Munitii, cai si oameni, zvâcnim în lungi coloane,

cu mucegaiul ploaie, si somnul in ciolane.

Omizi lichefiate ne curg pe sub cămasă,

când burnita cleioasă pe pleoape ni se-ngroasă.

Hârâitor, oftatul îsi sparge-n piept coptura,

între gingii rămâne sleită-njurătura.

Si oameni, cai, munitii, călcăm bălosi de ploaie,

prin Rusia enormă, cu pântec de noroaie.

Bocancii sparti, prin pâlnii si gusi de iaduri, calcă

si pasul cară smârcul tot, halcă după halcă.

Mocirle despuiate, cu zburda desmătată,

sar moale si ne muscă, rânjind, de beregată.

Băltoacele se uscă pe noi si ni se-agată,

vâlvoaie si lepoase, de umeri si de viată.

Si noi călcăm-nainte, munitii, oameni, vite,

dormind, în mers, prin zeama mocirlei nărăvite,

pe când noroiul cască si, plescăind, se scoală,

plesnindu-ne obrajii cu drojdie de smoală.

Zbârlit, îsi umflă-n drumul truditelor compănii

spinările puhave si negre de jigănii.

Flămând, holbat la pândă, ca o ciudată fiară,

ne-nhată si ne trage în putreda lui gheară.

Ne cheamă, ne momeste, se gudură, ne suge,

ne linge si ne leagă cu lanturi si belciuge.

Cu duhnet ne sărută, ne scuipă, ne despoaie,

icnind, ne tencuieste cu lespezi de noroaie.

Toti suntem o mocirlă, din frunte la obiele,

parc-auzim noroiul cum clefăie sub piele,

cum plescăie în carne, cum fâsâie în oase,

si, flescăit, ne iese prin pleoapele vâscoase.

Si oameni, cai, munitii, zvâcnim in lungi coloane...

Se-nfundă cauciucuri si roti de camioane,

Si caii până-n oisti, si "trupa" până-n sale,

Si sufletul si viata, în mâzga asta moale...

Si noi călcăm-nainte, prin mlastinile oarbe,

hohotind, nămolul ne suge si ne soarbe,

ne bea si ne scufundă, adânc si lesiatic,

în leagănul lui muced si vânăt si sălbatic.

Colonia Manhaim, Octombrie 1941