocupau de dânsa, căutau totuşi s-o atragă mereu în discuţia lor.

— Vrei să asculţi, Nikolai? Am să-ţi cânt din Grieg. Astăzi am adus notele… închide ferestrele.

Deschizând caietul de note, îşi trecu uşor mâna stingă peste clape. Coardele sunară adine şi plin. Ca un oftat profund, li se alătură o notă mai gravă şi mai plină. De sub degetele mâinii drepte se stârni, cu clinchet luminos, un stol de sunete cristaline, avântându-se în zbor ca nişte păsări speriate, zbătân-du-se agitate pe fondul întunecat al notelor grave.

La început mama nu fu mişcată de sunetele acestea şi în revărsarea lor ea nu desluşea decât un clocot haotic. In această complexă dezlănţuire de sunete, urechea ei nu izbutea să prindă melodia. Cu ochii pe jumătate adormiţi se uita la Nikolai, care şedea la celălalt capăt al divanului cu picioarele îndoite sub el; privirea ei lunecă apoi către chipul Sofiei cu profilul ei sever, sub coama grea de păr auriu. O rază caldă de soare îi lumină mai întâi capul şi timarul, apoi se culcă pe clapele pianului, îrnbrăţişând degetele femeii ca într-o înfiorare. Muzica învălui încetul cu încetul toată încăperea, trezind pe nesimţite şi inima mamei.

Şi, fără să-şi dea seama prin ce vrajă, din întunericul fără de fund al trecutului răsări deodată amintirea unei obide de mult uitate, dar care acum reînvia cu o dureroasă limpezime.

Odată, într-o noapte, răposatul ei bărbat venise acasă târziu, beat din cale afară, o înşfăcase de mină şi, trăgând-o jos din pat, Ii trânti un picior în coaste, răcnind:

— Ieşi afară, netrebnico, m-am săturat de tine! Ca să se apere de lovituri, mama luă repede în braţe copilul, care pe atunci n-avea decât doi ani, şi, stând în genunchi, îl ţinu ca pe un scut. Copilul plângea şi se zbătea în braţele ei, speriat, goluţ şi cald.

— Cară-te! – zbiera Mihail.

Ea a sărit în picioare, s-a repezit în bucătărie, şi-a aruncat pe umeri o bluză, a înfăşurat copilui într-o broboadă şi a ieşit în stradă tăcută, fără să strige, fără să piângă, desculţă, având pe ea numai cămaşa şi bluza. Era o noapte răcoroasă de mai, colbul rece de pe drum i se lipea de tălpi şi se strân-gea cocoloaşe între degete. Copilul plângea şi se zbătea. Mama şi-a desfăcut sinul şi, îinbrăţişându-şi strâns copilul, minată de spaimă, o porni pe stradă înainte, ogoindu-l încetişor:

— O-o-o… o-o-o…!

Se apropiau zorile; îi era teamă şi-i era ruşine să stea aşa, dezbrăcată, pe uliţă. A coborât spre mlaştină şi acolo s-a aşezat jos sub un desiş d'e plopi tineri. Şi a stat acolo îndelungă vreme, ocrotită de

— M. Goi Ici – Mama

I liniştea nopţii, privind ţintă în întuneric, cu ochii larg deschişi şi cântând cu teamă, încetişor, ca să-şi legene copilul adormit şi inima ei plină de obidă…

— O-o-o… o-o-o… o-o-o…!

Deodată, deasupra capului ei a trecut în zbor lin o pasăre neagră, fâlfâind tăcută din aripi şi mistuindu-se în depărtare; atunci s-a trezit şi dânsa din amorţeală şi s-a ridicat în picioare. Tremurând de Irig, s-a îndreptat către casă unde ştia că o aşteaptă cazna obişnuită a bătăilor şi umilinţelor fără de slirşit…

Acordul puternic se încheie, nepăsător şi rece, cu un ultim suspin, şi amuţi.

Sofia se întoarse către Nikolai şi-l întrebă încet:

— Ţi-a plăcut?

— Mult! – răspunse el, tresărind, ca un om trezit deodată din somn.

— Foarte mult…

În pieptul mamei cânta şi tremura ecoul amintirilor. Iar de undeva, din preajma ei, îşi făcea loc un gând: „Uite – sunt şi oameni care trăiesc uniţi, în bună înţelegere. Nu se înjură, nu beau votcă, nu se iau la harţă pentru fiecare dumicat… cum fac cei care trăiesc în întuneric…”

Sofia îşi fuma ţigara. Fuma mult, aproape fără întrerupere.

— Era bucata preferată a lui Kostea, sărmanul!… – spuse ea, trăgând cu grabă, fumul în piept şi schi-ţând un acord stins, plin de tristeţe. – îmi plăcea aşa de mult să-i cânt! Era afât de înţelegător, de sensibil, de săritor la orice…

— Pe toate le cuprindea în sufletul lui…

„îşi aduce aminte, pesemne, de bărbatu-său, se gândi mama. Şi uite, că zâmbeşte totuşi…”

— Câtă fericire mi-a dăruit omul acesta… – îşi depăna gândurile Sofia, însoţindu-le cu uşoare sunete de coarde.

— Ce frumos ştia să-şi trăiască viaţa…

— Da-a! – zise Nikolai, mângâindu-şi barba.

— Era un suflet ales…!

Sofia aruncă undeva, la întâmplare, ţigara abÂ2f începută şi, întorcându-se către mama, o întreba:

— Spune drept, nu te supără cumva zarva asta a mea?

Mama răspunse cu o ciudă, pe care nu putu să şi-o stăpânească:

— Nu mă mai întrebaţi, eu nu înţeleg nimic. Stau, ascult şi mă gândesc…

— Ba trebuie să înţelegi! – răspunse Sofia. —• Nu se poate ca o femeie să nu înţeleagă muzica, mai cu seamă când e tristă…

Lovi tare clapele şi din ele izbucni un strigăt puternic, ca şi cum cineva ar fi aflat pe neaşteptate o veste îngrozitoare, o veste care l-a izbit drept în inimă, smulgându-i acest sunet sfâşietor. Apoi, glasuri tinere îremătară deodată înfiorate şi se repeziră undeva, speriate, descumpănite; şi iarăşi strigă un gias răsunător, plin de mânie, acoperindu-le pe toate celelalte. Se întâmplase, desigur, o nenorocire, care însă stârnea mânie, iar nu jale. După aceea veni altcineva, un suflet bun şi puternic şi începu o melodie simplă şi frumoasă, ca un îndemn, ca o chemare…

Mama era copleşită de dorinţa de a le spune oamenilor acestora un cuvânt bun. îmbătată de muzică, zâmbea şi voia să facă un lucru care să le fie de foios.

Şi, căutând cu privirea ce anume ar putea să facă chiar atunci pe loc, se strecură încetişor în bucătărie să pună samovarul.

Dar dorinţa aceasta nu se potolise numai cu atât şi, în timp ce turna ceaiul, spunea, surâzând cu sfială şi alinându-şi parcă inima cu cuvinte de caldă mân-gâiere, pe care le împărţea deopotrivă între ea. şi ei:

— Noi ceştia, care trăim în întuneric, înţelegem terţul, dar nu găsim vorba potrivită ca să spunem ceea ce simţim; şi ni-e tare ruşine pentru că, iacătă, pricepem şi noi, dar nu suntem în stare să vorbim. Şi adesea ne minierii pe gândurile noastre din pricina asta. Viaţa ne loveşte şi ne îmbrânceşte din toate părţile şi am vrea să ne odihnim puţin, dar gândurile nu ne dau pace.

Nikolai o asculta, ştergmdu-şi ochelarii. Solia o privea cu ochii larg deschişi, uitând de ţigară, care se stingea singură. Rămăsese la pian, întoarsă pe jumătate către mamă şi, din când în când, atingea uşor clapele cu degetele mâinii drepte. Acordurile se revărsau lin în vorba maniei, care-şi îmbrăca grăbit gmdurile în cuvinte simple şi sincere.

— Uite, acum aş putea să vă spun şi eu câte ceva despre mine, despre oameni, pentru că am început să înţeleg, să asemuiesc. Viaţa pe care am dus-o înainte nu-mi îngăduia nici o asemuire. în lumea noastră toţi trăiesc ia fel. Acum însă, văd şi cum trăiesc alţii, îmi aduc aminte cum am trăit eu şi mi se umple sufletul de amărăciune… şi mi-e tare greu!

Urmă apoi cu glas scăzut:

— Poate că nu ştiu să spun lucrurile astea aşa cum s-ar cuveni şi poate că nici n-ar fi nevoie să le spun, fiindcă le cunoaşteţi şi dumneavoastră prea bine…

În glas îi tremurau lacrimi şi, privindu-i cu ochi 2Âmbitori, adaose:

— Dar îmi deschid inima, ca să vedeţi că vă vreau tot binele.

— Noi vedem asta! – spuse Nikolai încet. Neputându-şi potoli dorinţa, mama le vorbi iarăşi despre lucrurile care erau pentru ea cu totul noi şi i se păreau de o nepreţuită însemnătate. Le vorbi despre viaţa ei plină de umiliri şi obidă, despre suferinţele pe care le răbdase cu resemnare; povestea fără răutate, cu un zâmbet mâhnit pe buze, desfăşu-rând ghemul cenuşiu al zilelor ei amare, numârâud bătăile îndurate de la bărbatu-său şi mirându-se ea singură acum, când se gândea cât de neînsemnate erau pricinile pentru care fusese bătută, cum de nu ştiuse să le înlăture.

Ei o ascultau tăcuţi, striviţi de înţelesul adânc a! acestei povestiri a vieţii unei fiinţe, care fusese sccotită drept vită şi care ani de-a rândul nu se împotrivise, crezând ea însăşi că era aşa cum o socoteau ceilalţi. Părea că mii de vieţi vorbeau prin gura ei ţ tot ce povestea mama era simplu şi obişnuit, dar tot aşa de simplă şi obişnuită era viaţa a nenumăraţi aili oameni de pe pământ şi de aceea povestea vieţii ei dobândea valoarea unui simbol, Nikolai îşi pusese coatele pe masă, îşi sprijinise capul în palme şi rămăsese neclintit, privind-o atent prin ochelari, cu. ochii într-o aţintită încordare. Sofia se rezemase de speteaza scaunului şi, din vreme în vreme, tresărea, ciătinând din cap. Părea mai palidă şi mai slabă; şi nu mai fuma.

— Odată m-ain simţit şi eu adânc nenorocită; mi s-a părut că trăiesc ca într-un delir, – grăi Sofia încet, lăsând capul în jos.

— Asta s-a întâmplat, pe când eram deportată. Era un orăşel mic de provincie; n-aveam nici o ocupaţie, n-aveam la ce să mă gândesc, decât doar la mine însămi. Şi atunci, neavând altceva mai bun de făcut, m-ani apucat să-mi revăd şi să-jni cântăresc în gând toate nenorocirile prin care trecusem: uite, inii spuneam, în-am certat cu tata, care îmi era atât de drag, ni-au dat afară din lice'.i şi m-au umilit, iar după aceea a urmat închisoarea, trădarea unui tovarăş la care ţineam mult, arestarea lui bărbatu-meu, din nou închisoarea şi deportarea şi în slârşit moartea lui bărbatu-meu. Şi mi se părea atunci că sunt cea mai nenorocită fiinţă din lume. Dar văd că toate nenorocirile mele, înzecite chiar, nu fac nici cât o lună din viaţa dumitale, Pelagheia Nilovna… Să înduri atâta suferinţă zi de zi, vreme de ani şi ani de-a rândul… Dar de unde mai iau oamenii putere, ca să rabde atâta?

— Se obişnuiesc! – răspunse Vlasova, oftând.

— Credeam că, oricum, cunosc şi eu viaţa! – spuse şi Nikolai îng'mdurat.

— Dar când iau cunoştinţă despre ea, nu din paginile cărţilor, sau numai din impresiile mele răzleţe, ci uite aşa, de-a dreptul, cum s-a iiitâmplat acum, mă îngrozesc! Sunt ingroziicare mai cu seamă amănuntele neînsemnate, sunt îngrozitoare nimicurile, minutele din care se alcătuiesc anii.

Convorbirea se desfăşura, creştea, cuprinzând această viaţă întunecată din toate laturile ei; mama se adâncea tot mai mult în amintirile ei şi, scoţând la iveală din negura trecutului umilirile de fiecare zi, zugrăvea un apăsător tablou de groază mută, în care i se scufundase tinereţea. In cele din urma spuse:

— Vai! V-am împăiat capul cu atâta vorbărie; e timpul să vă duceţi la culcare! Nu e cu putinţa să povesteşti totul…

Nikolai şi Sofia se despărţiră de dânsa fără să mai spună vreo vorbă. I se păru însă că Nikolai se înclinase în ţaţa ei mai adine ca de obicei şi că îi strân-sese mâna mai tare. Iar Sofia o duse până la uşa odăii ei şi, oprindu-se în prag, îi spuse încet:

— Odihneşte-te, noapte bună!

Glasul ei împrăştia căldură, iar ochii cenuşii trecură ca o mângiiere blândă peste obrajii mamei…

Mama luă mâna Sofiei şi, strângând-o în palmele ei, îi răspunse:

— îţi mulţumesc…!