A A M
„Vocala a se lungeşte mai ales când se exprimă o mirare sarcastică, de ex.: maa-re lucru! adecă nu prea mare; sau: taare bine! adecă nu prea bine…” (G. Trailă, Banat, Timişoara).
O admirabilă ironie printr-o singură vocală!
v. Aa!
— Aaii!
— Aaoleo!
2AA! A! A! interj. Întrucât nu trece peste o silabă, aa! adecă °! este aceeaşi interjecţiune cu a! numai ceva mai intensivă. Lungirea monosilabică poate să meargă chiar până la aaa! fără a se schimba totuşi caracterul interjecţiunii; de ex.: „Vine cineva şi spune unuia că în cutare sat s-a născut un copil cu patru capete; atunci el se miră în modul acesta: aaa! haida să-l văz şi eu…” (Ialomiţa, c. Grindu).
Când e disilabic, a! a! devine o altă interjecţiune, prin care cel ce o întrebuinţează nu-şi arată nici o surprindere a sa proprie ca în °! dar surprindere tot este, însă nu subiectivă, ci din partea unei a doua persoane,uimite prin o întâmplare neaşteptată pentru dânsa şi de demult prevăzută de cătră noi. Exclamând a! a! noi ne bucurăm de păţeala cuiva. Cu alte cuvinte, noi zicem a! a! când vedem pe aproapele nostru ajuns la a!
La ţară interjecţiunea a! a! cu sensul fundamental de a i p ă ţ i t – o este una din cele mai obicinuite.
„Se aude a! a! când zicem cuiva că i s-a întâmplat aşa cum îi prevestisem, de pildă: a! a! bine ţi-a făcut… sau: a! a! nu ţi-am spus eu să te fereşti?…” (Dâmboviţa, c. Pietroşiţa).
„ A! a! degeaba fusăşi acolo!” (Dolj, c. Seaca-de-Pădure).
Dacă acela căruia i s-a zis un asemenea a! a! se supără, el ameninţă atunci repetând interjecţiunea: „ţi-oi da eu a! a! „ sau: „vei vedea tu a! a! „ Într-un document francez din 1373: „Adonc icellui Fatroulle va sacher s’espée, et dist à son compere: N’aprochiez de moy, car se vous aprochiez, je vous donrai de ceste H a a „, ceea ce Du Cange (ed. Carpent., III, 605) explică prin: „vox interjec-tionis, qua ensem nostri significarunt; forte quod evaginatus terrorem incutiat”. O explicaţiune mai potrivită se cuprinde în românul: a! a!
v. 2 A!
— Aaoleo!
— Aha!
— Ă!
— Ăă!
— Ei!
— Na! …
