XXIX.

Când ieşi în stradă, gerul uscat îi cuprinse strâns trupul, îi pătrunse în gâtlej, o înţepă în nări şi-i opri, o clipă, răsuflarea în piept. Alama rămase locului şi se uită în jur; nu prea departe, la colţul străzii, aştepta un birjar cu o căciulă miţoasă în cap; mai încolo trecea un om zgribulit, iar înaintea lui alerga un soldat, în-pas săltăreţ, frecându-şi urechile.

„Pesemne că l-au trimis să cumpere ceva de la vreo prăvălie”, îşi spuse mama şi porni, ascultând cu plăcere scârţâitul voios al omătului proaspăt sub picioare. Când ajunse la gară era devreme: trenul ei nu fusese încă tras la peron, dar sala de aşteptare de clasa a treia, murdară şi înnegrită de fum, era plină de lume: frigul minase acolo mulţi muncitori de la calea ferată, câţiva birjari şi o grămadă de oameni trenţuiţi şi fără căpătâi, care veniseră de asemenea să se încălzească. In mulţime erau şi călători: câţiva ţărani, un negustor burduhos într-o blană de raton, un preot cu fie-sa, care avea obrazul ciupit de vărsat, câţiva soldaţi şi mai mulţi târgoveţi gălăgioşi. Oamenii fumau şi stăteau de-vorbă,” bând ceai şi votcă. Lângă bufet, cineva râdea în hohote; deasupra capetelor pluteau valuri de fum. Uşa scârţâia prelung de câte ori se deschidea, iar când cineva, ca s-o închidă, o trântea cu putere, geamurile se cutremurau şi zbârnâiau. Un miros puternic de tutun şi de peşte sărat îţi năpădea în nări.

Mama se aşeză lângă uşa de intrare, de unde putea li uşor zărită, şi aşteptă. De câte ori se deschidea uşa, năvălea asupra ei un val plăcut de aer rece, pe care îl trăgea cu nesaţ în piept. Necontenit soseau alţi călători cu bagajele în mină; îmbrăcaţi gros, ei se'âmpiedicau greoi în uşă, suduiau şi, după ce răzbăteau înlă-untru, îşi lepădau bagajele pe podea sau pe bancă, scuturau chiciura de pe gulerele paltoanelor, de pe mâneci, de pe barbă şi mustăţi şi îşi dregeau glasurile.

Un tânăr cu un geamantan galben în mână aruncă o privire grăbită în jur şi veni de-a dreptul la mama.

— La Moscova? – întrebă el încet.

— Da. La Tania.

— Poftim!

Puse geamantanul lângă dânsa, pe bancă, scoase repede o ţigară, o aprinse şi, ridicând căciula ca s-o salute, ieşi tăcut pe cealaltă uşă. Marna dezmierdă cu palma pielea rece a geamantanului, se rezemă cu cotul de el şi, mulţumită, cercetă cu privirea pe cei din sală. După un timp se ridică să se mute pe o altă bancă, mai aproape de uşa care dădea către peron. Purta cu uşurinţă geamantanul, care nu era prea mare şi nici prea greu, şi mergea cu capul sus, uitându-se la cei care treceau prin faţa ei.

Un tânăr, îmbrăcat într-un palton scurt, cu gulerul ridicat, se lovi de dânsa şi se trase de o parte, fără să scoată o vorbă, ducând în acelaşi timp mâna la cap. Marnei i se păru că-l cunoaşte şi întoarse capul; din-dărătul gulerului ridicat tânărul o privea cu un ochi spălăcit. Ochiul acela pătrunzător o săgeta, mâna în care ţinea geamantanul îi tresări şi povara i se păru deodată foarte grea.

,Unde l-am mai văzut?” se întrebă dânsa, vrând a zăgăzui cu acest gând o senzaţie neplăcută şi nedesluşită ce-i năvălea în piept, cercând să împiedice închegarea unui simţământ care începuse încet, dar cu putere, să-i-îngheţe inima. Dar senzaţia aceasta creştea şi i se urca în gâtlej, umplându-i gura cu o amăreală uscată, în timp ce o îmboldea o hestăpânită dorinţă să se întoarcă şi să se uite încă o dată la tânărul acela. Se întoarse; omul stătea în acelaşi loc, cumpănindu-se uşor de pe un picior pe celălalt; părea că ar vrea să facă un anume lucru, dar nu era încă hotărât. îşi ţinea mina dreaptă vârâtă între nasturii paltonului, iar pe cea stângă în buzunar, din care pricină umărul drept părea mai înalt decât cel stâng.

Mama se apropie agale de o bancă şi se aşeză încet, cu multă băgare de seamă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se rupă ceva într-însa. Memoria, trezită de presimţirea crâncenă a unei nenorociri, i-I înfăţişa pe omul acela în două rânduri: o dată, pe câmpul din marginea oraşului după evadarea lui Râbin, a doua oară – la tribunal, în ziua judecăţii. La această a doua întâlnire, îl văzuse stând de vorbă cu poliţistul, pe care dânsa îl îndreptase greşit, arătându-i altă direcţie decât aceea în care fugise Râbin. Era limpede: poliţia o cunoştea şi o urmărea „M-au prins?” se întrebă mama. Şi, în aceeaşi clipă, îşi răspunse cu înfiorare: „Poate că nu încă!”

Pentru ca îndată, cu un efort de voinţă, să-şi spună cu asprime: f,M-au prins!”

Se uita în jur, dar nu vedea nimic, iar gândurile îi scăpărau şi i se stingeau în creier, unele după altele, ca nişte scântei.,Să las geamantanul aici şi să plec?” Dar îndată ţâşni altă scânteie, sclipind mai puternic: „Să lepăd cuvântul fiului meu în mâinile lor…?”

Strânse geamantanul lingă dânsa: „Dar să-! iau oare şi să plec?… Să fug…”

I se părea că gândurile acestea nu erau ale ei, că cineva din afară i le înfigea cu sila în cap. O ardeau, le simţea în creier ca nişte înţepături fierbinţi şi dureroase, îi şfichiuiau inima cu bice de foc şi, odată cu durerea, îi pricinuiau o grea obidă, alungând-o, înde-părtând-o de ea însăşi, de Pavel şi de tot ce prinsese rădăcini în inima ei. Era ca o putere vrăjmaşă care o strângea şi o strivea, o apăsa pe umeri şi pe piept ca o povară, o umilea şi o cufunda într-o frică de moarte; vinele de pe tâmple îi zvâcneau cumplit, iar la rădăcina părului simţi o fierbinţeală.

Atunci, printr-o încordare hotărâtă a inimii, care-i zgudui parcă întreaga fiinţă, stinse deodată toate aceste viclene, mărunte şi nevolnice scânteieri, spunân-du-şi singură:,Să-ţi fie ruşine!”

Şi, deodată, se simţi mai uşurată, îşi redebândi tăria şi puterile, şi adaose: „Să nu-ţi faci feciorul de râs! Niciunul din ei nu se teme!”

Ochii ei îiitâlniră o privire mâhnită şi sfioasă. Pe urmă i se ivi în minte chipul lui Râbin. Cele câteva clipe de şovăire îi întăriseră parcă în suflet toate simţirile. Inima-i bătu mai liniştită.

„Ce are să se întâmple acum?”, se întrebă, urmărind cu luare aminte ceea ce se petrecea în sală.

Copoiul chemase un paznic şi-i spunea ceva în şoaptă, arătând cu coada ochiului spre dânsa. Paznicul îl cercetă din ochi şi se trase înapoi. Alt paznic se apropie, ciuli urechea şi încruntă din sprâncene. Era un bătrân spătos, cărunt, cu barbă. Făcu un semn din cap agentului şi se îndreptă către banca pe care şedea mama; copoiul ieşi în grabă.

Bătrânul păşea agale, iscodind cu o privire mâniată chipul mamei. Dânsa se trase către colţul băncii.

„Numai de nu m-ar bate”…

Bătrânul se opri în faţa ei, rămase o vreme tăcut, apoi o întrebă aspru, dar fără să ridice glasul:

— Ei, ce te uiţi aşa la mine?

— Dar pentru ce să nu mă uit?

— Hoaţo! Muiere bătrână şi te ţii de d-ald-astea? Mamei i se păru că vorbele acestea o loviseră peste obraz, o dată, de două ori; pline de răutate şi rostite cu glas răguşit, ele o dureau, de parcă i-ar fi sfâşiat obrajii şi i-ar fi şfichiuit ochii.

— Eu? Eu nu sunt hoaţă, minţi! – strigă dânsa cu toată puterea glasului şi în faţa ei totul se învălmăşi. Mânia în vârtejul revoltei care o cuprinsese, umplându-i inima de amărăciunea obidei. Smuci geamantanul, care se deschise.

— Priveşte! Priviţi cu toţii! – strigă mama, ridi-cându-se în picioare şi fluturând deasupra capului un teanc de manifeste.

Cu toate că îi vâjâiau urechile, auzi totuşi glasurile oamenilor, care se adunau în jurul ei şi-i văzu venind zoriţi din toate părţile.

— Ce este?

— Uite copoiul…

— Ce-i cu ea?

— Cică a furat.

— Şi ce cumsecade pare, vai, vai, vai!

— Eu nu sunt hoaţă! – repetă mama cu glas puternic, liniştindu-se cu încetul, la vederea mulţimii care se îmbulzea din toate părţile.

— Ieri au fost judecaţi politicii, printre ei era şi fecioru-meu, Vlasov, şi el a rostit o cuvântare – iat-o! Mă duceam s-o împrăştii între oameni ca s-o citească şi să cugete asupra adevărului…

Cineva întinse braţul şi-i trase câteva foi din mână; atunci mama le aruncă pe toate peste capetele mulţimii, ţ

— D-apăi că nici pentru asta n-au să-ţi dea premiu! – spuse o voce speriată.

Mama îi văzu pe oameni luând foile şi ascunzân-du-le în sân şi prin buzunare; aceasta o întări sufleteşte şi-i redete siguranţa mişcărilor. Cu mintea tot mai limpede, cu puterile tot mai înviorate, încordân-du-se toată şi simţind cum creştea într-însa mândria trezită iarăşi, cum se învăpăia din nou bucuria înăbuşită, grăia către oameni, scoţând mereu din geamantan şi aruncând în dreapta şi-n stânga teancuri de foi, pe care mulţimea de mâini iuţi şi lacome se îmbulzea să le prindă.

— Ştiţi pentru ce-au fost judecaţi, îecioru-meu şi toţi cei care sunt alături de el? Iacă, am să vă spun eu pentru ce şi să credeţi ce vă spune o femeie cu părul alb şi cu inima de mamă îndurerată. Aliaţi că oamenii care au fost judecaţi ieri vă aduceau vouă, tuturor, dreptatea adevărului. Ieri am cunoscut şi eu dreptatea aceasta… şi nimeni nu poate sta împotriva ei, nimeni!… Mulţimea tăcea, sporind necontenit, îmbulzindu-se tot mai strâns şi cuprinzând-o pe mama de jur împrejur într-o masă compactă, într-un singur trup viu.

— Sărăcie, foame, boli – iată cu ce s-aleg oamenii din toată munca lor. Totul este împotriva noastră; ne istovim în muncă zi de zi, toată viaţa, veşnic, în glod şi-n minciună, iar de roadele muncii noastre se bucură şi se îmbuibă alţii şi pe noi ne ţin ca pe nişte câini în lanţ, în întunericul neştiinţei, ca să nu cunoaştem nimic, şi în teamă, ca să ne temem şi de umbra noastră! Viaţa noastră se petrece-n beznă, în beznă adâncă!

— Aşa-i! – veni răspuns înăbuşit din mulţime.

— tnchide-i gura!

În rândurile din urmă ale mulţimii, mama îl zări pe agentul care-o urmărise, însoţit de doi jandarmi; se grăbi să împartă foile care-i mai rămăseseră, dar când băgă mâna în geamantan, dădu de o altă mână.

— Luaţi-le, luaţi-le! – spuse ea, aplecându-se.

— Împrăştiaţi-vă! – strigau jandarmii îmbrâncind oamenii înlături.

Dar oamenii nu se lăsau urniţi din loc şi, fiind mulţi, îi copleşeau şi-i împiedicau, poate chiar fără vrerea lor, pe jandarmi. Femeia aceea cu părul încărunţit, cu privirea deschisă, şi cinstită, cu faţa plină de bunătate, îi atrăgea cu o putere de neînvins. Aruncaţi de viaţă unii într-o parte, alţii în alta, rupţi unul de altul, în clipa aceea se contopeau într-un singur suflet încălzit de flacăra cuvântului, pe care inimile multora din ei, sub obida nedreptăţilor, îl căutau, poate, şi-l aşteptau de îndelungă vreme. Cei care se aflau mai aproape de dânsa stăteau tăcuţi şi nemişcaţi, cu ochii aţintiţi asupra ei; mama le simţea în faţă răsuflarea caldă.

— Pleacă, bătrânico!

— O să te ridice!

— Ia te uită, cum nu se teme!

m„

— La o parte f îuiprăştiaţi-vă! – răsunau tot mai aproape răcnetele jandarmilor. Cei din faţa mamei se clătinau şi cercau să se sprijine unii pe alţii.

Mamei i se părea că toţi erau gata să-i dea crezare, s-o înţeleagă, şi de aceea vroia, se grăbea să le spună tot ce ştia, toate gândurile ei, a căror putere o simţea. Şi gândurile acestea se ridicau lin din străfundul inimii sale şi se închegau ca într-o cântare, dar ea simţea cu obidă că n-o mai ţine glasul, că hârâie, tremură, se irânge.

— Cuvântul fiului mei! e cuvântul cinstit al unui muncitor, al unui suflet care nu se vinde! Cei ce nu se vând sunt neînfricaţi; după aceasta îi puteţi cunoaşte!

Nişte ochi tineri o priveau drept în faţă, cu însufleţire şi spaimă.

Cineva o izbi în piept. Mama se clătină şi se lăsă pe bancă; peste capetele oamenilor se vânturau mâinile jandarmilor, înşfăcându-i de ceafă şi de umeri, îinbrân-cindu-i înlături, smulgându-le căciulile şi aruncându-le departe. Totul se învălmăşi şi se întunecă în ochii mamei, dar, biruindu-şi oboseala, strigă mai departe cu cea din urmă rămăşiţă de glas:

— Uniţi-vă puterile, oameni buni, într-o singură putere!

Un jandarm o apucă de guler cu înâna lui mare şi roşie şi o zgilţâi:

— Tacă-ţi fleoauca!

Izbită cu ceafa îu perete, mama îşi simţi inima cuprinsă, o clipă, în pâcla înecăcioasă a spaimei, dar îndată izbucni iarăşi în vâlvătăi, şi negura se risipi.

— Hai! – răcni jandarmul.

— Să nu vă temeţi de nimic! Suferinţă mai amară, decât cea pe care o înduraţi toată viaţa voastră, nu este pe lume…

— Taci odată!

— Jandarmul o prinse de braţ şi o smuci.

Celălalt o apucă de mână şi amândoi porniră cu paşi mari, târând-o între ei.

— Suferinţa de fiecare zi, care vă macină inima şi vă seacă pieptul!

Copoiul se năpusti asupra ei şi, ameninţând-o cu pumnul în faţă, strigă-ca apucat:

— Taci, ticăloaso!

Mama holbă ochii, scăpărând fulgere; falca îi tremură. Proptindu-se cu picioafele în lespezile lunecoase ale podelei, ea strigă:

— Nu puteţi ucide un suflet renăscut la viaţă!

— Căţea!

Cu o mişcare scurtă a braţului, copoiul o izbi în faţă.

— Aşa-i trebuie târâei bătrâne! – se auzi un glas înveninat.

Un văl negru şi roşu îi perdelui o clipă vederea; un gust sărat de sânge îi umplu gura.

O răpăială de strigăte scurte şi puternice o învioră.

— Nu dă-n ea!

— Băieţi!

— Ticăloşiile!

— Arde-l!

— Nu vor îneca adevărul în sânge!

O înghionteau în ceafă, în spate, o loveau în cap, peste umeri; totul se învârti, se învălmăşi într-un iureş de strigăte, de urlete, de fluierături. Ceva cleios îi pătrundea în urechi, Iuându-i auzul, îi înfunda gâtlejul, înăbuşind-o; podeaua se prăbuşea sub picioarele, care i se frângeau, trupul îi zvâcnea sub arsura durerilor, i se îngreuna şi se bălăbănea sleit de puteri. Numai ochii îi scăpărau şi vedeau nenumăraţi alţi ochi, care ardeau şi ei în aceeaşi văpaie cutezătoare, mistuitoare, pe care o cunoştea atât de bine, văpaia atât de scumpă inimii ei.

O îmbrânciră către uşă.

Smulgându-şi mâna din strânsoare, se agăţă de uscior:

— N-o să puteţi stinge adevărul, nici cu mări de sânge…

Cineva o lovi peste mină.

— Numai ură o să adunaţi, nesăbuiţilor! Şi toată ura asta va cădea năprasnic asupra voastră!

Jandarmul o apucă de beregată şi o strânse. Mama horeai gâtuită:

— Nenorociţilor…

Drept răspuns, auzi undeva, aproape, un hohot de plina.

SFÂRŞIT