XXVII I.

Mama văzu la capătul străzii un zid cenuşiu alcătuit din oameni ale căror chipuri nu se puteau desluşi şi care închideau intrarea către piaţă. Pe umerii lor sclipeau, subţiri şi reci, tăişurile baionetelor. Dinspre zidul acesta tăcut şi neclintit venea asupra muncitorilor o învăluire de gheaţă, pe care marna o simţea strecurându-i-se în piept, pătrunzându-i până în inimă.

Înghesuindu-se prin mulţime, ajunse în nndurile din faţă, lingă drapel, între oamenii pe care-i cunoştea şi care stăteau laolaltă cu mulţi necunoscuţi, sprijinindu-se parcă pe aceştia. îşi lipi umărul de ui, om înalt, cu obrazul ras proaspăt şi chior, care. ca s-o poată vedea la chip, trebui să-şi sucească gâtul.

— Ce-i cu tine? Cum te cheamă? – o întrebă e!

— Sunt mama lui Pavel Vlasov! – răspunse dânsa, simţind că îi tremură^gemmchii şi că buza de jos i se lasă fără voie către bărbie.

— Aha! —, făcu chiorul.

— Tovarăşi, – cuvânta Pavel, – toată viaţa – înainte! Noi altă cale nu cunoaştem!

Se aşternu o tăcere încordată. Steagul' se înălţă, se clătină şi, fâlfâind îngândurat deasupra capetelor, porni încet către cenuşiul zid de soldaţi. Mama tresări, închise ochii şi scoase un ţipăt. Din mulţime nu se desprinseseră decât patru oameni: Pavel, Andrei, Samoilov şi Mazin.

Glasul limpede al lui Fedea Mazin se înălţă lin în văzduh: cântă el.

Voi jertfa aţi căzut…

Tn lupta fatală.

ca două suspine pornite din străfunduri se ridicară celelalte voci, grave şi adânct, ducând cântecul mai departe. Păşeau înainte, bătând pasul cadenţat, şi un alt cântec plin de dârzenie se revărsă din piepturile lor hotărâte:

Voi u-aţi jertfit viaţa…

vibra vocea lui Fedea în văzduh, ca de cleştar… Pentru libertate…

cântau tovarăşii în cor.

— A-ha! – strigă cu înveninată bucurie cineva, care stătea deoparte.

— Vă cântaţi singuri prohodul, clinilor…!

— Dă-r la cap! – tună un glas mintos.

Mama îşi duse mâinile la piept şi, uitându-se în jur, văzu că mulţimea, care până atunci se revărsase năvalnic, potopind strada, acum stătea pe loc şovăitoare, privind nehotărâta la cei care porniseră înainte cu drapelul. Nu-i mai urmau decât vreo câteva zeci de oameni, dar şi aceştia, cu fiecare pas, ieşeau unul câte unul din rânduri, sărind la o parte, ca şi când drumul ar ii fost presărat cu foc şi le-ar îi ars tăinile.

Va pieri bunul plac…

prevestea cântecul prin glasul lui Fedea… Şi se va ridica poporul!

Îl sprijinea, hotărât şi neînduplecat, puternicul cor de glasuri.

Dar prin armonioasa desfăşurare a cântecului răzbăteau cuvinte rostite înfundat:

— Dă comanda…

— Pentru atac! – se auzi din faţă un strigăt ascuţit.

Baionetele săltară în aer, coborâră în jos, apoi îşi îndreptară vârfurile către steag, parcă zâmbind cu viclenie.

— Ma-arş! '

— Au pornit! – zise chiorul şi, vârtndu-şî mâinile în buzunar, se trase deoparte.

Mama privea fără să clipească. Valul cenuşiu de soldaţi se clătină şi, întins pe toată lărgimea străzii, înainta-nepăsător şi rece, purtând în faţă un pieptene cu dinţi rari de oţel, care sclipea ca argintul. Din câţiva paşi mari, mama iu lingă Pavel şi în aceeaşi clipă îl văzu şi pe Andrei păşind înainte, trecând în faţa iui şi acoperindu-l cu făptura-i de uriaş.

— Treci în rând, tovarăşe! – îi strigă Pavel cu glas aspru.

Cu fruntea sus, cu mâinile la spate, Andrei cânta. Pavel îl împinse cu umărul, strigându-i încă'o dată:

— Alături, în rând! N-ai dreptul! In frunte e drapelul!

— împrăştiaţi-vă! – răcni, cu glas piţigăiat, un ofiţeraş pirpiriu, despicând vierul cu sabia albă. înainta, bătând pas înalt, fără să-şi îndoaie piciorul din genunchi. Privirile mamei fură izbite de sclipirea cizmelor lui straşnic lustruite.

Alături, dar puţin mai în urina ofiţeraşului, păşea greoi un om înalt, ras, cu mustăţi stufoase, cărunte, îmbrăcat într-o manta lungă cenuşie, cu căptuşeala roşie, purtând pantaloni largi cu lampas galben. Ca şi Andrei, el ţinea mâinile la spate; ridicând sprâncenele groase şi cărunte, se uită la Pavel.

Copleşită de tot ce se petrecea acolo, sub ochii ei, mama îşi apăsa mâinile pe piept ca să-şi oprească un nestăvilit strigăt care o înăbuşea, gata să izbucnească cu fiecare răsuflare. Îmbrâncita din toate părţile, se clătina pe picioare, dar mergea înainte, fără să se mai gândească la nimic şi aproape nemaidându-şi seama de nimic. Simţea că oamenii din spatele ei se împuţinau mereu; valul cel rece îi izbea în faţă şi-i risipea.

Oamenii care purtau steagul roşu şi lanţul strâns de oameni cenuşii se apropiau unii de alţii, pas cu pas; acum se vedea lămurit chipul soldaţilor – un singur chip parcă – lat cât tot latul străzii, hâd, turtit, într-o fâşie prelungă, gălbuie şi mozolită, în care erau picuraţi, unii mai sus, alţii mai jos, ochi de toate culorile; iar în faţa fâşiei acesteia, baionetele îşi sclipeau îndârjit vârfurile ascuţite. îndreptate către piepturile oamenilor, înainte încă de a-i atinge, ele îi desprindeau unul câte unui din mulţime, destrămând-o.

Mama auzea în spatele ei tropăitul celor care fugeau. Glasuri sugrumate strigau cu îngrijorare:

— Să ne împrăştiem, băieţi…

— Fugi, Vlasov…!

— înapoi, Pavluha!

— Lasă steagul jos, Pavele! – spuse posomorit. Vesovşcikov. Dă-l încoa' să-l ascund eu!

Apucă prăjina şi steagul se aplecă îndărăt.

— la mina! – strigă Pavel.

Nikolai îşi trase mina, ca şi când l-ar fi ars ceva. Cântecul conteni. Oamenii se opriră, strângându-se roată în jurul lui Pavel, dar el îşi croi drum înainte.

Deodată se aşternu o tăcere adâncă, asemenea unui nor care, coborând pe nesimţite din văzduh, i-ar H cuprins pe toţi în înnegurata lui perdeluire.

Sub faldurile steagului nu mai rămăseseră decât vreo douăzeci de inşi; deşi erau atât de puţini, toţi se arătau deopotrivă de dârji. Mama se simţea împinsă către ei, atât de teama care o cuprinsese pentru soarta lor, cit şi de o nelămurită dorinţă de a le spune ceva fără să ştie nici ea ce anume…

— Ia-i aia din mână, locotenente! – spuse cu glas măsurat bătrânul cel înalt.

Şi, întinzând mâna, arătă către drapel. Micul ofiţeraş ţâşni către Pavel şi, apucând prăjina steagului, ţipă:

— Dă-i drumul!

— Jos mâna! – i-o reteză scurt Pavel cu glas puternic.

Steagul se clătina cu fâlfâiri împurpurate în văzduh, aplecâridu-se când la dreapta, când la stingă şi înălţându-se iarăşi drept. Ofiţeraşul sări la o parte şi se pomeni trântit la pământ. Nikolai se prelinse pe lingă mama, cu o iuţeală neobişnuită, cu braţul întins şi cu pumnul strâns.

— Înşfăcaţi-i! – răcni bătrânul, bătând cu piciorul în pământ.

Câţiva soldaţi se repeziră înainte. Unul din ei ridică patul puştii şi izbi; steagul zvâcni, se aplecă şi se mistui în mulţimea cenuşie de soldaţi.

— Ah! – strigă cineva cu durere.

Mama slobozi un răcnet de fiară rănită. Din mijlocul soldaţilor îi răspunse vocea limpede a lui Pavel:

— La revedere, mamă! La revedere, măicuţă dragă…

,E teafăr! Şi-a adus aminte de mine!” îşi spuse mama cu inima zguduită.

— La revedere, nană scumpă!

Ridicându-se în vâriuri ăi tluturând din mână, mania încercă să-i mai vadă o dată şi zări deasupra capetelor soldaţilor faţa rotundă a lui Andrei, care zârrabea şi o saluta.

— Dragii mei… Andriuşa L. Paşa! —strigă dânsa.

— La revedere, tovarăşi! – răsunară iarăşi -aceleaşi glasuri, ridicându-se din mijlocul soldaţilor.

Un ecou repetat în frânturi veni din toate partite. Li se răspundea de la ferestre, de undeva de sus, de pe acoperişuri.