XXVIII.

După câteva minute, mama se afla în odăiţa Liudmilei şi se încălzea lângă sobă. îmbrăcată într-o rochie neagră, încinsă cu un cordon de piele, gazda se plimba încoace şi încolo, umplând tot cuprinsul încăperii cu foşnetul rochiei şi cu glasul ei poruncitor.

Focul troznea şi duduia, trăgând aerul din odaie; glasul femeii suna potolit:

— Oamenii nu sunt atât de răi, pe cât sunt de proşti. Nu văd decât ceea ce le este la îndemână, ce pot lua imediat. Or, tot ce este aproape nu are cine ştie ce însemnătate; numai ceea ce este departe are preţ. Pentru că, la urma urmei, toată lumea ar fi mulţumită şi s-ar bucura dacă mâine viaţa s-ar schimba, dacă ar fi mai uşoară şi oamenii —.mai înţelepţi. Dar pentru asta trebuie să te osteneşti puţintel astăzi…

Oprindu-se în faţa mamei, urmă cu glas mai scăzut, cerându-şi parcă iertare:

— Nu prea văd oameni şi, când se întâmplă să vină cineva pe la mine, mă pornesc pe vorbă. E de râs, nu?

— De ce? – întrebă mama.

Căuta să ghicească unde putea fi tipografia, dar nu vedea nimic neobişnuit. în camera aceea, cu trei ferestre care dădeau către stradă, era o canapea, un dulap cu cărţi, o masă, scaune, un pat lingă perete, în colţul de alături – un lavoar; în celălalt colţ – soba, iar pe pereţi câteva litografii reproducând diferite tablouri. Totul era nou, solid, curat şi peste toate, înfăţişarea monahală a gazdei arunca o umbră rece.” Simţeai în camera aceea ceva tainic, ascuns, dar nu puteai spune ce anume, nici unde se ascundea. Mama cercetă din ochi cele două uşi: una, pe care intrase dânsa, trecând r-rintr-un antreiaş, iar cealaltă, care se vedea lângă sobă, îngustă şi înaltă.

— Am venit la dumneata cu o treabă! – spuse mama stânienită, văzând că gazda o urmărea cu privirea.

— Ştiu! La mine nu vine nimeni degeaba… Maniei i se păru că a surprins ceva straniu în glăsui Liudmilei şi o privi drept în faţă: în colţul buzelor ei subţiri flutura un surâs, iar îndărătul ochelarilor îi luceau ochii de nepătruns. Mama îşi întoarse privirea în altă parte, întinzându-i textul cuvântării lui Pavel.

— Uite, te roagă s-o tipăreşti cât mai repede…

— Şi începu să-i povestească despre pregătirile lui Nikolai, care aştepta să fie arestat dintr-o clipă în alta.

Liudmila vârî hârtia sub cordon fără să spună o vorbă şi se aşeză pe „scaun; în sticlele ochelarilor ei se răs-îrângea, roşie, flacăra focului din sobă, învăpăindu-i obrazul neclintit, într-un joc de stinsuri fierbinţi.

— Când or da să intre aici, am să trag în ei! – spuse Liudmila încet, cu hotărâre, după ce ascultă spusele mamei.

— Am tot dreptul să mă apăr împotriva violenţei şi sunt chiar datoare să lupt împotriva ei, de vreme ce-i îndemn pe alţii să facă la fel.

Răsfrângerile focului pieriră de pe chipul ei, care se făcu iarăşi aspru şi oarecum trufaş.

„Se chinuieşte şi ea sărmana”, îşi spuse mama, cu bunătate.

Liudmila începu a citi cu\u238?ntărea lui Pavel, întâi iărâi prea multă tragere de inimă, apoi însă se aplecă tot mai mult asupra textului, dând repede de o parte foile citite, iar când sfârşi, se ridică dreaptă şi veni lingă mama.

— E foarte bună!

0 clipă rămase pe gânduri, cu Iruntea plecată.

— N-am vrut să vorbesc cu dumneata despre feciorul dumitale. Nu l-am cunoscut şi nu-mi plac discuţiile triste. Eu ştiu ce înseamnă să fie deportat cineva care-ţi este drag! Dar aş vrea să te întreb un lucru: e bine să ai un fecior ca el?

— Da, e bine! – răspunse mama.

— Şi înspăimântător, nu-i aşa? Mama răspunse, zâmbind liniştită:

— Acum nu mă mai înspăimânt defel…

Liudmila se întoarse spre fereastră, potrivindu-şi părul pieptănat strâns pe tâmple, cu niâna ei negricioasă. O umbră uşoară îi tremura pe faţă, poate umbra unui zâmbet stăpânit.

— Am să culeg textul repede. Culcă-te, ai avut o zi grea şi eşti obosită. Culcă-te aici, în pat; eu n-am sa dorm, iar la noapte poate că am să te scol să-mi dai o mână de ajutor… Când te culci, să stingi lampa.

Puse două lemne în sobă, se în-dreptă din şale şi pieri pe uşa îngustă de lingă sobă, având grijă s-o închidă bine în urma ei.

Mama o urmări cu privirea, apoi începu să se dezbrace, gândindu-se:O frământă un gând, un dor”…

1 se învârtea capul de oboseală, dar în inimă simţea o linişte ciudată şi totul i se arăta într-o lumină blinda şi caldă, cam i se aşternea lin în piept. Cunoştea liniştea aceasta ce urma întotdeauna după o grea zbu-ciumare; altădată o îngrijora întrucâtva, acum însă îi deschidea sufletul şi i-l întărea cu un simţământ mare şi puternic. După ce stinse lampa, intră în aşternuţii!

rece, ghem.nindu-se sub plapumă şi îndată căzu într-un somn adine…

Când deschise ochii odaia era plină de strălucirea albă şi rece a unei zile senine de iarnă. Culcată pe canapea, cu o carte în mână, Liudmila o privea drepi în faţă, cu un zâmbet cu totul neobişnuit.

— Doamne! – spuse mama tulburată şi încurcată.

— Ce-i cu mine?

— Trebuie să fie tare târziu…

— Bună dimineaţa! – răspunse Liudmila.

— E aproape zece; scoală-te şi vino la ceai.

— Dar de ce nu m-ai trezit?

— Am vrut, dar când ui-am apropiat, am văzut că surâdeai în somn aşa de frumos…

Liudmila se ridică de pe canapea cu o mişcare sprintenă a întregului ei trup şi, venind lingă pat, se aplecă asupra mamei: în ochii ei mama văzu o seânteie care-i era cunoscută, apropiată şi dragă.

— Nu m-am îndurat să te trezesc. Poate că visai ceva frumos…

— N-am visat nimic.

— Tot una! Mi-a plăcut zâmbetul dumitale. Liniştit, blajin, cuprinzător!

Liudmila râse şi râsul ei răsună unduios, catifelat.

— Mă gândeam la dumneata… trebuie să-ţi fie tare greu!

Mama tăcea îngândurată, mişcând din sprâncene.

— Ţi-e greu, fireşte! – adaose Liudmila.

— Nu ştiu ce să mai zic! – grăi mama cu şovăială în glas.

— Uneori ţi se pare că nu poate fi viaţă mai grea. Şi totuşi, se-ntâmplă în jurul tău atâtea şi atâtea lucruri de seamă, neobişnuite şi vin unele peste altele, repede, aşa de repede!

Şi, deodată, acea înviorătoare însufleţire, pe care o • simţise de atâtea ori, i se ridică iarăşi în piept, asemenea unui val, umplându-i inima cu atâtea chipuri şi cu atâtea gânduri. Se săltă în capul oaselor, dornică să-şi îmbrace cit mai degrabă gândurile în cuvinte:

— Totul merge înainte, cu un anume rost… Dacă ai şti câte îndură oamenii, cât suferă, cum sunt bătuţi, bătuţi crunt, şi cit de puţine bucurii le sunt îngăduite! Da, e tare greu.

Liudmila înălţă capul, o cuprinse într-o privire caldă şi spuse:

— Văd că nu de dumneata vorbeşti!

Mama se uită la ea şi, dându-se jos din pat, în timp ce se îmbrăca, îşi urmă vorba:

— Dar cum să stai deoparte, când pe unul îl iubeşti, şi altul ţi-e drag? Te temi de soarta tuturor. Ţi-e milă de iiecare şi toate ţi se îndeasă în inimă… Cum să te dai înlături?

Pe jumătate îmbrăcată, se opri în mijlocul odăii, îngândurată. 1 se părea că nu mai este femeia de odinioară, plină de griji şi de teamă pentru feciorul ei, gata să-l apere în orice clipă, de orice primejdie, că ea, cea de atunci, nu mai există, s-a desprins de viaţă, s-a retras undeva departe, sau, poate, s-a mistuit cu totul în văpaia frământărilor, care i-a uşurat şi i-a purificat sufletul, aducându-i în inimă puteri noi. Aţintindu-şi urechea minţii la cele ce se petreceau în străfundul ei, voia să-şi dea seama ce se întâmplă acolo, în adâncul inimii sale şi, totodată, se temea să nu stâr-nească şi să nu readucă iarăşi la viaţă frământările de odinioară.

— La ce te gândeşti? – o întrebă blând Liudmila, venind Ungă dânsa.

— Nu ştiu! – răspunse mama.

Se priviră un timp în tăcere şi, deodată, zâmbiră amândouă; apoi, Liudmila ieşi, spunând: *

— Ce-o fi tăcând samovarul meu?

Mama privi pe fereastră. Afară strălucea o zi senină, rece, înviorătoare; şi în pieptul ei era lumină, dar o li'mină care dogorea. Ar fi vrut să vorbească despre orice, îndelung şi cu bucurie, cu un nedesluşit siinţă-n irit de recunoştinţă – nu ştia nici dânsa faţă de cine – pentru tot ce simţea ciî-i coborâse în suflet şi ardea acolo, ca o revărsare de zori în amurg. Nevoia de a se ruga, pe care n-o mai simţise de atâta vreme, o tulbura. Ii răsări în minte un chip tânăr şi un glas îi răsună în t amintire:E mama lui Vlasov!” Ochii Saşei scânte-iară cu sclipiri de duioşie şi voie bună. Văzu aievea iăptura întunecată a lui Râbin. Fecioru-său îi zâmbea cu iată lui hotărâtă, turnată parcă în bronz. Nikolai clipea' din ochi, stânjenit. Şi toate astea fură deodată tulburate de un suspin uşor, adânc, amestecându-se şi contopindu-se într-un nor străveziu, cu răstrângeri de toate culorile, care-i învălui toate gândurile într-o linişte deplină.

— Nikolai a avut dreptate! – spuse Liudmila cina se întoarse în odaie.

— A fost arestat. Am trimis băiatul, aşa cum mi-ai spus. Zice că în curte sunt poliţişti, pe unul l-a văzut ascuns după poartă, iar agenţii dau mereu târcoale casei; băiatul îi cunoaşte.

— Aşa! – făcu mama, dând din cap.

— Bietul Nikolai…

Oftă, dar fără mâhnire, minunându-se singură de lucrul acesta.

— în vremea din urmă a ţinut o mulţime de lecţii pentru muncitori şi era de aşteptat să cadă! – spus3 cu tristeţe dar liniştit Liudmila.

— Tovarăşii l-au rugat să plece. N-a vrut să-i asculte! După părerea mea, în asemenea cazuri nu e destul ca omul să fie rugat; trebuie obligat să se supună…

În prag se ivi un băieţaş rumen la faţă, cu părul negru, cu ochi albaştri frumoşi, cu nasul arcuit.

— Să aduc samovarul? – întrebă el cu glas răsunător.

— Da, Serioja, adu-l, te rog. E elevul meu.

În ziua aceea Liudmils i se părea mamei oarecum schimbată: era mai firească, mai apropiată. In mişcările mlădioase ale trupului ei zvelt era multă frumuseţe şi vigoare, care-i îndulcea expresia severă a chipului ei palid. Cearcănele din jurul ochilor i se făcuseră şi mai mari peste noapte. Şi toată făptura ei era într-o necurmată încordare, ca o coardă întinsă peste măsură.

Băiatul aduse samovarul.

— Prezintă-te, Serioja! Dânsa este Pelagheia Nilovna, mama nimicitorului pe care l-au condamnat ieri.

Înclinându-se fără cuvânt, băiatul strânse mina mamei; apoi aduse nişte franzeluţe şi se aşeză la masă. In timp ce turna ceaiul, Liudmila căuta s-o convingă pe mama să nu se întoarcă acasă pină nu se va lamuri pe cine aşteaptă poliţia acolo.

— Poate că te-aşteaptă pe dumneata! Probabil că vor să te cerceteze…

— Las' să mă cerceteze! – răspunse mania.

— Chiar dacă m-or aresta, nu-mi pasă. Numai să am îăgaz să împart euvinlarea lui Paşa.

— E culeasă. Mâine vom avea destule exemplare pentru oraş şi pentru cartierul muncitoresc… O cunoşti pe Nataşa '

— Cum să n-o cunosc! «

— 1 le predai ei…

Băiatul citea gazeta şi părea că »iu ascultă. Din când în când însă, îşi arunca ochii peste gazetă pe chipul mamei, iar dânsa, când îi întâlnea privirea vioaie, îi zâinbea cu voie bună. Liudmila aduse iarăşi vorba aes-pre Nikolai, fără să arate vreo părere de rău pentru cele întâiriplate. şi mamei i se părea acum că tonul acesta e foarte firesc. Timpul trecu mai repede decât în alte zile şi, când isprăviră ceaiul, era aproape de amiază.

— Ia te uită, ce târziu s-a făcut! – spuse Liudmila.

În clipa aceea, se auziră bătăi grăbite în uşă. Băiatul se ridică şi se uită întrebător, cu ochii îngustaţi, la gazdă.

— Deschide, Serioja! Cine poate să fie?

Cu o mişcare liniştită îşi vârî mâna în buzunarul rochiei, în vreme ce-i spunea mamei: *

— Dacă or fi jandarmii, dumneata, Pelagheia Nilovna, să stai acolo în colţ, iar tu Serioja…

— Ştiu! – răspunse băiatul încet şi se făcu nevăzut. Mama zâmbi. Pregătirile acestea n-o tulburau, nu presimţea nici o nenorocire.

În odaie intră doctorul cel mărunţel, vorbind grăbit:' • – Mai întâi, aflaţi că Nikolai a fost arestat. A, aici erai, Nilovna? N-ai fost acasă, când l-au arestat?

— El m-a trimis aici.

— Hm, nu cred că asta e bine pentru dumneata!… In al doilea rând, nişte tineri au.tras la şapirograi în noaptea asta vreo cinci sute de exemplare din cuvm-tarea lui Pavel. Le-am văzut, sunt trase destui de bine, citeţ, clar. Vor să le împrăştie astă seară în oraş. Hu sunt contra; pentru oraş sunt mai nimerite foile tipărite; celelalte trebuie trimise în alte părţi.

— Am să le duc Nataşei! – spuse mama cu însufleţire.

— Daţi-mi-le mie!

Vroia să împrăştie cât mai degrabă cuvântarea lui Pavel, să inunde tot pămtntul şi, de aceea, se uita la doctor cu o privire aproape rugătoare, care aştepta un răspuns.

— Dracu' ştie dacă e bine să faci asta chiar acum! – zise el, scoţându-şi ceasul.

— E unsprezece şi patruzeci şi trei; trenul pleacă la două şi cinci; pune la socoteală şi drumul. Ai să fii acolo la cinci şi cincisprezece. Ai să ajungi pe seară, însă nu destul de târziu, ca să fie întuneric. Dar nu-i asta principalul…

— Nu-i asta! – repetă gazda, încruntând sprân-i,cenele.

— Atunci, ce? – întrebă mama, apropiindu-se de 2).

— Principalul e ca lucrul să fie bine făcut…

Liudmila o privi ţintă şi, frecându-şi fruntea, zise:

— E primejdios pentru dumneata…

— De ce să fie primejdios? – stărui cu înfrigurare mama.

— Uite de ce, – spuse doctorul cu grabă, vorbind cu glas întretăiat.

— Dumneata ai dispărut de acasă cu un ceas înainte de arestarea lui Nikolai. Acum te duci la fabrică, unde toată lumea te crede mătuşa învăţătoarei. După vizita dumitale apar în fabrică foi-le. Toate acestea ţi se vor strânge în jurul gâtului ca un lat.

— N-are să mă vadă nimeni pe acolo! – încerca să-i convingă mama din ce în ce mai înfierbântată.

— Iar dacă rn-or aresta la întoarcere şi m-or întreba…

Oprindu-se o clipă, urmă cu înflăcărare:

— Ştiu eu ce să le spun!

— De acolo mă duc de-a dreptul în cartierul muncitoresc, la un cunoscut, unu' Sizov, şi am să le spun aşa: de la judecată am venit drept la el, m-a mânat vra să zică necazul. Acelaşi necaz îl are şi el, că l-au osândit pe nepotu-său; iar el o să spună la fel. Nu-i bine?

Dându-şi seama că până la urmă doctorul şi Liudmiia au să cedeze în faţa dorinţei ei aprige, mama vorbea cu o stăruinţă tot mai mare, căutând să-i înduplece; iar ei se învoiră.

— Daoă-i aşa, du-te, – încuviinţă doctorul nu tocmai, convins.

Liudmila tăcea, plimbându-se îiigânaurată prin odaie.

Acum, faţa îi era trasă şi întunecată, muşchii gâtului îi erau vădit încordaţi, ca şi când i s-ar fi îngreunat deodată capul şi i s-ar fi lăsat, fără vrerea ei, în piept. Mama observă acest lucru.

— Pe mine, toţi vreţi să mă feriţi de primejdie! – spuse ea zâmbind.

— Dar pe voi nu vă feriţi deloc…

— Nu-i adevărat! – răspunse doctorul.

— Ne păzim şi noi, suntem datori să ne păzim! Şi-i certăm grozav pe cei care-şi irosesc degeaba forţele. Aşa, să ştii! Şi acum uite ce-i: foile ai să le primeşti la Sară-.

ti dădu toate lămuririle, după care o privi drept în faţă şi-i spuse:

— Ei, îţi urez izbândă!

Apoi plecă, parcă tot nemulţumit de ceva. Când uşa se închise în urma lui, Liudmila veni lângă mama, râzând fără glas:

— Eu te înţeleg…

Luând-o de braţ, se plimbau amândouă încet, prin odaie:

— Am şi eu un fiu. Are treisprezece ani; e la tată-său. Bărbatti-ineu e substitut de procuror. Copilul e la dânsul. Mă gândesc adesea: ce va ieşi din el?

O clipă glasul lin îi tremură; apoi vorbirea ei curse iarăşi molcom, îngândurată:

— II creşte un duşman conştient al acelor care-mi sunt dragi şi pe care-i socotesc cei mai buni oameni de pe faţa pământului. S-ar putea ca fiul meu să-mi fie într-o zi duşman. La mine nu poate să stea, pentru că eu trăiesc sub nume fals. Nu l-am văzut de opt ani şi e atât de mult…' opt ani!

Oprindu-se în faţa ferestrei, privi cerul pal, pustiu, şi urmă:

— Dacă ar fi lingă mine, aş avea şi eu mai multă putere, n-aş mai simţi în inimă rana aceasta, care mă chinuie necontenit. Şi chiar mort dacă l-aş şti, tot mi-ar fi, poate, mai uşor…

— Draga mea i – spuse mama în şoaptă, cu inima strânsă de milă.

— Dumneata eşti fericită! – zise Liudrnila suri-zând.

— E frumos, e minunat ca mama şi lini sa meargă împreună, dar minunea aceasta se întâmplă aşa de rar!

Vlasova se trezi spunând, aproape fără să-şi dea seama:

— Da, e aşa de bine!

— Apoi, ca şi când i-ar fi împărtăşit o taină, continuă cu glas scăzut:

— Dumneata, Nikolai Ivanovici, şi toţi cei care luptaţi pentru adevăr şi dreptate mergeţi, tot aşa, unul lângă altul! Oamenii se înfrăţesc diutr-o dată şi eu vă înţeleg pe toţi. Cuvintele nu le înţeleg, dar toate celelalte, le înţeleg!

— Da, aşa este! – murmură Liudmila.

— Aşa este…

Mama îşi sprijini mâna pe pieptul ei şi, apăsând-o uşor, în ritmul gândurilor ei, vorbi aproape în şoaptă, văzânci parcă aievea ceea ce spunea.

— S-au ridicat copiii din toată lumea! Asta înţeleg eu, că au pornit paşnic copiii pe tot păinântul, toţi, de pretutindeni, spre acelaşi ţel! Au pornit inimile cele mai bune, cele mai curate, au pornit laolaltă oamenii cei mai cinstiţi în cuget, împotriva a tot ce e rău, fără să se uite înapoi şi merg şi strivesc minciuna sub paşii lor vânjoşi. Tineri, voinici, ei îşi pun puterea lor de neînvins în slujba aceluiaşi ţel – dreptatea! Au pornit să biruie toată suferinţa omenirii, s-au ridicat ca să măture toate nenorocirile de pe iată părtinitului, ca să înfrângă tot ce e rău şi hâd – şi vor. birui. „Vani aprinde un soare nou” – mi-a spus unul din ei – şi-l vor aprinde! „Vom uni toate inimile zdrobite într-o singură inimă” – şi le vor uni!

Ii reveneau în minte cuvinte din rugăciunile uitate şi, încinse în focul credinţei celei noi, ele ţâşneau din inima ei ca nişte scântei.

— Mergând pe calea adevărului şi a înţelepciunii, copiii aduc lumii căldura iubirii, înveşmântâncf-o în noi slăvi cereşti, luminând totul cu văpaia nepieritoare a sufletului lor. Se plămădeşte o viaţă nouă în'flacăra iubirii lor pentru întreaga lume. Şi cine poate să stingă această iubire? Cine? Mai este oare o altă putere mai mare decât asta, care s-o poată învinge? Păinântul a născut-o şi suflarea toată, viaţa însăşi vrea şi aşteaptă biruinţa ei, toată suflarea!

Deodată se trase înapoi şi, istovită de tulburare, se lăsă pe un scaun, răsuflând din greu. Liudmila se depărta şi ea, fără zgomot, încet, ca şi când s-ar fi temut să nu năruie ceva. Se mişca mlădios prin cameră, cu privirea aţintită undeva, departe, şi era parcă mai înaltă, mai dreaptă, mai subţiratică. Faţa ei slabă şi severă arăta o puternică adâncime în gânduri, iar buzele îi erau strânse nervos. In liniştea din odaie, mama se regăsi îndată; văzând starea sufletească a Liudmilei, întrebă încet, cu o înfăţişare oarecum vinovată:

— Am spus, poate, ceva ce nu se cuvenea? Liudmila se întoarse dintr-o dată către dânsa, o privi * speriată parcă şi, întinzând mâinile ca şi când ar fi vrut să oprească în loc ceva, îi spuse cu înfrigurare:

_ Nu, aşa este, aşa! Dar să nu mai vorbim despre asta. Să'răinână aşa cum ai spus:

— Apoi, mai liniştită, urmă:

— E vremea să porneşti la drum, gara e destul de departe!

— Da, am să pornesc! O, dacă ai şti ce fericită sâut! Duc cuvântul fiului meu, cuvântul sângelui meu! Parcă aş duce sufletul meu!

Zâmbea, dar zâmbetul ei se oglindi nedesluşit pe faţa Liudmilei. Mama simţea că atitudinea stăpânită a Liudmilei îi împuţina avântul şi, deodată, o cuprinse o îndărătnică dorinţă de a dărui şi acelei inimi aspre ceva din ardoarea ei, de a o înflăcăra, făcând-o să tresalte ca orice inimă încărcată de bucurie.

Ltiând mâinile Liudmilei şi strângându-le cu putere, îi spuse:

— Draga mea, ce bine e când ştii că în viaţa aceasta începe să se arate lumina pentru toţi oamenii, că lumina aceasta este, că va veni vremea când toţi o vor vedea şi toţi îşi vor scălda sufletul într-însa!

Faţa ei mare, plină de bunătate, fremăta; ocliii ii zâmbeau luminoşi şi sprâncenele se zbăteau deasupra lor, înaripându-le parcă strălucirea. Gânduri uriaşe o îmbătau şi în gândurile acestea punea tot zbuciumul şi tot focul inimii ei, tot ce o frământase de-a lungul vieţii, adunându-le apoi în cleştarul tare şi încăpător al cuvintelor ei luminoase. Ele se năşteau din ce în ce mai puternice în inima-i tomnatică, luminată de forţa creatoare a soarelui de primăvară, şi înfloreau tot mai bogate şi ardeau tot mai vii.

— E ca şi cum s-ar naşte un alt dumnezeu pentru oameni! Toate pentru toţi, toţi pentru toate! Aşa vă înţeleg eu pe voi. Voi sunteţi cu adevărat tovarăşi, sân-teţi fraţi, sunteţi copiii aceleiaşi mame – dreptatea!

Înecată de valul însufleţirii sale, ea se opri din nor, răsuflă adânc şi, desfăcându-şi larg mâinile ca pentru o îmbrăţişare, grăi:

— Când rostesc în gând cuvântul „tovarăş”, inima mea îi aude cum vin!

Dobândise ce vroia: chipul Liudmilei se învăpăie uimit, buzele-i tremurară şi lacrimi mari, limpezi, i se rostogoliră din ochi.

Mama o strânse cu putere la piept, râzând domol, cu un simţământ de blinda mândrie pentru biruinţa inimii ei.

Când îşi luară rămas bun, Liudmila o privi în ochi şi o întrebă încet:

— Ştii ce bine-i lângă dumneata?