Doi duşmani făr-astâmpăr în urgie

în inima poetului se bat:

A ţărnei din aproape tiranie,

Şi-al cerului un eco depărtat!

În jos atârnă-n greutate lutul;
în sus se-nalţă-al însuflării foc.
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmaşii şi-au ales acelaşi loc!

Cumplită-i lupta! Ea se poate simte!
Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăveşte plastice morminte,
Mormântul inimii e-ascuns de el!

Sunt clipe când văpaia cea sublimă
Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elementul, ce-o popreşte-n zbor!

Sunt clipe când povara târâtoare
întinde falnic orizontul seu,
Şi-ascunde-n adâncimi măreţul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!

Căzut din sfera de lumini nestinse,
Trântit în glodul patimei lumeşti,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăceşti!

Idei contrare, cerul şi pământul,
Din inima sărmanului detun.
Se-adună gloate spre-asculta cuvântul.
Şi-apoi rostesc osânda: „îi nebun!”