I N T R O D U C E R E.

        Haşdeu este un geniu multilateral, un spirit universal care a covârşit cu personalitatea sa o jumătate de secol de cultură şi ştiinţă românească. Opera sa vastă şi extrem de variată îl urcă, uriaş, la înălţimea secolului său. Cu Cantemir şi Eliade, cu Iorga şi Călinescu, Haşdeu formează galeria marilor iluştri ai culturii româneşti. Natura l-a răsfăţat cu toate darurile: inteligenţă ieşită din comun şi memorie fenomenală, imaginaţie prodigioasă, capacitate receptivă la formele progresului, curajul căilor nebătute, simţul realităţii şi exuberanţa romantică, toate acestea asociate cu o extraordinară putere de muncă şi sortite să se manifeste în circumstanţele favorabile ale celei de-a doua etape a culturii moderne româneşti. Prin geniul lui Haşdeu, ştiinţa şi cultura românească, trecute de pragul pionieratului, sunt împinse spre universalitate. El a deschis drumuri noi pentru savanţii noştri de mai târziu şi a descoperit metode de cercetare care anticipau cu multe decenii ivirea unor discipline ştiinţifice moderne.

        Lingvistica şi filologia datorează lui Haşdeu contribuţii fundamentale. Deşi nu a elaborat o operă de sinteză asupra istoriei limbii române, aproape toate problemele esenţiale ale acesteia au intrat în vederile şi preocupările lui, concretizate în numeroase studii, articole, note. Originile limbii, aportul substratului, raporturile cu limbile romanice şi balcanice, contribuţia influenţelor externe, fizionomia dialectală, stadiul arhaic reflectat în textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, specificul evolutiv al limbii rezultat din aspectele ei contemporane etc. sunt teme majore ale unei astfel de opere, pentru care Haşdeu a adunat un material bogat, studiindu-l nu numai cu metodele curente în lingvistica epocii sale, ci şi cu cele pe care, descoperindu-le el însuşi, ştiinţa avea să le confirme mult mai târziu. Studiile lui Haşdeu şi, într-o oarecare măsură, ale lui Cipariu pregătiseră deja terenul pentru ca istoria limbii române să fie scrisă de către marii lingvişti ai generaţiilor următoare: Philippide, Densusianu, Puşcariu şi Rosetti.

        Ediţia de texte vechi Cuvente den bătrâni este o operă de valoare excepţională, model pentru filologii de astăzi. Notele, comentariile şi explicaţiile care însoţesc textele, reproduse după un sistem propriu de transcriere, sunt de o mare utilitate pentru cunoaşterea particularităţilor grafice, fonetice, gramaticale şi lexicale ale limbii noastre vechi. Cu această lucrare se pun şi bazele cercetării vechilor cărţi populare româneşti şi ale folclo-risticii noastre în general.

        Dar opera care impresionează cel mai mult din întreaga activitate ştiinţifică a lui B. P. Haşdeu şi în care erudiţia şi energiile creatoare ale savantului se desfăşoară larg este monumentalul Etymologicum Magnum Romaniae, cu subtitlul Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor.

        Editată sub auspiciile Academiei Române, între 1886 şi 1895, în trei mari tomuri, lucrarea însumează 1649 de pagini (dispuse în 3298 de coloane), la care se adaugă 102 pagini de studii introductive, inclusiv unele rapoarte şi chestionarul.

        Ultimul volum, al IV-lea, publicat în 1898, nu trebuie considerat ca parte integrantă a Dicţionarului, căci conţine numai „introducerea”, un întins studiu de istorie, intitulată Negru Vodă. Un secol şi jumătate din începuturile statului Ţărei Româneşti (1230-1380).

        Etymologicul lui Haşdeu reprezintă pe al doilea din cele cinci episoade ale istoriei de mai bine de o sută de ani a dicţionarului nostru academic. Dicţionariul limbei române (1876-1877), elaborat de Laurian şi Massim, operă cu care începe lunga istorie a lexicografiei româneşti din cadrul Academiei, dezamăgise pe contemporani, care, mai ales din cauza ortografiei etimologice în care fusese redactată şi a numărului mare de cuvinte „ireale”, introduse direct din dicţionarele latineşti, ajunseseră să-i conteste, pe nedrept, aproape orice merit ştiinţific. Se punea deci problema nu a remanierii operei latiniştilor, ci a elaborării unui nou dicţionar. Pentru aceasta, Academia desemnează, în 1884, pe Haşdeu, acesta fiind singurul lingvist de mare prestigiu, ale cărui cercetări de etimologie şi, în general, de lexicologie românească se impuseseră nu numai la noi, ci şi în lumea ştiinţifică europeană. Cele trei volume redactate de Haşdeu, după un plan grandios, cuprind numai litera A şi începutul literei B, până la cuvântul bărbat. Dar ritmul lent (deşi numai în aparenţă) al redactării dicţionarului provoacă nerăbdare şi chiar o nemulţumire tacită în rândul membrilor Academiei; de aceea, în 1897, acelaşi înalt for de cultură hotărăşte întreruperea lucrării în forma începută de Haşdeu şi, în speranţa că dicţionarul, înscris în planul Academiei încă de la fondarea ei, ar putea fi realizat mai repede, încredinţează lui Al. Philippide sarcina întocmirii lui. Savantul ieşean, deşi redactase aproape un sfert din lucrare, nu a reuşit însă să publice nimic, căci, după opt ani de lucru intens, Academia îi respinge planul pe motivul că era conceput prea vast şi trece lui Sextil Puşcariu direcţia dicţionarului. De la Philippide au rămas câteva sute de mii de fişe, care au format baza materială a redactării lucrării de către colectivul condus de Puşcariu. Între 1907-1944, acesta tipăreşte trei volume şi trei fascicule, care cuprind literele A-C, F-L, oprindu-se la cuvântul lojniţă.

        La cel de-al cincilea episod al istoriei dicţionarului academic asistăm astăzi.

        Colectivele de lexicografi ale institutelor de lingvistică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi continuă opera începută şi dusă sub conducerea lui Puşcariu până aproape de jumătate. Până în prezent, au apărut literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, V.

        Pentru completarea tabloului, trebuie adăugate aici, deşi nu au caracter general şi istoric, Dicţionarul limbii române contemporane (vol. I-IV, 1955-1957), Dicţionarul limbii române moderne (1958) şi Dicţionarul explicativ al limbii române (1975, 1996).

        Elaborat la sfârşitul unei perioade de activitate ştiinţifică şi literară extraordinar de bogată a autorului, Etymologicul, faţă de care s-a manifestat întotdeauna o admiraţie fără margini, nu este un dicţionar obişnuit şi nici o enciclopedie în sensul strict al cuvântului, dicţionarul şi enciclopedia subsumându-se, ca părţi ale întregului, în cuprinsul lucrării.

        Pentru Haşdeu, „un dicţionar e dator, după putinţă, a-şi împinge cercetările până la acea margine extremă, căci ţinta lui, în starea actuală a ştiinţei, este de a ne împărtăşi în istoria fiecărui cuvânt genezea totală a unei asociaţiuni de idei” (II, p. XV-XVI). Dicţionarul trebuie să cuprindă, după concepţia lui, un vast tezaur de cunoştinţe privind cultura materială şi spirituală a poporului. De aceea, în EMR lingvistica (cu multele ei ramuri) şi filologia se regăsesc laolaltă cu disciplinele înrudite cu ele: istoria, literatura, folclorul, sociologia, dreptul, istoria religiilor şi a miturilor etc., toate acestea punând în evidenţă specificul cultural şi de civilizaţie al poporului român. În concepţia lui Haşdeu, lingvistica este ştiinţa cu mijloacele căreia se pot studia formele, oricât de îndepărtate în trecut, ale vieţii poporului, deci este o ştiinţă necesară tuturor disciplinelor umaniste.

        Dicţionarul include în sfera lui gramatica, fonetica şi folclorul, prin acesta din urmă înţelegându-se „întregul trai prezinte şi trecut al unui popor, viaţa lui materială şi morală 6 în treptata-i desfăşurare, cu toate ale ei multe şi mărunte” (II, p. XV).

        Pe scurt, EMR îşi propunea să fie un dicţionar explicativ şi etimologic al numelor comune şi proprii, un repertoriu complet de foneme, elemente derivative şi forme gramaticale, studiate sincronic şi diacronic, şi o vastă colecţie de folclor şi material etnografic întocmită sub pretextul tematic al cuvintelor-titlu. Se adaugă aci, în puterea aceluiaşi pretext, studii teoretice de istorie, literatură populară şi etnografie.

        După cum se vede, lucrarea, unică în felul ei, este aşezată pe principii atât de largi, încât a o judeca după criterii strict lexicografice corespunde unei viziuni critice unilaterale.

        Haşdeu e refractar la tehnicismul şi disciplina rigidă pe care le implică lexicografia.

        Laturile atât de variate ale formaţiei lui intelectuale se întrunesc în sinteza acestei opere.

        Articolele Dicţionarului sunt elaborări ştiinţifice şi de literatură în acelaşi timp; savantul şi literatul conlucrează. Bogăţia informaţiei şi capacitatea de asociere a cunoştinţelor din cele mai diferite domenii ale ştiinţelor umaniste, jocul ordonat al unei fantezii uimitoare, care îşi întinde aripile pe întreagaistorie a culturii şi civilizaţiei noastre, fac dovada unui spirit genial ajuns în pragul de sus al dezvoltării sale.

        Cele trei volume ale Dicţionarului sunt însoţite de studii introductive care se leagă, prin conţinutul lor, de ansamblul operei. Cele din fruntea vol. I şi al II-lea: Ce este etimologia? Cum se amestecă limbile? În ce constă fizionomia unei limbi? şi Dicţionare şi dicţionare sunt expuneri ale câtorva principii de metodă în lingvistică pe care Haşdeu le-a aplicat la Dicţionar. Aceste principii, menite „a arunca o lumină metodologică asupra întregii opere”, cum se exprima autorul însuşi, explică într-un fel specificul Dicţionarului.

        De aceea, o prezentare generală a lor, o dată cu modul aplicării practice la faptele din Dicţionar, ne apare ca necesară. Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, studiu cu care se deschide vol. al III-lea, este o investigaţie istorico-lingvistică privind formarea popoarelor şi a limbilor balcanice (inclusiv a dialectelor româneşti din sudul Dunării). Materia Dicţionarului se raportă, metodologic, la acest studiu prin latura etimologică şi prin sensul influenţelor.

        Cercetând lista de cuvinte înregistrate în EMR, constatăm mai întâi că, cu unele excepţii, neologismele nu figurează în Etymologicum, deşi acestea constituiau un fond uriaş în lexicul românei din secolul al XlX-lea. Ignorarea sectorului neologic, care caracterizează aspectul modern al românei literare, e temeinic motivată de intenţia autorului, expusă deja în prefaţă, de a-şi limita cercetarea la vocabularul strict popular (comun, regional, arhaic), singurul interesant, după el, pentru istoria culturii şi a civilizaţiei noastre populare (aşa cum se reflectă acestea în limbă). De altfel şi alţi lexicologi (Cihac, Tiktin) au exclus neologismele din obiectul preocupărilor lor, deci e vorba de un curent mai larg, determinat, foarte probabil, de o orientare generală a culturii noastre umaniste de atunci spre istorie şi folclor. Interesul pentru autohtonism, instituit, teoretic, încă înainte de revoluţia de la 1848, devenise deja o tradiţie.

        Există însă în Dicţionar o mulţime de cuvinte neogreceşti pătrunse în limbă mai ales în cursul secolului al XVIII-lea ( anaforà, anaforă, anagnost, anerisesc, anost, apelpisesc etc.), cărora Haşdeu le acordă atenţie deosebită, mai ales că multe dintre ele dispăruseră din limbă o dată cu obiectele şi noţiunile pe care le denumeau.

        Cu toată rezerva faţă de neologisme, Haşdeu a admis totuşi în dicţionarul său un număr foarte restrâns de elemente romanice care pătrunseseră direct sau prin intermediul limbilor rusă şi neogreacă în cursul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea. Unele dintre acestea ajunseseră deja populare pe la 1880, ceea ce justifică prezenţa lor în Dicţionar. Fiind puţine ca număr, le înşirăm aici: ambră (din franc.), 7

        INTRODUCERE americă, anglie (nume de ţesături), amor, articul, asalt (din ital.), apalt „fermage” (din ital.), bagatelă (din franc., ital.), baghiunetă (var.a lui baionetă, din franc. prin rusă sau polonă), bală „balle, ballot” (din ital.), bandă „crampon de fer” (din germană, direct sau prin mijlocire franceză ori italiană), bariz (din franc.), baston (din ital.), batalion (din ital. prin rusă), batistă (din franc.). Am notat în paranteză limba de origine indicată de Haşdeu.

        Ca şi în cazul împrumuturilor neogreceşti, şi de data aceasta autorul face menţiuni utile în legătură cu epoca şi împrejurările istorice în care au pătruns în română. La baghiunetă şi batalion de exemplu, arată că fac parte dintr-o întreagă terminologie militară constituită sub influenţa rusă. Bariz şi batistă, introduse prin comerţ, s-au răspândit mult în graiurile populare.

        Dacă terminologia tehnică savantă, compusă din neologisme având de regulă o circulaţie internaţională, este complet ignorată în Dicţionar, în schimb termenii tehnici populari, în bună parte arhaici sau dialectali, se bucură de o înregistrare abundentă, căci aceştia reprezintă, după cum se ştie, un mijloc foarte important de elucidare a unor aspecte vechi de civilizaţie populară. Vocabularul tehnic autohton îl preocupase pe Haşdeu încă înainte de începerea lucrărilor la Dicţionar. Sunt bine cunoscute studiile sale asupra originilor agriculturii, păstoritului şi viniculturii la români, publicate în numere din 1874 ale Colum-nei lui Traian şi în care se repartizează pe surse etimologice vocabularul specific al acestor domenii. Haşdeu a arătat cel dintâi că terminologia noastră păstorească este preponderent latină şi dacă, după cum cea legată de agricultură conţine un foarte însemnat fond de provenienţă slavă.

        Prezenţa în cantitate mare a vocabularului tehnic popular în EMR corespunde, deci, atât concepţiei generale a autorului asupra caracterului Dicţionarului, cât şi preocupărilor sale speciale de onomasiologie. Indicaţiile privind poziţia particulară a acestor termeni în raport cu limba literară a vremii permit reconstituirea unui mare număr de domenii terminologice: botanică ( alior, acriş), zoologie ( albişor), agricultură ( amărunţesc), creşterea vitelor ( ales, s.m.), vinicultură ( afumată, s.f.), industrie casnică ( alesătură), medicină populară ( albeaţă, acrum), vânătoare ( barac, alemesc), comerţ ( agem(3), minerit ( băiesc, vb.), militărie ( balimez, vb.), coregrafie ( alivenci, agănău), arhitectură ( alaş), arheologie ( advare, s.n. pl.), religie, teologie ( Adormire, amvon, aghiasmă), mitologie ( ală), muzică ( agem(4) etc. Mulţi dintre termenii de acest fel, ilustraţi prin numeroase citate alese în special din răspunsurile la chestionar, sunt însoţiţi de ample descrieri ale obiectelor, însuşirilor şi acţiunilor pe care le denumesc. În cadrul articolelor consacrate acestora, se dau informaţii bogate şi se reproduc texte, unele foarte lungi, privind tot felul de ocupaţii şi meşteşuguri populare. De exemplu, se arată, cu amănunte, cum se argăsesc pieile de vulpe, de lup, de nurcă, cum se ţese pânza de cânepă în argea, cum se domesticesc albinele, cum se vânau altădată puii de şoim ( alemesc, vb.), cum se treieră grâul, cum se cultivă viţa de vie, cum se prepară caşul, cum se întrebuinţează buruienile şi alte plante medicinale în leacuri populare, în descântece şi în vrăji. Alţi termeni sunt prilej de descriere amănunţită a dansurilor şi jocurilor de copii, a părţilor componente ale casei,morii, plugului, războiului de ţesut, stânii, a speciilor de plante etc. Din întreaga operă se degajă un interes excepţional pentru terminologia tehnică şi, prin aceasta, pentru formele străvechi ale civilizaţiei rurale româneşti. Cuvântul-titlu este pentru Haşdeu un prilej de a pătrunde în adâncurile întunecoase ale istoriei, de a reconstitui, prin corelarea datelor reale şi prin completarea, cu propria sa imaginaţie, a golurilor documentaţiei, formele în-8 depărtate ale vieţii noastre materiale şi spirituale.

        Cuvintele dispărute din grai alcătuiesc o cantitate însemnată din totalul materialului lexical înregistrat.

        Preferinţele autorului, mărturisite deja în prefaţă, sunt îndreptate permanent spre vocabularul arhaic, excerptat din textele vechi de limbă română: „Lucrarea […] nu va avea în vedere anume limba română literară de astăzi, ci mai ales limba cea veche şi graiul actual al poporului cu diverginţele sale dialectale” (I, p. VI). La multe cuvinte care aparţin fondului învechit se face menţiunea directă că au ieşit din uz: acur „accourir”, acicea adv., adăvăsesc „dépenser, exténuer”, adint „être attentif”, d-afetea „gratis”, d-afirea „éminent, distingué”, a-greaţă „à grand peine”, albugine, alboare, alegând adv., alem s.n., aleş adv., amăgeu etc. Altele, destul de numeroase, nu poartă indicaţia specială că sunt arhaisme, dar sensurile lor sunt ilustrate exclusiv prin citate din textele vechi, ceea ce însemnează că Haşdeu însuşi le considera ca atare.

        Şi din punctul de vedere al puterii de circulaţie se face o distincţie care trebuie luată în consideraţie: unele cuvinte au în limba veche o circulaţie generală, restrânsă în epoca modernă la zone dialectale periferice. Dacă pentru faza arhaică a limbii citatele puteau fi găsite în texte aparţinând tuturor provinciilor româneşti, în schimb, pentru stadiul mai nou al acesteia, atestările provin doar din unele graiuri. Procesul lent de dispariţie a unui cuvânt, prin refugierea mai întâi în ariile mai depărtate de centrul inovator sau în producţiile folclorice, cu o limbă conservatoare prin excelenţă, poate fi ilustrat cu numeroase exemple din Etymologicum.

        O bună parte din imensul material înregistrat în EMR provine din răspunsurile obţinute prin originala anchetă dialectală întreprinsă de Haşdeu cu ajutorul intelectualilor din sate şi târguri. Cercetarea cu un chestionar tematic a graiurilor locale îl situează pe marele învăţat printre promotorii geografiei lingvistice, dicţionarul său fiind prima operă lexicografică în care se valorifică din plin rezultatele unei investigaţii, ştiinţific organizate, în structura ramurilor teritoriale ale limbii noastre. Ideea anchetelor dialectale se născuse, desigur, din interesul special pentru variatele aspecte ale folclorului şi, implicit, ale limbii populare. Cu aproape un sfert de secol înainte de publicarea celei dintâi opere de geografie lingvistică, Atlasul lui Gilliéron, Haşdeu intuise ideea imposibilităţii trasării unor limite fixe între unităţile dialectale principale ale limbii: „Orice mapă geografică implică rezerva fluctuaţiunilor terminale; centrul fiecărui dialect e pronunţat, hotarele sunt echivoce” ( Principii de linguistică, înCB, III, Anexe, p. 59).

        De aceea, prin chestionarul său, a urmărit culegerea de material de limbă vorbită dintr-o reţea foarte deasă de puncte, de peste 700 (cele mai multe din Moldova, Muntenia şi Oltenia). În felul acesta, faptul particular de limbă putea fi localizat cu mare exactitate.

        Haşdeu ajunsese şi la ideea că dialectele şi graiurile se disting nu atât prin elemente de vocabular sau de morfologie, cât mai ales prin trăsături fonetice, acestea din urmă având avantajul că se repetă într-un număr mare de cazuri. Acesta este şi rostul în chestionar al abundenţei de întrebări privitoare la fonetică.

        Publicat în cadrul prefeţei la Dicţionar, chestionarul este alcătuit din 206 întrebări repartizate astfel: 46 de fonetică, 3 de gramatică, 86 de lexic şi 71 în legătură cu diferite obiceiuri, credinţe, practici populare etc.

        Cele din prima categorie, redactate simplu, ca toate celelalte, au în vedere mai ales posibilitatea conservării în graiuri a unor fonetisme vechi ca: rotacismul, l şi n în poziţie moale, i plenison la pluralul masculinelor, diftongul ea în tipul leage, – u final în omu şi 9

        INTRODUCERE facu, en în cuvente, africata dz, distincţia rrr, palatalizarea labialelor (fenomen străvechi, după Haşdeu) etc.

        Întrebările de gramatică se referă la repetarea după verb a pronumelui conjunct ca obiect direct sau indirect ( l-am văzutu-l, i-am datu-i), la construcţiile de aparent dezacord de tipul oamenii merge şi la formele de plural ale substantivului mână.

        Întrebările de lexic cer întocmirea unor liste de terminologie locală privind cele mai variate aspecte ale universului vieţii omului simplu: fauna, flora, mineralele, conformaţiile naturii, fracţiunile timpului, ocupaţiile, uneltele, jocurile, cântecele, relaţiile sociale etc.

        Aproape fiecare întrebare de lexic îmbrăţişează larg un întreg domeniu terminologic, ca de exemplu: „cum se numesc deosebitele unelte sau scule de plugărie?” ori „cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la ciobănie, bunăoară felurile de locuinţă ciobănească, uneltele obicinuite de cătră ciobani, vorbe despre păşiune, despre brânzeturi şi lăpturi cu felurile lor şi cu chipul de a le face?”

        În sfârşit, ultima parte de întrebări se referă la viaţa psihică a poporului, adică la superstiţii, credinţe, obiceiuri, tradiţii, legende, sărbători, astronomie populară etc. Şi aceste întrebări vizează conservatismul formelor vechi de manifestare spirituală a poporului.

        Prin chestionarul său, cu o tematică atât de vastă, Haşdeu preconiza o explorare aproape radicală a limbajului popular şi a folclorului (în sensul larg altermenului), care nu putea fi realizată decât cu ajutorul unor corespondenţi culţi (preoţi şi învăţători), născuţi şi trăiţi în sate sau în târguri, vorbitori atât ai graiurilor locale cât şi ai limbii literare, familiarizaţi cu îndeletnicirile rurale şi adânc cunoscători ai vieţii spirituale populare.

        Haşdeu a presupus la corespondenţii săi capacitatea de a distinge ei singuri între ceea ce este local şi ceea ce este general popular sau literar. Rezultatele acestei anchete, însumând un material imens, se păstrează, după cum se ştie, la Academia Română şi sunt valorificate de lexicografii de astăzi. Materialul folcloric şi etnografic, excepţional de interesant, îşi aşteaptă încă cercetătorii şi editorii.

        O caracteristică de seamă a Etymologicului este apelul permanent la datele dialectologiei. Afară de faptele materiale de grai, multe dintre ele înregistrate şi în atlasele şi monografiile ulterioare, în paginile acestei opere sunt puse şi, uneori, bine soluţionate, problemele teoretice fundamentale ale dialectologiei noastre. Astfel, încă înainte de Densusianu, Haşdeu a stabilit identităţi lingvistice între bănăţeni şi istroromâni (v. Bănat), arătând că aceştia din urmă au emigrat din zona de vest a teritoriului dacoromân (idee emisă încă din 1872, în introducerea la Vocabularul istriano-român al lui Ion Maiorescu, publicat de Haşdeu în Columna lui Traian).

        Tot el a arătat că la venirea ungurilor o ramură de români din vest a fost împinsă spre Moravia şi că absenţa elementelor ungureşti din dialectele populaţiei româneşti din sudul Dunării e o dovadă că aceasta, la începutul mileniului nostru, se desprinsese deja de trunchiul român comun. Reconstrucţia românei comune poate fi realizată numai prin comparaţie interdialectală.

        De asemenea, Haşdeu a relevat asemănările mari între graiurile din Banat şi cele din Moldova: „Există alte puncturi, vocalice, consonantice şi chiar morfologice, în cari graiul bănăţenesc se întâlneşte cu al moldovenilor, ca şi când moldovenii, în specie cei de la nord, ar fi o veche migraţiune de la Timiş prin ţara Crişului şi prin Maramurăş, contopită apoi în Moldova de mijloc cu un curent sudic oltenesc” (v. Bănat).

        Din Dicţionar rezultă şi concepţia lui asupra repartiţiei dialectale a dacoromânei, con-10 cepţie care corespunde, în linii generale, cu a dialectologilor de astăzi. Se observă uşor că INTRODUCERE localizările cele mai frecvente ale termenilor regionali (cuvinte-titlu sau sinonimele acestora), ale unor sensuri secundare şi construcţii sintactice, ori ale particularităţilor fonetice se fac la graiurile din Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat, Munţii Apuseni şi, mai rar, din Maramureş, ariile principalelor noastre unităţi dialectale corespunzând, în general, provinciilor istorice româneşti. Subdialectul din Banat este descris complet (după Enea Hodoş, Poezii poporale, Caransebeş, 1892, p. 3-9). De vorbirea bănăţenilor şi a moţilor s-a ocupat şi în lucrări special consacrate acestora. În cuprinsul diverselor articole dinDicţionar, particularităţile celorlalte graiuri sunt răspândite cu dărnicie. Referirile la vorbirea din Oltenia sunt de o frecvenţă frapantă. Bizuindu-se pe comunicările corespondenţilor, autorul localizează elementele regionale cu cea mai mare exactitate, mergând de multe ori până la indicarea precisă a satului în care apar, face distincţii de grai pe sexe, pe generaţii, pe pături sociale sau culturale, ca şi cum s-ar conforma rigidităţii ştiinţifice impuse de procedeele anchetelor dialectale directe de astăzi. De exemplu răspândirea fenomenului palatalizării labialelor, pe care îl urmăreşte în detalii pe baza răspunsurilor la chestionar, se înfăţişează în paginile lui Haşdeu (vol. III, sub B) întocmai ca pe o hartă de atlas. În întregul Dicţionar sunt nenumărate elementele de limbă, vechi sau noi, ca şi cele de folclor şi de etnografie, care, prin trăsăturile regionale care le marchează, se pretează la cartografiere.

        Cu titluri aparte, figurează în EMR şi câteva cuvinte din dialectele sud-dunărene, cuvinte de origine latină şi presupuse ca generale în româna comună, de ex. arom. abeare, ( d-) adun adv., amăreaţă, alunariu, bană (care nu e latin, cum crede Haşdeu, ci albanez târziu) etc. În cuprinsul articolelor consacrate mai ales cuvintelor fundamentale, sunt trecute şi formele aromâne şi istroromâne (de ex. sub abat, acaţ, acopăr etc.).

        De asemenea, corespondentele sudice sunt invocate ori de câte ori e nevoie pentru explicarea evoluţiilor fonetice, gramaticale sau semantice, ori pentru reconstrucţia unei forme în româna comună. Numărul acestora este, în tot Dicţionarul, foarte mare, ceea ce înseamnă că autorul a avut în vedere din capul locului elementul popular (mai ales latin) comun tuturor ramurilor de români.

        Un alt sector al vocabularului care a atras de timpuriu atenţia lui Haşdeu îl formează numele proprii.

        În repetate rânduri el a stăruit asupra importanţei acestora pentru istorie. În EMR, numele proprii care reprezintă cap de articol sunt în număr de circa două sute, repartizate aproximativ egal la cele două mari grupuri esenţiale: nume de persoane şi toponimice.

        Se întâlnesc nume de familii ilustre şi de personalităţi remarcabile din istoria noastră ( Arbure, Balş, Basarabă, Başotă, Bălăceanu, Bălcescu, Băleanu etc.), nume de familie şi de botez extrase din documente vechi, nume biblice, nume de persoane legate de mituri, de credinţe populare străvechi, religioase sau păgâne, nume de sărbători populare, de personaje din producţiile folclorice (basme, legende, descântece, vrăji) etc. Iată câteva dintre acestea: Adam, Aguş, Aghiuţă, Albul, Aleodor, Aleargă-cale, Alexie, Alimoş, Alion, Andrea, Andrei, Antănăsii, Arap-Alb, Sfântu-Aşteaptă, Avestiţa, Avram, Baba-Novac, Barbă-Cot etc.

        Din toponimie, remarcăm nume de sate ( Adunaţi, Afumaţi, Alexeni, Alimpeşti, Amara, Atârnaţi, Avereşti, Avrig, Băbeni, Băiţa, Băinţi, Băjeşti), detârguri şi oraşe ( Abrud, Agiud, Aiud, Arad, Azuga, Bacău, Baia, Băileşti), de provincii ( Ardeal, Bănat), de ţări şi continente ( Agem, America, Anadol, Aravia), de mânăstiri ( Agapia, Agafton, Arnota, Aron-Vodă), de râuri ( Amaradia, Ampoi, Argeş, Arieş, Bahlui) etc.

        Din seria numelor proprii înregistrate în Dicţionar fac parte şi cele care denumesc titlurile unor cărţi religioase sau populare: Apostol, Acatist, Alexandria, Arghir. Aceste nume prilejuiesc autorului întinse discuţii despre cele mai vechi texte bisericeşti sau despre circulaţia cărţilor populare.

        Lista numelor proprii depăşeşte cu mult cifra dată mai sus dacă ţinem seama că numeroase altele apar în cuprinsul articolelor numelor comune de la care s-au format. De exemplu sub bade, badiu, bălan, barză, barbă etc. sunt notate şi numele de persoană provenite din acestea, după cum sub albină, babă, baci, bade, baltă, bahnă etc. apar şi numele de localităţi denumite astfel sau derivate de la ele.

        Lista creşte încă dacă adăugăm numele de familie provenite din nume de botez şi tratate sub titlurile acestora din urmă, precum şi numele de locuri formate din nume de persoane şi prezentate laolaltă (de ex. Adamescu, Adamoiu, Adamache, Adameşti, Adam etc.).

        Unele nume proprii reprezintă de fapt titlurile unor lungi articole de istorie românească, cu investigaţii stăruitoare în documente şi texte vechi. La numele de persoane de exemplu, se întocmesc adesea arbori genealogici ( Balş, Bălăceanu), se insistă asupra poziţiei sociale, politice, culturale a persoanelor respective (voievozi, dregători, conducători de oşti, mari boieri), asupra implicaţiilor acestora în desfăşurarea unor evenimente din istoria naţională ( Basarabă, Băleanu etc.). La cele aparţinând folclorului şi etnografiei, se descriu diferite obiceiuri, credinţe, practici populare străvechi sau se studiază personajele, se urmăresc motivele în filiaţia sau interferenţa lor, se presupun influenţe. Comparaţiile şi asocierile se bazează pe cunoştinţe vaste asupra folclorului şi mitologiei popoarelor vecine sau romanice, nordice, orientale, ca şi a mitologiei lumii antice.

        Nu mai puţin importante sunt numele legate de sate, oraşe, mânăstiri, provincii, care, de asemenea, sunt cercetate în contextul istoriei, arătându-se rolul pe care acestea l-au jucat în dezvoltarea economică, politică şi culturală de-a lungul secolelor. Despre Bacău de exemplu, se scrie că pe la 1400 era un oraş deja întemeiat, în plină înflorire sub Alexandru cel Bun, că fusese reşedinţă domnească şi apoi episcopală, oraş comercial şi punct de vamă. La mânăstirea Agapia, fondată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se aflau – zice Haşdeu – „o mulţime de manuscrise slavice şi româneşti, unele foarte interesante.” Exemplele de acest fel se pot înmulţi.

        De un interes excepţional pentru istorie sunt şi unele nume comune. Astfel ban(1) este un veritabil studiu asupra istoricului băniei olteneşti, ban(2),o istorie a numismaticii noastre, baştină, un întins articol despre dreptul feudal din Ţările Române etc.

        Potrivit concepţiei că Dicţionarul trebuie să înregistreze toate elementele limbii, au fost incluse şi articolele consacrate morfemelor lexicale derivative. Introducerea unui nu-măr relativ mare de sufixe este un prilej pentru autor de a stabili etimologia a numeroase cuvinte care se ordonează în serii de derivate unitare. Sunt tratate sub titluri separate sufixele: – ac, – achi, – aci, – àdia, – ag, – ai, – ală, – ame, – an, – ar, – are, – àreţ, – ariţă, – astru, – aş,

        — at, – atec, – aţ, – ău. Procedeul de cercetare a sufixelor nu diferă, în esenţă, de al lingviştilor de astăzi. Haşdeu precizează etimologia şi valorile sufixelor, deosebeşte cuvintele moştenite sau împrumutate, cu care ni s-a transmis sufixul, de cele derivate pe teren românesc, separă cuvintele derivate de cele a căror finală se identifică fonetic cu sufixul, categoriseşte semantic şi morfologic cuvintele care stau la baza derivatelor, face aprecieri 12 asupra productivităţii sufixelor, observă variantele (de ex. – er în săbier, pivnicer este INTRODUCERE varianta lui – ar). Exemplele aduse în discuţie sunt în număr considerabil, ceea ce dovedeşte că Haşdeu nu a minimalizat posibilităţile limbii noastre de a-şi crea cuvinte noi prin mijloace interne.

        În afară de sufixele examinate în articole speciale, multe altele sunt expuse la cuvintele derivate sau la cele care au la finală un segment identic din punct de vedere fonetic cu un sufix. De exemplu, sub baniţă aminteşte de suf. – iţă, sub başardină, de suf.

        — ină, sub Başotă, de suf. – otă, obişnuit la nume de familie, sub băboi, de suf. augmentativ

        — oi, sub Băcilă, de suf. – ilă, frecvent la nume de persoane ( Buşilă, Bădilă, Frăţilă, Murgilă, Zorilă). Despre suf. – ză (v. Barba-Cot), comparabil cu alb. – zë, afirmă că e moştenit de la daci, în cuvinte ca: pupăză, coacăză, spetează, cinteză, spânz, mânz. De origine autohtonă consideră şi sufixele – ac (cu probabilitate), – oma (în avaloma, avidoma, hojma), – man.

        Trebuie adăugat, în sfârşit, că la numeroase cuvinte-titlu întocmeşte lista derivatelor formate din acestea, ca de exemplu seria de diminutive a lui bade, derivatele onomastice constituite pe baza numelui de persoană Bale, familia de cuvinte a lui bară etc.

        În concluzie, Haşdeu a realizat în Etymologicul său o operaţie de sinteză asupra formării cuvintelor, pornind de la elementul formal comun seriilor de derivate. Fără îndoială că dacă opera ar fi fost completă am fi avut, încă de atunci, un veritabil tratat de formare a cuvintelor în româneşte.

        Ca prefixe sunt înregistrate: ac- ad- arhi- baş- Sub actratează reflexele româneşti ale deicticului latin ecce- ( eccum) în: acel, acest, acum, acătare, iar sub adurmăreşte compusele cu lat. ad moştenite: afum, alung, adaog, adun,adevăr, adăpost. Arhişi başsânt pseudoprefixe. Cel dintâi, de origine neogreacă, apare în titulatura ierarhică bisericească ( arhiepiscop, arhipăstor) şi la superlativul unor adjective ( arhiplin), celălalt, de provenienţă turcă, dispărut de multă vreme, denumea ranguri boiereşti în statul feudal ( baş-ciohodar, baş-ceauş).

        În EMR figurează şi circa 120 de cuvinte compuse, unele tratate ca cuvinte-titlu, iar altele în cadrul articolelor elementelor componente de bază, la locul lor alfabetic făcân-du-se numai trimiterea. Cele mai multe sunt locuţiuni adverbiale populare sau arhaice, constituite dintr-un substantiv sau adverb şi prepoziţia a sau d(e)-a: a-timp, a-mână, a-mijloc, d-a mirarea, de-a surda, d-a ruptul calului, a-ochi etc. Dintre substantive, mai frecvente sunt denumirile botanice: asudul-calului, aiul-şarpelui, aiul ursului, aiul-cioarei, acriş-păsăresc, barba-împăratului, barba-lui-Aron, alună-de-pământ, sau folclorice şi mitologice: Aleargă-cale, Agerul-pământului, Baba-Coaja, Statu-palmă-barbă-cot, argint-viu, apă-moartă, apă-vie.

        Sunt de remarcat şi câteva compuse verbale arhaice cu ainte (calcuri efectuate în limba textelor vechi): ainte-apuc, ainte-pomenesc, ainte-pun, ainte-văd, interjecţia araca-n de mine şi altele.

        Numărul compuselor e mult mai mare dacă luăm în seamă şi pe cele care apar sub titlurile cuvintelor simple şi au la iniţiala primului element component alt sunet decât a sau b. De exemplu, la babă figurează şi nume de plante ca: dinţii-babei, colţul-babei, urechea-babei etc.

        Lista de cuvinte a EMR pune o problemă specială în legătură cu omonimele. Cele distinse prin etimologie sunt date în articole separate, ca de exemplu ar (verb, sufix şi pers. a III-a sg. a vb. auxiliar avea la optativ), acaţ (substantiv şi verb), acar (în acar-că, acar-ce şi subst.), ad (prefix şi substantiv învechit).

        Regula este extinsă şi la valorile gramaticale, uneori şi semantice, ale aceluiaşi cuvânt.

        De exemplu abanos formează două articole, ca substantiv şi ca adverb, adânc figurează sub patru titluri, ca adjectiv, adverb, substantiv şi verb, Adam e tratat de trei ori, ca nume biblic şi mitologic, ca nume de persoană şi ca toponimic, apăs, de două ori, ca verb şi ca substantiv, aprins, de trei ori, ca adjectiv şi ca substantiv (de două ori, cu sensuri diferite).

        Substantivul albeaţă apare sub patru titluri, după sensurile deosebite, apă este de şase ori cap de articol (plus un plural ape şi şapte compuse pe baza lui apă). Exemplele de acest fel sunt nenumărate.

        Sunt însă şi cazuri când această separaţie nu se face: adevărat, ca adj. şi adv., reprezintă un singur cap de articol (dar adj. şi adv. adevăr sunt separate).

        Procedeul de tehnică lexicografică de a constitui mai multe articole pentru acelaşi cuvânt în funcţie de apartenenţa lui la clase morfologice diferite sau în funcţie de accepţiunile terminologice deosebite (nume comun, nume de persoană, topic, tehnic), nu trebuie considerat o limită a Dicţionarului. Haşdeu urmăreşte modalitatea internă de îmbogăţire a vocabularului atât prin schimbarea clasei gramaticale cât şi prin interferenţa sectoarelor lexicale, în special a terminologiilor tehnice. Aceste false omonime sunt legate între ele prin indicaţia cifrică de la umărul stâng al titlului şi prin trimiterile pentru etimologie şi pentru numeroase precizări de descriere la cuvântul de bază. De exemplu la arici(1) „hérisson” se arată că din el descind şi cele opt înţelesuri secundare (numerotate de la 2 la 9), care formează titluri aparte, fiind însoţite şi de trimiterea la sensul fundamental. La adjectivul apoi, din limba veche, se explică provenienţa lui din adverbul apoi, amândouă cu titluri separate. Aproape în toate cazurile similare Haşdeu procedează în felul acesta, încât cuvintele în discuţie nu apar izolate nici gramatical, nici semantic, nici etimologic.

        De aceea, obiecţia că prin acest procedeu s-ar fi încălcat principiul istoric în organizarea materialului lexical nu este de loc întemeiată. Întotdeauna cititorului i se oferă suficiente elemente pentru a-şi imagina locul exact pe care-l ocupă cuvântul în cadrul familiei din care face parte.

        E potrivit să facem aici o observaţie specială în legătură cu cantitatea de cuvinte din EMR. Din cauza absenţei neologismelor, aceasta este, evident, mai redusă faţă de volumul celor înregistrate în dicţionarul lui Puşcariu. Lista totală e însă mult mai mare dacă avem în vedere faptul că în Etymologicum, operă de lexicologie în primul rând, sunt numeroase cuvinte care nu formează cap de articol dar, referindu-se la cele din titlu prin sinonimie, antonimie, etimologie, derivare, asociere contextuală etc., sunt supuse unor discuţii atât de largi încât depăşesc simplul rol de definire şi explicare a celor din titlu. De exemplu sub an(1) autorul discută şi pe văleat şi pe mulţumesc, sub numele propriu Ana cercetează şi pe Buziana, la apă-vie urmăreşte pe larg şi pe apă-vioară, la apoi aprofundează şi pe înapoi, sub ba explică şi pe bai, sub baieră, pe pajură, talisman, dezbăra, sub toponimi-cul Băinţi vorbeşte, cu citate din cronici, şi de numele de persoană Bainski, la baştină se ocupă şi de ohabă şi uric, la batal, de vătui şi bătălău etc.

        Ne întâmpină, de asemenea, o cantitate impresionantă de cuvinte explicate numai etimologic, ca analogie pentru particularităţile evoluţiei fonetice, gramaticale şi semantice ale cuvintelor-titlu, ori ca exemplificare a unui tip de derivare. Astfel la suf. – ăiesc (la pers. I sing. a indicativului prezent a verbelor în – ăi) se înşiră peste optzeci de verbe, iar la – an se dau peste cincizeci de derivate cu acest sufix. O dată cu etimologia lui andrea(2), se notează şi provenienţa cuvintelor ibric, ibrişin, surcea, vergea, ac, sulă, igliţă, mătreaţă, 14 mătură, ţandără, şindrilă, bg. guberka.

        Prin urmare, lăsând deoparte sinonimele (şi alte cuvinte) folosite exclusiv pentru definire, putem spune că totalitatea celor discutate, integral sau numai parţial, este copleşitor de mare. Haşdeu recurge la acest material lexical imens potrivit concepţiei sale de a studia cuvântul-titlu în multiplele relaţii pe care acesta le contractează cu alte cuvinte.

        Trecând acum la examinarea structurii1 articolelor din Etymologicum, trebuie arătat mai întâi că a supune redactarea lui Haşdeu unei analize minuţioase în spiritul exigenţei tehnicii lexicografiei de astăzi contravine intenţiei lui de a realiza cu acest dicţionar „cartea de lectură cea mai răspândită, cea mai atrăgătoare”, eliberată de laconismul abreviaţiilor, de stilul tehnicist al dicţionarelor obişnuite, o carte în care faptele de limbă să fie şi un prilej de a discuta despre întregul trai, trecut şi prezinte, al poporului. „Orice cuvânt – zice Haşdeu – oglindeşte un lucru, o fiinţă, o idee, o datină; aceste lucruri, aceste fiinţe, aceste idei, aceste datine, eu m-am încercat şi mă încerc a le apuca câne-câneşte din ieri şi din astăzi al poporului român; dar, pentru ca ele cu adevărat să nu fie perdute, pentru ca să poată rodi cu îmbelşugare în brazdele cele adânci ale zilei de mâine, mă tem a le da seci, sarbede, retezate, ci m-am silit şi mă voi sili a le aduce palpitânde de viaţă pe ogorul neamului românesc” (II, p. XVIII).

        Prin urmare, opera aceasta trebuie judecată prin ea însăşi, ca un caz unic în istoria dicţionarelor. Raportarea ei la alte lucrări lexicografice este, din multe puncte de vedere, nu numai nemotivată, dar şi ineficientă. Aglomerarea de fapte extralingvistice nu este o „lacună” a Dicţionarului, ci un scop pe care, cu toată conştiinţa, Haşdeu l-a urmărit printr-o muncă titanică şi o nemaiîntâlnită pasiune.

        Libertăţile mari pe care autorul şi le-a îngăduit în organizarea materialului lingvistic propriu-zis concordă întru totul cu modul de înfăţişare a abundenţei de elemente extralingvistice (istorice, folclorice, etnografice etc.).

        Dacă spaţiul rezervat unor cuvinte este mai mare decât cel impus de gradul lor de importanţă în practica propriu-zisă a comunicării, faptul se justifică prin criterii cu totul particulare: etimologia, greu de soluţionat, a cuvintelor respective, importanţa lor excepţională în folclor, în istorie, în mitologie etc. Era, oare, mai utilă definiţia strict lexicografică a basmului, urmată de câteva citate şi de etimologie, care încheiau articolul, decât excelentul studiu de folclor pe care autorul îl elaborează în cele aproape şaizeci de coloane sub pretextul acestui cuvânt-titlu? Şi apoi, cercetarea caracteristicilor, a speciilor etc.

        ale basmelor nu porneşte de la elementele care definesc noţiunea ca atare?

        Ordinea în care sunt dispuse părţile constituente ale articolelor este una din manifestările concepţiei de organizare liberă a materialului lexical. Astfel,partea etimologică, tratată de obicei la sfârşitul articolului, în multe cazuri este elucidată către începutul lui.

        Definirea cuvântului se face nu numai imediat după traducerea în franceză, ci, de multe ori, după sinonime sau între citate. Alteori se ignorează cu totul, rămânând în seama corespondentelor franceze, a sinonimelor sau a citatelor. Nici echivalenţele sau oponenţe-le semantice nu au un loc stabil.

        S-ar spune că numărul variantelor este foarte restrâns ţinând seama numai de cele care apar îndată după titlu: bariz (şi bariş, barij), basn (şi basnu, basnă), dar în cuprinsul articolelor sunt menţionate numeroase altele, încât lista totală nu e deloc săracă: başca (în art. şi bască), bazaconie (în art. şi bezaconie şi bozocoane), băcuiaţă (în art. şi masc.

        1 Observaţii preţioase la Mircea Seche, Activitatea lexicografică a lui B. P. Haşdeu, în vol.

        Schiţă de istorie a lexicografiei române, II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 9 ş. u.

        INTRODUCERE băcuieţ), bălmăjesc (în art. şi bălmăgesc), băltag (în art. şi baltag, baltac), antihârţ (şi antehrâst, antihârstu, antehârs, antihârs), aori (şi aoria, aoare), apărător (şi apărătoriu), arbure (şi arbor) etc.

        Partea explicativă a Etymologicului atrage atenţia în primul rând prin bogăţia de sinonime. Acestea au rostul de a completa sau chiar de a suplini definiţia cuvântului-titlu.

        Seriile sinonimice sunt uneori foarte lungi, ca de exemplu la bandrabură „cartof”, unde se înşiră, după Barcianu, 16 echivalenţe semantice regionale, ori la bahorniţă „femme depravée”, la care se citează, după Opincaru a lui Jipescu, 22 de sinonime.

        Adeseori se fac menţiuni privitoare la răspândirea teritorială a sinonimelor, la originea, frecvenţa şi valoarea lor stilistică. Autorul insistă mereu şi asupra diferenţelor de nuanţă dintre sinonime şi cuvintele-titlu. De pildă, băcsăilă e sinonim cu băcsai şi băcsăios, dar se precizează că are „o nuanţă mai ironică datorită sufixului intensiv – ilă”. La bădiţă notează: „deminutiv din bade, mai desmierdător decât bădică şi mai puţin decât bădişor, bădiţă este mijlociu între amândouă”. Despre bihă spune că e „sinonim cu tăgadă, dar cu un înţeles mai puţin general”.

        În concurenţa dintre ele, unele sinonime dispar din limbă, cum s-a întâmplat cu pănură, alungat de aba, care, la rândul său, cedează sub presiunea lui dimie (v. aba), sau cu băiestrar, cuvânt vechi, pe care l-au înlocuit rândaş şi rândaş de bucătărie.

        Cu frecvenţa unui adevărat procedeu, Haşdeu alege citate, mai ales de limbă veche, în care cuvântul din titlu să figureze alături de sinonimul său.Asupreală, de exemplu, apare, pe rând, în acelaşi context cu strâmbătate, nevoie, năpaste, dodeială, năduşeală, armăşie, împresurare, cu care raportul de sinonimie e mai apropiat sau mai depărtat.

        Celebra teorie a circulaţiei cuvintelor, formulată de Haşdeu pentru prima oară în istoria lingvisticii, îl reprezintă ca promotor al metodei statistice aplicate astăzi în cercetarea limbii. Elaborarea acestei teorii, a „limbii în circulaţiune”, cum o numea Haşdeu însuşi, a fost determinată de statistica lexicală pe origini întocmită de Cihac şi înfăţişată în prefaţa dicţionarului său etimologic. Potrivit acestei statistici, numărul extrem de restrâns al elementelor latine din vocabularul românesc (1/5 în raport cu 2/5 slave, 1/5 turceşti şi 1/5 de alte origini) intra în contradicţie evidentă cu caracterul general latin al gramaticii. O statistică asemănătoare întocmise pentru engleză, în 1841, Thommerel, pe baza dicţionarului lui Robertson, constatând că elementele romanice sunt aproape de trei ori mai numeroase decât cele germanice. De aici nu trebuie trasă concluzia, susţine Haşdeu, că engleza nu ar fi limbă germanică, după cum statistica lui Cihac nu trebuie să conducă la ideea că româna nu ar fi limbă romanică. Un cuvânt este cu atât mai bogat cu cât are o putere circulatorie mai activă şi o bogăţie semantică mai mare. În utilizarea concretă a limbii, un cuvânt polisemantic contează ca atâtea cuvinte câte sensuri are; de asemenea, diferenţele de frecvenţă dintre cuvinte determină distincţiile valorice dintre ele. În engleză, elementele germanice, iar în română elementele latine sunt cele care au o importanţă covârşitoare faţă de cele romanice, respectiv slave ori de alte origini. Haşdeu nu contestă, deci, faptul că în română sunt multe cuvinte nelatine întrebuinţate frecvent, dar în comparaţie cu cele de origine latină acestea sunt totuşi în număr redus: „Negreşit, slavismele la români şi chiar turcismele nu sunt puţine; în c i r c u l a ţ i u n e însă, adecă în activitatea cea vitală a graiului românesc, în mişcarea cea organică, ele se perd aproape cu desăvârşire faţă cu latinisme” (I, p. LII).

        Fără să nege rezultatele statisticii lui Cihac1, Haşdeu a dovedit însă în polemica sa cu acesta că fizionomia reală a vocabularului se cunoaşte numai printr-o statistică a unităţilor lexicale diferenţiate prin valoarea de circulaţie. El a intuit astfel existenţa fondului principal lexical, constituit din cuvintele cele mai importante şi de cea mai mare frecvenţă în vorbire. Acestea sunt, în română, în mare majoritate, de origine latină.

        Cercetările statistice ulterioare întreprinse cu metoda descoperită, în esenţă, de Haşdeu îi dau dreptate întru totul. Astfel, în 1942, D. Macrea a arătat că în limba poeziilor antume ale lui Eminescu elementele latine apar în procent de 48,68%, cu o circulaţie de 83%, pe când cele slave în procent de 16,81%, cu o circulaţie de numai 6,93%.2 Mai târziu, Al. Graur a dovedit că în fondul principal de cuvinte al românei procentul de elemente latine întrece aproape de două ori şi jumătate pe al celor de provenienţă slavă.3

        Concepând limba ca un sistem, „un tot armonios în care toate se află încea mai strânsă corelaţiune” (I, p. XLIV), Haşdeu a extins „principiul circulaţiunii” la toate domeniile limbii: „Pretutindeni în linguistică – scrie el – un ingredient întrebuinţat de 4 sau de 6 ori în intervalul d are o valoare utilă duplă sau triplă decât un ingredient identic întrebuinţat numai de 2 ori în acelaşi interval d. În acest mod, 100 de ingrediente, utilizate fiecare numai câte 1 dată pe zi, valorează mai puţin decât 25 ingrediente utilizate fiecare de câte 5 ori” (I, p. LVI).

        Remarcabile sunt observaţiile lui privind frecvenţa şi distribuţia fonemelor, intuind astfel unele teze fundamentale ale lingvisticii structurale contemporane4: „La români sonul r […] se repetă cel puţin de 15 ori la fiecare 100 de consoane. Putem oare să-i dăm aceeaşi valoare ca lui h, întrebuinţat de vro 2 ori la 150 de consoane? Ba chiar toate guturalele şi palatalele la un loc: h, k, g, [= k’],  şi j, deşi sunt 6 la număr, totuşi circulează în limba română mai puţin decât singurul r.

        Să presupunem un moment că circulaţiunea lui j ar fi la noi tot aşa de deasă ca a lui r, încât să se zică cu drept cuvânt: 1 j = 1 r; atunci însă tipul fonologic al graiului românesc ar fi cu desăvârşire altceva, fără nici o asemănare cu ceea ce este astăzi. În circulaţiune dară şi iarăşi în circulaţiune se oglindeşte faţa cea fonică, ca şi cea gramaticală, ca şi cea lexică a unei limbi” (I, p. LV-LVI).

        Aceste idei, de o puternică originalitate şi de importanţă capitală pentru studierea limbii, sunt aplicate mereu la faptele înregistrate în Dicţionar. Deseori se indică circulaţia activă a unor cuvinte, sensuri, forme şi construcţii sintactice, în opoziţie cu prezenţa pasivă în limbă a altora, se precizează zonele dialectale, stilurile, aspectele limbii sau tipurile de texte în care circulă frecvent elementele discutate, se stabilesc proporţii în legătură cu frecvenţa sinonimelor, se urmăreşte distribuţia, în anumite poziţii contextuale, a unor foneme, în general se încearcă, în limita informaţiilor de care dispune autorul, stabilirea poziţiei în sistem a faptelor de limbă potrivit capacităţii lor de circulaţie. Iată câteva 1 Mircea Seche, op. cit., I, p. 107, efectuând un control al acestor rezultate, arată că sunt inexacte, că nu reflectă situaţia etimologică reală înfăţişată în dicţionar. Elementele latine sunt peste 45% din termenii înregistraţi, pe când cele slave, sub 35%.

        2 D. Macrea, Circulaţia cuvintelor în limba română, în Transilvania, anul 73 (1942), nr. 4, p. 268-288; vezi şi Probleme de lingvistică română, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 40-41.

        3 Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Ed. Acad. R. P. R., Bucureşti 1954, p. 48-59.

        4 Cf. Al. Rosetti, Bogdan Petriceicu-Hasdeu şi studiul limbii române, în Limba română, XII, 1963, nr. 5, p. 461.

        INTRODUCERE exemple. La cuvântul bade, popular prin excelenţă, notează că în volumul de doine şi strigături al lui Jarnik şi Bârsanu ne întâmpină de „peste 150 de ori, afară de formele cele deminutivale”, iar la asemenea menţionează că apare de patru ori într-o fabulă de Donici.

        Pornind de la un fragment din Legenda Sfintei Vineri (editat în CB, II, 154), constată că frecvenţa pronumelui acel este mult mai mare decât a lui acest: „În adevăr, în gura poporului circulaţiunea lui acel cu diferitele lui varianturi faţă cu circulaţiunea lui acest cu varianturile lui este cam de 7 cătră 3 şi poate chiar mai mare. E de observat, în treacăt, că la Plaut ecc-illum (= acel) ne întâmpină de vro şapte ori, pe când ecc-istum (= acest) abia dacă va fi de vro două” (v. acel).

        Frecvenţa superioară a lui acela (cu – a deictic) în comparaţie cu acel este explicată prin preferinţa românei de a postpune pronumele adjectiv faţă de nume: „în graiul românesc însă, fiind o tendinţă foarte pronunţată de a postpune elementele pronominale, de aci urmează că circulaţiunea lui acel e rară în comparaţie cu a lui acela. În limba veche acela uzurpă adesea locul lui acel până şi denaintea numilor” (v. acel).

        Chiar la începutul Dicţionarului (sub a), Haşdeu arată că în română numărul cuvintelor care încep cu aeste extrem de mare în raport cu alte limbi, ocupând „materialmente a zecea parte din întregul vocabular”. Observă, în continuare, că, din 135 de cuvinte dintr-un scurt fragment din Cantemir, 19, deci circa 1/7, au ala iniţială, iar din totalul de 79 de cuvinte dintr-un text din Jipescu, 15 încep cu a- adică mai bine de 1/5.

        Despre cuvintele cu bla iniţială afirmă că majoritatea lor sunt „de origine turanică şi de cea slavică”, circulând rar în română. „Cuvintele curat latineşti [cu b-], în genere foarte circulătoare, […] formează abia vro cincizeci de familii. Iniţialul beste sărăcăcios atât în vocabularul latin cât şi-n cele romanice occidentale; la români însă el este bogat prin mulţimea elementelor străine, unele foarte trebuincioase” (sub b).

        Metoda cercetării frecvenţei şi distribuţiei fonemelor în diferite poziţii ale contextului, pe care Haşdeu a intuit-o aşa de clar, este larg folosită astăzi în fonologie.

        De cele mai multe ori, observaţiile privind circulaţia unui cuvânt, a unui sens, a unei construcţii sintactice se reduc la aprecieri generale. Termeni de calificare ca rar, des, răs-pândit, cunoscut, întrebuinţat, frecvent, circulător etc., precedaţi de adverbe de comparaţie, apar permanent în paginile operei. Astfel, aflăm că bádiu e „mai rar” în circulaţie decât bade, că barac, termen de vânătoare, „pare a fi foarte răspândit”, că acău e un „cuvânt aproape necunoscut” în Moldova şi în Muntenia, că acia e mult mai des decât aci, că acresc e o „vorbă rar întrebuinţată” fiind înlocuită prin „compusul năcresc”, că balegă e foarte frecvent în Biblia de la 1688 spre deosebire de alte texte vechi,că verbul a băga determinat de un complement cu la e mai rar decât determinat de complementul cu în etc.

        Despre arhaismul acicea adv., foarte frecvent în textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, notează că „ar fi anevoie a reproduce măcar a zecea parte de prin pasagele care îl conţin”. Exemple de acest fel pot fi date încă nenumărate. Toate dovedesc din plin că Haşdeu, nu numai că a formulat teoretic „principiul circulaţiei” în limbă, ci a fost şi preocupat în permanenţă, în cursul elaborării Etymologicului, de a aplica practic, la toate compartimentele limbii, geniala sa descoperire.

        Haşdeu nu şi-a impus norme lexicografice unice, pe care să le aplice cu consecvenţă în tratarea întregii materii a Dicţionarului. Articolele sunt organizate în mod foarte diferit unele de altele, în funcţie de aspectele particulare ale cuvântului care trezesc interesul special al autorului. La unele articole accentul cade pe etimologie, la altele pe valorile se-18 mantice sau pe diversitatea morfologică, a combinaţiilor sintactice, ori a asocierilor con-INTRODUCERE textuale, la altele pe raporturile de sinonimie, antonimie etc., pe bogăţia de expresii, locuţiuni, proverbe, pe frecvenţa în textele vechi, pe fapte extralingvistice etc. De exemplu, la aghiuţă, Haşdeu urmăreşte în special etimologia cuvântului, pe agonisesc îl studiază în raport cu sinonimele câştig, dobândesc, capăt, la agru stăruie asupra întrebuinţării lui în textele arhaice, la aguridă îl interesează prezenţa cuvântului într-un proverb, la agust accentul cade pe deosebirea faţă de literarul august, Agachi atrage atenţia prin expresia înghite, Agachi!, afum e deosebit, prin citate, de fumeg, şi, ca şi numele topic Afumaţi, îndreaptă interesul spre practica afumării contra ciumei.

        Articolele mai lungi sunt tratate de obicei pe secţiuni, spaţiul fiecăreia fiind determinat de asemenea de anumite preferinţe ale autorului. Cele patru secţiuni ale lui apă, de exemplu, cuprind mai întâi prezenţa cuvântului în opt ghicitori, apoi în 61 de proverbe, zicători şi locuţiuni (unele explicate prin comparaţie cu corespondentele din alte limbi), în numeroase datini şi credinţe populare, ultima secţiune privind câteva observaţii de natură lingvistică. Adverbul apoi este conceput tot în patru secţiuni: fără prepoziţie, cu prepoziţie, construcţia adjectivală de apoi şi observaţii lingvistice (se indică variantele apăi, păi, poi, apoia). Verbul apropia este studiat în relaţiile sintactice pe care le contractează, adică cu acuzativul, cu dativul, cu prepoziţiile de, la, cătră, spre, în preajma. La verbul apleca, după ce se indică etimologia, se expun, cu citate, sensurile de „pencher”, „allaiter” şi „avoir mal au coeur”. La acru se insistă asupra compuselor cu lapte, piatră, apă, măr, varză, poamă, brânză, ilustrate prin citate din folclor şi din limba vorbită. În fine, argea e urmărit ca termen tehnic în ţesătorie, în arhitectură, în plutărit, cea mai mare parte a articolului fiind consacrată însă explicării provenienţei autohtone a termenului.

        Dicţionarul abundă în material de limbă vorbită şi populară. Numărul proverbelor, al zicătorilor şi locuţiunilor este extraordinar de mare. Numai înarticolul închinat basmului sunt înşirate 228 de construcţii metaforice frecvente în limba basmelor. În acest scop, textele lui Anton Pann şi colecţiile de folclor sunt folosite la maximum.

        Articolele numelor de instrumente, de animale şi plante, de obiceiuri şi credinţe populare, de culori, de boli etc. sunt, uneori, încărcate de amănunte, mai apropiate sau mai îndepărtate de cuvântul-titlu, proprii studiilor onomasiologice. De exemplu articolul albină este, din acest punct de vedere, o adevărată colecţie de terminologie apicolă: muscă, biză, bâză, matcă, albină lucroaie, împărăteasă, trântor, lăutar, bânzar, bărzăun, ulei, stup, ştiubei, coşniţă, urdiniş, căptar, căptălan, fagur, strediia, boatcă, trepce, preci, prisacă, stupină, temnic, stupar, prisăcar, retezare, trântorit, bătut, custură, părvac, paroi, buhai, roiniţă, sfârlac, căţelit, păstură, plămadă, hoştină, jintiţă, băbaş, mid, bâzâie, bombăneşte, zuzăie, vâjăieşte, sbârnăie, la care se adaugă o mulţime de derivate (nume comune sau proprii). Sub acrum se înşiră 36 de nume populare de boli, după care se dă o lungă şi amănunţită reţetă de vindecare a aftei la copii.

        O caracteristică a Etymologicului constă în importanţa pe care autorul o acordă gramaticii. Imediat după cuvântul-titlu se indică partea de vorbire la care aparţine (substantiv, adjectiv, verb etc.), domeniul terminologic (nume de persoană, nume de loc etc.), genul, uneori forma articulată şi numărul la nume, participiul şi infinitivul la verbe. Câteva titluri sunt consacrate exclusiv elementelor gramaticale: articolul şi pronumele al, a, pronumele acesta, acela, alt, formele verbale de auxiliar a, aş, prepoziţia a (şi de a), emfaticul – a, adj. alde etc.

        Aspectele morfologice şi sintactice, mai ales ale verbelor, reprezintă o preocupare majoră a autorului în organizarea materialului. Sunt relevate şi explicate, în cursul artico-19

        INTRODUCERE lelor, o mulţime de forme arhaice, regionale sau din dialectele sudice, construcţii prepoziţionale, diferite îmbinări sintactice caracteristice. (Vezi, de exemplu, formele de imperativ şi de perfect ale verbului aduce, formele dialectale ale lui aduna, compusele cu diverse prepoziţii ale adv. afară, formele, valorile şi îmbinările sintactice ale verbului apuca etc.).

        Nevoia de a studia în profunzime faza arhaică a limbii l-a determinat pe Haşdeu să editeze numeroase texte vechi ca: Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti, Anonymus Lugoshiensis, Psaltirea românească din 1577 a lui Coresi, Cuvente den bătrâni etc., toate acestea revendicându-i, alături de Cipariu, rolul de întemeietor al filologiei noastre. Preocupările sale pentru textele cu dificultăţi se continuă, sub altă formă, în paginile Etymologicului. Evident, problemele spinoase ale interpretării şi explicării particularităţilor de grafie, de datare, localizare, paternitate etc. ale documentelor vechi de limbă intră în atenţia autorului de astă dată numai prilejuite de anumite caracteristici ale cuvântului-titlu.

        Intenţionând să trateze în articole aparte fiecare sunet-tip şi, implicit, fiecare literă, Haşdeu ar fi realizat, dacă opera ar fi fost dusă până la capăt, nu numai o fonetică istorică, ci şi o istorie a grafiei şi ortografiei noastre, cu insistenţă specială asupra valorii fonetice a semnelor chirilice din scrierea veche. Astfel, sub a şi ă se vorbeşte, între altele, de notarea lui ă şi î ( î) în diverse texte vechi, sub aa de valoarea fonetică a acestui dublet grafic în scrisori şi documente din secolele al XVl-lea şi al XVII-lea, pe alocuri se fac observaţii asupra notării africatelor, asupra literelor geminate, a lui u final etc.

        Cu dovezi istorice şi paleografice face conjecturi la unele fragmente de texte antice, corectează lecţiuni greşite ale unor editori moderni de documente vechi (vezi Basarabă, Bălineşti) sau folclorice (vezi alimon), interpretează construcţiile dubioase din texte vechi (de ex. agolsună, notat ca substantiv în dicţionarul de la Lugoj din sec. al XVII-lea, e disociat de Haşdeu în sună a gol). Grafiile, formele sau îmbinările sintactice surprinzătoare pentru epoca, regiunea sau textul în care apar sunt reproduse şi în transliteraţie, uneori chiar şi în facsimile, ca o garanţie a autenticităţii (vezi acept, acer, acum, acusat, acur, adamant etc.).

        Ceea ce conferă însă Dicţionarului o indiscutabilă valoare filologică este mai ales cantitatea enormă de citate vechi reproduse interpretativ, cu un sistem propriu de transcriere, după tot felul de manuscrise şi tipărituri. Pentru a evidenţia diferitele trăsături specifice ale cuvântului, privind forma, originea, îmbinarea sintactică, gruparea contextuală, echivalenţele sau opoziţiile semantice, răspândirea teritorială, frecvenţa, Haşdeu întrebuinţează metoda comparării citatelor. Sunt puse faţă în faţă citate din manuscrise şi tipărituri, din limba vorbită şi limba scrisă, din traduceri şi texte originale, din texte aparţinând la epoci şi la regiuni diferite etc.

        În cazul citatelor din texte traduse, filologul atrage în comparaţie şi corespondentele latine, slave sau greceşti, relevând calcurile, traducerile, adoptările directe etc.

        Prin marea bogăţie de citate, vechi sau noi, se realizează, în parte, caracterele multiple ale acestei opere. Lungimea lor nu coincide decât rareori cu limitele stricte ale contextelor suficiente pentru explicarea faptelor de limbă vizate. Uneori, citatele sunt fragmente de documente vechi sau documente întregi, părţi din poveşti, poezii populare, descrieri de obiceiuri, de credinţe, de meşteşuguri. Conţinutul lor bogat şi atât de divers, prin care e atras interesul variat al lectorului, împiedică pe autor să le trunchieze, aşa cum i-ar fi impus un dicţionar obişnuit. Deseori Haşdeu comunică prin citate şi alte cunoştinţe decât 20 cele legate cu stricteţe de cuvântul din titlu, stârneşte curiozitate şi interes nu numai pentru INTRODUCERE lingvistică şi filologie, ci şi pentru alte domenii ale ştiinţei şi culturii. Comentariile, reflecţiile şi aprecierile sale încadrează fragmentele ilustrative într-o compoziţie cu caracter ştiinţific, dar şi literar totodată, încât opera, în ansamblul ei, devine cu adevărat „o carte delectură”.

        Reconstituind bibliografia izvoarelor, pe care Haşdeu intenţiona să o publice la finele ultimului tom, constatăm că EMR se sprijină, în primul rând, pe toate marile monumente de limbă română (originale şi traduceri, manuscrise şi tipărituri) de la origini până către sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel, pentru limba veche au fost excerptate, între altele, Psaltirea Scheiană, Codicele Voroneţian, Codicele Sturdzan, Palia de la Orăştie, textele lui Coresi, ale lui Varlaam, Silvestru, Radu de la Măniceşti, Simion Ştefan, Dosoftei, Ioan din Vinţi, Biblia de la 1688, Pravilele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cronicile lui Moxa, lui Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, N. Muste, Enache Cogălniceanu, operele lui Cantemir, actele, scrisorile, documentele etc.

        publicate în Cuvente den bătrâni, în Uricarul lui Codrescu, în Arhiva istorică a României, în Magazinul istoric etc. sau păstrate în manuscris la Arhivele statului, la Academia Română, în colecţii particulare, în arhivele unor biserici şi mânăstiri. O mare parte a materialului de limbă veche a fost transcrisă de Haşdeu însuşi direct de pe manuscrise sau de pe tipăriturile originale, după sistemul său propriu de interpretare a grafiei chirilice.

        Pentru limba modernă, nu lipsesc din Dicţionar cărturarii Şcolii ardelene, Zilot, Văcăreştii, Beldiman, Conachi, Stamati, Ţichindeal, Eliade, Pralea, Baronzi, Alexandrescu, Donici, Pann, Bolintineanu, Negruzzi, Alecsandri, Bălcescu, Filimon, Odobescu, Creangă, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă şi mulţi alţi autori ale căror scrieri se publi-caseră în revistele vremii.

        Citatele din folclor sunt alese din colecţiile lui Alecsandri, G. Dem. Teodorescu, Jarnik-Bârsanu, Pompiliu, Bibicescu, Sbiera, Baican, Hodoş, Mangiucă, Ghibănescu, Sevastos, Marian, Burada, Ispirescu, Caranfil ş.a., ca şi din materialele tipărite în periodicele epocii şi din cele adunate prin ancheta dialectală. Mulţimea de citate din folclor reproduse în Etymologicum constituie o adevărată antologie de literatură populară, în care poezia, numai în volumul I, e reprezentată prin 3 700 de versuri.

        O veritabilă colecţie, de un interes excepţional, alcătuiesc şi materialele de etnografie, extrem de variate (obiceiuri, tradiţii, credinţe, vrăji, descântece, medicină populară etc.), culese din texte vechi sau noi, din lucrări speciale ale unor cercetători, dar mai ales din scrisorile corespondenţilor.

        Faptele de aromână şi de istroromână îi sunt cunoscute lui Haşdeu prin lucrările lui Kavallioti, Bojadži, V. Petrescu, Miklosich, Ion Maiorescu, I. Caragiani, T. Burada, Dr.

        Obedenaru.

        Comparaţiile cu alte limbi se bazează, de multe ori, pe cunoştinţele proprii ale renu-mitului poliglot. Referinţele directe la sursele lexicale ale altoridiomuri au în vedere operele de primă mărime. Spre exemplificare, remarcăm trimiterile la Tommaseo pentru italiană, la Godefroy şi Littré pentru franceză, la Hahn, Xylander, P. Lagarde, Camarda, Dozon, G. Meyer pentru albaneză.

        Indoeuropenist, slavist, balcanist, Haşdeu utilizează familiar bibliografia disciplinelor respective, bogăţia extraordinară a trimiterilor vădind o erudiţie şi o putere de asociere fără egal în epocă. Se adaugă la acestea un volum uriaş de referinţe la ştiinţele contingente cu lingvistica sau legate de aceasta indirect, prin raportul dintre noţiune şi cuvânt. Istoria, arheologia, literatura, psihologia, artele, dreptul, economia politică, istoria religiilor şi a 21

        INTRODUCERE miturilor, ştiinţele naturii, geografia sunt domenii la care marele savant recurge mereu, fiind la curent cu rezultatele cele mai noi ale cercetărilor.

        În domeniul etimologiei, geniul lui Haşdeu s-a manifestat larg, sub toate laturile.

        Contribuţiile sale teoretice şi practice la studiul originii componentelor limbii române sunt fundamentale pentru lingvistica noastră şi reprezintă partea cea mai importantă din întreaga sa activitate ştiinţifică.

        Etimologiile lui Haşdeu sunt elaborări ale erudiţiei şi ale fanteziei, atribute atât de necesare, laolaltă, omului de ştiinţă superior. Criticii au relevat îndeosebi erorile unora dintre construcţiile sale etimologice, uitând adesea uriaşele rezultate pozitive obţinute de el în acest domeniu. Erorile însele poartă, cu tot paradoxul, pecetea geniului său.

        Atras spre studiul etimologiei prin preocupările sale de istorie, Haşdeu era la început destul de rezervat în exprimarea punctului de vedere personal asupra originii unui cuvânt, din cauza caracterului complex al acestei discipline lingvistice. El a ajuns însă repede nu numai la elucidarea etimologică a unui mare număr de cuvinte, ci şi la formulări de metodă dintre cele mai importante, întru totul valabile şi astăzi.

        În EMR, Haşdeu acordă etimologiei un spaţiu întins, justificat de sensul foarte larg pe care îl dă, chiar de la început, termenului ca atare: „Mai pe scurt, derivaţiunea sintactică, ca şi cea fonetică, ca şi cea ideologică [= semantică, n.n.), ca şi cea morfologică, toate sunt deopotrivă etimologie” (I, p. XXl). Cu alte cuvinte, „a face etimologie” însemnează, după concepţia lui Haşdeu, a explica provenienţa oricărui fapt de limbă, indiferent de domeniul căruia îi aparţine: fonetică, gramatică, lexic. Etimologia „reprezintă în genere derivaţiunea în oricare ramură a ştiinţei limbei” (I, p. XXIII).

        În alt loc, aceeaşi chestiune este pusă în termenii filosofici ai raportului dintre cauză şi efect, subliniindu-se, totodată, interdependenţa dintre compartimentele limbii manifestată la analiza etimologică: „Oriunde linguistul nu se mulţumeşte de a înregistra un fapt, ci caută a stabili raportul între ocauză şi un efect, fie pe terenul sonurilor, fie pe al formelor gramaticale, al sintaxei, al semnificaţiunilor, al cuvintelor etc., iar generalmente cauzele şi efectele se împletecesc pe toate aceste terenuri, uneori abătându-se chiar peste sfera linguisticei, – el face etimologie” (I, p. XXII).

        În acord cu această semnificaţie vastă a conceptului de etimologie, în paginile Dicţionarului ne întâmpină încontinuu aprofundări de ordin istoric privind originea nu numai a cuvintelor, ci şi a sunetelor, a formelor gramaticale, a elementelor derivative, a construcţiilor sintactice.

        Indoeuropenist şi neogramatic, Haşdeu consideră, pe bună dreptate, că în lingvistica comparativ-istorică sfera conceptului de etimologie trebuie lărgită prin includerea r econstrucţiei lingvistice, aspect al etimologiei: „Etimologia actuală cea adevărat ştiinţifică […] trebui să tindă a fi reconstructivă, adecă a găsi pentru fiecare fenomen, întru cât el este diferenţiat în mai multe exemplare, câte un prototip comun, rezultând din corelaţiunea diverginţelor” (I, p. XXIII).

        Deşi în fonetică rezultatele reconstrucţiei sunt de mai mare siguranţă decât în morfologie şi vocabular – ceea ce a făcut ca în lingvistica epocii această metodă să fie absolu-tizată de unii la domeniul fonetic (de exemplu Brugmann) – Haşdeu susţine aplicarea reconstrucţiei la toate sectoarele limbii. Mai mult, el găseşte utilitatea acesteia şi în studiile de etnografie şi de folclor comparat, „unde, aproape în acelaşi mod [ca în lingvistică, n.n.], printr-o riguroasă alăturare a literaturelor poporane sau a obiceielor, se pot recon-22 strui prototipurile lor” (I, p. XXXIII). Referindu-se direct la EMR, Haşdeu precizează că INTRODUCERE unul din ţelurile pe care le urmăreşte în această operă este „a face etimologie în sensul ştiinţific al cuvântului, lămurind prin metoda comparativă, întrucât e cu putinţă, nu numai originea vorbelor române ca materie, ca formă, ca sens, ca propoziţiune, dar totodată sorgintea credinţelor sau obiceielor exprese prin acele vorbe” (I, p. LIX).

        Rezultatele reconstrucţiei lingvistice nu sunt, după opinia lui Haşdeu, nici ipotetice, dar nici exacte, ci întotdeauna aproximative. Cu cât acestea se bazează pe o mulţime mai mare de fapte comparabile reale, cu atât probabilitatea de a fi adevărate (şi deci exacte) devine mai mare: „Etimologia, în opera sa de a reconstrui prototipurile, ajunge la un grad de aproximaţiune cu atât mai înalt, cu cât comparaţiunea cea metodică se exercită asupra unui număr mai mare de fenomene înrudite” (I, p. XXVIII).

        Prin acest principiu teoretic se justifică stăruinţa permanentă a autorului Etymologicului asupra laturii cantitative a faptelor, preocuparea lui de a lărgi la maximum cercul în care pot fi incluse, prin materialul comparativ util reconstrucţiei, limbi aparţinând la cele mai diverse familii sau grupuri. Haşdeu compară formele aproximative rezultate din reconstrucţia lingvistică cu termenii-medii către care converg cifrele concrete ale statisticii în economia politică, şi unele şi altele fiind „unităţi colective” necesare în planul abstract alelaborării legilor lingvistice, respectiv economice.

        Arătând limitele reconstrucţiei, el stăruie şi asupra inaplicabilităţii acestei metode la o mulţime de cazuri obscure, deosebindu-se, prin linia de mijloc, prudentă faţă de reconstrucţie, atât de lingviştii care absolutizau valoarea acestui principiu metodologic (Aug.

        Schleicher, Fick ş.a.), cât şi de cei care, sceptici, îl minimalizau sau îl ignorau cu totul.

        În vederea cercetării etimologice practice, Haşdeu a formulat, în cursul polemicii cu Cihac, o serie de criterii, în spirit neogramatic, întru totul valabile încă şi astăzi, care trebuie să stea la baza unei etimologii cu adevărat ştiinţifice. Astfel, el cerea etimologului să cunoască tot ce s-a scris despre originea cuvântului dat, să urmărească în texte istoria formelor şi a sensurilor cuvântului, să reconstituie, prin comparaţia variantelor, forma şi sensul primitiv, să ţină seamă cu severitate de acţiunea legilor fonetice specifice fiecărei limbi atrase în comparaţie, să apeleze la analogie pentru cazurile particulare, să argumen-teze cu fapte istorice direcţia împrumuturilor dintr-o limbă în alta.

        În cursul Dicţionarului, Haşdeu invocă aceste criterii ori de câte ori e pus în situaţia de a respinge ca nefundată o etimologie propusă înainte de el. Luând în seamă cercetările etimologice întreprinse de alţii înaintea sau în timpul său, citează sursele exacte, cu cea mai mare probitate ştiinţifică, pentru cele acceptate în Etymologicum, aducând dovezi noi în sprijinul acestora sau corectându-le.

        Pentru o etimologie proprie ridică de obicei, cu o erudiţie extraordinară, un uriaş edificiu de argumente, angrenând elemente comparative din limbile romanice, balcanice, slave şi germanice, urcând, în cazurile necesare, cu o mare putere asociativă şi cu o fantezie uluitoare, în domeniul lingvistic indoeuropean. Evident, la toată această grandioasă arhitectură pur filologică se adaugă o impresionantă abundenţă de date şi informaţii privind disciplina ştiinţifică de care aparţine cuvântul respectiv prin realitatea obiectivă pe care o denumeşte. Întreaga construcţie etimologică hasdeiană, chiar dacă uneori e o pură eroare, devine impunătoare, incită spiritul, aţâţă curiozitatea, e o delectare a inteligenţei, degajă un farmec aproape poetic.

        Am arătat deja că la Haşdeu obiectul cercetării etimologice este „orice fel de derivaţiune”, fonetică, morfologică, sintactică, lexicală, semantică, incluzându-se chiar şi folclorul şi mitologia. De aceea, el se ocupă în Dicţionar nu numai de originea numelor 23

        INTRODUCERE comune, de persoane şi de locuri, ci şi de provenienţa elementelor fonetice ( ă, î) şi de morfologie (articolul, pronumele demonstrativ, formele lui a avea, deicticul – a etc.), a construcţiilor sintactice, a particulelorderivate (prefixe, sufixe), a sensurilor, de originea unor motive folclorice, a obiceiurilor, a credinţelor populare etc.

        S-a observat1, cu dreptate, că Haşdeu urmăreşte originea multor cuvinte în legătură directă cu realitatea obiectivă pe care acestea o exprimă, preconizând astfel binecunoscuta metodă „cuvinte şi lucruri” (Wörter und Sachen), aplicată, cam în aceeaşi vreme, de Hugo Schuchardt, ceva mai târziu de R. Meringer, G. Baist ş.a., iar la noi de G. Giuglea2.

        Metoda constă în folosirea datelor extralingvistice pentru explicarea faptelor de limbă. La Haşdeu, aplicarea ei, chiar şi intuitivă, decurge firesc din concepţia că Dicţionarul trebuie să aibă un caracter multilateral. De exemplu, la cuvinte ca acăţ, acrum, adămască, aghiuţă, aglică, ală, alemesc, alimori etc. se ţine seamă de particularităţile „lucrurilor” pentru explicarea etimologică. Asupra caracteristicilor realităţii exprimate se insistă şi la termenii care denumesc unelte, obiceiuri, dansuri, jocuri de copii etc. Numeroase întrebuinţări figurative ale cuvintelor sunt explicate, de asemenea, prin trăsăturile specifice ale „obiectelor”. Probabil că prin atenţia deosebită acordată „lucrului” se justifică şi procedeul disocierii în articole de sine stătătoare ale sensurilor mai importante (dar şi mai îndepărtate faţă de cele fundamentale), legate de domenii speciale.

        Haşdeu a văzut la proporţiile adevărate capacitatea derivativă a limbii noastre. Înainte de a căuta etimonuri în latină sau în limbile de împrumut, el a preferat explicarea derivatelor prin criterii interne. Din punct de vedere etimologic, în EMR cuvântul nu este considerat izolat, ci în cadrul întregii sale familii de derivate şi compuse, căci la cuvântul de bază se indică derivatele existente, iar în cadrul articolelor închinate acestora se face trimiterea la cuvântul primitiv, arătându-se, de multe ori, şi modul lor de formare.

        Analiza derivatului, prin restituirea primitivului, este, uneori, surprinzător de interesantă. De pildă, Haşdeu consideră corect că formele băieţoi, băieţel, băieţică, băieţime provin nu de la plural, ci de la singular ( băiat), în ciuda prezenţei lui ţ dinaintea sufixelor. Cu greu se pot găsi în cele trei volume ale Etymologicului exemple de derivate sau compuse explicate greşit. Aplicând cu atâta stăruinţă principiul etimologiei interne, Haşdeu, care sesiza ca nimeni altul mijloacele proprii de dezvoltare a vocabularului românesc, ni se dezvăluie prin una din laturile cele mai realiste ale laborioasei sale activităţi ştiinţifice.

        În legătură cu cercetarea structurii etimologice a vocabularului românesc, un principiu de metodă se degajă din studiul despre „amestecul limbilor”. Adept al teoriei limbilor mixte, Haşdeu distinge între amestecul primar şi amestecul secundar, arătând că cel dintâi presupune cu necesitate contopirea a două popoare diferite care, prin bilingvism, ajung la o „limbă nouă”, pe când cel „secundar” este accidental, priveşte receptarea influenţelor, a elementelor externe, care nu modifică structural limba. Amestecul primar areloc în epoca de formare a limbii şi este singurul de importanţă genealogică, rezultat „dintr-o îndelungată bilinguitate a unei poporaţiuni compuse din două neamuri pe cale de a deveni un singur popor” (I, p. XLII). Cele două idiomuri intră în „amestecul primar” în proporţii diferite, determinate de anumiţi factori, ca numărul şi gradul de cultură a populaţiilor contopite şi gradul de rudenie a limbilor respective.

        1 Cicerone Poghirc, B. P. Haşdeu, lingvist şi filolog, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 145.

        2 Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie, metode, curente, Ed. Acad. R. P. R., Bucureşti, 24

        1962, p. 70 ş.u.

        Rezultă de aici că, în cazul nostru, latina, fiind într-o situaţie privilegiată, s-a impus ca limbă unică în Dacia, după ce în sistemul ei pătrunseseră numeroase elemente autohtone.

        Într-adevăr, influenţa substratului, care, după concepţia lui Haşdeu, a fost foarte puternică, a afectat nu numai lexicul, ci şi gramatica şi fonologia, pe când celelalte influenţe s-au mărginit mai cu seamă la vocabular.

        Elementele autohtone sunt tratate în Etymologicum întocmai ca cele latineşti, pe când cele datorate influenţelor slavă, maghiară, turcă, neogreacă, posterioare epocii de formare a limbii noastre, sunt considerate, în fiecare caz în parte, adaosuri care nu au modificat structura de ansamblu a românei, la fiecare dintre ele făcându-se precizări în legătură cu epoca şi împrejurările pătrunderii lor, cu utilitatea şi viabilitatea lor în limbă, cu răspândirea teritorială, uneori cu frecvenţa, cu forţa lor în concurenţa sinonimică, cu aspectul stilistic de care aparţin, în general cu trăsăturile pe care le implică „adaosurile” externe.

        Deşi s-a sprijinit mult pe lucrările latiniştilor, dicţionarul lui Laurian şi Massim şi operele lui Cipariu, ca şi Lexiconul de la Buda, fiind o sursă de prim rang pentru EMR, Haşdeu nu a căzut niciodată în exagerările premeditate ale acestora, păstrând un spirit critic obiectiv în toate cercetările sale. Pasiunea pentru adevărul ştiinţific, neumbrit de interese şi prejudecăţi străine ştiinţei, l-a ferit şi de exagerările orientării lingvistice anti-latiniste, care ridica la proporţii ireale aportul influenţelor externe (slavă, maghiară, turcă) la constituirea limbii române. Polemica cu Cihac şi, mai ales, criticile, uneori foarte aspre, pe care şi în paginile Dicţionarului le adresează unor lingvişti şi istorici străini, sunt eloc-vente în această privinţă.

        Elementele autohtone, care reprezintă terenul cel mai nesigur al etimologiei româneşti, dar şi cel mai pasionant pentru Haşdeu, sunt tratate în Etymologicum pe spaţii foarte întinse. Din lunga listă1 de termeni băştinaşi studiaţi de el, apar în EMR: abeş, Abrud, abur, aghiuţă, aidoma, ală, alac,aldan, andilandi, argea, Argeş, (de)avalma, băl, bălan, bară, barză, Basarab, bască, başardină, batal, cot (în Barba-cot), hojma, maldac, Mehadia, năsărâmbă, Sarmisegetusa. Numeroase alte cuvinte traco-dace sunt cercetate în Istoria critică, în Columna lui Traian şi în Cuvente den bătrâni.

        După concepţia lui Haşdeu, contribuţia substratului în „amestecul primar” al românei trebuie căutată nu numai în lexic, ci în toate compartimentele limbii. Astfel, din domeniul foneticii, el atribuie substratului vocala ă, diftongarea lui e şi o sub accent, palatalizarea labialelor. În alte lucrări, vorbeşte pe larg de rotacismul lui n intervocalic, de  (forte) din româna veche etc. Probleme de gramatică de felul postpunerii articolului sau al omoni-miei genitivului cu dativul etc., tratate pe larg în studii speciale, sunt reluate, în treacăt, şi în EMR. De altfel Haşdeu considera că în gramatică (mai ales în sintaxă) urmele dace sunt foarte puternice.

        Nu toate rezultatele cercetărilor lui Haşdeu asupra elementului autohton sunt acceptate astăzi, dar niciunul dintre savanţii care i-au urmat nu a adus o contribuţie pozitivă mai mare decât el la cunoaşterea acestui domeniu.

        Ca metodă de lucru, Haşdeu folosea comparaţia cu albaneza (asupra căreia era bine informat), nu ca să explice un împrumut reciproc, ci ca să reconstruiască prototipurile în traco-dacă. Absenţa corespondentelor albaneze nu-l împiedica să considere unele cuvinte ca provenind din substrat. Raportările la armeană, la limbile celtice, iraniene, baltice, slave etc. sunt foarte frecvente în studiile lui Haşdeu asupra urmelor autohtone din română.

        1 Vezi Cicerone Poghirc, op. cit., p. 174-176.

        I.a albaneză, în mod special, se referă şi pentru unele elemente latine, pornind de la faptul că această limbă a suferit, de timpuriu, o puternică influenţă latină. Târziu, spre sfârşitul vieţii, după ce aprofundase o mare cantitate de concordanţe româno-albaneze, Haşdeu a ajuns să accepte şi ideea, care circula deja, că raporturile atât de strânse dintre cele două limbi se explică printr-o „intimă veche conlocuire” a populaţiilor respective.

        Haşdeu este considerat, pe bună dreptate, şi cel dintâi mare slavist al nostru.

        Cunoscător al limbilor slave moderne şi al slavei vechi, el a publicat, cu traducere şi comentarii istorice, filologice şi lingvistice, numeroase documente slave privind istoria şi cultura românească, fiind cel dintâi care a studiat cuvintele româneşti din astfel de documente aflate pe teritoriul ţării noastre.

        S-a ocupat în mod special de slava utilizată oficial în ţările româneşti, a examinat numeroase aspecte ale influenţei slave asupra românei, a încercat să stabilească cu exactitate domeniul lingvistic slav din care s-au făcut împrumuturi în română. Astfel, el a distins împrumuturile din bulgară de cele din sârbo-croată sau din polonă, rusă, ucraineană, iar pe toate acestea de celedin slava veche. Haşdeu a văzut corect şi rolul de intermediar al slavei vechi pentru unele împrumuturi greceşti din limba noastră.

        În EMR ne întâmpină numeroase cuvinte atribuite prin etimologie influenţelor maghiară, turcă şi neogreacă. Haşdeu insistă asupra epocii şi cauzelor care au favorizat pătrunderea acestor elemente în română, face observaţii în legătură cu circulaţia, cu valoarea lor stilistică, cu sferele terminologice din care fac parte etc. Principiile metodologice privind studierea lor sunt remarcabile. De exemplu, constată că prin turcă au pătruns în română unele cuvinte din arabă (în general orientale), că elemente turceşti au intrat şi prin intermediu sârbo-croat sau bulgar, că cele din greacă nu trebuie tratate în bloc, ci distinse în neogreceşti, bizantine şi vechi greceşti, că cele turceşti propriu-zise trebuie deosebite de cele cumane. Mai mult, Haşdeu arată că, în conglomeratul lingvistic balcanic (în care sunt atrase uneori şi limbi din vecinătatea de nord a Balcanilor), româna s-a manifestat în cursul istoriei nu numai ca idiom pasiv, receptând influenţa celorlalte, ci şi activ, influenţând la rândul ei limbile din jur. Astfel, cuvinte ca arămie, băcie, buciniş, bunică etc. au intrat din română în bulgară, baci, berbece, păcurar au pătruns şi în maghiară, bantă în ucraineană şi în sârbă, balţ în ucraineană, bale în sârbă, baieră în polonă, numeroase cuvinte păstoreşti au ajuns din română şi în idiomurile slave de nord şi de nord-vest, precum şi în cele de sud.

        În general, bizuindu-se pe fapte de istorie socială şi de istorie a limbii, Haşdeu încearcă să precizeze sensul migraţiei, dintr-un idiom în altul, a cuvintelor din fondul comun balcanic.

        În privinţa valabilităţii soluţiilor etimologice din Etymologicum, s-a arătat1, printr-o comparaţie cu Dicţionarul Academiei editat de Puşcariu ( DA) şi cu cel al lui I. A. Candrea ( CADE), că, pentru circa 80% din cele 150 de cuvinte-bază antrenate în comparaţie, Haşdeu a dat etimologii bune, acceptate în dicţionarele ulterioare.

        Un procent asemănător se obţine şi din comparaţia etimologiilor cuvintelor-bază din primul volum al Etymologicului cu cele corespunzătoare din Dicţionarul limbii române moderne ( DLRM). Din 143 de etimologii din EMR I, 117 (se includ aici şi etimonurile latineşti diferite de la un dicţionar la altul) se regăsesc în DLRM. Diferenţa de 26 este nesemnificativă, pentru că, în DLRM, pentru 8 cuvinte nu se indică nici o etimologie, 26

        1 Mircea Seche, op. cit., p. 31-32.

        INTRODUCERE pentru alte câteva se trimite, nu ca în EMR, direct la greacă sau la ebraică, ci la un intermediar slav, iar pentru altele, în sfârşit, nici etimologiile din DLRM nu sunt convingătoare ( aliman, aidoma, alac, aghiuţă). Evident, din EMR nu au putut fi comparate cuvintele arhaice şi cele dialectale, iar din DLRM neologismele; cele două dicţionare, fiind întocmite după criterii opuse, au în comun un fond lexical restrâns. Am procedat totuşi la aceastăcomparaţie cu o anume intenţie: ca să arătăm că exagerările sau erorile etimologice ale lui Haşdeu nu privesc decât rareori cuvintele din fondul elementar, de bază, cuvintele uşor de explicat din latină sau din limbile învecinate, ci pe acelea care, din cauza anumitor particularităţi de formă sau de conţinut, se pretează greu sau nu se pretează de loc a fi raportate la un etimon cunoscut. Cele mai multe dintre aceste cuvinte, cu etimologii neconvingătoare la Haşdeu, sunt şi astăzi în studiul lexicologilor.

        Dar chiar şi la aceste etimologii, primite cu rezerve sau, mai adesea, respinse sub eticheta de „neconvingătoare”, „eronate”, „fanteziste”, „aberante”, de către criticii care s-au ocupat cu asprime şi ironie de opera lui Haşdeu, observăm că sunt sprijinite pe un material imens, pe o bază reală a faptelor, pe studiul amănunţit al modificărilor fonetice, gramaticale şi semantice, pe comparaţia largă cu corespondente din alte limbi. Metoda lui Haşdeu în etimologie este, în general, complexă, determinată de o mare erudiţie, de o putere asociativă rar întâlnită în ştiinţa noastră, de o imaginaţie de-a dreptul fascinantă.

        Prin urmare, acele studii etimologice ale lui Haşdeu care ajung la concluzii eronate trebuie judecate, după părerea noastră, prin laturile lor pozitive, cu atât mai mult cu cât numai pornind de la acestea cercetătorii de mai târziu au descoperit, în unele cazuri, soluţiile corecte. E un adevăr banal că pentru ştiinţă e mai utilă o cercetare temerară, chiar cu riscul unor concluzii greşite, decât abandonarea pesimistă a domeniului greu de explorat. În acest raport de superioritate trebuie privit Haşdeu faţă de cei care i-au contestat meritele ştiinţifice în lexicologie, ca şi în alte ramuri ale lingvisticii şi filologiei.

        Am spus mai sus că întreaga arhitectură etimologică a lui Haşdeu nu este în afara datelor reale ale limbii. De aceea, pentru cuvintele de care nu dispune de material faptic suficient (de exemplu abagiubă, aculm, bastara, baur, bădoacă etc.), autorul nu se hazardează să le stabilească etimologia, ci, dimpotrivă, prudent, renunţă de a stărui asupra lor. De asemenea, în numeroase cazuri, concluziile cercetării etimologice sunt simple presupuneri, sugestii pentru noi studii. Faţă de dicţionarele de mai târziu, renunţările la etimologie sunt, în EMR, incomparabil mai rare.

        Am cuprins în cercetarea noastră, întreprinsă din perspectivă lingvistică, numai o parte din mulţimea de aspecte sub care se înfăţişează Etymologicum Magnum Romaniae.

        Am arătat în ce constă bogăţia şi varietatea listei de cuvinte, am insistat asupra inovaţiilor de metodă, asupra importanţei laturii filologice şi etimologice etc., punând în lumină caracterul complex al operei.

        Am evitat comentarea discuţiilor care au avut loc la Academia Română în legătură cu elaborarea Dicţionarului; scopul nostru a fost de a feri expunerea, limitată la analiza propriu-zisă a conţinutului lucrării, de amănunte exterioareprea puţin interesante. Cu trecerea timpului, orice mare operă iese în afara sacrificiilor creatorului ei.

        Chestiunile de folclor şi de etnografie, reţinute rareori în atenţia noastră, pot constitui, împreună cu întregul material obţinut de autor prin ancheta dialectală, obiectul unor studii speciale.

        Ne-am oprit numai asupra părţilor pozitive ale Dicţionarului, nu din prejudecata că opera ar fi lipsită de greşeli, ci pornind de la observaţia că acestea, luate în sens strict, sunt 27

        INTRODUCERE neimportante, de o gravitate minimă. Din anumite puncte de vedere, „erorile grave”, de care s-a vorbit atât de mult, sunt, după părerea noastră, aspecte pozitive ale activităţii ştiinţifice a lui Haşdeu. Am considerat abundenţa de fapte extralingvistice ca fiind, nu o limită a lucrării, ci în deplină concordanţă cu caracterul ei propriu-zis.

        Opera a fost elogiată la vremea ei atât în ţară cât şi în străinătate. Aprecierile lui Schuchardt, Ascoli, Gaston Paris, Musafia, somităţi ale lingvisticii epocii, o aşază printre cuceririle de seamă ale romanisticii.

        Ceea ce a impresionat întotdeauna la această lucrare sunt însă concepţiile îndrăzneţe, planul grandios, curajul pentru o întreprindere ştiinţifică de atari proporţii. Dacă ar fi fost terminat, acest thesauros ar fi conţinut nu numai o cantitate enormă de cunoştinţe lingvistice, de material adunat din texte şi din graiurile vii şi orânduit în legăturile fireşti pe care le implică cercetarea de dicţionar, ci şi un volum masiv de studii umanistice redând inepuizabila gândire ştiinţifică a marelui învăţat. Nici un alt tip de operă nu-i putea sluji mai bine decât un dicţionar ca pretext pentru desfăşurarea nezăgăzuită a erudiţiei, a capacităţii de a apropia, prin punctele lor comune, atâtea domenii ale ştiinţei, a imaginaţiei fecunde, a puterii de muncă ieşite din comun.

        Scrisă într-o originală limbă literară, combinată din stilul ştiinţific cu cel artistic, cu îngrădirile unuia şi libertatea celuilalt, cartea atrage şi astăzi la lectura ei pe intelectualul rafinat ca şi pe cel în plină formare. Filologii, folcloriştii, etnografii, istoricii, găsesc în paginile ei un tezaur de cunoştinţe, nesfârşite sugestii şi, de multe ori, geneza atâtor teorii, ipoteze, soluţii, explicaţii, devenite de multă vreme locuri comune în ştiinţă sau reluate şi adâncite de urmaşi. Dar, mai presus de toate, oricine poate afla în această operă pe căr-turarul de tip renascentist, care, ca un titan, s-a încumetat să cuprindă cu mintea lui întreaga istorie a culturii şi civilizaţiei poporului român.

        GRIGORE BRÂNCUŞ.