N O T Ă A S U P R A E D I Ţ I E I.
Reeditarea dicţionarului lui Haşdeu este extrem de dificilă din cauza numeroaselor şi complexelor probleme de transcriere pe care le ridică. Dificultăţile provin din natura însăşi a operei: un dicţionar istoric şi popular elaborat într-o epocă de mari fluctuaţii ortografice şi conţinând pentru aproape fiecare cuvânt-titlu citate ilustrative din texte (manuscrise şi tipărituri) care aparţin la toate perioadele de evoluţie a limbii române scrise. Se adaugă aci volumul impresionant de citate de limbă vorbită obţinute prin intermediul corespondenţilor locali şi, în sfârşit, citatele din dialectele aromân şi istroromân.
Fiind vorba nu numai de o operă de lexicologie, ci şi de filologie propriu-zisă, am considerat necesar să facem o distincţie netă între citatele de limbă veche (sec. XVI-XVIII), pe de o parte, şi cele de limbă modernă (sec. XVIII-XIX), inclusiv stilul explicativ al autorului, pe de altă parte. Haşdeu a fost un mare filolog în sensul strict al cuvântului, cel dintâi care a aplicat la noi în mod ştiinţific metoda transcrierii interpretative a textelor vechi. De aceea, am găsit firesc să nu intervenim în felul său personal de interpretare a grafiei chirilice din citatele de limbă veche, aşa cum el însuşi nu a modificat transcrierea făcută de editorii altor texte vechi, utilizate în dicţionar. Dacă am fi reinterpretat, în spiritul ediţiilor actuale de texte vechi, modelul de transcriere al lui Haşdeu, ar fi însemnat să ignorăm ideile filologice ale autorului şi să desconsiderăm unul dintre aspectele cele mai importante, cel filologic, ale acestei opere. Prin urmare, citatele vechi sunt reproduse în ediţia noastră aşa cum le-a transcris Haşdeu însuşi (direct după manuscrise sau, în unele cazuri, după ediţiile curente). Particularităţile de interpretare caracteristice sistemului său filologic sunt conservate cu fidelitate.
Astfel, am menţinut întocmai nu numai pe – u şi – Š final, pe , ž etc., ci chiar şi litera î (în citate din Coresi, Dosoftei, Varlaam etc.), pasibilă de a fi interpretată ca ă, î sau ca vocală intermediară între acestea două. De altfel, nu rare sunt locurile unde autorul susţine necesitatea notării prin î a unei vocale mai închise decât ă şi mai deschise decât î, vocală redată, după concepţia lui, prin ä în alfabetul chirilic. De asemenea, am păstrat pe š, cu semnul diacritic pentru scurtime, pentru că, după normele ortoepice actuale, litera i, prin care ar fi urmat să redăm pe š, nota în numeroase cazuri o vocală nesilabică. Refacerea aspectului grafic iniţial, cu š (opus lui i silabic), prin procedeul invers, adică pornind de la criteriul pronunţării actuale a formelor din citatele lui Haşdeu, ar fi fost imposibilă în cazul în care am fi generalizat transcrierea cu i ca în ortografia de azi.
Am intervenit însă cu o singură modificare în reproducerea grafică a citatelor de limbă veche, transcriind pe é prin ea în toate cuvintele care se scriu şi se rostesc şi astăzi cu ea (de ex. gréţâ= greaţâ, diréptâ= direaptâ etc.) şimenţinându-l ca atare în toate cazurile în care nu mai corespunde astăzi unui ea (de ex. nétede, socotéle etc.), ca şi în formele dispărute din limbă (de ex. féce etc.). Substituirea grafică la care am recurs îşi are explicaţia în faptul că Hasdeu însuşi interpreta pe é ca ea, utilizând însă semnul é potrivit normelor ortografice academice din jurul anului 1880. Cum nu există nici un citat de limbă veche în care să apară ea, înlocuirea operată în ediţia noastră, a lui é prin ea în situaţia arătată, nu provoacă nici o confuzie, iar menţinerea lui é, în celelalte situaţii NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI particulare, are avantajul de a apropia textul arhaic, cu respectarea întru totul a realităţii fonetice, de înfăţişarea grafică actuală a limbii.
Am redat pe š prin i şi pe î prin î în citatele din cronicarii sec. al XVII–XVIII-lea (reproduse după ediţia Kogălniceanu), din Uricariul lui Codrescu şi din scrierile lui Cantemir, la care am adăugat câteva lucrări de la sfârşitul sec. al XVIII-lea ( Critil şi Andronius, Învăţături de Samuil Micu, Gheografie de Amfilohie), deoarece, la toate acestea nu există, prin generalizarea transcrierii cu i şi î, pericolul confuziei de care vorbeam mai înainte.
În citatele din Cantemir am păstrat totuşi pe î final, ( doaâ), care apare extrem de rar.
Cuvintele reproduse după dicţionarul român-latin (datat circa 1670 şi numit de Hasdeu, care l-a şi descoperit, Anonymus Lugoshiensis, iar după alţii, mai târziu, Anonymus Caransebesiensis) au fost transcrise după normele stabilite de Hasdeu însuşi în Columna lui Traian, 1884, p. 406-429, unde a publicat pentru prima oară o parte din acest dicţionar. În cazurile în care am presupus o pronunţie bănăţeană, am conservat grafia originală (de ex. ameţală, ags‚r, albaţă); la fel am procedat când Hasdeu notează pronunţarea între paranteze ( Agsun, citeşte: agšun).
Pentru citatele extrase din texte moderne (sec. al XIX-lea) şi din colecţiile de folclor am adoptat norme unice de transcriere, identice cu cele aplicate în redarea textului explicativ al autorului. Aceste norme ni s-au impus prin modul cum am interpretat ortografia etimologică a epocii. Evident, înlocuirile grafice pe care le-am făcut nu afectează realitatea fonetică a formelor.
Trebuie precizat că textul lui Hasdeu conţine numeroase inconsecvenţe de ortografie; de ex. ‚, care notează pe ă, apare deseori fără semnul diacritic: e, încât un cuvânt ca rămâne e scris fie r‚mâne, fie remâne. Am conservat însă toate dubletele sau tripletele grafice care exprimă posibile pronunţări diferite, de ex.: păseri, pasări, păsări; întâmpină, întimpină; dentâi, dentăi; rădica, ridica; se asemenează, se asemănează; lebedă, lebădă; băuturi, beuturi; ziua, zioa; mănţine, mânţine etc.
Iată sistemul de înlocuiri grafice pe care l-am aplicat: î:î, cu excepţia român, româneşte, macedoromân; î:ă, sub accent: cântâ = cântă, dâ =
= dă, menţionâm = menţionăm (constant la p. 1 pl. prez. ind. şi p. 3 sg. pf. s.), adâst =
= adăst, vâst = văst, alâmuri = alămuri, câi = căi, flăcâii = flăcăii, tigâile = tigăile, vâi = văi, Buzâu = Buzău. În suf. – înd al gerunziului verbelor cu tema în – i, l-am redat prin i: studiând = studiind, apropiând = apropiind. La forme ca alimânit, bâţul, înlânţuesc, remâşiţă, am preferat transcrierea lui î prin ă, deşi nu este exclusă, pentru unele graiuri, şi rostirea cu un ă mai închis. Am preferat formele actuale în cazul dubletelor plântă – plantă, Orâştie – Orăştie, Mâniceşti – Măniceşti. În unele răspunsuri la Chestionar provenite de la corespondenţi din Moldova, am păstrat pe î la finală de cuvânt, în cazul în care am avut certitudinea că notează un ă închis, specific graiurilor moldoveneşti.
ă: e, la finala substantivelor feminine cu tema în – i: analogiă = analogie, bucuriă = bucurie, ciobăniă = ciobănie, plugăriă = plugărie, voiniciă = voinicie etc. şi la p. 3 sg. şi pl. ind. prez. a verbelor cu tema în – i: apropiă = apropie, taiă = taie, descriă = descrie.
ă: î, în: adânc, amândoi, atâta, azvârli, bârfeală, blânde, ciocârti, câmpenească, câmpie, când, cânească, cânta, cântec, cârăitură, cârlanii, cârpesc, cârmuiesc, câştiga, cât( e), câtime, crâncen, crâng, crâşmăriţă, decât, dâlmă, dobândi, fărâmele, fâlfăind, fântână, frâncii, gâlcevire, gând( i), gârbovit, hârdău, hârtie, jupân, îmbe, întâlni, întâmplări, întârzia, mâhnit, 30 mândruliţă, mângâi, mânios, mântuie, mânuind, mârăind, osândire, pârcalab, plânge, rămânea, NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI răsuflând, răzgândi, scântei, s fânta, sfâşiat, sâcâita, smântână, spăimântaţi, strecurând, tămâiet, tâlhar, tânguiesc, târziu, trândăvie, ţipând, vărsând, vânt. Scrierea cu ă în aceste cuvinte (care constituie lista completă din vol. I) ne întâmpină la diferiţi autori din secolul al XIX-lea, inclusiv la Hasdeu. La multe dintre acestea, grafia cu ă corespunde unui fapt real de vorbire. Am preferat totuşi redarea lui ă prin î nu atât pentru a fi în acord cu pronunţarea literară actuală, cât mai ales pentru că aceleaşi cuvinte apar, chiar la aceiaşi autori şi, uneori, în aceleaşi citate, scrise şi cu î. Din cauza acestei inconsecvenţe a textelor, notaţia fonetică e greu de distins de faptul pur grafic; de aceea, am recurs la unificarea prin î a tuturor cazurilor semnalate.
é: ea, sub accent, corespunzând diftongului ea din rostire: avé = avea, puté = putea, acésta = aceasta; la fel după ş-: şése = şease, şérpe = şearpe, greşélă = greşeală.
é: ia, la iniţială de cuvânt sau de silabă: érbă = iarbă, érăşi = iarăşi, îndoélă = îndoială.
é: a, după labiale şi în toate cazurile în care a provine dintr-un mai vechi ea: véă = vază, mésă = masă, îmbétă = îmbată, nevéstă = nevastă, apésă = apasă, pétă = pată, revérsă = revarsă; ţéră = ţară.
e: ie, la iniţială de cuvânt sau de silabă (cu excepţiile: eu, el, ea, este, era), potrivit pronunţării iodizate general româneşti: eşire = ieşire, trebue = trebuie.
e: e, după consoane labiale, corespunzător lui ie din diverse graiuri: perdut, peritor, fer, vermi etc., cu e păstrat. În aceeaşi poziţie am menţinut pe ea, care corespunde în unele graiuri cu ia: fearele, peară. Nu am unificat dubletele ( perde şi pierde, peară şi piară).
e: i, ca semn al pluralului sau al genitiv-dativului substantivelor şi adjectivelor feminine şi neutre terminate în – iu şi – ie (deci cu radicalul în – i): bucuriile, categoriilor, criterii, efigii, familii, fizionomiile, meserii, poeziile, principiile, proprii, provinciile, servicii, studiile, temeliile (în textul original: bucuriele, categorielor etc.). Înlocuirea lui e prin i la finala acestor forme corespunde unei realităţi ortoepice, intrând totodată în simetrie cu substituirea lui ă prin e la nominativ-acuzativul femininelor în i: ciobăniă: ciobănie etc.
é: î, corespunzând unui e etimologic: avênd = având, mergênd = mergând, deschiênd
= deschizând.
‚: ă, în numeroase cazuri care presupun vocala e în etimon: cap‚tat, r‚mâne, r‚spândind, r‚sfrânt, jum‚tate, p‚r, t‚râm etc., toate transcrise cu ă. Foarte frecvent, ‚ (= ă) nu e prevăzut cu semnul diacritic: seu = său, teu = tău, ţeri = ţări, selbatec = sălbatec, zeu
= zău, veut = văzut, ţermuri = ţărmuri, şezetori = şezători, rezeş = răzeş, verguţă = vărguţă etc. În do‚, vo‚, no‚, am adăugat şi un u antihiatic, potrivit pronunţiei general româneşti: două, vouă, nouă.
š: i. A fost conservat însă în următoarele situaţii: la formele dialectale sau arhaice în care š exprimă palatalitatea consoanei precedente; la formele a căror analiză etimologică priveşte evoluţia şi acţiunea unui š; în cazurile necesare pentru evitarea confuziei de accent; în textele dialectale reproduse fonetic; la formele paralele opozabile prin š: i ( oamenš şi oameni, din întrebarea 11 din Chestionar); ori de câte ori se insistă asupra unui fapt de rostire privind contexte fonetice cu š. La pluralul articulat al substantivelor masculine din citatele extrase mai ales din Opincarul lui Jipescu, am adăugat un i în paranteze drepte, pentru că la formele nearticulate am redat pe š prin i.
ó: oa (paralel cu é: ea): póte = poate, frumóse = frumoase.
— u (final): zero, cu excepţia cazurilor în care grafia cu – u se justifică fonetic: întânšu, înghšu, cunšu, pulšu, (v. de exemplu întrebările 6, 7, 8 din Chestionar, unde – u e asociat cu alte fonetisme arhaice sau dialectale).
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
— Š: u ( aŠ = au, găitanŠ = găitanu), dar conservat când se discută Š ca component al diftongului.
ša: ea, la finala imperfectului verbelor de conjugarea a IV-a: sporša = sporea, vorbšau
= vorbeau şi după africate şi ocluzivele palatale, potrivit normelor ortografice actuale: gšamuri = geamuri, chšamă = cheamă, ghšaţă = gheaţă. Formele aceša (fem. sing.), ceša ce au fost transcrise cu ea: aceea, ceea ce. Am preferat transcrierea prin ea pentru că şi astăzi scrierea cu ea, în toate situaţiile arătate mai sus, este dictată de criterii morfologice, în ciuda faptului că pronunţările cu ia sunt extrem de frecvente în limbajul popular.
ié ( a): ia ( scié = ştia, ié = ia).
s: z în neologisme, intervocalic sau înainte de consoană sonoră, şi în cuvinte vechi cu contexte fonice care au permis sonorizarea lui s: disposiţia = dispoziţia, basă = bază, desvóltă = dezvoaltă; chibsuind = chibzuind, isbândă = izbândă.
= z ( deschiênd = deschizând).
ch = h ( archaism = arhaism, archanghel = arhanghel, technic = tehnic, archiv = arhiv).
qu: cu ( equaţiune = ecuaţiune, equilibristic = ecuilibristic, frequentativ = frecuentativ, liquidă = licuidă (dar: quasi-).
sci, sce: şti, şte ( sciinţifice = ştiinţifice, iubesce = iubeşte).
Am contras literele duble (este mai ales cazul neologismelor): immens = imens, im-mediat = imediat, immaterial = imaterial, irresistibil = irezistibil, mss. = ms., coll. = col., miscell. = miscel. Am păstrat însă litera dublă în forme ca îmmulţeşte (cu îm- < în-), înnecat, cellalt, în care se notează pronunţări reale.
Am menţinut, tot din raţiuni fonetice, scrierea cu n înainte de labiale, în cuvinte ca: înpământenire, înbelşugare, să înpreune, se-nparte, înpotrivă etc.
Numele de persoane şi de locuri le-am reprodus în ortografia lui Hasdeu: Alexandri, Boiadschi, Caragia (şi Caragea), Dosofteiu, Popoviciu, Receanu, Seulescu, Varlam etc.
(dar: Bârsanu); Jorăşti, Băileşti, Cristeştii, Vânătorii (cu şi fără articol). Numele compuse au fost supuse normelor ortografice actuale: Vălenii-de-Munte, Seaca-de-Pădure etc.
Am lăsat neschimbată ortografia originală şi la cuvintele străine (indoeuropene, romanice, slave, germanice, semitice, turcice etc.), pe care Hasdeu le utilizează permanent ca termeni de comparaţie în investigaţiile etimologice. Am procedat astfel din respect pentru fidelitatea pe care autorul însuşi a avut-o pentru ortografia izvoarelor operei sale.
Din considerentul că unele neologisme circulau în secolul trecut cu forme duble sau cu forme care nu s-au impus în limbă, am păstrat cu stricteţe formele particulare şi fluctuaţiile din original: metodă şi metoadă, reciproce şi reciproace, spanioală, portugeză etc.
Iată o listă, incompletă, de neologisme pe care le-am conservat cu toate caracteristi-cile fonetice şi morfologice pe care le aveau în epocă: abundanţă, adverbi (pl.), adverbizare, adjectivii, aginte, amalgamă s.f., angulară (adj.), aparinţă, articlu, autocton, bilinguică (adj.), bilinguitate, caracteriză, cestionar, cestiune, circulează, coincidă (3 sg. ind. prez.), comerciu, competinte, consiste (3 sing. ind. prez.), constituă, contimpurană, coordoană (vb.), corespundinţă, (se) deterioară, deminutiv, dezininţă, (se) dezvoaltă, diferinţă, diftongirea, diverginţi (pl.), duplă (adj.), excelinţă, excrescinte, existinţa, (vom) exprime, foarte (= forte), genezea, gintea, incoloară (adj.), independinte, indiferinte, influinţă, (ne) interesă, lexică (subst.), linguistică, maioritatea, ( ne) accentat, neologismi, numi (pl.), pagine, parentezi, prezinte, pronumi (pl.), pronunciaţiunea, proveninţă, psicologie, recensi-32
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ment, secoli, servă (vb.), (au) supres, tecnic, teraţă, violinţă, adverbele în – mente: absolutamente, radicalmente etc.
Am păstrat întocmai fonetismele şi formele învechite, populare sau dialectale, ale cuvintelor din fondul comun al limbii, ca de exemplu: adecă, amărunţită, apropiarea, asemeni, cari (pron.), a cării, cătră, celalalt, cincisprezeci (şi toate numeralele-adjective de la 11 la 19, cu finala în – i prin acord cu substantivele masculine), cârcimari, denaintea, dentâi, deoarăce, despărut, desplăcere, împregiurare, întra, mânâncă, mazere, nemerit, nemic, neşte, nicăiri, ovăs, părete, păşiune, preuţi, proaspet, rădica, săptămâne, străcurat, trebui (vb. impers. prez.), ţesetură, ţipet, viie (lat. vinea), văst (vb. part.) etc.
Am conservat întru totul sistemul de notaţie al autorului aplicat la cercetarea istorică a cuvintelor şi formelor: , ž.
Toate abaterile de la normele substituirilor operate de noi s-au făcut în sensul păstrării identice a formelor din original. Aceste „abateri”, extrem de rare, care nu afectează în nici un fel caracterul ştiinţific al ediţiei, îşi află explicaţia, unele, în prudenţa noastră de a nu interpreta neconvingător cazurile deosebit de dificile, altele, în faptul că privesc realităţi lingvistice învechite, dialectale sau cu totul particulare (de ex. menţinerea lui î, š, u în unele cuvinte dialectale şi învechite).
Punctuaţia a fost restabilită după normele actuale. Astfel, am redat într-un singur cuvânt construcţii adverbiale sau pronominale ca: altfel, astfel, totdauna, fiecare, câteva, totodată, bunăoară, deopotrivă, ceva, niscaiva, celalt, cellalt etc. pe care Hasdeu le scria cu linioară de unire sau, în unele cazuri, cu apostrof. Derivatele cu nele-am reprodus într-un singur cuvânt: nepunând, cuexcepţia celor care presupun dispariţia lui îde la iniţiala cuvântului-bază: ne-mpedecată, ne-ncetat, ne-mpăcat. Am înlocuit apostroful prin linioară de unire la forme latineşti ca: eccu-illum, eccu-istum etc.
Am păstrat, ca în textul original, scrierea cu linioară a cuvintelor compuse ori de câte ori această disociere grafică e impusă de cercetarea etimologiei unuia dintre elementele componente (de ex. a-nevoie, a-boală, a-bubă, a-ce, a-locuri, alt-unde, al-mai-rău, alaltă-ieri etc.).
Am restabilit locul virgulei în text după regulile actuale, iar în numeroase cazuri am înlăturat, ca inutil, semnul două puncte (:).
Am introdus citatele între ghilimele; numele autorilor citaţi le-am redat cu litere drepte de rând, iar al lucrărilor (opere, colecţii, reviste) cu caractere cursive. Intervenţiile noastre în text, foarte puţine la număr, apar între paranteze drepte, rezervând parantezele rotunde pentru intervenţiile în citate ale autorului. Cuvintele discutate în text, dar nesubli-niate în vreun fel, sunt, în ediţia noastră, izolate prin caractere cursive sau drepte spaţiate.
Am introdus la locurile cuvenite adaosurile făcute de Hasdeu însuşi la sfârşitul fiecărui volum şi am operat în text erorile de tipar semnalate. Celelalte greşeli de această natură au fost corectate tacit. La sfârşitul vol. al III-lea sunt câteva adaosuri comunicate autorului de Aureliu Candrea. Am notat sursa acestora în paranteze drepte.
Am refăcut ordinea alfabetică a articolelor, fără ca prin aceasta să fie stânjenită raportarea unui articol la altul.
Din cele două formulări ale titlului operei ( Etymologicum Magnum Romaniae şi Magnum Etymologicum Romaniae), am preferat-o pe cea dintâi, pentru că, spre deosebire de cealaltă, care figurează numai după studiile introductive ale primului volum, apare pe coperta fiecăruia dintre cele patru volume.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Confruntarea textului pe care îl edităm cu fragmentele „de probă” publicate de Hasdeu înainte de apariţia primului tom al EMR sau cu cele şase ediţii de culegeri selec-tive, din 1894, pentru uzul şcolarilor, nu duce la distincţii demne de relevat.
Am întocmit, la sfârşitul operei, un indice de cuvinte grupate pe origini şi cu trimitere la volum şi la pagină. Cuvintele-titlu figurează ori de câte ori apar în cuprinsul altor articole. De asemenea, un indice de materii şi o bibliografie a izvoarelor.
În volumul al III-lea al ediţiei noastre sunt reunite volumele al III-lea şi al IV-lea din ediţia princeps.
G. B.
