Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă,
cu veacul si tăcerea în goluri verzi se varsă.
O simti cum vine parcă din moarte si uitare,
ducând sfâsietoarea vecie în spinare.
Rar, câte-un dâmb clipeste din geană sub un nor,
sau schioapătă, departe, un pom într-un picior.
Clocite, smârcuri negre spre zariste se lasă,
fierbându-si mormolocii sub lintita vâscoasă.
E-n tot o deznădejde, o dezolantă silă...
Cad din văzduh, bolnave, mari păsări de argilă,
si linistea se cască, setoasă, ca o fiară,
lingând pe margini cerul si apa lui amară...
In zori de zi, ca plumbul topit sfârâie golul
tăriilor si urcă, necrutător, pârjolul.
Pământul surd se coace si crapă sub văpaie,
si arsita-l scobeste cu gheara-n măruntaie.
Amiaza nemiloasă, din granita ei spartă,
veninul care arde prin ierburi si-l desartă.
Si aerul trosneste... si zările lesină...
Ci, deodată, stepa oftează in lumină.
Cu nările zvâcninde, adulmecând, tresare
si, lung miroase ploaia gonind din depărtare.
Din adâncimi mongole, din hău fără 'nceputuri,
cresc norii cu hangere de fulgere si cnuturi.
Vin hoarde de cenusă si clocotesc cazane,
bat vânturile stepa cu vinete ciocane.
Vecia urlă. Norii îsi leapădă tăciunii,
si mormăie si joacă ursoaicele furtunii.
Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goală.
Mânjind văzduhul, vântul îi card-n cârcă smoală.
Ies smârcurile-afară din gropnite si pleacă
să rupă clăi răzlete in goana lor buimacă.
Zbârlit, îsi umflă gusa si dusmănos, nămolul,
sub tunetele care se dau de-a rostogolul.
Imensă, stepa geme, se clatină si fierbe...
Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe
de stele si le-aprinde opalele mirate,
sus, peste amintirea furtunii destrămate.
O limpezime rece îngheată juvaere
si subtiază poduri de vis si de părere.
Iconostasul noptii se-naltă cu sfială,
si toată stepa-ncepe o rugă vegetală.
Un imn ciudat mijeste din santuri, din băltoace
Si numai dintr-un capăt de lume fără pace,
flămând, ca o lupoaică la pândă, tunul latră,
scuipându-si, peste basme, plămânii lui de piatră.
Saltz, August, 1941