III

La vreo două săptămâni după moartea tatălui său, într-o duminică, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă. Bălăbănindu-se, îşi făcu drum cu greu până la laviţa din colţ şi, trântind cu pumnul în masă, întocmai cum făcea bătrânul, strigă către maică-sa:

— Mâncarea!

Mama veni lângă el, se aşeză alături şi-l îmbrăţişă, trăgându-i capul la pieptul ei. El însă, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivea strigând:

— Hai, maică, hai-degrabă…!

— Prostuţule! – îi spuse cu blajină mâhnire mama, învingându-i împotrivirea.

— Am să m-apuc şi de fumat! Dă-mi luleaua tatii… – mormăi Pavel cu limba împleticită.

Era cea dintâi beţie a iui. Votca îi istovise trupul, dar nu-i înăbuşise conştiinţa şi în capul lui stăruia întrebarea: „Oare-s beat? Beat cu adevărat?”

Mângâierile maică-şi îl stânjeneau, iar privirea ei tristă îl mişca până-n străfunduri. îi venea să plângă şi, ca să se înfrângă, căuta să pară mai beat decât era. Mama îi mângâia părul încâlcit şi jilav de sudoare şi-i spunea cu glas domol:

— N-ar fi trebuit să faci asta…

II apucă greaţa. O vreme vărsăturile îi scuturară tot trupul; după aceea mama îl culcă în pat şi-i puse pe fruntea palidă un ştergar ud. Se mai limpezise oarecum., dar sub el şi în jurul lui, toate se legănau ca pe valuri; îşi simţea pleoapele ca de plumb, iar în gură avea un gust amar şi greţos; se uita printre gene la maică-sa, la obrazul ei lat, fră-mântând un gând încâlcit: „Pesemne c-am luat-o prea de timpuriu. Ceilalţi beau şi n-au nimic; mie însă nu-mi prieşte.”

Glasul blând al mamei îi sună în ureche, venind parcă dintr-o mare depărtare:

— Ce sprijin o să am de la tine, dacă ai să te apuci de băutură…?

Băiatul strânse pleoapele şi răspunse:

— Toţi beau…

Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate; ştia şi dânsa că numai la cârciuma puteau să mai afle oamenii o fărâmă de bucurie. Şi totuşi îi spuse:

— Tu să nu bei. Destul a băut taică-tău! A băut şi pentru tine, iar pe mine m-a chinuit îndeajuns… S-ar cădea ca măcar ţie să-ţi fie milă de maică-ta.

Ascultându-i vorbele mâhnite şi pline de blândeţe, Pavel simţi cum îl învăluie aducerile aminte şi-şi dădu seama că tot timpul cât trăise tată-său, mama stătuse tăcută, neluată-n seama, veşnic zbuciumată, aşteptându-se în toată clipa să fie iarăşi bătută. în vremea din urmă, ferindu-se să dea ochi cu tată-său, Pavel stătuse prea puţin acasă, înstrăinându-se de mamă-sa, şi acum, trezindu-se cu încetul din beţie, se uita la ea cu luare-aminte.

Era o femeie înaltă, adusă puţin de spate, cu trupul sleit de munca fără istov şi de bătăi. Umbla fără să i se audă paşii, oarecum pieziş, cu un umăr împins puţin înainte, strecurându-se parcă prin casă, ca şi când s-ar fi temut să nu atingă vreun lucru. Faţa-i lată şi ovală, puţin umflată şi brăzdată de cute, era scăldată de lumina ochilor adumbriţi, neliniştiţi şi trişti, cum îi aveau mai toate femeile din cartier. Deasupra ochiului drept o cicatrice adâncă îi ridica uşor sprinceana, ba parcă şi urechea dreaptă era puţin mai sus decât cealaltă, încât chipul ei avea o expresie de continuă încordare, ca şi când ar fi fost mereu speriată, mereu cu urechea la pândă. Prin păru-i des şi negru sclipeau şuviţe argintii. Era o fiinţă blândă, tristă, supusă…

Lacrimile îi curgeau domol pe obraji.

— Nu mai plânge! – o rugă Pavel încet.

— Mi-e sete.

— Ţi-aduc îndată apă cu gheaţă…

Până să se întoarcă, Pavel adormise. Câteva clipe rămase lângă el; cana îi tremura în mână şi bucata de gheaţă se ciocnea uşor de buza de tinichea. Pu-nând cana pe masă, se lăsă tăcută în genunchi, în faţa icoanelor. In geamuri bătea năvalnic bezmetica larmă a vieţii de beţie din cartier. In seara de toamnă întunecată şi umedă, o armonică îşi împrăştia sunetele-i stridente; cineva cânta cât îl ţinea gura; altul răcnea ocări deşuchiate; glasurile necăjite şi ostenite ale femeilor erau pline de nelinişte…

Tn căsuţa Vlasovilor viaţa era acum mai potolită, mai tihnită decât înainte şi întrucâtva altfel decât în toate celelalte gospodării din cartier. Casa lor era aşezată la capătul străzii, pe malul nu prea înalt, dar prăvălatic al unei mlaştini. O treime din locuinţă era ocupată de bucătărie şi de o odăiţă, despărţite printr-un perete subţire; în odăiţa aceasta dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată cu două ferestre; într-un ungher era patul lui Pavel, în celălalt o masă şi două bănci. Câteva scaune, un scrin pentru albituri, o oglinjoară deasupra, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane în ungherul de sus şi atât.

Pavel făcu tot ce i se cădea unui adevărat flăcău: îşi cumpără o armonică, o cămaşă cu piepţii scrobiţi, o cravată în culori ţipătoare, o pereche de galoşi, un baston, ca să fie aidoma cu toţi tinerii de seama lui. Se ducea la petreceri, învăţă să danseze cadrilul şi polca, sărbătorile venea acasă beat şi de fiecare dată votca nu*i pria defel. Dimineaţa se scula cu dureri de cap, chinuit de arsuri, galben la faţă şi posomorit. ' într-o zi maică-sa îl întrebă:

— Ei, cum a fost ieri? Ai petrecut bine? El răspunse necăjit şi morocănos:

— Ia, o plictiseală de moarte! O să m-apuc mai bine de pescuit, ori îmi cumpăr o puşcă.

Muncea cu sârguinţă, nu lipsea de la lucru şi nu fusese amendat niciodată; era tăcut, iar în ochii albaştri, mari ca ochii maică-şi, i se citea o nemulţumire lăuntrică. Nu şi-a cumpărat puşcă şi nici la pescuit nu s-a dus; se vedea bine însă că părăsise „calea bătută de ceilalţi; se ducea tot mai rar la petreceri, iar în zilele de sărbătoare, cu toate că pleca de acasă, se întorcea totuşi cu desăvârşire treaz. Veghind cu grijă asupra băiatului, mama văzu că faţa lui smeadă se ascuţea tot mai mult, că în ochi avea o privire din ce în ce mai severă, iar buzele i se strângeau într-o schimă de o ciudată asprime. Părea că ascunde în sine o mânie mută împotriva cine ştie cui, ori că-l roade vreo boală. Odinioară mai veneau când şi când pe la el tovarăşi de-ai lui; acum însă, văzând că nu-l găsesc niciodată acasă, vizitele lor conteniră. Mama se bucura văzând că fecioru-său nu se mai înhăitează cu flăcăii de la fabrică şi că începe a se deosebi de ei, dar când îşi dădu seama că el căuta cu încăpăţânată stăruinţă să se smulgă cu totul din şuvoiul întunecat al vieţii şi să apuce pe un drum necunoscut, în sufletul ei se furişă un nelămurit simţământ de teamă.

— Poate că nu ţi-e bine, Pavluşa? – îl întreba mama uneori.

— N-am nimic, sunt sănătos tun! – răspundea el.

— Da' tare mai eşti slab! – spunea mama oftând. Pavel începu să-şi aducă acasă cărţi, pe care le citea pe furiş, şi după aceea le ascundea în tainiţe numai de el ştiute. Uneori îşi scotea însemnări din aceste cărţi pe câte un petic de hârtie, pe care de asemenea îl mistuia de îndată…

Mama şi feciorul se vedeau puţin şi, chiar când se vedeau, nu prea vorbeau. Dimineaţa el îşi bea tăcut ceaiul şi pleca la lucru, la amiază venea la masă, schimbau câteva vorbe lipsite de însemnătate, şi după aceea nu-l mai vedea nimeni până pe seară. Iar seara se spăla cu grijă, mânca, se afunda în cărţile lui şi citea până târziu. în zilele de sărbătoare pleca de dimineaţă şi nu se întorcea acasă decât noaptea târziu. Mama ştia că umblă prin oraş, că se duce la teatru, dar nici un prieten din oraş, nu dădea pe la el. I se părea că fecioru-său, cu cit trecea vremea, era tot mai tăcut şi în acelaşi timp băgă de seamă că uneori el folosea nişte cuvinte noi pe care ea nu le înţelegea, iar cuvintele celelalte, grosolane şi rostite cu ton aspru, cuvinte cu care era deprinsă, dispăreau treptat din vorbirea sa. în purtarea lui se iviră o mulţime de amănunte vrednice de luare-aminte: nu se mai scli-visea defel, se îngrijea mai mult de curăţenia trupului şi a hainelor, era mai liber şi mai vioi în mişcări şi întreaga lui înfăţişare era mai firească şi mai blajină. Toate acestea treziră în sufletul mamei o luare-aminte plină de nelinişte. Chiar în atitudinea lui faţă de dânsa se vădea o schimbare: uneori îşi mătura singur camera, în zilele de sărbătoare îşi făcea singur patul şi îndeobşte căuta să-i uşureze cât mai mult munca. Aşa ceva nu se pomenea în tot cartierul…

Într-o zi a adus un tablou, pe care l-a atârnat în perete; erau trei oameni, care mergeau încotrova, voioşi şi sprinteni, vorbind între ei.

— E Hristos după ce a înviat, în drum spre Emaus! – o lămuri Pavel.

Mamei îi plăcu tabloul, dar în sinea sa îşi spuse: „Pe Hristos îl cinsteşti, la biserică însă nu te duci…”'

Pe un raft frumos meşterit de un tâmplar, tovarăş cu Pavel, sporea mereu numărul cărţilor. Odaia avea acum o înfăţişare plăcută.

Maicâ-şi îi spunea „dumneata” şi „măicuţă”, iar uneori, vocea lui avea învăluiri de adevărată duioşie:

— Mamă, te rog să nu fii îngrijorată… azi am să mă întorc târziu acasă.

Mama se bucura, când îl auzea vorbind astfel, pentru că îşi dădea seama că în cuvintele lui era o simţire sinceră şi temeinică.

În sufletul ei însă neliniştea creştea zi cu zi. Şi cum timpul nu-i aducea nici o lămurire, inima i se strângea tot mai tare, presimţind că se va întâmpla ceva neobişnuit. Ba uneori simţea furişându-i-se în suflet o pornire de nemulţumire faţă de fecioru-său şi atunci gândea în sine: „Toţi trăiesc ca oamenii, numai el parcă-i un călugăr. Prea e mohorât pentru vârsta lui…”

Alteori îşi spunea: „Şi-o fi găsit vreo fată?”

Dar dusul fetelor la plimbare cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce câştiga.

Aşa au trecut săptămâni şi luni, aşa s-au scurs pe nesimţite doi ani de viaţă tăcută, ciudată, plină de gânduri nedesluşite şi tot mai apăsătoare temeri.

IV într-o seară, după cină, Pavel trase perdeaua la fereastră şi, aşezându-se pe laviţă, sub lumina lămpii de tinichea care spânzura deasupra capului, în perete, începu a citi.

Mama strânse farfuriile şi, când se întoarse din bucătărie, se apropie încet de dânsul. Ridicând fruntea, el o întrebă din ochi care-i era păsul.

— Nu, Paşa, n-am nimic, venisem numai aşa… – se grăbi ea să îngăimeze şi se depărta, mişcând stân-jenită din sprâncene. O clipă rămase neclintită, pe gânduri; apoi, vădit muncită de o frământare, îşi spălă cu grijă mâinile şi veni iarăşi lângă dânsul.

— Vreau să te întreb, – spuse ea încetişor, – ce tot citeşti tu acolo?

El închise cartea.

— Stai jos, măicuţă…

Mama se lăsă greoi pe laviţă lângă el şi rămase dreaptă, încordată, ca în aşteptarea unui lucru de mare însemnătate.

Încet, fără a se uita la dânsa, Pavel începu a-i vorbi, nu-şi dădea seama nici el de ce, cu glas aspru:

— Citesc cărţi oprite. Oprite, pentru că arată cum este cu adevărat viaţa noastră, a muncitorilor… Sunt tipărite în taină, pe ascuns şi, dacă le-ar descoperi la mine, m-ar băga la închisoare – la închisoare pentru că vreau să aflu adevărul. Ai înţeles?

Ea simţi deodată că i se taie răsuflarea. Se uita la fiu-său cu ochii holbaţi şi i se părea că în faţa ei stă un străin. Vocea lui suna altfel acum, era mai puternică, mai plină, mai răsunătoare. îşi trecea degetele peste mustaţa-i subţiratică şi pufoasă şi cu o privire ciudată, strecurată pe sub sprâncene, se uita ţintă într-un colţ al odăii. Ea se înfricoşa de soarta lui şi simţi o învăluire de milă faţă de el.

— şi pentru ce faci asta, Paşa? – îngăimă ea.

El îşi înălţă capul, se uită la ea şi-i răspunse liniştit, cu glasul scăzut:

— Vreau să aflu adevărul.

Glasul lui suna domol, dar hotărât; în ochi îi lucea

0 scânteie de îndărătnicie. Inima ei de mamă îi spuse în clipa aceea că fiu-său se dăruise pentru totdeauna unui lucru tainic şi înfricoşător. în viaţa ei toate

1 se păruseră de neînlăturat şi se deprinsese astfel să se supună fără a mai cugeta, încât acum, negăsind nici un cuvânt în inima-i care i se strângea de mâhnire şi durere, nu izbuti să facă altceva decât să izbucnească într-un plâns înăbuşit.

— Nu plânge! – îi spuse Pavel încet, cu duioşie, iar ea avu simţământul că în clipa aceea băiatul îşi lua rămas bun de la ea.

— Gândeşte-te numai ce viaţă ducem noi. Uite, ai împlinit patruzeci de ani, dar ai putea oare să spui că ai trăit cu adevărat? Tata te stâlcea în bătăi şi abia acum înţeleg că îşi descărca amarul pe spinarea ta, tot amarul unei vieţi care-l strivea, fără să-şi dea seama de unde venea răul cu adevărat. A muncit vreme de treizeci de ani; când a început el să lucreze, fabrica n-avea decât două corpuri de clădiri, şi astăzi are şapte!

Ea îl asculta cu teamă şi nesaţ. Ochii lui scânteiau luminoşi şi minunaţi; sprijinit cu pieptul de masă, se aplecase către dânsa şi, aproape atingându-i obrajii scăldaţi în lacrimi, îşi desfăşura în faţa ei cele dintâi gânduri ale lui despre adevăr, aşa cum îl înţelesese el. Cu tot elanul tinereţii şi cu ardoarea învăţăcelului mândru de cunoştinţele lui şi care crede cu sfinţenie în valoarea lor, Pavel vorbea despre lucruri care lui i se păreau limpezi şi vorbea nu atât pentru maică-sa, cât pentru a se cerceta pe el însuşi. Câteodată se oprea, căutându-şi cuvântul şi atunci vedea în faţa lui chipul mâhnit al maică-şi şi ochii ei blajini care îl priveau cu luciri şterse, înceţoşate de lacrimi. II priveau plini de teamă şi nedumerire. Ii era milă de maică-sa şi iarăşi începea să-i vorbească, dar acum grăia mai mult despre ea, despre viaţa ei.

— Ce bucurii ai cunoscut tu în viaţă? – o întreba el.

— Ce amintire frumoasă ţi-a rămas din trecutul tău?

Ea asculta şi dădea trist din cap, cuprinsă de o simţire nouă, necunoscută până atunci, dureroasă şi îmbucurătoare în acelaşi timp, o simţire care-i alina şi-i înviora inima atât de chinuită. Pentru întâia oară îi era dat să audă vorbindu-i-se despre ea, despre viaţa ei, şi vorbele acestea îi stârneau gânduri nedesluşite, demult adormite, trezindu-i cu încetul amintirea stinsă a unui simţământ de vagă nemulţumire faţă de viaţă, gânduri şi simţăminte din depărtata ei tinereţe. Vorbise şi dânsa pe vremuri cu prietenele ei despre toate acestea, dar şi ea şi ele se mulţumiseră numai să se plângă; nimeni nu încercase să le arate pentru ce era viaţa lor atât de apăsătoare şi de grea. Şi iată că acum fiu-său stă în faţa ei, iar ea ascultă tot ceea ce îi spun ochii, chipul şi cuvintele lui, şi îi tresaltă inima de bucurie şi este mândră de el, pentru că a înţeles cu adevărat viaţa maică-şi, pentru că îi vorbeşte de durerile şi de suferinţele ei, pentru că o compătimeşte.

Mamele n-au parte de milă.

Ştia asta. Tot ce-i spunea fiu-său despre viaţa femeii erau adevăruri amare, pe care ea le cunoştea prea bine şi de aceea simţea cum îi zvâcnea în piept un mănunchi de simţăminte ce-i încălzea tot mai tare inima cu alinări pe care nu le cunoscuse până atunci.

— Şi ce ai de gând să faci? – întrebă ea, întrerupându-l.

— Să învăţ şi după aceea să-i învăţ şi pe alţii! Noi, muncitorii, trebuie să învăţăm. Trebuie să aflăm, trebuie să înţelegem de ce e atât de grea viaţa noastră.

Se bucura văzând că în ochii lui albaştri, totdeauna severi şi -gravi, acum ardeau lumini de duioşie şi blândeţe. Pe buzele ei se ivi un zâmbet de blajină mulţumire, deşi printre cutele obrajilor se prelingeau

L încă lacrimile într-o uşoară tremurare. în sufletul ei se dădea o luptă între simţământul de mândrie pentru fecioru-său, care ştie să vadă atât de limpede suferinţele vieţii şi între simţământul de teamă, fiindcă nu putea să uite că-i atât de tânăr, că vorbeşte altfel decât toţi ceilalţi şi că a hotărât să înfrunte de unul singur vrăjmăşia acestei vieţi cu care şi ea şi toţi ceilalţi se obişnuiseră. Ar fi vrut să-i spună: „Dragul meu drag, ce ai să poţi.face tu singur?”

Ii era teamă însă, că după aceea nu va mai avea bucuria de a-şi putea preţui atât de mult feciorul, care deodată i se înfăţişase atât de înţelept… deşi în-trucâtva înstrăinat.

Văzând zâmbetul de pe buzele mamei, încordarea cu care îl asculta, dragostea din ochii ei, Pavel îşi spunea că izbutise s-o facă a înţelege adevărul despre care îi vorbise şi acest simţământ de tinerească mândrie pentru puterea cuvântului său îi sporea încrederea în propriile lui forţe. Înfierbântat, el îşi urma firul vorbei, uneori zâmbind, alte daţi încruntân-du-se; câteodată, în cele ce spunea el, răzbătea ura. dând cuvintelor un sunet de îndârjire şi atunci mama clătina speriată din cap şi întreba în şoaptă:

— Aşa să fie, oare, Paşa?

— Aşa! – răspundea el cu o hotărâre de neclintit.

Şi-i vorbea despre oamenii care, dorind binele poporului, semănau adevărul, şi tocmai de aceea duşmanii vieţii îi înhăţau ca pe nişte fiare sălbatice, îi aruncau în temniţe, îi trimiteau la ocnă…

— Am văzut şi eu asemenea oameni! – izbucni el cu înflăcărare.

— Sunt cei mai buni oameni din lume.

Mama însă, când se gândea la oamenii aceştia, simţea în inima ei o zvâcnire de teamă şi iarăşi voia să-l întrebe: „Aşa să fie, oare?”

Dar nu cuteza şi, ţinându-şi răsuflarea, asculta spusele lui despre oamenii aceia pe care ea nu putea să-i înţeleagă şi care îl învăţase pe fiu-său să gândească şi să vorbească lucruri atât de primejdioase pentru el. Intru târziu îi spuse:

— Nu mai e mult şi se luminează de ziuă; ar îi bine să te culci şi să dormi puţintel!

— Am să mă culc îndată! – încuviinţă el. Şi, aplecându-se către dânsa, o întrebă:

— M-ai înţeles?

— Te-am înţeles! – răspunse ea, într-un oftat. O podidiră iar lacrimile şi adaose printre sughiţuri:

— Ai să te prăpădeşti!

El se ridică, făcu câţiva paşi prin odaie, apoi rosti:

— Ei, uite, acum ştii ce fac şi unde mă duc; ţi-am spus totul! Te rog, mamă, dacă mă iubeşti, nu mă opri…!

— Băiatul meu drag! – izbucni ea.

— Poate că era mai bine pentru mine să nu fi ştiut nimic!

El îi luă mâna şi o strânse cu putere în mâinile lui.

Cuvântul „mamă”, pe care îl rostise cu atâta tărie şi căldură şi această neobişnuită şi ciudată strângere de mână o zguduiră.

— N-am să-ţi stau în cale cu nimic, – îl încredinţa ea cu glas întretăiat.

— Numai să te păzeşti, dragul meu, să te păzeşti!

Şi cum nu ştia să spună de care lucru anume trebuie să se păzească, adăugă cu mâhnire:

— Slăbeşti mereu…

Şi, cuprinzându-i trupul voinic şi zvelt într-o privire caldă, duioasă, începu a vorbi zorit, cu glas scăzut:

— Bine. Fie şi aşa! întocmeşte-ţi viaţa cum vrei, eu n-am să mă amestec. Atâta numai te rog: nu vorbi cu orice om, fără nici o fereală! Oamenii se urăsc unii pe alţii şi trebuie să te păzeşti de ei! Sunt lacomi şi pizmaşi. în orice clipă sunt gata să facă un rău. Când te-oi apuca să-i arăţi aşa cum sunt şi să-i judeci, au să prindă ură pe tine şi au să te răpună!

Pavel stătea în uşă şi asculta vorbele ei pline de amărăciune; când conteni maică sa, el îi răspunse zâmbind:

— Oamenii sunt răi, e adevărat. Dar de când am aflat că în lumea aceasta este un adevăr, mi se pare că şi oamenii sunt mai buni…!

Zâmbi iarăşi şi urmă:

— Cum s-a întâmplat asta, nu înţeleg nici eu! Când eram copil mă temeam de toţi oamenii; când m-am mai mărit, am început să-i urăsc, pe unii din pricina ticăloşiei lor, pe alţii nici eu nu ştiu pentru ce, aşa, fără o pricină anume! Acum însă toţi mi se par altfel. Să fie mila care glăsuieşte în mine? Nu pot să-mi dau seama; ştiu numai că mi s-a mai îm-blânzit inima de când am aflat că nu toţi sunt vinovaţi de ticăloşenia lor…

O vreme stătu tăcut, ca şi când ar fi ascultat un glas lăuntric; după aceea urmă domol, copleşit de gânduri:

— Şi iaca aşa îşi croieşte drum adevărul.

Cu ochii ţintiţi asupra lui, mama îi spuse aproape în şoaptă:

— O, doamne, tare te-ai mai schimbat, şi asta nu-i a bine!

După ce Pavel se culcă şi adormi, mama se sculă încetişor din pat şi se apropie de el. Dormea cu faţa în sus şi pe perna albă i se lămurea limpede chipul smead, aspru, cu trăsături îndărătnice. Cu mâinile strânse la piept, desculţă, numai în cămaşă cum era, mama se opri la căpătâiul lui; buzele i se mişcau fără glas, iar din ochi i se prelingeau încet şi rar, una după alta, lacrimi mari şi tulburi.

După aceea îşi reluară viaţa lor tăcută, simţin-du-se laolaltă foarte departe şi totodată foarte aproape unul de altul.

Odată, într-o zi de sărbătoare care se nimerise să cadă în mijlocul săptămânii, Pavel, pregătindu-se de plecare, o vesti pe maică-sa:

— Sâmbătă îmi vin nişte oaspeţi din oraş.

— Din oraş? – repetă marna şi deodată o podidi plânsul.

— Dar ce este, mamă? – întrebă Pavel cu nemulţumire.

Ştergându-şi faţa cu şorţul, ea răspunse suspinând:

— Nu ştiu, aşa…

— Ţi-e frică?

— Mi-e frică! – mărturisi ea.

El se aplecă şi, privind-o drept în faţă, îi spuse aspru şi răspicat, cum vorbea odinioară taică-său:

— Uite, frica asta e nenorocirea noastră! Iar cei ce ne poruncesc se folosesc de frica noastră şi caută să vâre şi mai straşnic spaimă-n noi.

Mama îi răspunse cu glas tânguitor:

— Nu te supăra! Cum să nu-mi fie frică. Toată viaţa într-o frică am dus-o, – mi-e sufletul năpădit de frică!

El îi răspunse cu glas potolit şi mai blajin:

— lartă-mă, dar altfel nu se poate 1 Şi plecă.

Trei zile mama se zbătu într-o adâncă îngrijorare; inima înspăimântată i se oprea parcă în loc, de câte ori îşi aducea aminte că în casa lor vor veni nişte oameni străini, înfricoşători. Doar ei erau cei care îi arătaseră feciorului ei drumul pe care mergea el acum…

Sâmbătă seara, Pavel se întoarse de la fabrică, se spălă, îşi schimbă hainele şi, plecând iarăşi, îi spuse ocolindu-i privirea:

— Dacă vin, spune-le că mă întorc îndată. Şi te rog să nu-ţi fie teamă…

Pe ea o podidi o sfârşeală în tot trupul şi se lăsă pe laviţă. Feciorul o privi posomorât şi-i propuse:

— Poate că ar fi mai bine… să te duci undeva? Ea simţi obida cuprinzându-i sufletul. Clătină din cap în semn de împotrivire şi spuse:

— Nu! De ce adică? Era către sfârşitul lui noiembrie. Peste zi ninsese; fulgi mărunţi şi deşi acoperiseră pământul îngheţat şi acum se auzea scârţâitul omătului sub paşii băiatului care se depărta. Afară întunericul de nepătruns se lipise de geam, ca un ochi neclintit, care pândeşte cu vrăjmăşie pe cineva. Mama şedea pe laviţă cu mâinile sprijinite şi aştepta cu ochii aţintiţi către uşă…

I se părea că nişte răufăcători îmbrăcaţi în haine ciudate se furişau prin beznă spre casă, încovoin-du-se şi strecurând priviri piezişe în toate părţile. Pe unul îl şi simţea cum dă târcoale casei, îl auzea pipăind şi bâjbâind pereţii cu mâinile.

Se auzi o şuierătură. La început pluti prin întuneric, şerpuind ca un şuvoi subţire, trist şi melodios, rătăci nehotărât prin beznă căutând parcă ceva, se apropie… şi, deodată, se mistui sub fereastră, ca şi când s-ar fi înfipt în peretele de lemn.

În tindă se auzi tropăit şi târşâit de picioare; mama tresări şi, înălţând sprâncenele cu încordare, se ridică.

Uşa se deschise. In odaie se ivi mai întâi un cap cu o uriaşă cuşmă miţoasă; după aceea, aplecân-du-se ca să nu se lovească de pragul de sus, se strecură încetinel un trup de vlăjgan care, desfăşurân-du-se în toată înălţimea, ridică fără grabă mâna dreaptă şi, după ce răsuflă cu mare larmă, din străfunduri, grăi cu glas puternic şi adânc:

— Sară bună!

Mama înclină din cap fără cuvânt.

— Da' Pavel nu-i acasă?

Cu mişcări domoale, omul îşi scoase scurta îmblănită, ridică un picior şi scutură cu căciula omătul de pe cizmă, repetă mişcarea şi cu piciorul celălalt, îşi azvârli căciula într-un ungher şi, cumpănindu-se pe picioroangele-i de lungan, intră în odaie. Se îndreptă către un scaun, îl cercetă, ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze că era îndeajuns de tare, în cele din urmă se aşeză şi, punându-şi palma la gură, căscă. Avea capul rotund ca o bilă, părul tuns mărunt, obrazul ras proaspăt, mustăţile stufoase şi cu vârfurile pleoştite. îşi roti cu luare-aminte ochii cenuşii şi bulbucaţi prin tot cuprinsul odăii, apoi îşi puse picior peste picior şi, legănându-se pe scaun, întrebă:

— E căsuţa voastră, ori staţi cu chirie? Mama, care se aşezase în faţa lui, răspunse:

— Stăm cu chirie.

— Nu-i prea grozavă! – îşi dădu cu părerea.

— Paşa vine îndată, aşteaptă-l puţintel! – îl rugă ea cu glas scăzut…

— Iacătă că-l adăst! – răspunse cu glas domol lunganul.

Liniştea lui, vocea blândă, faţa deschisă şi cinstită, toate laolaltă îi dădură mamei oarecare curaj. Omul o privea făţiş şi cu bunăvoinţă; în adâncul ochilor lui limpezi licărea o scânteie jucăuşă, iar întreaga lui făptură colţuroasă, puţintel adusă de spate şi cu picioarele atât de lungi, avea ceva hazliu şi atrăgător. Purta o bluză albastră şi nişte nădragi negri, vârâţi în cizme. Ea voia să-l întrebe cine e, de unde vine, de când îl cunoaşte pe feciorul său, dar tocmai atunci străinul se opri din legănarea lui şi, aplecându-se adânc către ea, o întrebă:

— Dar cine ţi-a zdrelit fruntea, nană?

Ii vorbise cu blândeţe, cu o sclipire de zâmbet senin în ochi, dar pentru femeie întrebarea însemnase o pricină de jignire. îşi strânse buzele şi, după un scurt răstimp de tăcere, întrebă cuviincios, dar cu răceală în glas:

— Da' ce te priveşte asta, maică? El se săltă cu tot trupul către dânsa:

— Nu te supăra, păcatele mele! Te-am întrebat pentru că şi maică-mea, cea care m-a luat de suflet, avea o zdrelitură la cap taman ca dumneata. O lovise, ca să vezi dumneata, ibovnicul cu un calapod, că era ciubotar. Ea spălătoreasă, el ciubotar. L-a găsit nu ştiu pe unde, după ce mă înfiase pe mine; l-a găsit spre jalea şi pacostea ei, că era un beţivan şi jumătate. Ce-o mai bătea, sărmana de dânsa! De groază mi se încrâncena carnea pe mine. Faţă de o mărturisire aşa de sinceră, mama se simţi dezarmată, ba chiar se mai gândi că Pavel ar putea să se supere pentru că răspunsese atât de neprietenos acestui om ciudat. Deci, cu un zâmbet de vinovăţie, lămuri:

— Nu m-am supărat, dar ai întrebat prea… aşa… de-a dreptul! E o amintire de la bărbăţelul meu, dumnezeu să-l ierte! Nu cumva eşti tătar?

Omul îşi bălăbăni scurt picioarele şi zâmbi atât de larg, că până şi urechile i se mişcară parcă mai înspre ceafă. Apoi rosti grav:

— Pân-acuma, nu.

— După grai, parcă n-ai fi rus! – îşi explică bănuiala, zâmbind şi ea, căci îi înţelesese tâlcul glumei.

— Graiul meu e mai dulce decât cel rusesc! – spuse musafirul, dând din cap cu veselie.

— Sunt hohol M din oraşul Kanev.

— Şi demult eşti prin părţile noastre?

— Apăi s-a împlinit anul de când am venit în târg, iar acum o lună am intrat la fabrică. Am găsit oameni tare de treabă, de pildă feciorul dumitale şi alţii ca el. Am să rămân aici, – adăugă el, ciupindu-şi mustaţa.

Mama era bucuroasă acum de cunoştinţa acestui om şi, în dorinţa de a-l răsplăti într-un fel pentru vorba pe care o spusese adineauri despre Pavel, îl întrebă:

— Poate vrei un ceai?

— Cum adică, să mă ospătez aşa, de unul singur? – zise el săltând din umeri.

— Las' să vie şi ceilalţi şi atunci poţi să ne tot ospătezi…

Vorbele acestea stârniră iarăşi în inima mamei temerile de mai-nainte.

Poreclă dată ucrainenilor, (N. red. rom.) „Ce bine ar fi să fie toţi ca el”, îşi spuse ea cu o dorinţă fierbinte.

Iarăşi se auziră paşi în tindă, uşa se şi deschise de îndată şi mama se ridică iarăşi în picioare. Spre mirarea ei însă, în bucătărie intră o fată de statură potrivită, cu o faţă simplă de ţărancă şi cu părul bălai împletit într-o coadă groasă. întrebă cu o voce aproape şoptită:

— N-am întârziat cumva?

— Nu, fii pe pace! – răspunse hoholul, care stătea în pragul uşii de la odaia din faţă.

— Pe jos venit-ai?

— Fireşte! Dumneata eşti mama lui Pavel Mihailovici? Bună seara! Pe mine mă cheamă Nataşa…

— Şi după tată? – o întrebă mama.

— Vasilievna. Iar pe dumneata?

— Pelagheia Nilovna.

— Ei, iată că am făcut cunoştinţă…!

— Da! – spuse mama cu un suspin uşor şi, zâm-bind, cercetă fata din ochi.

Ajutând-o să se dezbrace, hoholul o întrebă:

— E frig afară?

— Pe câmp e cumplit de frig! Bate-un vânt… Avea o voce plină, limpede, gura mică, rotundă şi toată făptura ei era durdulie, fragedă. Se dezbrăcă, îşi frecă tare obrajii rumeni cu mâinile-i micuţe, stacojii de frig şi intră cu grabă în odaie, tropăind zgomotos cu tocurile ghetelor. „Umblă fără galoşi!” îşi spuse mama.

— Da-a, – zise fata tărăgănat, biruindu-şi o înfiorare.

— M-a pătruns cam tare frigul… U-uf…!

— Uite, aţâţ îndată cărbunii în samovar şi ai să te dezmorţeşti cu un ceai fierbinte! – se însufleţi deodată mama, trecând cu grabă în bucătărie.…

— Numaidecât!

I se părea că o cunoştea demult pe fata aceasta şi că o iubea cu o caldă şi duioasă dragoste de mamă. Zâmbind, asculta cu luare-aminte cele ce se vorbeau în odaie.

f

— De ce eşti aşa de trist, Nahodka? – îl întrebă fata pe hohol.

— Ştiu eu?… – grăi el tărăgănat.

— Mă uitam adineauri la văduva asta, la privirea ei atât de blândă şi mi-a venit aşa, un gând: poate că şi mama o fi având ochii la fel cu ea. Ştii, mă gândesc adesea la maică-mea şi tot îmi vine a crede că trăieşte încă.

— Spuneai doar că a murit.

— A murit maică-mea, cea care m-a înfiat. Acum însă vorbesc despre mama mea, cea adevărată. Mă gândesc că o fi umblând cu cerşitul pe undeva, prin Kiev, că o fi bând votcă şi când s-o fi îmbătând, poliţiştii or fi lovind-o cu laba peste gură.

„Sărăcuţul de el!” gândi mama şi oftă. Nataşa începu a vorbi în şoaptă, cu grabă şi înfrigurare. Apoi se auzi iarăşi glasul lui puternic:

— Ehe, eşti încă tânără, tovărăşico, mai ai multe de învăţat. Să naşti un copil şi să faci din el un om – e grea treaba, darmite să-l mai şi înveţi ce-i aceea binele! Asta-i şi mai greu.

„Ian te uită!” se minună în sinea ei mama, cuprinsă de o puternică dorinţă de a-i spune omului acestuia o vorbă de mângâiere, dar tocmai atunci se deschise încet uşa şi intră în odaie Nikolai Vesov-şcikov, cunoscut de toată ' lumea ca un om peste seamă de ursuz, feciorul bătrânului hoţ Dănilă. Cum se ţinea totdeauna departe de lume, oamenii îl luau mereu în zeflemea. Mama îl întrebă mirată:

— Ce-i cu tine, Nikolai?

El îşi şterse cu palma lată obrazul ciupit de vărsat şi cu pomeţii ieşiţi, apoi, fără nici un cuvânt de bun găsit, întrebă cu glas înăbuşit:

— Pavel e acasă?

— Nu.

Prin uşa deschisă aruncă o privire în odaia din faţă şi după aceea intră spunând:

— Bună seara, tovarăşi…

„Şi ăsta?” se gândi mama cu ciudă şi rămase peste măsură de mirată când văzu că Nataşa îi întinde veselă şi bucuroasă mâna.

Apoi mai veniră doi flăcăi, aproape nişte băieţan-dri. Pe unul din ei îl cunoştea, era nepotul bătrânului Sizov – muncitor la fabrică; îl chema Feodor şi avea faţa lunguiaţă, fruntea înaltă şi părul creţ. Pe celălalt – un băiat sfios cu părul lins – nu-l cunoştea, dar nici el nu-i dădu nici o pricină de îngrijorare, în sfârşit veni şi Pavel însoţit de doi tineri pe care ea îi ştia, amândoi lucrători la fabrică. Băiatul îi spuse cu duioşie:

— Ai pus samovarul? Foarte bine, îţi mulţumesc!

— Să cumpăr poate o sticluţă de votcă 1 – propuse ea, neştiind cum să-şi arate mulţumirea pentru un lucru, pe care nu putea încă să şi-l lămurească.

— Nu-i nevoie! – răspunse Pavel, cu un zâmbet cald.

Deodată prin mintea ei trecu gândul că Pavel înadins o făcuse să creadă că adunarea aceasta e primejdioasă, ca să-şi râdă de temerile sale.

— Ăştia sârrt oamenii tăi prigoniţi de lege? – întrebă ea încetişor.

— Ăştia-s! – răspunse el, trecând în odaie.

— Măi, băiete, măi!… – îi răspunse ea, petrecân-du-l cu privirea până ce intră în odaie, iar în sine, adăugă plină de îngăduinţă: „Tot copil a rămas!”