II.
Aşa trăia şi lăcătuşul Mihail Vlasov, un om ursuz, păros, cu nişte ochi mici, care priveau bănuitor pe sub sprâncenele stufoase, cu un surâs răutăcios. Era cel mai bun lăcătuş din fabrică şi omul cel mai voinic din tot cartierul; era colţos cu şefii şi din această pricină câştiga puţin; nu trecea zi de sărbătoare să nu cotonogească pe cineva, din care pricină toţi îl ştiau de frică şi nimeni nu-l iubea. Au încercat unii să-l bată, dar nu le-a mers. Cum vedea că purced să tăbărască asupra-i, Vlasov punea mâna pe o piatră, o scândură sau un drug de fier şi, proptindu-se temeinic pe picioarele răşchirate, îşi aştepta tăcut duşmanii. Chipul lui, năpădit de sub ochi până la git de un caier de barbă neagră, şi mâinile-i păroase băgau lumea în sperieţi. Oamenii se înfricoşau mai ales de ochii lui mici străpungători,'care se învârteau ca două sfredele de oţel, încât oricine îi întâlnea privirea îşi dădea seama că se află în faţa unei puteri sălbatice, care nu ştie ce-i frica şi în orice clipă este gata să lovească fără milă.
— Ei, hai, căraţi-vă, netrebnicilor! – mugea cu glas înăbuşit. Prin cetina deasă a părului, care-i acoperea faţa, îi sticleau dinţii mari, galbeni. Oamenii se trăgeau înapoi spăimântaţi şi se împrăştiau, mor-măind neputincioase sudălmi.
— Netrebnicilor! – striga el tăios în urma lor, şi în ochi îi scânteia un zâmbet ascuţit ca o sulă. Apoi, ţanţoş, cu capul sus, cu o înfăţişare trufaşe, se lua după ei întărâtându-i:
— Ei, care are poftă să se cureţe?
N-avea poftă niciunul.
Vorbea puţin, şi-i plăcea grozav cuvântul „netrebnic”. Aşa le spunea şefilor de la fabrică şi celor de la poliţie şi tot aşa îi spunea şi femeii lui.
— Netrebnico, nu vezi că mi s-au rupt pantalonii? Deşi fecioru-său, Pavel, împlinise paisprezece ani, lui Vlasov îi veni poftă într-o zi să-i mai tragă o păruială aşa cum se deprinsese. Dar Pavel înşfacă un baros şi-i spuse tăios:
— Să nu te-atingi de mine…!
— Cum? – nu-şi crezu urechilor tatăl, înaintând către băiatul înalt şi subţiratic, întocmai ca o umbră care se lasă asupra unui mesteacăn tânăr.
— Destul! – rosti Pavel.
— De azi înainte nu mă mai las bătut…
Şi ridică barosul.
Tată-său se uită ţintă la el, îşi duse mâinile păroase la spate şi spuse rânjind:
— Bine…
Şi, pufnind cu năduf, adaose:
— Netrebnicule…!
Puţină vreme după aceea, el îi spuse nevesti-si:
— De azi-nainte să nu-mi mai ceri nici un ban! A.'e să te ţină Paşka…
— Şi tu ai să-ţi; bei toţi banii? – îndrăzni să întrebe femeia.
— Nu-i treaba ta, netrebnico! Am să-mi iau o ibovnică…
Ibovnică nu şi-a luat, dar de atunci şi până-n clipa morţii, vreme de aproape doi ani, nu s-a mai uitat la fiu-său şi nici n-a mai vorbit cu el.
Avea un câine, un dulău mătăhălos şi lăţos ca şi dânsul. In fiecare zi câinele îl întovărăşea până la fabrică şi în fiecare seară îl aştepta la poartă. în zilele de sărbătoare, Vlasov pornea să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut şi scormonea din ochi chipurile oamenilor ca şi când ar fi căutat pe cineva, iar dulăul se ţinea toată ziua după el, măturând pământul cu coada-i mare şi stufoasă. Seara se întorcea acasă beat, se aşeza la masă şi împărţea cu câinele mâncarea din strachină. Nu-l bătea, nu striga la el, dar nici nu-l mângâia niciodată. După cină, dacă nevastă-sa nu se grăbea să strângă îndată farfuriile, mătura cu latul palmei tot ce era pe masă, îşi punea dinainte sticla de votcă, îşi rezema spatele de perete şi, plecându-şi pleoapele, începea să urle cu glas răguşit şi cu gura până la urechi un cântec plin de amărăciune. Sunetele jalnice şi dogite i se împotmoleau în mustăţi, împroşcând firimiturile de pâine care rămăseseră agăţate în ele; lăcătuşul îşi netezea barba şi mustăţile cu degetele-i butucănoase şi-i zicea înainte. Cuvintele cântecului se închegau anevoie, tărăgănate şi nedesluşite, iar melodia era aidoma cu urletul haitelor de lupi iarna. Cânta cât avea votcă în sticlă; după aceea se trân-tea într-o rână pe laviţă, ori lăsa capul pe masă şi dormea aşa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea lungit lângă el.
Moartea i s-a tras dintr-o vătămătură. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat, negru tot la faţă, cu ochii închişi şi scrâşnind din dinţi. Uneori îi spunea ne-vesti-şi:
— Dă-mi şoricioaică, dă-mi otravă…
Doctorul a spus să i se pună cataplasme, adău-gând însă că e nevoie de operaţie şi că bolnavul ar trebui dus la spital chiar în ziua aceea.
li
— Du-te dracului, las' că mor eu şi fără voi… Netrebnicilor! – a hârâit Mihail.
Iar după plecarea doctorului, când nevastă-sa începu să-l roage cu lacrimi în ochi să se -lase operat, el strânse pumnul şi, ridicându-l ameninţător, îi spuse:
— Dacă mă înzdrăvenesc, o să fie vai de pielea ta! A murit a doua zi dimineaţa, taman în clipa când sirena îi chema pe muncitori la lucru. Zăcea în sicriu cu gura deschisă, dar cu sprâncenele încruntate. După dric, n-au mers decât nevastă-sa, fecioru-său, câinele, bătrânul beţivan şi hoţ Dănilă Vesov-şcikov, care fusese dat afară de la fabrică, şi câţiva cerşetori din cartier. Nevastă-sa a plâns cu lacrimi potolite, dar nu s-a întrecut cu firea; Pavel n-a plâns deloc. Oamenii din cartier, întâlnind convoiul pe uliţă, se opreau şi, făcându-şi semnul crucii, îşi dădeau cu părerea:
— Grozav s-o mai fi bucurând Pelagheia că i-a murit bărbatul…
Unii se grăbeau să facă anume deosebire:
— N-a murit, a crăpat…
După ce sicriul a fost acoperit cu pământ, oamenii au plecat, iar câinele a rămas şi, aşezându-se tăcut pe ţărâna proaspătă, a adulmecat îndelungă vreme mormântul. După câteva zile cineva l-a omorât…
