Nu aveam o şchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu. Acuma-mi stăpânesc mormântul;
Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!
Alergam ca vita, mânat de poruncă.
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!
Mă bătea boierul. Acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a şters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!
Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie,
Când şedea ciocoiul lângă calda-l vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Ţărână şi piatră!
Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!