A

        1A, a; lettre et voyelle a. „Prima literă din alfabetul român şi prima din cele cinci vocale clare ale limbei române. Atât ca semn, cât şi ca sunet, când se ia absolut, este de gen masculin: un a mic, doi a mici; când însă se pune cu una din vorbele l i t e r ă, s e m n, s u n e t etc., atunci se respectă genul acestor vorbe: litera a e tonică sau netonică” ( L. M. ).

        I. a, s e m n g r a f i c.

        1. Ca literă, a stă în fruntea alfabetului fenician şi a mai tuturor alfabetelor derivate, dintre cari numai în cel sanscrit şi-n cel latin el se numeşte prin însuşi sonul său: a, iar în celelalte are drept nume câte un cuvânt început prin a, de ex.

        semiticul aleph, de unde grecul alpha. În alfabetul cirilic al slavilor, trecut şi la români, această literă se cheamă azŠ, ceea ce însemnează „eu”. Diferitele forme ale lui a în paleografia română se pot vedea facsimilate în Cuv. d. bătr. I, p. 77. În curs de veacuri, românii din Carpaţi învăţau la a z, iar românii de la Pind îşi băteau capul cu a l f a.

        Lexiconul slavo-român, circa 1670 (ms. al Societăţii arheologice din Moscva): „ A z Š, la azbuchile sloveneşti numele slovei dentăšu, šar la limba slovenească loc-de-nume eu…” v. Azbuchi.

        — Azbucoavnă.

        — AzŠ.

        2. Întrebuinţarea lui a ca cifră pentru u n u l, trecând de la greci la slavi,de la slavi apoi, împreună cu cărţile bisericeşti, s-a întrodus la români şi a durat, mai mult sau mai puţin, până în secolul nostru. Spre a se deosebi de literă, peste cifră se punea deasupra semnul ~: ă. În combinaţiunea pentru u n s p r e z e c i se scria întâi a (1) şi după aceea ï (10), nu vice-versa ca în latinul XI. Preces de semnul sau , a în scrisoarea cirilică însemnează 1 000.

        Statistica Moldovei, 1591 (Arhivul ms. Petru-vodă, în Academia Română): „Tutuva ţinut ătaï (1311) oameni cu săraci…”

        3. În pipăiturile de ortografie româno-latină, începând de pe la finea secolului trecut, scriitorii s-au servit de a, fie simplu, fie duplicat, fie cu tot felul de semne, nu numai pentru sonul propriu a, dar şi pentru varietăţile aşa-numitei vocale confuze.

        A

        Astfel în Molnar, Şincai, Clain, Budai etc. vedem scris: cápraa, sanatòs, addeverátà tà láuda etc. Despre aceste sisteme ortografice, v. Cipariu, Principia, p. 301 sqq.

        şi Papiu, Tes. de monum. I, p. 92.

        Deja în secolul XVII, făcându-se încercări de a scrie româneşte cu litere latine, s-a întrebuinţat î pentru vocala confuză. Într-un act de la 1660 (Dim. Sturdza, în Col. l. Tr., 1877, p. 82), o nepoată a lui Mihai Viteazul iscăleşte: Pentru dialectul macedo-român, grafica greacă (Kavalliotis) admite a şi v, cea latină (Bojadschi) pe a şi î, aşa că vorba tată se scrie prin două feluri de a: t£tv sau tatâ.

        II. a, e l e m e n t f o n e t i c.

        1. Sub raportul fiziologic sau al foneticei generale, a este vocală prin excelinţă, căci i şi u trec prin y ( š) şi w ( Š) în sfera consoanelor, pe când a nu-şi perde niciodată natura sa muzicală. Vocalele e şi o se nasc din apropiarea între a şi i pe de o parte, între a şi u pe de alta, adecă e = % a + % i, iar o = % a + % u. Vocala confuză ă sau ä, vocală i n d i f e r i n t e, după cum au numit-o unii, este aceea din care se pot desfăşura şi la care se pot întoarce cele cinci vocale clare (v. Techmer, Phonetik I, p. 44).

        2. Sub raportul istoric sau al foneticei române speciale, neaccentatul a din mijlocul şi de la finea cuvântului scade mai totdauna la vocala confuză ă sau î ( î), ba chiar şi cel accentat când îi urmează o nazală ( n, m), iar mai vârtos urmându-i nazală şi o altă consoană: păgân= paganus, blând= blandus, lână= lana etc. Orice excepţiune de la această normă, dacă nu e un neologism, atunci trebui justificată prin vreo analogie, şi mai cu seamă prin acţiunea acomodativă a consoanelor şi vocalelor învecinate; de ex. la moldoveni în barbat sau calare, în loc de bărbat şi călare, netonicul a se mânţine prin înrâurirea combinată a licuidei şi a tonicului a din silaba următoare, pe când înfenomenul românesc general: feţe din faţe, judecăţii din judecatei, cărţi din carţi etc., tonicul a scade la e şi ă prin acţiunea următorilor e sau i. La începutul cuvântului, din contra, afară de cazul când precede nazalei însoţite de o altă consoană, ca în îmblu = ambulo sau înger = angelus, nu numai a se conservă, cu sau fără accent, ci încă, pe de o parte, iniţialul e tinde a trece în a, ca în acel =

        = ecc-ille, acest = ecciste, arici = ericius, aleg = eligo etc.; pe de altă parte, sunt foarte dese cazuri de prepoziţionalul a şi de un a curat inorganic, mai cu seamă în dialectul macedo-român: aumbră = umbră, asun = sono, alavdare = laudare etc., v. Miklosich, Lautl. d. rum. Dialekte I, p. 10 sqq. şi Cipariu, Gramm., 17 sqq.

        3. Sub raportul statisticei fonetice, mulţimea cuvintelor începătoare cu a, cari sunt nu mai puţine în latina şi-n fiicele neolatine din Occidinte, dă limbei române în alăturare cu graiurile învecinate slavice o fizionomie atât de individuală romanică, încât e ciudat că fenomenul n-a fost observat până acuma. În paleoslavica, dacă vom 84 scoate câteva vorbe împrumutate de la greci, nu vor rămânea decât vro zece cuvinte, A cel mult, începătoare cu a. Poloneşte, la şease tomuri din Linde, peste tot vro 4 000 pagine, abia 361/2 sunt consacrate literei A, ş-apoi chiar între acelea maioritatea cuvintelor sunt neologismi. Aproape aceeaşi proporţiune în aceleaşi condiţiuni ne întâmpină în marele dicţionar bohem al lui Jungmann. Serbeşte, la 850 pagine din Karadzi€, numai 81/2 aparţin lui A, în care întră în mare parte cuvinte de proveninţă turcă. Mai avuţi în această privinţă nu sunt nici bulgarii. La români, din contra, luându-se ambele dialecte, cel daco-român şi cel macedo-român, litera A ocupă materialmente a zecea parte din întregul vocabular. Proporţiunea creşte şi mai mult în vorbire, căci cuvintele cari se încep cu a, precum şi monosilaba a cu feluritele ei înţelesuri, sunt dintre cele mai întrebuinţate.

        Un frumos pasagiu din Cantemir, Chron. II, 65: „ Arată-se greutatea aceştii istorii:

        Mărturisim şi, nu fără puţină tânguială, ne cutremurăm de mare şi de nepurtat greuinţa care asupră-ne vine, căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclătite stau, şi multe şi împletecite împiedecături înnaintea paşilor ni se aruncă, carile şi paşii înnainte a-i muta ne opresc, şi calea chronicului nostru slobod a alerga tare astupă, şi ca troénii omeţilor, de vifor şi viscol în toate părţile spulberaţi şi aruncaţi, cărările céle mai denainte de alţii călcate atâta le acopăr şi le ascund, cât nu fără mare frică primejdia ni este ca nu cumva, pârtea rătăcind şi cărarea pe care a merge am apucat pierzând, cursul istoriei noastre în adânci vârtopi şi neumblaţi codri, de povaţă lipsit, să cadă, şi aşé la doritul popas şi odihnă să nu putem agiunge…” Sunt 135 cuvinte, din cari 19 cu a- adecă 1/7.

        Un ţăran din Prahova (Vălenii-de-Munte) vorbeşte aşa: „Hin-că ne cunoaştem ăla păla datâţia ai dă zile, am tot dat să mă riped pân’la dumneataacasă; că nam strigăt tare, – că mi-e glasu necăcios şi secăţiv, – ca sauzi daci dân ăi Bucureşti togmacolo la-nfundătură dă munte ceaveam să-ţi înşir; şi hindă-că nu mă ieartă nici timpu, nici păsurili, nici ali treburi să ghiu ieu pacolo, daia-ţi scrisei mai bine carte rumânească…” (Jipescu, Opincaru, p. 19).

        La 79 cuvinte, 15 cu a- adecă ceva ca 1/5.

        În termen de mijloc, se poate zice că în limba română după ambele dialecte a şeaptea parte din cuvintele în circulaţiune se încep cu a.

        La macedo-români în specie, grămădirea vorbelor cu amerge adesea până la urât. Bunăoară, pentru a ne spune că şoaricele sări în sus şi-n jos până ce într-o săritură ajunse la arborele, un basm de la Cruşova zice: „şoariclu arsărì arûp de arupăzână şi cu puţin arstrisărmintu ajunse sum arburle…” (V. Petrescu, Mostre II, p. 3).

        Deja vechii romani, din punctul de vedere estetic, erau supăraţi pe marea răspândire a iniţialului a, pe care Cicerone îl numeşte oareunde „littera insuavis-sima”. Scriitorii latini, prin măiestria stilului, îşi dedeau osteneala de a înlătura acest neajuns. În graiul poporului român, ca o reacţiune instinctivă contra mo-notoniei, în parte cunoscută neolatinilor din Occidinte şi chiar altor familii linguistice, consoanele h şi d se anină la iniţialul a fără nici un motiv etimologic.

        Aşa, pe de o parte, se aude: harbore, harc, harici, harmasar etc., mai cu preferinţă 85

        A acolo unde după a urmează r; pe de alta, generalmente numai în cântece: dalb, daleu, dalt, daşa, davut… v. H.

        — D.

        — Ea.

        — Oa.

        2A! interj. Unul din sensurile sale apare destul de bine în versul fabulistului Donici: „ A! ce năcaz, ce osândire!

        Asupra gânştelor ce crudă prigonire!…”

        ( Gânştile)

        Cu o adevărată melancolie, în Inima mea e tristă de Gr. Alexandrescu: „ A! cât de mult amară

        Viiaţa o să-mi pară!

        Minuturile – veacuri o să le socotesc;

        A orcării zi rază

        Noi lacrimi o să vază, Când pe streine ţărmuri strein o să trăiesc!…

        Durerea cea mai mare

        Nu poate să omoare;

        P-a mea care-a-ntrecut-o? dar tot nu poci să mor!

        A! de-i mai ţinea minte

        Atâtea jurăminte, Îmi vei păstra tu, poate, o urmă de amor!…”

        În exemplele de mai sus, a! cuprinde o părere de rău pentru ceva care nu trebuia să se întâmple. Cu sensul de mirare mai pronunţat, dar tot faţă cu un ce supărăcios: „Florica: I! când aş fi de capu meu, pre legea me, m-aş face vivandieră.

        Colivescu (viind pe portiţă): Florico…

        Florica: A! tot aici eşti?

        Colivescu (oftând): Tot, tot, păcatele mele…” (Alex., Florin şi Florica, sc. IV).

        Cu o supărare împinsă la furie: „Veveriţă rădică păharul şi închinând zise: «Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta!

        să stăpâneşti ţara în pace, şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gândul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a băntui norodul…»

        N-apucă să sfârşească, căci buzduganul armaşului, lovindu-l drept în frunte, îl oborî la pământ.

        — A! voi ocărâţi pre domnul vostru! strigă acesta…” (C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul III).

        Sensul fundamental al interjecţiunii a! este s u r p r i n d e r e a. În exemplele ce preced, surprinderea e întovărăşită şi chiar precumpănită de d e s p l ă c e r e.

        Se poate însă ca s-o însoţească mişcarea opusă de p l ă c e r e: „Arvinte: Mai întâi să ciocnim câteva pahare!

        Pepelea: Să ciocnim, giupâne! Noroc şi întru ceas bun!

        Arvinte: Amin. (bea) A! … bun îi…” (Alex., Arvinte şi Pepelea, sc. XI).

        A

        În vorbire, fiecărui sens şi fiecării adumbriri de sens corespunde o altă intonaţiune şi o altă durată.

        Interjecţiunea de uimire a! nu trebuie confundată cu interjecţiunea dedurere ah! după cum le confundă latineşte editorii lui Plaut şi ai lui Terenţiu, deşi în manuscripte figurează ambele exclamaţiuni. Dinarchus când sărută pe Phronesium: „ ah! hoc est mel melle dulci dulcius!…” ar fi mai corect de a citi: „ a! hoc est mel…”

        A pune aci ah! în loc de a! este ca şi când am face pe Arvinte, când bea şi-i place vinul, să zică: „ ah! … bun îi…” Între a! şi ah! fie latineşte sau româneşte, este o mare deosebire psicologică. Ambele însă nu sunt nici latine, nici române în parte, ci comune tuturor popoarelor. Cât pentru cea dentâi din ele, deschiderea gurei şi ieşirea din gâtlej a sonului a la vederea unui lucru surprinzător este un fel de gest vocal firesc al copilului şi al sălbatecului.

        v. Aa!

        — Ah!

        — Ahi!

        — Aho!

        — Ama!

        — Aos!

        — Au!

        3A pentru va, verb auxiliar la formarea viitorului singular de a 3-a persoană.

        E des în cântecele poporane, mai ales când forma întreagă va ar cere două silabe, de ex. se va…, îmi va…, îţi va etc., acolo unde metrul permite numai una: s-a…, mi-a, ţi-a…

        Balada Codreanul: „Pe Codreanul nu-l ierta, Că el capul ţia mânca Şi foc târgului ţia da Şi pe doamna ţia fura…”

        Balada Inelul şi năframa: „Aurul când sa topi, Să ştii, frate, c-oi muri…”

        Balada Mioriţa: „Fluieraş de os, Mult zice duios!

        Fluieraş de soc, Mult zice cu foc!

        Vântul când a bate, Prin elea răzbate…”

        Într-o comedie de Alexandri, o voroavă între doi ţărani: „Gheorghe: Îi privighetor măi, îi subprefect d-nu Răsvrătescu!… are putere, frate.

        A

        Veveriţă: Las’, cumătri, că de-al de Răsvrătescu se schimbă pe toate lunile. Ca mâni a vini altu şi nea zice alte poveşti…”

        În conjugaţiunea română existând un viitor propriu-zis sau afirmativ şi un viitor dubitativ cu funcţiunea de prezinte optativ, la cei vechi ne întâmpină uneori o frumoasă diferenţiare de sens între a şi va:

        Neculce, Cron. II, 310; „de a hi aşa, va da samă lui Dumnezeu…” În acest pasagiu, a este dubitativ, va e afirmativ.

        Cu sens dubitativ e şi mai obicinuită în popor contracţiunea lui va în o: „dacă no putea, no veni, şi so alege cu atât” ( L. M. ), prin care auxiliarul v o i r e se confundă foneticeşte cu auxiliarul a v e r e la preteritul de a treia persoană: „ o făcut” pentru „ a făcut”.

        v. O.

        — Au.

        — Voi.

        4A, verb auxiliar la formarea preteritului compus singular de a 3-a persoană: „ a venit, a fugit” ( L. M. ) în opoziţiune cu pluralul: „ a u venit, a u fugit”.

        Formă literară modernă, deja foarte înrădăcinată şi destul de nemerită, dar care e aproape necunoscută poporului şi vechilor texturi, unde ne întâmpină „ a u venit, a u fugit” sau „venit-a u, fugit-a u „ la singular şi la plural deopotrivă.

        În părţile Ţărei Româneşti pe unde se aude în grai a în loc de a u, el se întrebuinţează şi la plural, de ex.: „as-noapte a întrat luchi[i]-n zăvadă şa mâncat vo trei oi…” (T. Theodorescu, Ialomiţa, c. Lupşeanu).

        Tot aşa în dialectul istriano-român se zice „ a venit, a fugit”, dar nici acolo nu se face deosebire între ambele numere, ci a se aplică la plural ca şi la singular: „o votă foşta trei fraţ, doi orb şi ur na văjut…” (Miklosich, Rum. Untersuch. I, 78).

        Am spus că diferenţiarea „ a venit el – a u venit ei”, admisă în limba actuală literară, e frumoasă şi va rămânea; dar vreo raţiune etimologică ea nu are. Din latinul singular habet, poporan avet, s-a născut românul a u = av( et), şi tot a u = av( ent) trebuia să se nască din pluralul latin habent. În scurt, a u la singular, ca şi la plural, este unica formă română organică. Tocindu-se finalul u în grai, s-a tocit deopotrivă la ambele numere. Dacă n-ar fi a u la singular, poporul n-ar putea să aibă forma contrasă o, foarte răspândită: „el o venit, o fugit”, căci monosilaba a nu scade la o decât prin contact cu o consoană sau o vocală labială. – v. Au.

        — O.

        Macedo-românii, în adevăr, întrebuinţează pe a u numai la plural; însănici pentru singular ei nu cunosc pe a, ajutându-se în locu-i cu „are” şi mai ales cu „easte”: „easte fugitu”, „easte venitu”: „Eu din cor nu-mi mă despartu, Că-mi easte venit bărbatlu…”

        (V. Petrescu, Mostre II, 70)

        5A, partic. enclit. O vocală emfatică, care se acaţă: 1. la ăst, cest, acest, ăl, cel, acel, în cazurile direct şi oblic din ambele numere la masculin şi feminin: ăst-a, ăstui-a, 88 ăşti-a, ast-a, astei-a, aste-a, ăstor-a…; 2. la un, alt, atât, cât, în cazul oblic din A ambele numere şi genuri: unui-a, unei-a, unor-a…; 3. la mult, tot, amândoi, în cazul oblic plural masculin şi feminin: multor-a, tuturor-a, amânduror-a; 4. la nimene, în ambele cazuri ale singularului: nimene-a, nimenui-a; 5. la ordinalul masculin: al doile-a, al treile-a, al patrule-a…; 6. în fine, la mai mulţi adverbi: aici-a, aieve-a, alăture-a, purure-a, acum-a, atunci-a, pretutindene-a, asemene-a, aimintere-a, aşijdere-a, aiuri-a, nicăiri-a etc.

        În toate aceste cazuri emfaticul – a este netonic, întărind cuvântul fără a atrage accentul asupră-şi. Altfel e în aşa = aşia din aşì şi în abia din abì, unde nu e decât diftongirea vocalei scurte accentate, fenomen fonetic cunoscut limbilor neolatine, iar nu o particularitate morfologică proprie graiului român. De aceea vedem, de exemplu, că a s c h a lângă a s c h i există şi la reto-romani, pe când nicăiri în Occidinte nu găsim o paralelă pentru ăst-a lângă ăst sau pentru atunci-a lângă atunci.

        Tot astfel de o altă natură este iniţialul a în aşa, abia, atuncia, acesta, acela etc., adecă generalmente sau prepoziţiunea ad, sau acdin ecce ori eccum, sau vreun alt ingredient analog de asemenea romanic, pe care-l regăsim în dialectele neolatine occidentale: aquest, aquel, adunque, asi, abes…, unde însă – încă o dată – nu ne întâmpină nicăiri emfaticul – a, una din trăsurile cele mai caracteristice ale graiului românesc între limbile surori, nu numai în daco-româna, dar şi-n macedo-româna: atunci-a, aist-a, acest-a, aci-a, acel-a, alšur-a, a doile-a, a treile-a etc., şi chiar în dialectul istrian, atât de puţin studiat şi deja aproape dispărut: acmoce-a lângă acmoce, aiure-a lângă aiure, anci-a lângă anci, cel-a lângă cel, cest-a lângă cest şi altele.

        Emfaticul – a este pe deplin un element pronominal demonstrativ, un „cuvânt deictic” (deiktisches Wort), după expresiunea lui Miklosich ( Lautl. I, 5). El joacă în limba română, pe o scară mult mai întinsă, acelaşi rol pe care-l avusese în vechea atică lungul i în oØtos-… lângă oátoj, touton-… lângă toàton, tout-… lângă toàto, aØth-• , ™keinos-…, ™keinhs-… etc., cu acea deosebire că acesta din urmă îşi atrage accentul, pe când celalalt întăreşte demonstraţiunea fără a zgudui tonul. Chiar etimologiceşte, românul – a pare a fi de aceeaşi origine cu vechiul grec -i, căci forma-i primitivă nu e – a, dar – ša, care reapare în a i a = a-ia de la a şi-n a c e i a =

        = acea-ia de la acea, unde – inu este un adaos eufonic pentru înlăturareahiatului din aa şi aceaa, fiindcă româneşte hiatul în asemenea cazuri se înlătură nu prin – i- ci prin – usau – o- ca în stea-u-a s. stea-o-a, zi-o-a, basma-u-a etc. Conservându-se dară în a-ia şi-n acea-ia, primitivul – ša s-a redus pe aiuri la – a, întocmai după cum s-a redus la -’ a articlul nostru feminin postpozitiv din latinul illa, de unde prin muiare trebuia să fie ’ ša, nu ’ a. O dată primit pentru emfaticul – a prototipul – ša ( ya), ne găsim faţă-n faţă cu pronumele demonstrativ indo-europeu foarte cunoscut ya, ( ša), sanscrit ya( s), zendic ya, litvan ji( s), paleoslavic i, latin i în is, id etc., cu care deja Curtius ( Grundz., no. 606) a identificat pe emfaticul i al grecilor (v. Windisch, Relativpronomen, în Curt. Stud. II, 316). Prin urmare, un oØtos-… este paralel cu românul acest-a sau acel-a nu numai prin funcţiunea de demonstrativ emfatic, dar poate şi materialmente prin -… = – a, deşi românii n-au împrumutat această particulă de la greci. Să fie oare o rămăşiţă dacică?…

        A

        6A, article féminin adjectival.

        Denaintea adjectivului, singurul articlu feminin întrebuinţat în limba noastră literară veche şi nouă este c e a, tot aşa la istriano-români, iar la macedo-români a c e a: cea frumoasă, cea muşată, acea muşată „la belle”; în gura poporului însă, mai ales în Ţara Românească şi peste Carpaţi, circulează în multe locuri forma a, care aparţine în specie posesivului.

        Ne întimpină des la Anton Pann: „Şi în fuga lui a mare

        Îl prinzi cu mâna călare…”

        ( Prov. III, 107), unde nu diferă întru nemic prin sens de obicinuitul: „fuga c e a mare…”, macedo-româneşte „fuga a c e a mare…” „…ce o vrea, să facă:

        Bărbatu-i la toate ca mutul să tacă; Şi dacă găseşte vreun lă-mă-mamă, Nu vede, n-aude şi nu-i bagă-n seamă, De părere bună – pe care-ntâlneşte

        Îşi laudă casa, şi se fericeşte

        Că ea bărbat are bun peste măsură:

        Ca pâinea a bună…”

        ( Prov. II, 97)

        Se zice proverbial: „ei trăiesc împreună ca pâinea a bună…”, „e bun ca pâinea a bună: îi iei îmbucătura din gură…” (Pann, II, 135; III, 20).

        Cu particula emfatică – a, din a se face aia, şi atunci generalmente se lungeşte în graiul poporan şi adjectivul care urmează, dându-i-se articlul postpozitiv, astfel că în loc de „pâinea a bună” se aude: „pâinea aia b u n a „, cu sensul aproape superlativ de „foarte bună”.

        La plural este ale, adesea preces de prepoziţiunea partitivă d e.

        Pann, II, 100: „Vro câteva vorbe trânti după lege

        Dale nodoroase, ca nişte ciomege…”

        Ar fi totuna a zice: „vorbe de c e l e nodoroase”.

        Când la ale se acaţă emfaticul – a, atunci se adaugă mai totdauna articlul postpozitiv la adjectivul următor; de ex. iată cum vorbeşte un ţăran din Ilfov: „Mi-aduc aminte dă vorbele ei alea d u l c i l e ca mierea…”

        (I. Dumitrescu, Zmărăndiţa, p. 28).

        Sau într-un basm din Mehedinţi: „Apoi făcu o nuntă dalea î n f r i c o ş a t e l e: aşa nuntă ş-aşa veselie mai la 90 rar…” (Ispirescu, Legende, p. 344).

        A

        Pe alocuri, mai cu seamă în Banat şi-n partea sudică a Transilvaniei, a şi ale se aud aspirate ca ha şi hale sau chiar hăle, ori hâle. Într-un basm temeşean, reprodus cu toate particularităţile dialectale de cătră Picot ( Dialectes roumains, p. 30, 34): „Casa în carše şedše stăpâna găitanuluš îš tătă din oasše de om. În ša şedše numa o babă cu fata šeš ha frumoasă…” Şi mai jos: „Io mă duc naintše să văd tşinše o fost nšetršebnicu ahâla carše fură pre vârušca mšea şi tătše lucrurile šeš hâle frumoasše…”

        Deşi foarte răspândit şi chiar mai eufonic, articlul adjectival a (ăl) va rămânea totdauna un provincialism faţă cu forma literară c e a ( cel), comună tuturor dialectelor române.

        v. 7 A.

        — Ăl.

        — Cel.

        7A, pron. démonstr. fém.; celle, celle-là. Corespunde masculinului ăl. La genitivo-dativ face alei. În vechile texturi necunoscut; în graiul însă al poporului se aude adesea în Muntenia şi peste Carpaţi: „O-ntreb: Stano, ia ne spune, Că vrem să ştim a minune:

        Bărbatul tău ce fel fuse

        Acum cu noi când se duse?…”

        (Pann, Prov. I, 84)

        Locuţiunea „ a minune” a devenit stereotipă. În basmul Poveste ţărănească: „Orbul se minună şi zise fie-sei să se ia după dânsul a doua zi şi să vază da minune ce face argatul…” (Ispir., Leg., 263; cfr. ib., 54).

        Demonstrativul a nu trebui confundat din uşurinţă cu articlul adjectival a. În fraze ca cele citate de Dr. Obedenaru, de ex.: „muiere! dă-mi a sapă” ( Revue d.

        langues romanes, 1884, p. 142), traducerea „femme, donne-moi la pioche” e necorectă, ci cată a se traduce: „femme, donne-moi cette pioche-là” sau „la pioche que tu sais”.

        Demonstrativul a deveni parte integrantă în două numiri poporane de boale: ab u b ă „cancer” şi an e v o i e sau han e v o i e „epilepsie”, despre cari vezi la locul lor.

        La plural face ale, rostit mai adesea ali.

        „Te spală, te curăţeşte, Că merg să-ţi cumpăr cămaşe

        Ca să lepezi ale faşe…”

        (Pann, I, 157)

        Pentru şi mai multă demonstraţiune, când se pune singur sau după substantiv, demonstrativul a se adaogă cu emfaticul – a, devenind aia, ca şi în a c e e a din a c e a.

        La I. Bibicescu, Doine din Transilvania (Col. ms.), când un flăcău se plânge de iubitele sale:

        A

        „ A din deal s-a măritat, A din vale m-a lăsat, Şa din capul satului –

        Aia m-a dat dracului…”

        Tot acolo plângerea unei copile: „Străină-s, maică, străină

        Ca ş-o floare din grădină, Nici aia nu e străină

        Că-i pământ şi rădăcină”.

        … „Maică! străină ca mine

        Nu e nimenea pe lume, Numai cucul din pădure, Dar nici el nu e ca mine: Ş-ala are p-oarecine, Că mierliţa gălbioară

        Paia-o are surioară Şi pe sturzul gălbior

        P-ala-l are frăţior…”

        Jarnik-Bârsanu, Transilv., 198: „Numai biata ciocărlie

        Aia-mi cântă-n pribegie…”

        Proverb: „Culcă-te pe urechea aia…” (Pann, III, 30), care însemnează:ceea ce te aştepţi tu, nu se va întâmpla.

        Povestirea ţărănească din Ialomiţa (T. Teodorescu, c. Lupşeanu): „aseară, când vi-niam acasă, m-a muşcat căţeaoa lu moş Neagu de ñš-a rupt icrele dî la chicioru drept; d-oi prinde-o, o s-o bat cu vergeaoa aia dă hšer dî la puşcă pân-o striga la săpun…” Emfaticul aia, ca şi pronumii feminini a c e e a, a c e a s t a etc., funcţionează ades ca un neutru cu sensul de „hoc” sau „illud”.

        Aşa e în proverbul: „daia n-are ursul coadă” (Pann, III, 99), când se vorbeşte despre un om care a păgubit din prea mare lăcomie de a câştiga, aluziune la o anecdotă poporană despre urs: „ursul, fecior de popă – cum îi zice poporul – adecă fiinţă lacomă, şi-a pierdut coada mergând să vâneze peşte într-un lac, care a înghieţat prinzându-i coada sub ghiaţă” (D. Georgescu, Ialomiţa, c. Coşereni). – v. Urs.

        Un strigăt de danţ în Transilvania: „De ce joc, daia-aş juca, Mână, mână, măi!

        Pare că-s făcut aşa, Tot aşa, măi!”

        (Jarnik-Bârsanu, 362)

        A

        Prin acomodaţiune cu – š- emfaticul a din aia scade la e în forma aie, ae: „Nu e vorba aia, aie e vorbă…” (Pann, Prov. II, 134), se zice când cineva vorbeşte altfel de cum înţelegem noi.

        Proverb: „Omului de ce-i place, daie se-ngraşe…” ( ib., II, 81).

        La plural, emfaticul – a se acaţă la forma ale: „Ochii şi sprincenele, Alea fac păcatele!…”

        (Jarnik-Bârsanu, 8) sau: „Calul bun şi mândrele, Alea-mi mâncă zilele!…”

        ( Ibid., 15)

        În unele locuri, mai cu deosebire în Banat, demonstrativul a se aspiră în ha, de unde cu emfază haia, apoi cu prepozitivul a, forma ahaia; la plural: hale, hâlea, ahâle, ahâlea.

        Într-un basm temeşean (Picot, Dialectes roumains, 31): „acuma tše cunosc ca pre ahaša carše-š stăpâna îñimi mšele…”

        O notiţă din secolul XVII: „după seama cea mare am dat la o ruptore costande 2, după ahaša (ahaia) am dat la birul sforălor orţi 2, după ahaša (ahaia) am dat la altă rumtore costande 2…” ( Cuv. d. bătr. II, 615).

        Demonstrativul a, iar cu atât mai vârtos forma sa emfatică neutrală aia, pe care adesea, sub raportul energiei, n-o poate înlocui trisilabicul sinonim a c e e a, este menit, mai mult decât corespunzătorul masculin ă l şi ă l a, de a serăspândi în grai şi a se înrădăcina în literatură, fiind de pe acuma stereotip în unele expresiuni.

        Aşa, de exemplu, când ţăranul zice că cineva, şoptindu-i verzi şi uscate, îi toacă la ureche c î t e a l e t o a t e „ (Prahova, Vălenii-de-Munte), e peste putinţă de a pune pe „acele” sau vreun alt cuvânt în locul lui ale, şi ar fi însă păcat de a perde din limbă un asemenea idiotism.

        v. Al.

        — Ăl.

        — Lu.

        — Cel.

        — Ahaia.

        — Aia.

        — Hale…

        8A, art. fémin. possessif. Nu e tot una cu articlul adjectival a şi cu pronumele demonstrativ a, despre cari vezi mai sus. El corespunde masculinului a l şi se prepune numai: 1. posesivului propriu-zis: a mea „la mienne”; 2. numărului ordinal: a doua „la deuxième”; 3. genitivului: a omului „de l’homme”. Niciodată în gura poporului articlul posesiv nu se aspiră în ha, nu sufere trecerea lui a în ă şi nu se amplifică prin emfaticul – a, ca la articlul adjectival şi la pronumele demonstrativ: h ă l, h ă i, h a i a, a h ă l a, a h a i a etc. Afară de aceasta – două criterii nu mai puţin importante – articlul posesiv e comun tuturor românilor, iar nu sporadic, şi nici într-un caz nu poate fi înlocuit prin c e l ( c e a ).

        1. Denaintea pronumelui posesiv feminin: „această vacă este a mea”, la plural: „aceste vaci sunt ale mele”, pe când la masculin: „acest bou este a l meu”, „aceşti boi sunt a i mei”.

        A

        Totuşi în popor nu e rar de a auzi pe a denaintea posesivului de ambele genuri pentru ambele numere: „Ţăranii aice zic a mele în loc de ale mele, de ex.: «ale cui sunt caprele?» – « a mele; vor fi venit cinci capre a mele…» (R. Popescu, Mehedinţi, c. Cloşani).

        Tot aşa în Moldova, în Transilvania, în Banat.

        Dialectul macedo-român nici nu cunoaşte o altfel de construcţiune decât: a meu, a mei, a mele etc. (Bojadschi).

        2. Denaintea numărului ordinal de la 2 în sus: „ A doua zi iar, A treia zi iar, A patra zi iar

        Lucra în zadar!…”

        (Balada M-rea Argeş) „ A z e c e a „ cu sens de dare sau contribuţiune „decima, dâme”: Docum. moldov., 1639 ( A. I. R. I, 1, 94): „şi a z é c e a de an încă să dea Troiţénii…” „A doua oară” se contrage în limba veche într-un singur cuvânt:

        Moxa, 1620, p. 393: „atunce prâdarâ ruşii pre şchéi adoarâ…”

        În dialectul macedo-român nu există masculinul al, astfel că a se prepune dopotrivă ordinalului la ambele genuri, începând chiar de la 1: a întănša, a doilea şi a daoa, a treilea şi a treia, a patrulea şi a patra etc. (Bojadschi).

        3. Denaintea genitivului, când se concordează cu un nume feminin nearticulat: „vacă a lui Petru” sau „ a lui Petru vacă”, la plural: „vaci ale lui Petru” sau „ ale lui Petru vaci”, pe când la masculin: „bou a l lui Petru”, „boi a i lui Petru”.

        Cu toate astea, în popor şi-n vechile texturi a se întrebuinţează adesea denaintea genitivului concordat nu numai cu femininul plural, dar şi cu masculinul la ambele numere:

        Pravila Moldov., 1646, f. 17: „omulŠ învăţatŠ într-acestŠ meşterşugŠ a furtuşagului…”

        Ibid., f. 23: „cela ce va strica niscari bani a beséricii, care bani vor fi lăsaţ de cineva…”

        Docum. moldov., 1610 ( A. I. R. I, 1, 22): „un gard bătrân a Petricanilor înpreunâ cu a Ingâreştilor…”

        Moxa, 1620, p. 382: „în zilele lu Costantin înpăratŠ şi a Irinei…”

        Docum. mold., circa 1650 ( A. I. R. I, 1, 136): „Ţiganul šaste a mănăstirii…” Apocalipsul Apost. Paul, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 415): „deca apune soarele, toţi îngerii omeniloru, a bărbaţilor şi a muerilor, mergu la Dumnedzeu…” În dialectul macedo-român, denaintea genitivului, ca şi denaintea ordinalului, fie după un nume articulat sau nearticulat, singurul articlu cu putinţă este numai a, zicându-se dopotrivă: vaca a lu Petru, vali a lu Petru, callu a lu Petru, căllši a lu Petru; şi tot aşa nu numai la genitiv, dar şi la dativ.

        În dialectul istriano-român, cazul oblic se formează prepunând pe „lu” la nume A nearticulat, de ex. lu omu = a omului sau omului, lu omiri = a oamenilor sau oamenilor, lu casă = a casei sau casei… Denaintea unui l u se mai poate prepune a: a lu omu, a lu omiri, a lu casă etc. (Miklosich).

        Din cele de mai sus rezultă că daco-româna şi macedo-româna, până la un punct şi istriano-româna, nu numai întrebuinţează dopotrivă articlulposesiv feminin a ( al), dar încă în câte trele se manifestă şi-n mare parte s-a şi îndeplinit tendinţa de a reduce toate formele lui flexionare ( al, ai, ale) la singurul a, care astfel devine un articlu indeclinabil pentru ambele genuri şi numere; o tendinţă analoagă aceleia pe care englezii au şi reuşit s-o realizeze pe deplin cu articlul lor „the”, deşi anglo-saxoana avusese patru articli. Întrucât înţelegerea n-ar fi împedecată prin lipsa lui a l, a i şi a l e, poporul ar vrea bucuros să scape de acest prisos cam complicat, care însă e foarte elegant şi se petrifică din ce în ce prin limba literară.

        v. 6 A. – 7 A.

        9A, art. fémin. postpositif du substantif. Corespunde masculinului – lu, ’- l, – le. La cazul oblic singular: – ei, – ii, macedo-româneşte – ilši, – elšei; la plural direct – le, oblic

        — lor. Funcţionează ca articlu definit, acăţându-se numai la substantiv sau la o parte a cuvântului luată substantival, precum şi la adjectivul când se pune denaintea unui substantiv fără articlu: cas’-a „la maison”, frumoas’-a mea „ma belle”, frumoas’-a casă „la belle maison”, vorbire-a „le parler”.

        Afară de întrebuinţările sale normale, postpozitivul – a ne mai prezintă următoarele particularităţi sporadice importante: 1) funcţionează la singular ca articlu masculin; 2) articulează unele numi cu forma plurală; 3) în contact cu vocala finală a cuvântului înlăturează hiatul nu numai prin eliziune, dar şi printr-o vocală excrescinte; 4) în limba arhaică poate să articuleze infinitivul fără a-l substantiva.

        1. Deşi feminin, postpozitivul – a ţine totuşi loc de articlu masculin în: pop-a, genit. pop-ei „le prêtre”, niciodată popăl, la plural însă popi; tat-a, „le père”, uneori tatăl, plural taţi şi tătâni; băbac-a „le père”, genit. băbac-ăi, întocmai ca Anic-ăi de la Anic-a; nene-a, bade-a, bădiţ-a, genit. nen-ii, bad-ii, bădiţ-ăi „le frère ainé”, uneori badiul, bădiţul; şi în alte câteva, cari îmi scapă din memorie, dar aproape toate aparţin graiului copilăresc. În construcţiune cu adjectivul prepus, îşi reia rolul articlul masculin – l: „ înţeleptu-l popă, bunu-l tată, frumosu-l bade… Este remarcabil că limba română a conservat acestor cuvinte genul bărbătesc şi chiar articlul masculin la plural, dându-le articlul feminin la singular, pe când alte vorbe analoage prin terminaţiune şi prin sens bărbătesc au schimbat în acelaşi timp genul: o calfă, o slugă, o gazdă, ca în vechea franceză „la pape” în loc de „le pape” sau în provenţala „la propheta” pentru „el propheta”. Noi nu cunoaştem în limbile romanice ceva paralel cu un tată – tat-a – tat-ei – taţi-i. În albaneza însă există un paralelism, pe care-l vom cerceta la cuvintele Popă şi Tată.

        2. Este nu mai puţin interesantă întrebuinţarea articlului feminin singular în numile primelor cinci zile ale săptămânei; luni, marţi, miercuri, joi şi vineri, cari sunt neşte genitivi latini petrificaţi: Lunae sau Luni, Martis, Mercurii, Jovis, Veneris ( dies). Italieneşte în dialectul veneţian: luni, marti,mercore, zoba, venere, sunt 95

        A masculini, deşi zoba, la piemontezi giobbia, ar trebui să fie feminin prin originea sa din lat. Jovia ( dies). La toţi neolatinii din Occidinte zilele săptămânei sunt masculine, fiindcă masculin este acolo termenul general de „zi”: fr. jour, it. giorno, sp. dia etc.

        Din contra, termenul general de „sărbătoare” fiind feminin: „fête”, „festa”, „fiesta” etc., vedem franţuzeşte, bunăoară, devenind feminine numile unor sărbători curat bărbăteşti: la St. Georges, la St. Jean şi altele, pe când e masculin „dimanche”, măcar că după fonetica franceză finalul – che se poate naşte numai din femininul

        — ca. Genul termenilor speciali regulându-se dară în această privinţă după genul termenului general, iar româneşte termenul general „zi” fiind feminin, noi zicem într-o vineri, într-o marţi, ş-apoi: luni-a, marţi-a, mercuri-a, joi-a, vineri-a, unde – a nu poate fi altceva decât articlul postpozitiv. Tot aşa la macedo-români: luni-a, marţ-a etc. Este o simplă scăpare de condei, când Miklosich ( Rum. Unters. I, 60) vede în macedo-românul vinir-a = vineri-a pe emfaticul – a ca în acest-a.

        — v. 8 A.

        3. Postpozitivul a nu sufere hiat. La întâlnire cu ă şi u, îi elide: casa = cas-a =

        = casă-a, sau sora = sor-a = soru-a; şi-n acest caz devenea lung în limba veche, scriindu-se chiar uneori: casaa = cas° (v. 1 Aa). La întâlnire cu e, se contopeşte în diftong: vorbirea = vorbire-a, mergerea = mergere-a. La întâlnire cu un alt a, hiatul se înlătură prin excreşterea vocalei u sau o: steaua sau steaoa = stea-o-a, stea-u-a, abaua = aba-u-a, vălceaoa = vălcea-o-a. De asemenea la întâlnire cu i în cuvântul ziua = zi-u-a, sau zioa = zi-o-a, de unde – specimenul fiind unic şi poporul considerând în principiu numai pe – a ca articlu – s-a croit o formă nearticulată inorganică zio, întrebuinţată alături cu forma organică zi. În aparinţă, în acelaşi mod s-a născut nearticulatul pio din articulatul pioa = pi-o-a; în fapt însă aci n-a fost de loc vocală excrescinte, ci latinul pila, mai bine pilla contras din pisula, a trecut româneşte în pivă, cu v = ll ca în măduvă = lat. medulla sau stavă = medio-lat. stalla (v. Cuv. d.

        bătr. I, 303). Forma pivă se întrebuinţează până astăzi mai des decât pio. Apoi prin vocalizarea lui – vă în – o (cfr. vechi daco-român văduo = văduvă, iuo = macedor.

        iuvă etc.) avem forma pio, articulat pioa = pio-a. Vocala excrescinte o sau u dispare în flexiunea cuvântului după dialectul daco-român, măcar că în texturi vechi ne întimpină excepţionalmente, de ex. într-un document din 1571 ( Cuv. d. bătr. I, 251) genitivo-dativul singular vălceaoi = vălcea-o-ei în loc de vălcelei sau valcealei.

        Acest caz e obicinuit în macedo-româna: stea-o-lši, cura-o-lši, măsea-o-lši, şa-o-lši, sufrăncea-o-lši (Bojadschi, 22), deşi vocala excrescinte nu mai servă aci la înlăturarea hiatului, fiind numai o propaginaţiune de la nominativul articulat (v. H. Tiktin, Stud. z. rumän. Philol. I, 26).

        4. Postpozitivul a articulează nu numai pe infinitiv atunci când acesta se ia ca substantiv feminin flexibil: vorbire-a, vorbir-ii, vorbiri-le, vorbiri-lor, dar în limba veche el articula şi pe infinitivul funcţionând ca mod verbal.

        Exemplu de forma nearticulată:

        Neculcea, II, 227: „Şi aşa toţi boierii şi căpitanii au purces cela după cela pre rând a s e î n c h i n a r e şi au eşit afară; şi cum au eşit afară, au început a 96 î n c ă l e c a r e pre cai şi au purces cu toţii în gios; eară Petriceico-vodă au rămas A numai singur, numai cu Hăbăşescul hatmanul şi cu casa lui, şi au început a p l î n – g e r e şi a b l ă s t ă m a r e …”

        Exemple de forma articulată:

        Moxa, 1620, p. 362: „şi-i era gata sabiša a t ă š a r e – a în bošari…” Varlam, 1643, II, p. 17: „nu mai pârâsiša de-a î n v î ţ a r e – a, găndindŠ în mentša sa…”

        Pravila Moldov., 1646, f. 71: „căndŠ va lua mušarša al doile bărbat, socotind cumŠ celŠ dentăi šaste mortŠ, de va putša arăta înaintša gšudeţului cu mărturii ca acéle destonici de-a s î c r é d e r e – a …”

        Mai iată exemplul cel mai remarcabil, în care infinitivul scurtat figurează în concordanţă cu infinitivul întreg articulat:

        Prav. Mold., f. 72: „de va fi acel trimis om ca acela să fie destonicŠ de a-l p u t e a c r é d e r e – a …”

        Alte exemple vezi la Cipariu, Principia, p. 195–6, şi mai jos la prepoziţiunea infinitivală a.

        Acest fenomen este iarăşi fără paralelă în celelalte limbi neolatine.

        5. Încă o observaţiune. Postpozitivul – a, derivând din lat. illa, ar trebui să fie

        — ea (- ia), după cum şi este la pronumele personal ea = illa. Să nu uităm însă că latinul illa, trecând în limbile romanice ca articlu şi ca pronume totodată, s-a diferenţiat pretutindeni în două forme: franc. la şi elle, ital. şi span. la şi ella etc. În dialectul sicilian, anume cel palermitan, articlul devine tocmai a: a donna, a fimmina, a bedda… Româneşte o asemenea tocire fonetică era cu atât mai de aşteptat, cu cât articlul postpozitiv îşi perde individualitatea.

        v. 10 A.

        — Lu.

        — Le.

        — Ei.

        10A, préposition servant à marquer l’infinitif. Orice infinitiv, întrucât funcţionează ca mod verbal, este preces în dialectul daco-român de prepoziţiunea a: a f a c e, a s e f a c e, a f a c e r e, a s e f a c e r e, afară numai atunci când încetează de a fi infinitiv prin unire cu auxiliarii a m şi v o i: aş face, voi face, şi atunci când urmează după verbul p o t: pot face, şi după ş t i u: ştiu face.

        Acest a poate fi despărţit de infinitivul său prin unele elemente adverbiale şi pronominale monosilabice: a mai face, a ne mai face, a nu ne mai face, a nu ne mai tot face…, şi foarte des îşi asociază prepoziţiunile s p r e, p e n t r u, f ă r ă: spre a face bine, pentru a face rău, fără a face ceva, mai ales însă prepoziţiunea genitivală d e, cu care se uneşte în d ea sau d-a: de a face, de-a face, d-a face; iar în limba veche nu mai puţin des se întrebuinţa după a un infinitiv întreg articulat, adecă în loc de „a face” se zicea nu numai „ a f a c e r e „, ci încă „ a f a c e r e – a „.

        Exemplele de mai jos au în vedere numai cele trei întrebuinţări arhaice ale infinitivului a: 1. fără d e – şi cu infinitivul întreg nearticulat; 2. fără d e – şi cu infinitivul întreg articulat; 3. cu infinitivul întreg articulat şi cu d e -

        Pravila Munten., 1640, f. 19: „…surdŠ sau fišu de a treša nuntâ sau născutŠ întru amestecăcšune de sănge, de unii ca aceştea toţi să nu cutéze a s e c h e m a r e – a preoţi…”

        A

        Pravila Moldov., 1646, f. 57: „nu să va certa bărbatulŠ curvei de o va omorâ pre dănsâ înpreunâ cu cela -au curvit cu dănsâ; šarâ de va scăpa mušarša pănâ va ucide pe curvaršu, atunce orcăndŠ o va găsi atunce să o omoarâ, alegăndŠ să nu fie făcut pace cu dănsa, că daca va face pace nu šaste vréme d e – a o m a i u c i – d e r e – a …”

        Moxa, 1620, p. 352: „născu anume Alexandru, coconŠ fromoşel, şi-i fu milâ a-l p i š a r d e r e – a …”

        Neculce, II, p. 196: „cu căt vă veţi îndemna a c i t i r e pre acest letopiseţ mai mult, cu atăta veţi şti a vă f e r i r e de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a d a r e răspunsuri la sfaturi…”

        Pană armaşul din Târgovişte, 1627 ( A. I. R. I, 1, p. 14): „š-am văndut eu de a mea bună voe şi cu zapisul mieu să aibă a -ş i f a c e r e – a şi carte domnească de moşie…”

        Originea prepoziţiunii infinitivale a, natura în genere a infinitivului român şi funcţiunea articlului infinitival postpozitiv – a, se învederează pe deplin câtetrele prin următorul pasagiu din Psaltirea slavo-română a mitropolitului Dosofteiu, 1680, ps. CXLIX, punându-se în paralel cu contexturile grec şi latin: „… a f a c e răscumpărare întru păgâni, înfruntări în năroade; a l e g a pre-mpăraţâš lor în obedzi şi slăviţiš în cătuş la mânŠ de herŠ; a f a c e r e – a întru dânşiš gšudeţul cel scris…”

        În textul slavic, după care traducea Dosofteiu, sunt doi infinitivi în toată puterea cuvântului: sŠtvoriti şi sviezati, din cari unul e tradus dentâi prin „ a f a c e „ şi după aceea prin „ a f a c e r e – a „.

        Iată contexturile grec şi latin: „…toà poiÁsai ˜kdikhsin ˜n to‹j „…ad faciendam vindictam în natioœqnesin, ™legmoÝj ™n to‹j lao‹j nibus, increpationes în populis: ad altoà dÁsai toÝj basile‹j aÙtân ™n ligandos reges eorum în compedibus, pšdaij, kaˆ toÝj ™ndÒxouj aÙtân ™n et nobiles eorum în manicis ferreis: ad ceiropdaij sidhra‹j toà poiÁsai faciendum în eis judicium conscrip-

        ™n aÙto‹j r‹ma Ÿggrapton…” tum…”

        Infinitivul român funcţionează dară întocmai ca gerundiul latin în – dum, de unde-i vine materialmente prepoziţiunea a = lat. a d; pe când articularea lui, pe de altă parte, se apropie de forma greacă cu toà. Este însă mai cu seamă instructivă gradaţiunea, în care „ a facere-a” se pune aşa-zicând în concluziune după doi infinitivi nu numai nearticulaţi, dar încă scurtaţi: „ a face” şi „ a lega”, aşa că ultimul infinitiv se înzestrează cu un spor de energie, ca şi când s-ar zice: „ad faciendum-illud”.

        Cu prepoziţiunea d e, în Palia de la Orăştia, din 1581, Exod. XVII, 1 (ap.

        Cip., Princ., 195): „acolo n-avea nărodulŠ apâ dea b é r e – a „, unde latineşte: „non erat autem aqua populo a d b i b e n d u m „. Prin d e şi prin articulare, 98 românul „dea b e r e – a „ exprimă cu un fel de întărire: „de-ad bibendum-illud”.

        A

        Fără articulare, în traducerea reto-romană după dialectul de la Engadin: „qua non eira aua da b a i v e r …”, italieneşte: „acqua da b e r e „. – v. 9 A.

        Infinitivul „dea fire-a” figurează în limba veche ca un curat adjectiv indeclinabil cu sensul de „nobil”, cu care se poate alătura până la un punct infinitivul francez être, devenit substantiv şi chiar adjectiv, de ex. la Fénelon: „ô le plus ê t r e de tous les ê t r e s „, sau în vechiul drept feudal: „il est du lignage et e s t r e „ (Littré).

        Pravila Moldov., 1646, f. 18: „CăndŠ va fura neştine de sparge vreun zid sau uşe sau secrišu sau altâ asémenša acestora, de va fi făcutŠ acšasta dzua şide va fi o m Š d e r o d b u n Š, să-lŠ scoaţâ den loculŠ lui o samâ de vréme, acšasta să înţelége de va fi o m Š d e o c i n î, să-lŠ scoaţâ den ocinile lui cătâva vréme cătu va fi voša gšudeţului; šară de va fi omŠ mai de gšosŠ, să-l batâ ca pre unŠ furŠ şi să-lŠ trimiţâ la ocnâ cătâva vréme; šară de va fi făcutŠ acšasta noaptša şi de va fi cumŠ amŠ dzisŠ omŠ dea f i r e – a, să fie scos şi gonitŠ…”

        În acest pasagiu „om dea f i r e – a „ se comentează prin „om de rod bun” şi „om de ocină”. Italieneşte un sens foarte apropiat are e s s e r e „a fi” în vechile locuţiuni: „giovani d i grande e s s e r e „, „moglie d i piccolo e s s e r e „, „nel e s s e r suo è rispettato da tutti” (Tommaseo). – v. Fireş.

        — Hireş.

        — Fire.

        Prepoziţiunea infinitivală a – nu şi articlul infinitival a – este romanică generală, deşi în limbile neolatine occidentale a dispărut astăzi aproape cu desăvârşire sau a devenit rară. În vechea franceză e încă foarte deasă. La Villehardouin: „alerent a veoir Constantinople”; la Chartier: „estoient nes seulement a boire et a manger”; la Froissard: „se doubterent de lors corps et de lors biens a perdre” etc. (v. Godefroy, Dict. d. l’anc. langue franç. I, l-2). În italiana, denaintea infinitivului se întrebuinţează atât a precum şi compusul d e – a contras în d a. Românul „om d e – a fire-a” cu înţelesul din Pravila lui Vasile Lupul s-ar putea zice italieneşte: „uomo d a onorare”. Treptata ştergere a infinitivalului a la neolatinii din Occidinte e cu atât mai puţin de mirare, cu cât chiar la noi poporul îl înlocuieşte mai adesea în grai prin conjunctiv, iar macedo-românii l-au perdut de tot, astfel că numai printr-o construcţiune conjunctivală ei pot traduce pe daco-românul „ a face”, „dea face”, „ a facere”, „dea facere”, fără ca să mai vorbim de arhaicul postarticulat „dea facere-a”.

        În balada Păunaşul codrilor: „Puse prunca a c î n t a, Codrii pusera s u n a …” macedo-româneşte: „Şezu feata s ă c î n t ă, Curiile ahurhiră s – a r s u n ă …”

        (Petr., Mostre II, 10)

        În balada Mănăstirea Argeş: „Pân-om hotărî

        În zid d e – a z i d i

        Cea-ntâi soţioară…”

        A macedo-româneşte: „Până ţe s-apofăsim

        Tu stismă s ă s t i s m u s i m …”

        ( Ibid., 125)

        Un paralelism perfect cu infinitivalul daco-român a ni se înfăţişează în englezul t o: „ a face” = „ t o make”. Se ştie că anglo-saxonii nu aveau infinitiv,pe care-l înlocuiau printr-un gerundiu, de unde englezii şi-au tras o formă infinitivală, prepuindu-i pe t o „ad” prin imitaţiune după franco-normandul à. În acest mod englezul „ t o make”, întocmai ca şi românul „ a face” reprezintă pe latinul „ad faciendum” (v. Marsh, Hist. of engl. language, p. 47). Ceva mai mult, în viul grai poporul englez întrebuinţează des: „ f o r t o „ = „spre a” sau „ d e a”, de ex. for to make = de a face. E adevărat însă că un infinitiv analog există şi în limbile scan-dinave: „ t i l a t „ sau „ f o r a t „, literalmente „ d e a d „, încât în engleza poate să fie o influinţă romanică şi daneză totodată.

        11A (DE- D-); préposition marquant surtout un mouvement vif ou continu. Sub raportul formei, această prepoziţiune a ajuns a fi neseparabilă de prepoziţiunea d e, astfel că numai grafica le mai desparte în d e – a sau d – a, pe când în grai ambele închipuiesc o strânsă unitate d e a sau d a, întocmai ca italianul d a, compus din aceleaşi elemente latine d e – a d; sub raportul semnificaţiunii, exprimă în genere o m i ş c a r e v i e sau p r e l u n g i t ă, şi tocmai de aceea: 1. face parte integrantă din aproape toate numirile j o c u r i l o r c o p i l ă r e ş t i; 2. urmează după verburi cu sensul de m e r g e r e, a p u c a r e, s ă r i r e şi orice fel de u m b l e t. Această prepoziţiune nu trebuie confundată nici cu d e – a denaintea infinitivului (v. 10A), unde ambele ingrediente sunt foarte separabile şi unirea lor mai adesea e facultativă, nici cu simpla prepoziţiune a, despre care vorbim mai jos (v. 11A, 12A) şi care numai într-un mod incidental îşi poate asocia pe d e.

        Alexandri, Poez. pop., 393: „Giocurile copiilor români sunt foarte diverse; ele se numesc: dea mijoarca, dea brăzdiţa, dea puia-gaia, dea bastonul, dea halea-malea, dea sâta cumetrei, dea boul, dea balanea, dea dracul, dea baba-oarba, dea ţencuşa, dea ineluş-învârtecuş”.

        Tot aşa în Muntenia: „Jocurile copilăreşti sunt da vaca, da ulceluşele, da petrecu, da dovlecei, da portiţa, da robul, da mărul putred, da fetele furate, da sulul, da purceaua, da pământul furat, da muierea în târg, da varza înghieţată şi targă, da moara, da gaia, da ţurca, da ineluş, da dăsăgeii, da rischitorul, da gâsca cu bobocii, da boul, da ciosvârta, da pânza încurcată, da mija şi mija alergată, da petricelele, da lupul cu oile, da cârligelele şi altele” (D. Negoescu, Dâmboviţa, com. Pietroşiţa).

        De asemenea peste Carpaţi: „Pe aice jocurile copiilor se cheamă: dea hoborocul, dea surduca sau dea cotca, dea scăpătorile, dea boata, dea tri-sprijonitele, dea cucelea, dea şinterul, 100 dea pitelea, dea purcica, dea stata, dea ţiganul, dea păretele şi dea iucra, dea A orgeanul sau dea ogoiul, dea bobârnacul, dea goanţa, dea baba sau dea bolobica cu cuţitul, dea rapu sau dea masa, dea clincea, dea cocaia, dea piua cu maiul, dea bună-i calea prin cetate, dea dracul cu îngerul, dea împăratul roşu şi dea împăratul verde, dea hoţii, dea ţuţuluşu, dea vârtelniţa etc.” (V. Olteanu, Transilvania, Haţeg).

        Anton Pann ( Prov. II, 132) descrie în următorul mod pe copilul Amor: „Adesea la ochi se leagă Şi la hori, la nunţi se duce

        Da-mijile să apuce

        Bun cu nebun să-npreune, Prost cu-nţelept să adune…”

        O expresiune copilărească foarte răspândită e „dea dura”.

        Balada Codreanul: „Capul dea dura sărea, Sângele bolborosea, Trupul metanii făcea…”

        Balada Radu Calomfirescu: „Şi capetele zbura, Zbura pe scări dea dura:

        Când Buzeşti peste Căpleşti, Când Căpleşti peste Buzeşti…”

        O baladă din Transilvania: „Paloş de argint scotea, Într-un picior se-nvârtea Şi da una de cea grea:

        Capul turcului sărea Şi dea dura se ducea…”

        (Pompiliu, Sibiu, 24)

        De aceeaşi origine copilărească sunt o mulţime de alte expresiuni, dintre cari unele par a fi perdut urma acestei proveninţe, înrădăcinându-se în graiul poporan din toate zilele şi chiar în limba poetică.

        „Celui ce face vreun rău pe sub ascuns, poporul îi zice că muşcă dea-furata ca cânele…” (M. Juica, Transilv., Srediştea-Mică).

        „Poporul, mai ales ciobanii, cred că Tricoliciul se preface din om în lup dându-se de trei ori dea-curu-n-cap, şi apoi iarăşi dându-se de trei ori dea-curu-n-cap rede-vine om…” (Stareţ G. Teodorescu, Galaţi).

        Marian, Bucovina I, 125: „Că ţi-oi da opt turmi de oi, Toate cu miei ochişei, Dea dragul să caţi la ei!…”

        A

        Pann, Prov. I, 74: „Scriptura şi sfânta lege

        Da-ndoasele n-o-nţelege…”

        Filimon, Ciocoii, p. 276: „Săvârşindu-se această ceremonie, Păturică se trase puţin da-ndaratele…”

        Locuţiunea proverbială: „toate merg da-ndaratele” (Pann, Prov. III, 14; Ib., III, 15, 18).

        „Se topea da-npicioarele bietul împărat să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior…” (Ispir., Legende, 41).

        „Atunci Făt-Frumos călare întră în palaturi şi se opri la scară. Fata, cum îl văzu, ieşi afară. Vorbi cu Făt-Frumos da-ncălarele şi se înţeleseră la cuvinte…” ( Ibid., 194).

        „…apoi rupând da fuga, să te păzeşti pârleo, că-i sfârâia călcâiele de iute ce se ducea…” ( Ib., 361).

        „…da berbeleacu: peste cap, da roata, da rostogolu, à la renverse, en culbutant…” (I. Costinescu, Vocab., 288).

        „…Mişcă, băiete!… să mi te duci dea ruptu capului!” (Alexandri, Surugiul).

        Pann, Prov. III, 93: „În lene şi-n trândăvie, Aştepţi da gata să-ţi vie…”

        Neculce, Chron., 268: „…l-au purtat tot târgul cu lacata dea grumazii şi apoi l-au spănzurat…”

        Pravila Moldov., 1646, f. 89: „să o ša şi fără de voša ei, ce să dzice cu dea sila…”

        Pann, Prov. I, 28: „Vei, nu vei, el cu da sila

        Face musca cât cămila…” „Când i-am tras un pumn, o făcut hâc şi o căzut dea rostogolu…” (Alex., Chiriţa în voiagiu).

        Să se observe că în unele construcţiuni, de felul celor de mai sus, a se aglutinează nu numai cu d e, dar şi cu î n, formând astfel în rostire o monosilabă d a n, compusă din trei cuvinte deosebite de-a-în: d-a-ndaratele = de a îndărât…, d-a-ncălarele = de a încal…, d-a-ndoasele = de a îndos… etc.

        Sub o înrâurire directă a jocurilor copilăreşti, d e – a a trecut în graiul poporan şi la jocul de cărţi. O locuţiune proverbială bănăţeană contra cartoforilor: „cine joacă d e – a-duracul, nu-şi mai umple sacul” (P. Pintea, c. Nevrincea). – v. Durac.

        Caracterul copilăresc al lui d e – a dispare cu desăvârşire când e vorba nu de o mişcare vie, ci de o mişcare prelungită într-o direcţiune oarecare: d e – a lungul, d e – a latul, d e – a dreptul, d e – a rândul etc.

        Balada Badiul:

        A

        „Fă la apă că purcezi, Şi-n fugă să te repezi

        Pe la gura pivniţei

        Tot dea lungul uliţei…”

        Marian, Bucovina I, 124: „Întindeţi podul dea latul

        Ca să trec mai iute vadul, Să nu m-ajungă bărbatul…”

        Pann, Prov. II, 131: „Pe nimeni nu osebeşte:

        La toţi da rândul zâmbeşte…”

        Caranfil, Valea Prutului, 53: „Luai ţara în lungiş, În lungiş şi-n curmeziş: Şi dea lungul şi dea latul

        În săc îmi fuse umblatul!…”

        În toate construcţiunile cu 11 A, postarticularea e de vigoare, lipsind uneori, numai ca o licenţă poetică, în: „dea lung” sau „dea drept”.

        Alex., Poez. pop.2, 55: „Dolca vesel se scula, Câmpul dea lung apuca…”

        Balada Jianul: „Trage podul mai da drept, Pân’ nu-ţi pun un gloante-n piept…”

        Balada Mogoş Vornicul: „L-am trimis în iad da drept, Cu şapte paloşe-n pept…”

        Aci e locul de observat că în „dea-una” şi „tot-dea-una”, unde la prima vedere se pare a fi aceeaşi prepoziţiune de mişcare a ca şi-n „dea-rândul”, în realitate ea nu este organică, ci furişată prin analogie în forma normală „de-una” şi „tot-de-una”, macedo-româneşte „totu-di-ună” (Bojadschi) şi „de-ună-ună” (Kavalliotis) sau „ună-ună” (Daniil).

        v. De.

        — De-a-una.

        — Tot-de-a-una.

        Sensul fundamental romanic al prepoziţiunii compuse d e – a este acela de m i ş c a r e i m i t a t i v ă. În acest sens o au şi italienii în: far d a santo; trattare d a amico, d a signore, d a fratello; i fanciulli vestono d a donna, d a cavaliere etc. (Tommaseo). Negreşit însă că aci, întocmai ca şi-n privinţa infinitivalului d e – a 103

        A

        (v. 10A), paralelismul italian nu merge până la articulare, care este proprie graiului românesc: d e – a bere(- a) = d a bere, d e – a împăratu(- l) = d a signore. Din sensul fundamental de mişcare imitativă, care nu e străin neolatinilor din Occidinte, s-a născut la români în specie întrebuinţarea lui dea în numirile jocurilor copilăreşti, mai toate de natură mimică. Acest dea al copiilor pare a fi specific românesc, căci italienii se mulţumesc în asemeni cazuri cu numele jocului fără prepoziţiune, sau cu simpla prepoziţiune a, ori cu d e fără a; de ex. al nostru „ d e – a petricelele” se cheamă italieneşte „le pietruzze”, în Toscana „delle buche”, în Sicilia „a li baddi” (Pitrè). Franţuzeşte, în lunga listă de jocuri copilăreşti, pe care ne-o dă într-un loc Rabelais ( Gargant. I, 22), niciunul nu se începe cu d e, ci toate numai cu a: „au flux, a la vole, a la prime, a la pille, a la triumphe” şi aşa mai încolo. În latina seprepunea de asemenea a d: „quum în quodam convivio a d l a t r u n c u l o s luderetur…” (Vopisc., Firm. XIII), româneşte ar fi: „ d e – a hoţii”. Spaniolii nu pun generalmente nici măcar pe a: la cadena, la arboleda, los soldados etc. (Machado y Alvarez). Stereotiparea lui d e – a la români în graiul copiilor, cari în principiu – după cum o vom constata adesea – păstrează cu multă stăruinţă unele elemente foarte arhaice (v. 2 Armăşie.

        — Codomelc), a concurs apoi a-l răspândi treptat în limbă cu cele două sensuri de m i ş c a r e v i e şi m i ş c a r e p r e l u n g i t ă, trăsure caracteristice ale jocurilor copilăreşti.

        v. 10 A. – 12 A.

        — D-a.

        — De.

        — De-a.

        12A préposition servant à exprimer certains rapports de position. În limba literară modernă această prepoziţiune s-a înlocuit aproape pretutindeni prin sinonimul l a; se păstrează însă mai cu stăruinţă în graiul poporan, şi mai ales în vechile texturi.

        Funcţiunea ei fundamentală este de a exprime p o z i ţ i u n e e x t e r i o a r ă, fie materială sau morală, pe când „în” serveşte a indica o poziţiune i n t e r i o a r ă.

        Distincţiunea între a şi „în” lesne se observă chiar în privinţa noţiunilor imateriale, de ex.: „ia a-minte” nu e tot una cu „bagă-ţi î n minte”.

        Toate întrebuinţările acestei prepoziţiuni, care foarte rar îşi asociază pe d e, p r e, c u etc., se pot clasifica în cele relative la: 1. om; 2. timp; 3. loc.

        1. Î n l e g ă t u r ă c u o m.

        Prin acest sens, a corespunde latinului a d în: „ a d manum habere”, „ a d miserationem inducere”, „ a d certum reperire”, „ a d subtile examinare”, „ a d voluntatem”, „ a d arbitrium” etc.

        Marian, Bucovina II, 197: „Decât în ţară străină

        Cu colac de grâu a mână, E mai bine-n satul tău

        Cu colac de mălai rău…”

        Docum. transilv., 1627 ( A. I. R. I, 1, 93): „căndu mi le-au adus (zapisele), n-am avut ce prinde a mănă, că au fostu stricatu-se de tot de n-am avutu ce prinde a mănâ, 104 aşa să ştiţi…”

        A

        Viaţa S-tei Maria Egipteană, din sec. XVII ( Cod. miscelan. in-4, Bis. St. Nicolae din Braşov), p. 392: „cum veri sâpa să faci groapâ, neavăndŠ nemic a mănâ…” Moxa, 1620, p. 392: „şi celuša ce avea pâne de saţiŠ, se apucâ de a mănâ-i şi se sătura ai lui, šarâ sătulul rămase flâmăndŠ…”

        Dosofteiu, 1673, ps. 7: „Şi de nu v-eţ întoarce cătră pocăinţâ, Are sâgeţ a-mânâ, scoase din tulbiţâ, Arcul întins în coardâ, lancša strălucšaşte

        De stricâ şi răstoarnâ în ce sâ opršaşte…” v. A-mână.

        Varlam, 1643, I, 152: „să sculâ şi încâ şi patul său râdicâ-lŠ şi-l luâ a umârŠ de-lŠ duse, cum n-are hi fostŠ nice dănăoarâ bolnavŠ…”

        Nic. Costin, Chron., 89: „zicea Nicolai-vodă că nici un folos dintr-a cele pâri nu aduc după sine ţării, ce mare scădere şi stricăciune, şi a ochiu luată la Împărăţie ţara…”

        Ibid., 99: „…acmu Hanul avănd a ochiu pre Nicolai-vodă, aflat-au vreme acel Daul Ismail Aga prin mijlocul Hanului, fiindu-i Capi-Chihae, de au scos domniea ţării lui Dumitraşco-vodă…”

        Predică, 1619 ( Cuv. d. bătr. II, 120): „bine socotiţi şi loaţi a mente ce grăšaşte Domnedzeu…”

        Varlam, 1643, II, f. 9: „lacrâmi pre fšaţele noastre vărsâm, căndu ne aducemŠ a mente de chinurile şi de moartša cea amarâ…”

        Psaltire, circa 1550 ( Ms. Şcheian, în Acad. Rom.), LX, 2: „ša a mente ruga mea…” v. Aminte.

        „Pe aici calul este animalul cel mai iubit de popor; aşa, când un om vede pe altul călare pe un cal bun, îl priveşte a milă, şi de pe faţă-i se poate citi dorinţa de a avea şi el un cal bun…” (Preut C. Ionescu, Mehedinţi, c. Şişeştii-de-Jos).

        Tot aci s-ar putea pune a-nume, care precizează o poziţiune individuală.

        Pann, Prov. III, 67: „Vine peste noi ce vine, Nu ştiu să o spui pa-nume, Că n-am mai văzut în lume…” v. Anume.

        O funcţiune destul de înrudită cu a-nume ni se înfăţişează în a-ievea şi a bună seamă…

        Balada M-rea Argeş: „O şoptă de sus

        A-ievea mi-a spus, Că orice-am lucra, Noaptea s-a surpa…”

        A

        „…ştiu a bună seamă, credem a bună seamă, aşa e a bună seamă, nu e aşa a bună seamă, vă înşelaţi a bună seamă; dară cam în acelaşi înţeles se zicemai mult: de bună seamă” ( L. M. ).

        v. Aieve.

        — Seamă.

        De aceeaşi natură este: a-mărunt, care în limba veche nu era postarticulat şi nu avea trebuinţă de prepoziţiunea suplementară „cu”, ca astăzi în „cu amăruntul”.

        Cuvântul lui Ion Crisostom, din sec. XVII ( Cod. ms. miscel., Braşov, p. 504): „nu cu evangheliša numai strigâ, ce şi cu dumnedzeeştii prooroci şi cu de Dumnedzău grăitorii ai săi ucenici a mâruntŠ spune…” v. Amănunt.

        O noţiune aşa-zicând superlativă a „a-măruntului” ni se prezintă cu dupla prepoziţiune a în: „ a-fir a-păr”.

        Cantemir, Chron. I, 76: „Numitor stând în doinţa găndului şi a lucrului, iată soséşte şi păstoriul Favstus, aducând şi pre Romulus cu sine şi spuindu-i toate di-nceput, precum i-au aflat, şi pe ce vréme, şi de hrana lor întâiu de la lupoaică, apoi de la dânsul, şi de toate de a-fir a-păr povestindu-i…” v. Fir.

        — Păr.

        Ca indicare de o poziţiune oarecare, tot aice întră: a-lene, a-nevoie, a-tocma, şi alte câteva expresiuni analoage, despre cari vom vorbi la locul lor.

        v. A-greaţă.

        2. Î n l e g ă t u r ă c u t i m p.

        Prin acest sens, a corespunde latinului a d în: „ a d lucem”, „ a d meridiem”, „ a d horam”, „ a d diem”, „ a d prandium”, „ a d coenam” etc.

        Dosofteiu, 1672, f. 23, din Isaia VIII, 22: „şi nu va răspunde cela ce-š în strâmtoare până a timpŠ…”, acolo unde în Vulgata: „et non deficiet qui în angustia fuerit usque a d t e m p u s …”

        Nic. Costin, Chron., 125: „cănd au fost sâmbătă pe a-prânzul cel mare, eată că au şi sosit Bekir Aga…”

        Moxa, 1620, p. 382: „căndŠ durmiša înpăratul a-miazâzi, ei întrarâ şi-l prinserâ…”

        Până astăzi, împărţirea curat românească a zilei, aşa cum o mai păstrează pe ici, pe colea ţăranii, mai cu seamă peste Carpaţi, cuprinde în sine, afară de a-prânzul cel mare, sinonim cu a-miazi, pe: a-prânjor sau a-prânzişor, a-mproor, a-vecerne sau a-chindie, a-murg sau a-sfinţit şi altele, despre cari vezi la locul lor. În toate aceste numiri s-a uitat cu timpul individualitatea prepoziţiunii a, poporul începând a zice: „la a-miazi” sau „la na-miazi”, „laa-sfinţit” sau „pe la a-sfinţit” etc., deşi un l a lângă un a este ca şi când am punelătineşte: „ad-ad-meridiem”, iar forma „la na-miazi” s-ar traduce literalmente prin „ad-in-ad-meridiem”.

        Tot aci aparţine a-zi = lat. ad-diem, pe care nu trebui să-l amestecăm etimologiceşte cu „astăzi”.

        v. Zi.

        — Aprânz.

        — Aprânjor.

        — Amiazi.

        — Amproor.

        — Avecerne.

        — Achindie. –

        Amurg.

        — Asfinţit.

        — Azi.

        — Aseară…

        În unire cu noţiunea de o a r ă, după norma latinului „ad horam”, graiul A românesc a format prin prepoziţiunea a pe: a-dese-ori, scurtat apoi în adese sau ades; pe a-rare-ori, redus mai târziu la rareori, după cum s-a redus şi uneori = a-uneori: „Pe vatră şi pe cuptori, Ba şi jos a-uneori!…”

        (Jarnik-Bârsanu, Transilv., 443)

        În limba veche mai era un adverb de timp: a-ori, corespunzător pe deplin latinului „ad horas”.

        Moxa, 1620, p. 390: „lăsâ înpărâţiša lu Leu fišu-său, şi au făcutŠ războae cu şchéii şi frăncii şi cu turcii, deci a-orea-lŠ biruiša, a-orea-i biruiša…” v. Oară.

        — Ades.

        — Arareori.

        — Auneori.

        — Aori.

        — Apurure…

        Prepoziţiunea a părea atât de trebuincioasă la indicarea timpului, încât învechile texturi o găsim câteodată aglutinată cu î n sub forma na (= in-ad) denaintea numărului preşi postarticulat al c e a s u l u i.

        Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.), Mat. XX, 5–6: „šară eşi na al şasele asŠ, şi na al noaole asŠ făcură aşijdere; întru na al uânsprăzécele as…”

        Tot acolo: „în a acela asŠ” ( Ibid., 55: în illa hora).

        3. Î n l e g ă t u r ă c u l o c.

        Prin acest sens, a corespunde latinului a d în: „ a d locum”, „ a d latus”, „ a d dextram”, „ a d sinistram” etc.

        Cuvântul lui St. Ion Crisostom, din sec. XVII ( Cod. ms. miscel., Braşov.), p. 510: „šaste-ne destulŠ acšasta, au aduce-vošu a miljoc şi toţi proorocii?…” unde „miljoc” pentru „mijloc”, cu metateza lui l, este ca la macedo-români.

        Radu din Măniceşti, 1574, Mat. XIV, 6: „juca fata Irodiadei a mijlocŠ…”, unde în Vulgata: „saltavit filia Herodiadis i n m e d i o …” „Bădişor ca badiu meu

        Nu-i cât ţine Dumnezeu, Făr’ mai este-un brad a munte

        Ca bădiţa meu de frunte, Dar nici bradu

        Nu-i ca badiu…”

        ( Col. ms. R. Simu, Transilv., Orlat) „În loc de: abia am sosit de la munte, pe la noi se zice: aghše am sosit de a munte…” (Învăţătorii I. Floca, I. Radu, I. Dobre, Transilv., com. Sina).

        Răposatul I. Maiorescu ( Itin. în Istria, 83) observă că la istriano-români: „ a se zice în loc de l a, de ex. în Jeiune: a munte în loc de: l a munte, întocmai ca la moţi în Ardeal”.

        Pravila Moldov., 1646, f. 118: „de să va înpreuna trupéşte cu fata mătuşe-sa, ce šaste obrazŠ de stâ de o parte, ce să dzice a-laturša, să va certa dupâ voša gšudeţului…” Caranfil, Valea Prutului, 26:

        A

        „Pradă la lupi îl lăsa, Ş-apoi mări se-ntorcea

        La a-lature de drum, La gropana cu cinci ulmi…” v. Alături.

        Zilot, Chron., 29: „nu numai nu făcea vro împedicare pazvangiilor, ci încă pe a-locuria unii din ei se şi întovărăşia cu dânşii la prăzi şi la jafuri…” Moxa, 1620, p. 356: „săpândŠ temeliša a-fundŠ în pământŠ, aflarâ unŠ capŠ de osŠ…”

        Pann, Prov. I, 87: „Privind împrejuru-şi, văzu floricele, S-a pus să culeagă, zicându-şi: nu-mi pasă, Cu mâinele goale tot nu merg a-casă…” v. Acasă.

        — Alocuri.

        — Afund.

        4. C a z u r i î n d o i o a s e.

        Sunt câteva vorbe, în cari prepoziţiunea 12 A, menită a exprime o poziţiune, se confundă sub raportul formei cu prepoziţiunea de mişcare 11 A, mai ales prin aceea că cuvântul se postarticulează, pe când la 12 A postarticularea e contrarie spiritului limbei: nu se poate zice „ a mân-a”, „ a-minte-a”, „ a-munte-le”, „ a-fundu-l”, „ a-cas-a” etc.

        Dintre exemplele precedinţi, în „ a-prânzul cel mare” postarticularea se explică prin calificativul ce-i urmează şi fără care se zice nearticulat: a-prânzu. Ea se pricepe nu mai puţin atunci când a îşi perde cu totul individualitatea, devenind împreună cu vorba cării se prepune un singur substantiv, de pildă: amurgul „le soir”, aprânzul „le midi” etc. Postarticularea nu se justifică însă în următoarele cazuri:

        Dosofteiu, Synax., 1683, nov. 15: „s-au tras un şšarpe mare bălaurŠ pre a-furişul ş-au întratŠ în vistšaršulŠ celŠ împărătescŠ…”

        De asemenea în adverbii bănăţeni: a-rarul „raro” ( Anonym. Lugosh., circa 1670, în Col. l. Tr., 1883, p. 424) şi a-densul „serio, ex proposito” (Viski, 1697, în Transilvania, 1875, p. 152), acest din urmă în loc de nearticulatul: a-dins.

        v. Ararul.

        — Adins.

        — Furiş.

        — Lupiul…

        Tot prin confuziune cu 1l A s-a născut d e – a în: „…mă pominesc pă uşă cu găliganu dă morar, cu toporu da spinare…” (Jipescu, Prahova, c. Vălenii-de-Munte).

        În limba veche s-ar fi zis: a spinare.

        În fine, un caz interesant de amestecul lui 11 A cu 12 A ni se prezintă în: a-dreapta şi a-stânga.

        Catechism, circa 1560 ( Cuv. d. bătr. II, 103): „să sui în ceršu şi şădea a dereapta Tatălui…”

        În graiul poporan şi chiar în limba veche se aude mai mult: de-a dreapta, de-a 108 stânga; sau şi mai des: din-a-dreapta, din-a-stânga, adecă cu trei prepoziţiuni: de-în-a-

        A Şi italieneşte: „ d a sinistra”. Prin aglutinare cu d e, şi mai ales prin postarticulare, de-a-dreapt-a şi de-a stâng-a formează o trecere cătră 11 A.

        v. 11 A.

        — Dreapta.

        — Stânga.

        Prepoziţiunea 12 A în expresiuni ca: a-mână, a-ochi, a-munte, a-mijloc, a-ori, a-timp etc. ar trebui re-nviată în literatură. Oricine lesne va recunoaşte, de exemplu, că a-ori întrece în eleganţă şi energie pe „câteodată” sau „uneori”.

        v. Ad.

        — La.

        13A, préposition servant à exprimer un sentiment d’aise ou de malaise, et surtout un pressentiment. Desi derivă din latinul a d, această prepoziţiune s-a specializat la români într-un chip de tot original. Ea urmează d-a dreptul după verb, fără a-şi asocia alte elemente prepoziţionale, diferind cu desăvârşire sub raportul funcţiunii de 10 A, 11 A şi 12 A, măcar că toate s-au născut deopotrivă din aceeaşi sorginte. E destul a zice cineva: cântă a… sau: trage a…, pentru ca românul, fără a auzi mai departe, să poată completa fraza într-un mod aproximativ.

        Toate adumbririle acestei prepoziţiuni se desfăşură din înţelesul fundamental „est ad aliquid”, „este a-”, de unde apoi, având f i i n ţ a ca punct general de plecare, se diferenţiază după cele trei simţuri mai puţin materiale – văz, auz şi odorat: „seamănă a-”, după simţul v ă z u l u i, „sună a-”, după simţul a u z u l u i, „miroasă a-”, după simţul o d o r a t u l u i, aproape totdauna la a treia persoană a prezintelui indicativ. Nici în latina, nici în limbile surori din Occidinte, „esse ad aliquid” n-a căpătat nicăiri o asemenea dezvoltare.

        1. Balada Iordachi al Lupului: „Dar ascultă-mă pe mine, Căci ce simţ eu, nu-i a bine…” „Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era, nu era a bine!…” (Creangă, Capra cu trei iezi).

        „Despre curcubeu poporul zice că e a vreme bună…” (G. Popescu, Suceava, c. Mălini).

        „…nu-ţi e a bună, nu vă e a bună, nu v-a fost a bună…” ( L. M. ), o locuţiune în care b u n ă nu este adjectiv feminin, ci un substantiv neutrucorespunzător pluralului latin b o n a.

        v. A-bună.

        Marian, Bucovina II, 50: „Cu trei steaguri de mătasă:

        Unul roşu ca focul, Unul negru ca corbul, Unul alb ca omătul;

        Cel roşu-i a bătălie, Cel negru a jelanie, Şi cel alb a bucurie…”