XXVI.

Zilele treceau în goană una după alta, atât de repede, încât mama nu mai avea răgaz să se gândească ce are să se întâmple la Întâi Mai. Numai noaptea, când se lungea în pat, obosită de larma, zbuciumul şi alergătura de peste zi, o durere înăbuşită îi strângea inima: „De-ar veni mai repede.”

În zori, când sirena fabricii îşi slobozea mugetul ei obişnuit, Pavel şi Andrei îşi luau în grabă ceaiul şi gustarea de dimineaţă şi plecau, lăsându-i mamei o sumedenie de însărcinări. Şi, cât e ziua de lungă, dânsa se învârtea prin casă, copleşită de mulţimea de treburi pe care trebuia să le împlinească: fărea de mâncare, pregătea o pastă viorie pentru proclamaţii şi clei pentru lipirea lor pe ziduri; între timp, veneau mereu oameni care-i înmânau bileţele pentru Pavel şi piereau molipsind-o cu însufleţirea lor.

Manifestele prin care muncitorii erau chemaţi să sărbătorească ziua de întâi Mai erau lipite, aproape în fiecare noapte, pe garduri, ba chiar şi pe uşa pofiţiei; şi la fabrică nu era zi să nu se găsească răs-pândite peste tot locul Dimineaţa, poliţiştii porneau prin tot cartierul suduiud şi rupând foiţele viorii de pe garduri, dar la amiază răsăreau pe uliţi altele, îm-prăştiindu-se sub paşii trecătorilor. Agenţi secreţi, trimişi din oraş, se postau pe la colţuri, pipăindu-i cu priviri iscoditoare pe muncitorii ce treceau voioşi şi veseli de la fabrică la masă, şi înapoi. Tot cartierul se bucura, văzând neputincioasele zvârcoliri ale poliţiei şi chiar muncitorii mai vârstnici schimbau zâmbete între ei:

— Lucrează, nu glumă!

Pretutindeni se vedeau pilcuri de oameni, dezbătând chemarea care-i răscolise pe toţi. Viaţa se învolbura; în primăvara aceea, ea Ii se «rata tuturora mai interesantă, aducând fiecăruia ceva nou: unora o pricină mai mult ca să se înfurie şi să spumege împotriva răzvrătiţilor; altora o nedesluşită tulburare şi speranţă; şi, în sfârşit, altora, cei mai puţini la număr, însufleţită bucurie pe care le-o da conştiinţa că ei alcătuiau puterea menită să-i trezească pe toţi ceilalţi.

Pavel şi Andrei aproape că nu mai dormeau nopţile; se întorceau acasă abia către ziuă, cu puţin înainte de semnalul sirenei, amândoi palizi, răguşiţi, osteniţi. Mams ştia lă ei organizau adunări în pădurea de lângă mlaştină; ştia de asemenea că în preajma cartierului lor, din marginea oraşului, dădeau târcoale patrule călări, că agenţii mişunau peste tot, adulmecând, iscodind, înhăţând pe câte un muncitor şi percheziţionându-l, împrăştiind grupurile şi, din când în când, arestând pe câte unul. îşi dădea seama că Pavel şi Andrei puteau fi oricând arestaţi, ba ajunsese aproape să dorească lucrul acesta, pă-rându-i-se că aşa va fi mai bine pentru „?*- loi.

Asupra uciderii pontatorului se aşternu. ^ o tăcere ciudata. Poliţia locală făcuse cercetări vreme de două zile, interogând vreo zece oameni: după aceea însă, nu se mai interesase de crimă.

Măria Korsunova, care se avea tot aşa de bine cu poliţia ca şi cu cealaltă lume, stând într-o zi de vorbă cu mama, îi spuse, oglindind pesemne părerea poliţiei în această afaceie:

— Parca poţi să-l descoperi pe vinovat? In dimineaţa aceea, poate o sută de oameni l-au văzut pe Isai şi, din ei, cel puţin nouăzeci ar fi avut cuvânt să-i dea la cap. In cei şapte ani, cât a stat aici, n-a rămas om căruia să nu-i fi făcut vreun rău…

Hoholul se schimbase mult: era tras la faţă, iar pleoapele îi cădeau grele peste ochii bulbucaţi, acoperindu-i pe jumătate. O cută subţiratică îi brăzda obrazul de la nări până la colţurile gurii. Vorbea tot mai pu^in despre lucrurile şi treburile lor obişnuite; în schimb, izbucnea tot mai des'ântr-o însufleţită înflăcărare, care-i îmbăta pe toţi, vorbind despre vremea care avea să vină, despre luminoasa, minunata sărbătoare a triumfului libertăţii şi raţiunii.

Când cercetările cu privire la uciderea lui Isai au fost lăsate baltă, Andiei a spus, cu un zâmbet de mâhnire şi de silă:

— Cum nu se sinchisesc defel şi h-au nici o milă de popor, tot aşa de puţin le pasă şi de aceia pe care îi asmut ca pe nişte câini împotriva noastră. N-au nici o durere pentru credinciosul lor Iuda, ci se gândesc numai la argintii lor…

— Am vorbit destul despre asta, Andrei! – spuse Pavel cu hotărâre. Iar mama adaose cu glas domol:

— Apăi la asemenea putregai, o îmbrânceală a fost deajuns ca să se spulbere fără urmă!

— Aşa este, dar asta nu-ţi aduce nici o mângâiere! • – spuse posomorit hoholul.

Vorba aceasta o repeta adesea şi ea dobândea în gura lui un înţeles deosebit, atotcuprinzător, amar şi usturător…

Dar iată că veni şi ziua de Întâi Mai.

Sirena mugi, ca totdeauna, poruncitoare şi neînduplecată. Mama, care nu aţipise nici o clipă în noaptea aceea, sări din pat, aprinse cărbunii din samovarul pregătit decuseară şi dădu să bată, ca în fiecare zi, în uşa odăii lui Pavel şi Andrei, dar amintindu-şi parcă ceva, dădu din mână a deznădejde şi se aşeză la fereastră, cu faţa sprijinită în palme, de parcă ar fi durut-o măselele.

Pe cerul azuriu goneau pilcuri de nori albi şi trandafirii, ca nişte păsări uriaşe, înfricoşate şi zburătăcite de urletul asurzitor al sirenei. Mama urmărea goana lor, dar privirea îi era întoarsă asupra celor ce se petreceau în sufletul ei. Capul îi era greu, iar ochii, înroşiţi de noaptea de nesomn, îi erau uscaţi. O linişte ciudată i se lăsase în piept, inima îi bătea regulat, iar gândul i se oprea asupra lucrurilor de fiecare zi…

„Am pus samovarul prea devreme: o să scadă apa! Las'să doarmă astăzi mai mult, că sunt tare trudiţi amândoi…”

O fragedă rază de soare primăvăratică se furişă jucăuşă prin geam; mama îşi puse mâna în bătaia ei şi, când raza i se prelinse luminoasă pe mână, o mân-gâie încet cu mâna cealaltă, zâmbind îngândurată şi plină de duioşie. Pe urmă se ridică şi luă coşul de pe samovar, silindu-se să nu facă zgomot; se spălă pe faţă şi începu să se roage, făcând cruci mari şi şoptind ceva din vârful buzelor. Chipul i se însenină, iar sprinceana dreaptă începu a fremăta, acu' arcuin-du-se uşor pe frunte, acu' coborând deodată în jos…

A doua chemare a sirenei răsună mai încet,'mai şovăielnic, cu un tremur. în glasu-i răguşit, muiat de umezeală. Mamei i se păru că în ziua aceea urla mai prelung decât în celelalte zile.

Alături, în odaie, izbucni, limpede şi puternică, vocea lui Andrei:

— Pavel, auzi.

Careva din ei lipăi cu picioarele goale pe podea; după aceea se auzi un căscat prelung…

— Samovarul e gata! – îi vesti mama.

— Ne sculăm îndată! – răspunse Pavel cu voioşie:

— Iese soarele! – dădu ştire hoholul.

— Iar norii fug! Astăzi n-au ce căta pe cer…

Şi intră în bucătărie, cu părul ciufulit, cu faţa umflată de somn, dar plin de veselie:

— Bună dimineaţa, nană! Ai dormit bine? Mama veni lângă el şi-i spuse în şoaptă:

— Andriuşa, cată să* te afli în toată clipa lângă el!

— Nici o grijă I – şopti hoholul.

— Câtă vreme om fi împreună, să ştii că totdeauna o să mergem unul lângă altul!

— Ce tot şuşotiţi acolo? – întrebă Pavel.

— Nimic, Paşa!

— Spală-te mai bine, zice nana, c-o să se uite fetele la voi!” – răspunse hoholul, ieşind în tindă ca să se spele.

„Ridică-te iarăşi, popor muncitor!” începu să cânte Pavel, cu glas scăzut.

Ziua se însenina clipă cu clipă; norii se împrăştiau alungaţi de vânt. Mama pregătea cănile de ceai şi se gândea, clătinând din cap, cât de ciudat era totul: „Iacă, acum, dimineaţa, ei glumesc şi rid şi cine ştie ce-i aşteaptă la amiază!” Dar ea însăşi, fără să-şi dea seama cum, era liniştită, aproape veselă.

La ceai zăboviră mai mult ca de obicei, ca să mai scurteze aşteptarea. Şi, ca în fiecare zi, Pavel amestecă încet şi grijuliu zahărul în pahar şi pe urmă, cu aceeaşi luare aminte, îşi presără cu sare bucata de pâine – un colţ, cum îi plăcea lui. Andrei cotrobăia cu picioarele pe sub masa – niciodată nu izbutea să şi le aşeze dintru început cum trebuia şi, urmărind o rază veselă de soare care se răsfrângea din pahar pe tavan şi pe perete, începu a povesti:

— Pe vremea când eram doar un puşti, să tot fi avut vreo zece ani, ce mi-a venit mie? Hai să prind soarele cu paharul. Am apucat un pahar de fund. m-am apropiat tiptil şi trosc! cu el în perete! Ce să vă mai spun? Mi-am sfârtecat mâna şi pe deasupra am mâncat şi bătaie. După ce am mâncat bătaia, am ieşit în ogradă şi, zărind soarele într-o băltoacă – dă-i să-l calc în picioare! M-am stropit de glod până peste urechi. Pentru asta, am mâncat altă bătaie… Ce să fac? M-am apucat atunci să strig la soare:Uite, că nu mă doare, diavol roşcovan, nu mă doare deloc!” Şi tot mă strâmbam şi scoteam limba la el. Asta mă mai mângâia oarecum.

— Da de ce ti se părea că soarele-i roşcovan? – îl întrebă Pavel râzâd.

— Peste drum de noi stătea un fierar, care avea fata roşie şi barba roşcată. Era un om'tare bun şi vesel. Şi mi se părea că soarele seamănă cu el…

Cuprinsă de nerăbdare, mama îi tăie vorba:

— Mai bine spuneţi cum o să mergeţi astăzi!

— Când te apuci să vorbeşti despre lucruri hotă-râte dinainte, nu faci decât să le încurci! – răspunse Andrei cu blândeţe.

— Dacă ne-o aresta pe toţi, o să vină la dumneata Nikolai Ivanovici şi o să-ţi spună ce vei avea de făcut.

— Bine! – zise mama, suspinând.

— Hai mai bine să ieşim pe stradă! – propuse Pavel nerăbdător.

— Nu, mai bine să mai stăm olecuţă acasă! – îl sfătui Andrei.

— De ce să te bagi fără rost în ochii poliţiei? Te cunoaşte ea şi aşa destul de bine!

Fedea Mazin veni într-un suflet, strălucind de bucurie, cu pete roşii pe obraji. însufleţirea lui plină de neastâmpăr risipi plictiseala aşteptării.

— A-nceput! – spuse elVcu grabă.

— A-nceput sa se mişte poporul! Au dat buzna în stradă, cu nişte mutre, de parc-ar fi securi, nu capete de oameni. esovşcicov, Vasea Gusev şi Samoilov au stat toată vremea la poarta fabricii şi au ţinut cuvântări. Au izbutit să întoarcă acasă o mulţime de oameni! Să mergem! E ceasul zece…!

— Tndată! – spuse Pavel cu hotărâre.

— O să vedeţi, – adăugă Fedea, – după prânz, toată fabrica va fi în picioare!

Şi plecă în goană.

— Arde ca o lumânare de ceară în bătaia vântului! – zise mama încet în urma lui; apoi se ridică, trecu în.bucătărie şi începu să se îmbrace.

— încotro, mamă?

— Merg cu voi! – răspunse dânsa.

Andrei se uită la Pavel, ciupindu-şi întărâtat mustaţa. Pavel îşi potrivi cu o mişcare grăbită părul şi se duse la dânsa în bucătărie:

— Nu-ţi spun nimic, mamă… Şi nici tu să nu-mi spui nimic! E bine?

— Bine, bine! Hristos să vă aibă în paza lui! – murmură mama.

Când ieşi în strada şi auzi vuind în văzduh glasul înfierbântat şi nerăbdător al mulţimii, când văzu pretutindeni, pe la ferestrele caselor şi pe la porţi, pilcuri de oameni care îi petreceau cu priviri curioase pe Pavel şi pe Andrei, i se aşternu pe ochi o-ceaţa care, schimbându-se necontenit, era când verde-stră-vezie, când de un cenuşiu-închis.

Oamenii îi salutau şi salutul lor avea acum parcă ceva neobişnuit. Urechea ei prindea frânturi de vorbă rostite în şoaptă:

— Uite, ei sunt capii…

— Da, da, dar noi nu ştim cine-s capii…

— D-apăi că n-am spus nimic de rău! Undeva, într-o curte, cineva strigă cu întărâtare:

— O să-i prindă poliţia şi o să fie vai de ei!

— I-a mai prins şi altă dată!

Din dosul unei ferestre răzbi în stradă, înspăi-mântat, ţipătul de desnâdejde al unei femei…

— Vino-ţi în fire! Ce, eşti holtei?

Când ajunseră în dreptul casei lui Zosimov, care primea de la fabrică un ajutor lunar, fiindcă, în urma unui accident de muncă, rămăsese fără picioare, acesta scoase capul pe fereastră şi strigă:

— Paşka, o să-ţi sucească gâtul, ticălosule, pentru faptele tale! Ai să vezi tu…!

Mama tresări şi se opri locului. Strigătul lui Zosimov îi stârnise în suflet un simţământ de aprigă mânie. Privirea ei trecu ca o străfulgerare peste faţa mare şf puhavă a ologului; acesta îşi trase capul înapoi, su-dukid. Mama grăbi iarăşi pasul ca să-l ajungă.pe Pavel; ţinându-se în urma lui, se silea să nu rămână prea departe.

Pavel şi Andrei treceau înainte, ca şi când n-ar fi văzut nimic din ce se petrecea în jurul lor, ca şi când n-ar fi auzit strigătele care-i însoţeau. îşi vedeau de drum liniştiţi, fără grabă. Deodată fură opriţi de Mironov, un om în vârstă, aşezat şi foarte respectat de.toată lumea, pentru viaţa lui cumpătată şi cinstită.

— Nici dumneata nu lucrezi azi, Danilo Ivanovici? – îl întrebă Pavel.

— Nevastă-mea stă să nască. De altfel, e o zi cam neliniştită astăzi! – dădu lămurire Mironov, privindu-şi ţintă tovarăşii; apoi întrebă în taină:

— Măi băieţi, se aude c-aţi avea de gând să-i faceţi scandal directorului, să-i spargeţi geamurile.

— Dar ce, suntem beţi! – exclamă Pavel.

— O să mergem pe stradă cu steagul şi o să cân-tăm… atâta tot! – spuse hoholul.

— Ascultaţi-ne cântecele – în ele e credinţa noastră!

— Credinţa v-o cunosc eu! – zise Mironov îngân-durat.

— Am citit foile acelea. Eh, uite-o şi pe Nilovna! – exclamă el, privind-o pe mama cu ochi zâmbitori, inteligenţi.

— Nu c v/n va ai pornit şi tu la răzvrătire?

— Măcar acurn, înainte de moarte, să mă simt şi eu în voie, mergând în pas cu adevărul!

— Ia te uită! – spuse Mironov.

— Se vede treaba că-i adevărat ce se spune, că tu, adică, ai fi strecurat în fabrică broşurile oprite.

— Cine spidHHusta? – întrebă Pavel.

— De, aşa fflworbeşte! Ei, cu bine! Ţineţi-vă tare şi luaţi searrWpa n-o scrântiţi!

Mama râderr înfundat; îi părea bine că umblau asemenea vorbe pe seama ei. Pavel îi spuse zâm-bind:

— Te paşte închisoarea, mamă!

Soarele se înălţa tot mai sus, revărsându-şi căldura peste înviorătoarea prospeţime a acelei zile de primăvară. Norii pluteau agale, iar umbra lor, tot mai subţire şi mai străvezie, luneca lin, în fâşii uşoare, pe străzi şi pe acoperişurile caselor, învăluind oamenii şi curăţind parcă tot cartierul, ştergând deopotrivă colbul şi noroiul de pe ziduri şi acoperişuri, şi tristeţea de pe chipuri. Un suflu de voie bună răzbătea pretutindeni, iar glasurile răsunau mai puternice, acoperind huruitul depărtat al maşinilor.

Şi iarăşi răzbiră la urechile mamei vorbe de tot felul, pornind din toate părţile, de la ferestre, de prin curţi, unele târându-se, altele venind în zbor, unele tulburate şi înveninate, altele chibzuite şi pline de voioşie. Acum însă, ea ar fi vrut să le răspundă, să mulţumească, să lămurească, ar fi vrut să intre cu totul în viaţa ciudat de pestriţă a acelei zile.

După un colţ de stradă, într-o ulicioară îngustă, se adunaseră vreo sută de oameni şi din mijlocul lor se auzea vocea lui Vesovşcikov:

— Storc sângele din noi ca zeama din poama de coarne! – şi vorbele lui cădeau grele, ca de plumb, pe capetele oamenilor.

— Aşa e! – răspunseră câteva glasuri deodată, unindu-se într,-un strigăt puternic.

— Se străduie din răsputeri flăcăul nostru! – zise Andrei.

— Ia să-i dau o mână de ajutor!

Şi, răsucindu-se pe călcâie, înainte ca Pavel să-i fi putut opri, îşi înfipse trupul lung şi zvelt în mulţime, ca un sâredeluş într-un dop. In aceeaşi clipă, i se auzi glasul melodios:

— Tovarăşi! Lumea spune că pe pământ locuiesc fel de fel de popoaie: evrei şi nemţi, englezi şi tătari. Eu însă cred că nu-i tocmai aşa! Nu se află decâi două popoare, două seminţii, care nu vor putea să se înţeleagă niciodată: bogaţii şi săracii. Bogaţii nu se îmbracă şi nu vorbesc toţi la fel, dar dacă te uiţi cum se poartă ei, – fie că sunt francezi, nemţi sau englezi – cu cei care muncesc, vezi bine că pentru noi, muncitorii, toţi bogaţii sunt nişte başibuzuci, mânca-i-ar gâlca!

Cineva din mulţime începu să râdă.

— Iar dacă te uiţi în partea cealaltă, a muncitorilor, vezi că şi muncitorul francez, şi cel tătar, şi cel turc duc aceeaşi viaţă de câine, pe care o ducem şi noi, muncitorii ruşi!

Dinspre stradă veneau mereu alţi oameni şi, unul câte unul, întinzând gâtul şi ridicându-se pe vârfuri, se îndesau tăcuţi în ulicioară.

Andrei ridică glăsui:

— In alte ţări, muncitorii şi-au dat seama de acest adevăr simplu şi astăzi, în această luminoasă zi de întâi Mai…

— Poliţia! – strigă cineva.

Patru jandarmi călări întoarseră colţul străzii şi se îndreptau spre mulţimea din ulicioară, învârtind năgăicile în văzduh şi strigând:

— Împrăştiaţi-vă!

Încruntaţi, cu mânia zugrăvită pe faţă, oamenii se dădeau la o parte, în silă, lăsând loc de trecere pentru cai. Câţiva se căţărară pe garduri.

— S-au văzut porcii pe cai şi au pornit să grohăie; păzea din drum, că trec voinicii acum! – strigă un glas puternic şi plin de îndrăzneală.

Hoholul rămăsese singur în rnijlocul ulicioarei; doi cai veneau asupra lui, scuturând din cap. Se dădu deoparte; în aceeaşi clipă, mama îl apucă de mână şi-l trase după dânsa:

— Mi-ai făgăduit c-ai să stai lângă Paşa! Când colo, te bagi singur în gura lupului!

— Am gfiHP'! – îşi recunoscu vâna Andtei, zâm-bind.

Nilovna IFnţi deodată că o cuprinde o sâârşeală tulbure, chinuitoare, care, izvorând de undeva, din adâncul făpturii sale, o ameţea şi totodată îi stârnea în inimă ciudate şi schimbătoare învăluiri de bucurie şi tristeţe. Ar fi vrut ca sirena de amiază să-şi sloboadă mugetul cât mai degrabă. Ajunseră în piaţă. în ograda din jurul bisericii se adunase mulţime de oameni, unii în picioare, alţii chirciţi pe lângă ziduri; erau şi vreo cinci sute de tineri plini de voioşie şi mulţi copii. Toţi se frământau, întinzând neliniştiţi gâtul peste capetele celor din faţa lor şi uitându-se în toate părţile într-o vădită şi înfrigurată aşteptare. Se simţea un suflu de înălţare. Unii se uitau cu nedumerire, alţii se străduiau cu tot dinadinsul să se arate îndrăzneţi. Se auzeau voci de femei sugrumate şi abătute.

Bărbaţii le întorceau spatele mâniaţi, ba unii mai scăpau printre dinţi şi câte o înjurătură. Şi peste toată această mulţime pestriţă, plutea un tumult înăbuşit de zâzanie şi vrajbă.

— Mitenka! – se ruga un glas tremurat de femeie.

— Fie-ţi milă de tine!

— Lasă-mă-n pace!

Glasul cumpătat al lui Sizov răsuna liniştit şi convingător:

— Nu se cade să-i lăsăm pe cei tineri singuri, nu! Ei sunt mai înţelepţi decât noi, îşi croiesc viaţa cu mai multă îndrăzneală! Cine ne-a apărat copeica pe care ne-o iuau pentru mlaştină? Ei, tinerii! Asta nu trebuie s-o uităm! Pentru asta, ei au fost târâţi prin închisori, dar de câştigat, am câştigat noi toţi!

Sirena înghiţi în urletul ei toate glasurile oamenilor. Mulţimea se învolbură; cei ce stăteau jos se săltară în picioare. O clipă, toţi încremeniră într-o încordată aşteptare. Pe feţele multora se aşternu pa-} na rea.

— Tovarăşi! – se înălţă răsunător şi puternic glasul lui Pavel.

Mama îşi simţi ochii perdeluiţi de o ceaţă uscată, fierbinte, şi, dintr-o singură mişcare a trupului ei înviorat deodată, ajunse lângă fecioru-său. Toţi îşi întoarseră privirile către Pavel, strângându-se în jurul lui ca firicelele de pilitură de fier în jurul unui magnet.

Cu privirea aţintită pe faţa lui, mama nu-i vedea decât ochii mândri, cutezători, înflăcăraţi…

— Tovarăşi! Ne-am hotărât să spunem deschis cine suntem şi astăzi noi ridicăm'steagul nostru, steagul dreptăţii, al raţiunii şi al libertăţii!

O prăjină de lemn, albă şi lungă, se ridică deodată şi apoi se lăsă îri jos, despicând mulţimea în două şi mistuindu-se în mijlocul ei; peste câteva clipe, deasupra capetelor ridicate în sus, fâlfâi, ca o pasăre mân-dră, steagul poporului muncitor.

Pavel înălţă braţul; steagul se clătină; zeci de mâini se repeziră să-l susţină, cuprinzând lemnul în rotunjimea lui albă şi netedă; printre ele era şi rnâna mamei.

— Crăiască poporul muncitor! – strigă Pavel. Sute de glasuri îi răspunseră într-un strigăt puternic:

— Trăiască partidul social-democrat, partidul muncitorilor, partidul nostru, tovarăşi, patria noastră sufletească!

Mulţimea fremăta; prin rândurile ei îşi deschideau drum până la steag toţi cei care înţeleseseră semnificaţia lui simbolică. Fedea Mazin, Samoilov, fraţii Gusev se înşiruiră alături de Pavel; Nikolai îşi făcea loc vâslind din coate, cu capul aplecat înainte; o ceată de flăcăi cu ochi ca de jeratic, pe care mama nu-i cunoştea, se îmbulzi în jurul lui Pavel, îmbrâncind-o…

— Trăiască muncitorimea din toate ţările! – striga Pavel.

Şi ca un ecou pornit din mii de piepturi răsuna răspunsul mulţimii tot mai puternic şi mai plin de bucurie, contopindu-se într-un strigăt răscolitor.

Marna îl apucă de mână pe Nikolai şi pe un altul: o înăbuşeau lacrimile, dar nu plângea; picioarele îi tremurau şi, fremătând din buze, abia îngăima:

— Dragii mei…

Pe chipul ciupit al lui Nikolai înflori un zâmbet larg. Cu mâna ridicată în sus se uita ţintă la drapel, bolborosind ceva; apoi se întoarse deodată către mama şi, cuprinzând-o în braţe, o sărută şi începu să râdă fericit.

— Tovarăşi! – grăi hoholul, biruind vuietul mulţimii cu glasul lui melodios şi puternic.

— Noi pornim acum pe drumul Golgotei, în numele unui nou dumnezeu: dumnezeul luminii şi al adevărului, dumnezeul înţelepciunii şi al omeniei! Ţinta noastră e departe, dar cununile de spini sunt aproape! Cine nu crede în puterea adevărului, cine nu are curajul să lupte până la moarte pentru adevăr, cine nu are încredere în forţele lui, cine se teme de suferinţă – acela să se dea la o parte! Noi nu chemăm alăturea de noi decât pe cei care cred în izbânda noastră; cei care nu văd ţinta noastră – să nu meargă cu noi! Pe aceştia nu-i aşteaptă decât suferinţa! Strângeţi rândurile, tovarăşi! Trăiască sărbătoarea oamenilor liberi! Trăiască Întâi Mai!

Mulţimea îşi strânse rândurile. Cu o mişcare hotă-râtă, Pavel roti steagul în văzduh şi flamura roşie, scăldată în lumina soarelui, porni înainte, fâlfâind ca o chemare…

Să ne lepădăm de lumea veche… – răsună în văzduh vocea lui Fedea Mazin şi zeci de glasuri, unindu-se într-un puternic şi învăluitor talaz, intonară cântecui mai departe.

Să ne scuturăm praful ei de pe tălpi…!

Cu un zâmbet cald pe buze, mama păşea în urma lui Mazin, uitându-se peste capul lui, la Pavel şi la steag. în jurul ei, toate chipurile erau vesele şi toţi ochii îşi scânteiau feluritele lor culori. Pavel şi Andrei mergeau în frunte. Le auzea glasurile, care se îmbinau armonios; al lui Andrei cald şi învăluitor, al lui Pavel mai plin şi mai adânc:

Ridică-te iarăşi, popor muncitor, Hai la luptă, mulţime înfometată…!

Şi poporul venea în goana, în întâfnpinarea steagului roşu, strigând, încolonându-se şi pornind mai departe, laolaltă cu ceilalţi. Strigătele se pierdeau în glasul unit al cântecului, al acelui cântec pe care, odinioară, acasă, îl cântau mai încet decât pe toate celelalte şi care acum, în stradă, răsuna deschis, liber, revărsându-se cu o nestăvilită putere. Tn sunetele lui răsuna o voinţă dârză, de neclintit'şi, chemând cu hotărâre oamenii la drumul cel lung, către lumea de mâine, le vorbea deschis despre toate greutăţile pe care le vor întâlni în calea lor. In cântecul acesta se topea ca într-o uriaşă şi calmă vâlvătaie zgura întunecată a suferinţelor îndurate, bulgărele apăsător al îrământărilor de fiecare zi; iar blestemata teamă de orice înnoire se mistuia, prefăcându-se în scrum…

Un obraz de femeie, înfricoşat şi totodată scăldat în lumina bucuriei, se legănă o vreme în mulţime, alături de mama, iar un glas tremurător strigă printre sughiţuri de plâns:

— Miţea, unde te duci?

Mama îi spuse, fără a se opri din mers:

— Lasă-l, nu-ţi fie teamă! La început mi-a _îost şi mie teamă… acum al meu e acolo, în frunte. îl vezi pe cel care poartă steJgul? E fecioru-meu!

— Nenorociţilor! Unde vă duceţi? Acolo-i armata!

„ înşfăcând deodată braţul mamei cu mina ei osoasă, femeia csa slabă şi înaltă spuse într-o izbucnire:

— îi auzi cum cântă, draga mea? Şi Miţea cântă cu ei…

— N-ai nici-o grija! – îi şopti mama.

— Ceea ce iac ei, e lucru sfânt. Gândeşte-te că nici Hristos n-ar îi fost pe lume, dacă nu s-ar fi găsit oameni care să se jertfească pentru el!

Gândul acesta îi scăpărase deodată în minte şi o uluise, atât de simplu şi de limpede era adevărul pe care-l cuprindea. Privi faţa femeii care se agăţase de rnâna ei şi repetă, zâmbind cu mirare:

— Nici Hristob n-ar fi fost pe lume, dacă n-ar fi pierit oameni pentru el!

Sizov răsări deodată alături de dânsa. îşi scoase şapca din cap şi, legănând-o în ritmul cântecului, spuse:

— Eh, mamă, acum am pornit deschis, pe faţă, ai? Au făcut şi un cânt?c… şi ce mai cântec, mamă!… Ţarul cere soldaţi pentru ale lui armate Daţi-i dar feciorii noştri…

— De nimic nu se tem! – urmă Sizov.

— Şi fecioru-meu zace în pământ…

Mama simţi deodată că inima îi bătea nefiresc de tare şi rămase mai în urma. Se trezi îmbrâncită la o parte, înghesuită într-un gard; prin faţa ei se rostogolea un nesfârşit val de oameni; erau mulţi şi asta ii umplea sufletul de bucurie.

Ridică-te iarăşi, popor muncitor!

Părea că în văzduh răsuna o enormă trâmbiţă de aramă, trezind oamenii, dcşteptând în inimile unora dorul de luptă, într-ale altora o nelămurită bucurie, presimţirea unei vieţi noi, o arzătoare dorinţă de a afla ce se întâmpla ori stârnind în unele suflete fiorii unei vagi speranţe, iar în altele ridicând zăgazul care stăvilea răbufnirea puhoiului de încrâncenată ura, adunată de-a lungul anilor. Toţi îşi aţinteau privirile înainte, către vârful coloanei, unde fâlfăia în văzduh flamura rosif1

— M. Goiti – Mama

— Au pornit! – strigă cineva, cu glas înflăcărat.

— Bravo. Dăieţi!

Şi cuprins, pesemne, de un simţământ pe care nu-I putea lămuri în cuvinte obişnuite, omul trânti o sudalmă cumplită. în acelaşi timp, însă, izbucnea pe alocuri, în cuvinte de mânie, şuierând şi zvârcolindu-se ca o viperă, tulburată de şuvoiul de lumină care se revărsase deodată asupra ei, şi ura cătrănită şi oarbă a sclavului.

— Rătăciţilor! – strigă cineva de la o fereastră, cu voce dogita, anieninţând cu pumnul.

Şi un ţipăt străpunse ca un sfredel urechea mamei:

— Vă răzvrătiţi împotriva împăratului, împotriva maiestăţii sale ţarului?

Chipuri frământate se perindau prin faţa mamei; bărbaţi şi femei treceau grăbiţi laolaltă, în pas săltat şi, ca un întunecat puhoi de lavă, se revărsau de-a valma, vrăjiţi de cântecul acela care, în năvalnica lui dezlănţuire, îşi deschidea drum, răsturnând parcă tot ce-i sta împotrivă. Cu ochii aţintiţi către flamura roşie, caie acum se pierdea în depărtare, mama vedea ca aievea chipul feciorului ei, cu fruntea dăltuită parcă în bronz şi cu ochii străluminaţi de flacăra vie a credinţei.

Dânsa rămăsese acum în rândurile din urmă ale mulţimii, printre oamenii care păşeau agale, nepăsători, privind când şi când înaintea lor, cu interesul rece al spectatorului care ştie cum se va sfârşi spectacolul. Păşeau încet, vorbind domol şi deplin încredinţaţi de ceea ce spuneau:

— O companie aşteaptă lângă şcoală şi alta lingă fabrică.

— A venit şi guvernatorul…

— Adevărat?

— L-am văzut cu ochii mei! A venit! Cineva trase vesel o înjurătură şi adaose:

— Via să zică, a început totuşi să le fie frică de alde noi! Dacă au scos armata şi a venit şi guvernatorul!

„Dragii mei!” fremăta inima mamei.

Dar cuvintele acestea, pe care le auzea în jurul ei, cădeau reci şi fără vlagă. Grăbi pasul ca să se depărteze de oamenii aceia şi.trecu înainte fără greutate, pentru că toţi ceilalţi mergeau încet, alene.

Deodată, capul coloanei se izbi parcă de o împotrivire şi trupul ei, fără a se opri, se clătină cu un înăbuşit vuiet de nelinişte. Cântecul tresări parcă şi el, pentru ca apoi să răsune mai vioi şi mai puternic. In clipa următoare, însă, valul compact de voci scăzu iarăşi, târându-se parcă înapoi. Glasurile conteneau unul câte unul, părăsind corul. Numai câteva voci răzleţite ici şi colo încercau să ridice iarăşi cântecul în văzduh, să-l însufleţească din nou:

Ridică-te iarăşi, popor muncitor Loveşte „in duşmani, mulţime-nfometată…!

În chemarea aceasta, însă, acuma nu mai răsuna, cum răsunase până în clipa aceea, siguranţa întregii mulţimi contopite într-o singură fiinţă, ci se simţea parcă un fior de îngrijorare.

Neştiind ce se întâmpla acolo, în rândurile dintâi, mama îşi croia drum prin mulţime; răzbind înainte, întâlnea oameni care se trăgeau îndărăt; unii încruntaţi şi cu capul plecat, alţii zâmbind ruşinaţi, iar alţii iluierând a batjocură. Mama cerceta îndurerată toate aceste chipuri şi ochii ei întrebau, se rugau, chemau…

— Tovarăşi! – se înălţă deodată glasul lui Pavel.

— Soldaţii sunt oameni ca şi noi. Ei nu ne vor lovi! De ce să ne lovească? Pentru că aducem lumina adevărului, de care au nevoie toţi oamenii? Ei înşişi au nevoie de acest adevăr. Lucrul acesta ei nu l-au înţeles încă, dar nu-i departe ziua când vor veni şi ei alături de noi, când vor merge şi ei sub steagul libertăţii, iar nu sub steagul crimei şi al jafului. Dar ca să înţeleagă cu o clipă mai devreme dreptatea noastră, trebuie să mergem înainte. înainte, tovarăşi! Mereu înainte!

Pavel vorbea cu glas hotărât, cuvintele lui răsunau' răspicat şi limpede în văzduh, dar mulţimea se împuţina; unul după altul, oamenii apucau la dreapta ori la stingă către casele lor sprijinindn-se de garduri. Acum mulţimea avea forma unui clin, al cărui vârf ascuţit era Pavel; deasupra capului său flutura, ca o văpaie, steagul roşu a! poporului muncitor. Şi mai semăna mulţimea aceasta cu o pasăre neagră, care stătea la pândă, cu aripile larg desfăcute, gata să-şi ia zborul, iar Pavel îi era pliscul…