I – Švejk în coloana de prizonieri ruşi.

Aşadar, atunci când Švejk, îmbrăcat în uniformă rusească şi considerat din greşeală prizonier rus, fugit dintr-un sat din preajma Felstynului, îşi scrise pe perete, cu o bucată de cărbune, strigătele sale disperate, nimeni nu-l luă în serios; iar când la Chyrow vru să explice totul, amănunţit, unui ofiţer care trecea întâmplător pe acolo (se împărţeau tocmai prizonierilor nişte turte de mămăligă uscată), un ostaş maghiar din garda coloanei îl lovi cu patul puştii peste umăr şi-şi însoţi lovitura cu următoarea observaţie:

— Baszom az elet, înapoi în rând, scroafă rusească!

Gestul se integra în mod firesc în atitudinea generală a ungurilor faţă de prizonierii ruşi, a căror limbă nu o înţelegeau.

Švejk îşi reluă aşadar locul în coloana, unde se adresă celui mai apropiat prizonier:

— Ăsta îşi face datoria, dar de fapt se pune singur în primejdie. Ce s-ar întâmpla dacă cumva puşca ar fi încărcată şi ferşlusul deschis? S-ar putea ca, aşa cum loveşte omul peste umăr cu lauful294 îndreptat spre el, kverul295 să se descarce, toate gloanţele să-i zboare în gură şi să moară, făcându-şi datoria. Prin părţile Şumavei, într-o carieră de piatră, muncitorii furau chibrituri de dinamită ca să aibă de rezervă iarna pentru spartul buturugilor. Paznicul carierei a primit ordin să-i buzunărească pe pietrari când ieşeau de la lucru şi a făcut-o cu multă dragoste; a pus nuna numaidecât pe cel dintâi pietrar întâlnit în cale şi a început să-l scotocească aşa de sălbatic prin buzunare, până când chibriturile de dinamită s-au încins şi cum amândoi au sărit frumuşel în aer, în ultima clipă părea că s-ar fi ţinut unul de gâtul celuilalt.

Prizonierul rus, căruia Švejk îi povestea întâmplarea, se uită la el foarte înţelegător, dat fiindcă nu pricepea o iotă din tot ce-i spunea.

— Ne ponimat, ia krâmski tatarin, Allah ahper.

După care se aşeză pe pământ, cu picioarele încrucişate sub el şi ducându-şi mâinile la piept, începu să se închine:

— Allah ahper – Allah ahper – bezmila – arahman – arahim – malinkin mustajir.

— Aha, care va să zică eşti tătar, îi spuse Švejk compătimitor, dar să ştii că-mi placi. Apoi, dacă-i vorba pe aşa, tu ai să mă înţelegi pe mine şi eu pe tine. Hm… ascultă, îl ştii pe Iaroslav von Sternberg? N-ai auzit de numele ăsta, frăţioare? Nu? Păi, v-a snopit curul în bătaie lângă Hostyn. În pas alergător aţi şters atunci putina din Moravia noastră, tătăraşilor. Pesemne că în cărţile voastre de citire nu se pomeneşte de treaba asta, da noi am învăţat. Da de fecioara Maria ai auzit? Cred şi eu că n-ai auzit – a fost şi ea atunci de faţă; dar să n-aveţi nici o grijă, măi tătăraşilor, că aici în prizonierat au să vă boteze ei pe toţi.

Apoi Švejk se întoarse spre alt prizonier:

— Şi tu tot tătar eşti?

Interpelatul înţelese cuvântul tătar, dădu din cap şi spuse:

— Tatarin niet, cerkez, rodneia cerkez, golovi reju.

Švejk avusese, aşadar, norocul să intre într-o societate compusă din cei mai feluriţi reprezentanţi ai popoarelor din Orient. În coloana de prizonieri erau tătari, gruzini, cerkezi, mordvini şi kalmuci.

Din păcate însă nu izbuti să se înţeleagă cu nimeni şi astfel fu târât împreună cu ceilalţi până la Dobromil; de acolo trebuia să înceapă repararea liniei ce trecea prin Przemysl şi Nijankovice.

La Dobromil, în cancelaria etapei, se făcea înregistrarea prizonierilor, dar lucrul mergea greu din pricină că niciunul din cei trei sute de prizonieri aduşi acolo nu pricepea ruseasca plutonierului de la masă, care se dăduse cândva drept cunoscător al limbii ruse şi o făcea acum pe tălmaciul în Galiţa Orientală. E adevărat că în urmă cu trei săptămâni îşi comandase un dicţionar germano-rus şi o carte de conversaţie elementară, dar deocamdată nu-i intrase nimic în cap, astfel că în loc de limba rusă, vorbea o slovacă stâlcită, pe care o prinsese ca vai de lume, pe vremea când, în calitate de reprezentant al unei firme vieneze, vindea în Slovacia icoane cu chipul sfântului Ştefan, mătăsuri şi mătănii.

În faţa acestor făpturi ciudate, cu care nu se putea înţelege de loc, stătea cu ochii holbaţi ca viţelul la poarta nouă… În cele din urmă ieşi afară şi strigă spre grupul de prizonieri:

— Wer kann deutsch sprechen?

Din grup se desprinse Švejk şi, cu faţa înseninată de bucurie, se repezi către plutonier, care îi ordonă să-l însoţească numaidecât la cancelarie.

Aici plutonierul se aşeză pe un scaun în faţa unui maldăr de dosare cu chestionare privind numele, naţionalitatea şi cetăţenia prizonierilor şi începu o convorbire însufleţită cu Švejk, în limba germana:

— Tu eşti ovrei, hai?

Švejk clătină din cap.

— Nu-i nevoie să tăgăduieşti, continuă sigur de sine plutonierul-tălmaci. Toţi prizonierii care au ştiut nemţeşte au fost ovrei, şi basta. Cum zici că te cheamă? Švejk? Păi, vezi? Ce rost are să mai tăgăduieşti, când până şi numele ţi-i ovreiesc? La noi nu trebuie să-ţi fie teamă s-o mărturiseşti. La noi în Austria nu există pogromuri împotriva ovreilor. De unde eşti? Aha, Praga, da, da, ştiu, asta vine lângă Varşovia. Am mai avut acu o săptămână doi ovrei din Praga, de lângă Varşovia; şi de la ce regiment spuneai că eşti? Aha, 91…

Plutonierul luă un registru, îl răsfoi, apoi reluă:

— Aha, regimentul nouăzeci şi unu, din Erevan, Caucazia, cu baza la Tiflis; te minunezi şi tu cum le ştim aici pe toate, hai?

Švejk se minuna într-adevăr de toată tărăşenia, iar plutonierul continua să peroreze pe un ton foarte grav, întinzându-i lui Švejk ţigara fumată pe jumătate:

— Ei, ăsta-i alt tutun decât mahorca voastră. Ştii, mă ovreiaşule, aici eu sunt stăpânul suprem… Când spun eu ceva, apoi toţi trebuie să tremure şi să se ascundă. La noi e altă disciplină în armată decât la voi; ţarul vostru e un nătărău, da împăratul nostru e o minte luminată. Am să-ţi arăt acum ceva, ca să ştii şi tu ce înseamnă la noi disciplină.

Descinse uşa spre încăperea alăturată şi strigă:

— Hans, Lofler!

Se auzi un hier puternic şi în cancelarie intră un soldat, cu guşă, de fel din Stiria, cu o mutră de cretin plângăreţ, care era un fel de fată la toate, pe lângă cancelarie.

— Hans Lofler, îi porunci plutonierul; ia luleaua, bag-o în gură şi ţine-o ca un câine care face aport, pe urmă să-mi alergi în patru labe în jurul mesei, până oi striga halt! Să latri, dar în aşa fel ca să nu-ţi cadă luleaua din gură, că de nu te leg la stâlp.

Guşatul stirian începu să umble în patru labe şi să latre. Plutonierul se uită la Švejk triumfător:

— Ei, ce zici, ovreiaşule, de disciplina noastră?

Apoi continuă să se uite, radiind de bucurie, la mutra aceea inexpresivă, venită de undeva de la vreo stână din Alpi.

— Halt! strigă în cele din urmă. Acum fă frumos şi aport. Bine, şi acum să cânţi în triluri, ca la voi…

Încăperea răsună de un puternic: Holario, holario…

După ce reprezentaţia luă sfârşit, plutonierul scoase din sertar patru ţigări, pe care mărinimos i le oferi lui Hans; Švejk folosi prilejul pentru a-i povesti, în germana lui stâlcită, o istorie cu un ofiţer care avea o ordonanţă atât de supusă, încât făcea tot ce poftea stăpânul; întrebat odată dacă ar fi în stare să mănânce cu lingura chiar şi căcatul stăpânului, în caz că ar primi porunca, această ordonanţă ar fi răspuns: „Dacă domnul laitnant mi-ar porunci, aş face-o şi pe asta, dar ferească Dumnezeu să dau de un fir de păr; aşa ceva nu pot să înghit; mi s-ar face rău pe loc”.

Plutonierul râse:

— Voi ovreii aveţi anecdote nostime, dar aş putea să jur că disciplina la voi în armată nu-i aşa de puternică ca la noi. Ei, da să revenim la miezul chestiunii: eu te fac şef peste toată coloana! Până deseară îmi scrii numele la toţi prizonierii! Tu ai să ridici raţiile de mâncare, ai să-i împărţi în grupe de câte zece şi răspunzi cu capul dacă vreunul o şterge! Află, ovreiaşule, că dacă-ţi scapă vreunul te împuşcăm!

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata, domnule plutonier, spuse Švejk.

— Mie să nu-mi începi eu tocmeala, ripostă plutonierul. Nu-mi place. Dacă nu termini, te trimit în lagăr. Da repede te-ai mai obişnuit la noi, în Austria! Ia te uită! Dumnealui vrea să stea de vorbă cu mine în particular… Cum e omul mai cumsecade nu-i bine… Ei, şi acum şterge-o; ţine aici hârtie şi creion şi scrie tabelul!… Ce mai vrei?

— Ich melde gehorsamst, Herr Feldwebel…

— Hai, hai, întinde-o! Vezi câtă treabă am pe cap!

Şi, într-adevăr, chipul plutonierului căpătă expresia unui om istovit de muncă.

Švejk salută şi se îndreptă spre prizonieri, spunându-şi în gând că răbdarea în slujba împăratului va da roade.

Mai greu fu, fireşte, când trebui să alcătuiască tabelul, deoarece prizonierii nu înţelegeau că trebuie să-şi decline numele. Švejk trecuse prin multe în viaţa lui, dar numele acestea tătăreşti, gruzine şi mordvine nu-i intrau de loc în cap.

— Nici dracu n-o să mă creadă, îşi zise în sinea lui, că cineva ar putea să se numească ca tătarii ăştia: Muhlahalei Abdrahamov, Beimurad Allahali, Dzerdze Cerdedze, Davlatbalei Nurdagalaiev etc. La noi avem parcă totuşi nume mai frumoase ca, de pildă, preotul acela din Zidohoust pe care-l chema Vobejda.

Şi aşa trecu mai departe printre şirurile de prizonieri care îşi strigau pe rând numele şi pronumele: Dzindralei Hanemalei, Babamulei Mirzahalei şi aşa mai departe.

— Vezi să nu-ţi muşti limba, apostrofa Švejk binevoitor, pe fiecare în parte. Nu-i mai bine la noi când pe om îl cheamă Bohuslav Stepanek, Jaroslav Matousek sau Ruzena Svobodova?

Când în cele din urmă, după chinuri îngrozitoare, izbuti să-i înregistreze pe toţi Babula Hallei şi Hudji Mudji, Švejk se gândi să mai încerce o dată să explice plutonierului-tălmaci că era victima unei neînţelegeri; dar la fel ca pe drum, zadarnic cerea el să i se facă dreptate.

Plutonierul-tălmaci, care nici înainte nu fusese prea treaz, îşi pierduse între timp toată puterea de judecată.

Avea în faţa lui, pe masă, pagina de publicitate a unui ziar german şi cânta pe melodia marşului Radecky textele anunţurilor:

— Schimb gramofon pentru cărucior de copil! Cumpăr cioburi de sticlă, plăci albe şi verzi! Oricine poate învăţa contabilitatea şi bilanţul, urmând cursul prin corespondenţă şi aşa mai departe.

La unele anunţuri nu se potrivea ritmul de marş; plutonierul voia să înfrângă cu forţa această piedică şi de aceea îşi bătea tactul cu pumnul în masă şi bocănea din picioare. Mustăţile lui, năclăite de kontuşovka, erau zbârlite, de parcă cineva i-ar fi înfipt de o parte şi de alta a obrazului două pensule de gumă arabică, uscate. Ochii lui congestionaţi îl recunoşteau – ce-i drept – pe Švejk, dar această recunoaştere nu era urmată de nici o reacţie din parte-i; doar atât, încetă să mai bată cu pumnii şi să ţopăie. Acum bătea toba în scaun, cu degetele, cântând pe melodia „Ich weiss nickt, was soll es bedeuten…” 296 anunţul: „Karolina Dreger, moaşă, stă la dispoziţia stimatelor doamne, în orice împrejurări”.

Cânta tot mai încet, din ce în ce mai încet, până când în cele din urmă amuţi de tot, cu privirile pierdute peste pagina de publicitate, dând astfel lui Švejk prilejul să-şi expună pe îndelete oful în nemţeasca lui stâlcită.

Švejk începu aşadar prin a arăta că totuşi avusese dreptate când o luase spre Felstyn de-a lungul pârăului şi că n-are nici o vină dacă un ostaş rus, necunoscut, a fugit din captivitate şi s-a dus să se scalde tocmai în iazul prin preajma căruia el, Švejk, trebuia să treacă; asta era datoria lui, având în vedere că trebuia să meargă la Felstyn, pe drumul cel mai scurt, în calitate de kvartiermacher. Cum l-a zărit, rusul a şters-o, lăsându-şi uniforma în tufiş. El, Švejk, auzise că pe front uniformele duşmanilor căzuţi sunt folosite în scopuri de spionaj şi de aceea a îmbrăcat de probă uniforma lăsată acolo, ca să vadă cam cum i-ar veni, într-un asemenea caz, în uniformă străină.

După ce lămuri astfel toată greşeala, îşi dădu însă seama că-şi bătuse gura zadarnic; plutonierul dormea dus, de mult, mai înainte chiar ca Švejk să fi ajuns cu povestirea la iazul cu pricina. Švejk se apropie de el şi-l atinse pe umăr cu un gest familiar, care fu de ajuns pentru ca plutonierul să cadă de pe scaun pe podea, unde îşi continuă liniştit somnul.

— Iertaţi-mă de deranj, domnule plutonier, spuse Švejk. Apoi salută şi părăsi cancelaria.

A doua zi, în zori, comandantul construcţiilor militare îşi schimbă gândurile şi hotărî ca grupul de prizonieri, în care se afla Švejk, să fie transportat de-a dreptul la Przemysl, spre a lucra la refacerea traseului Przemysl-Lubaczow.

Aşadar, toate rămaseră ca de la început şi Švejk îşi continuă odiseea lui printre prizonierii ruşi. Santinelele ungureşti îi mânau mereu înainte, într-un zor nebun.

La intrarea într-un sat unde trebuia să se odihnească, coloana de prizonieri dădu peste o unitate de aprovizionare. În faţa unui şir de căruţe era un ofiţer care se uita la prizonieri. Švejk ţâşni din coloană şi luând poziţia de drepţi strigă:

— Herr Leutnant, ich melde gehorsamst…

Mai mult n-apucă însă să spună, deoarece ca din pământ apărură doi soldaţi unguri, care îl împinseră în pumni înapoi printre prizonieri.

Ofiţerul îi zvârli un muc de ţigară nestins, pe care un alt prizonier îl ridică repede şi-l fuma mai departe. Apoi, adresându-se caporalului de lângă el, îi explică că în Rusia sunt colonişti germani, siliţi să lupte în armata rusă.

Tot drumul până la Przemysl, Švejk nu mai întâlni vreun alt prilej de a se plânge cuiva că, de fapt, el era ordonanţa marşcompaniei a 11-a din regimentul 91. Spre seară, la Przemysl, când fură mânaţi într-un fort dărăpănat din zona interioară, în care erau amenajate grajdurile pentru caii artileriei din fortăreaţă, speranţa îi surâse din nou.

Prin paiele aşternute pe jos, păduchii foiau cu miile, mişcând firele mai scurte ca o armată de furnici ce căra material pentru construirea muşuroiului.

Prizonierilor li se distribui puţină zeamă neagră de cicoare şi câte un codru de pâine de mălai.

Apoi fură luaţi în primire de maiorul Wolf, care-şi întindea stăpânirea asupra tuturor prizonierilor ce munceau la lucrările de reparaţii în fortăreaţa Przemysl şi în împrejurimi. Era un om foarte meticulos şi avea un adevărat comandament de tălmaci cu misiunea să recruteze din rândurile prizonierilor specialişti în construcţii, după cunoştinţele şi calificarea lor anterioară.

Maiorul Wolf avea ideea fixă că prizonierii ruşi tăgăduiesc ştiinţa de carte, deoarece la întrebarea lui „Ştii să construieşti o cale ferată?”, transmisă prin intermediul tălmaciului, de cele mai multe ori prizonierii îi răspundeau stereotip: „Nu ştiu nimic, nici n-am auzit de aşa ceva, am trăit cinstit şi curat”.

Aşadar, când după încolonare stăteau smirna în faţa maiorului şi a statului său major, Wolf se adresă prizonierilor mai întâi în limba germană, întrebând care din ei ştia nemţeşte.

Švejk ieşi hotărât din front, luă poziţia de drepţi în faţa maiorului şi, după ce-i dădu onorul cuvenit, îi raportă că ştie nemţeşte.

Bucuros, maiorul Wolf îl întrebă numaidecât dacă nu cumva era inginer.

— Cu respect vă raportez, domnule maior, dădu răspuns Švejk, că nu sunt inginer; sunt ordonanţa marşcompaniei a 11-a din regimentul 91. Am căzut prizonier la ai noştri. Să vedeţi, domnule maior, cum s-a întâmplat…

— Cum? tună maiorul Wolf.

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că lucrurile stau aşa…

— Care va să zică, dumneata eşti ceh, continuă maiorul să zbiere, şi te-ai îmbrăcat în uniformă rusească?!

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că lucrurile stau întocmai cum aţi spus dumneavoastră şi mă bucur că domnul maior a înţeles aşa de repede situaţia mea. S-ar putea ca ai mei să lupte acum pe undeva şi eu să stau şi să pierd vremea de pomană până la sfârşitul războiului. Dacă mi-aţi da voie, domnule maior, v-aş mai spune o dată toate, pe rând, aşa cum s-au petrecut…

— Ajunge! ordonă maiorul Wolf şi chemă doi soldaţi, cărora le porunci să-l ducă numaidecât la hauptwache, apoi o porni şi el încetişor în urma lui Švejk însoţit de un alt ofiţer, şi în timp ce vorbea cu el, maiorul dădea furios din mâini. La fiecare frază pe care o rostea, amintea câte ceva şi despre „câinii de cehi”, lucru din care ofiţerul ce-l însoţea desprinse marea bucurie a maiorului că, datorită perspicacităţii sale extraordinare, descoperise una din acele păsări rare despre ale căror acţiuni trădătoare, peste hotare, se vorbise cu câteva luni în urmă în nişte ordine secrete trimise către comandanţii unităţilor militare, în care se arăta că: trădători din regimentele cehe, uitând de jurământul depus, trec de partea ruşilor şi se pun în slujba duşmanului, oferindu-şi serviciile mai ales pentru spionaj.

Ministerul de interne austriac nu era încă sigur dacă în rândurile dezertorilor la ruşi fusese creată o organizaţie de luptă. Nu ştia încă nimic precis despre organizaţiile revoluţionare din străinătate şi abia prin august primiră comandanţii de batalioane de pe linia Sokal-Miliatin-Bubnovo ordine confidenţiale în care se arăta că fostul profesor austriac Masaryk fugise peste hotare, de unde desfăşura o propagandă antiaustriacă. Un imbecil oarecare de la comandamentul diviziei adăugase la ordinul secret următoarea recomandare: „În caz de arestare, să fie imediat transportat la statul-major al diviziei”.

Maiorul Wolf nu cunoştea pe atunci încă nimic despre felul cum acţionau împotriva Austriei fugarii care, mai târziu, când se vor întâlni la Kiev sau în alte părţi, la întrebarea: „Ce faci aici?”, vor răspunde veseli: „L-am trădat pe maiestatea-sa împăratul”.

El cunoştea numai ordinele secrete în care era vorba de fugarii spioni dintre care unul, care tocmai era dus spre hauptwache, îi picase în mână atât de uşor. Maiorul Wolf era un om vanitos; se şi vedea lăudat de organele superioare şi distins pentru vigilenţa, prudenţa şi talentul său deosebit.

Cu cât se apropia de hauptwache, cu atât se convingea mai mult că dinadins întrebase: „Cine ştie nemţeşte?” şi că din prima clipă când se uitase la prizonieri, individul i se păruse suspect.

Ofiţerul care-l însoţea încuviinţă din cap şi-şi exprimă părerea că arestarea prizonierului ar trebui comunicată la comandamentul garnizoanei, pentru continuarea cercetărilor şi trimiterea inculpatului în faţa unei instanţe militare superioare, deoarece nu se putea, aşa cum spunea domnul maior, să i se ia interogatoriul la hauptwache şi apoi să fie spânzurat pe loc. De spânzurat va fi el spânzurat, dar pe cale legală, în conformitate cu codul militar în vigoare; mai întâi ar trebui însă aflate legăturile lui cu alţi trădători de neam, printr-un interogatoriu strâns. Cine ştie ce mai poate să iasă la iveală din povestea asta.

Maiorul Wolf fu cuprins de o încăpăţânare subită, de o bestialitate până atunci nerevelată, şi o ţinea morţiş că spionul va fi spânzurat imediat după interogatoriu, pe răspunderea lui. La urma urmei, putea să-şi îngăduie atâta lucru; avea cunoştinţe suspuse şi nu trebuia să se teamă de urmări. Aşa cum se face şi pe front. Dacă l-ar fi descoperit în spatele frontului, nu l-ar fi interogat şi spânzurat pe loc, fără alte mofturi? Şi la urma urmei, domnul căpitan ar trebui să ştie că în zonele de operaţii orice comandant, începând de la căpitan în sus, are dreptul să spânzure pe suspecţi.

Maiorul Wolf se încurcase oarecum în ce priveşte atribuţiile ierarhiei militare în legătură cu execuţiile.

În Galiţia orientală, cu cât te apropiai de front, aceste prerogative erau asumate de grade din ce în ce mai inferioare, ba s-a întâmplat chiar ca un simplu caporal, şef de patrulă, să poruncească spânzurarea unui băieţandru de doisprezece ani, care i se păruse suspect, pentru că, într-un sat părăsit şi pustiit, cutezase să-şi fiarbă nişte coji de cartofi într-o magherniţă dărăpănată.

Disputa dintre căpitan şi maior devenea din ce în ce mai acută.

— N-avem dreptul să o facem, striga enervat căpitanul. Arestatul trebuie spânzurat pe baza sentinţei tribunalului militar.

— Ai să vezi că se poate şi fără sentinţă, şuieră maiorul Wolf.

Švejk, care mergea sub escortă înaintea lor şi auzise această interesantă discuţie, găsi de cuviinţă să spună însoţitorilor săi doar atât:

— Pe jos e ca şi în spatele căruţei. Odată, în cârciuma „Na Zavadilce”, din Liben, ne-am tot sfătuit cum să-l aranjăm pe pălărierul Vasak, care avea obiceiul să facă tărăboi la toate petrecerile; să-l zvârlim afară cum o intra pe uşă, să aşteptăm să-şi comande o bere, s-o plătească şi s-o bea, sau să-l descălţăm după primul tur de dans. Cârciumarul era de părere să-l dăm afară pe la mijlocul petrecerii, după ce are să consume şi el mai de Doamne-ajută, apoi să plătească şi să-şi ia valea. Da nu ştiţi ce figură ne-a făcut nătărăul! N-a venit. Ei, ce spuneţi de asta?

Cei doi soldaţi, originari de prin Tirol, răspunseră într-un glas:

— Nix bohmisch.

— Verstehen sie deutsch? îi întrebă Švejk calm.

— Jawohl, îi răspunseră amândoi, la care Švejk ţinu să adauge:

— Asta-i bine; cel puţin n-o să vă pierdeţi niciodată printre ai voştri.

Tot conversând aşa prieteneşte ajunseră cu toţii la hauptwache, unde maiorul Wolf şi căpitanul continuară discuţia în legătură cu soarta lui Švejk, în timp ce acesta şedea tăcut şi umil pe banca din fundul odăii.

În cele din urmă, maiorul Wolf înclină totuşi spre părerea căpitanului, acceptând ideea că individul trebuia spânzurat după o procedură mai îndelungată, căreia atât de frumos i se spune cale legală.

Dacă l-ar fi întrebat pe Švejk ce crede despre întreaga poveste, el le-ar fi răspuns:

— Să vă spun drept, domnule maior, mie îmi pare rău, pentru că dumneavoastră sunteţi mai mare în grad decât domnul căpitan, dar domnul căpitan are dreptate. Să ştiţi de la mine că graba strică treaba. Odată, la un tribunal din Praga, a înnebunit un judecător. Multă vreme nu s-a observat la el nici un semn de ţicneală, dar într-o bună zi, a izbucnit în timp ce judeca un caz de insultă. Unu Znamenacek îl întâlnise pe părintele Hortik, care-i cârpise feciorul la ora de religie, şi s-a apucat să-i strige în plină stradă: „Boule, bestie neagră, tembel habotnic, porc de câine, capră parohială, defăimător al învăţăturii lui Cristos, ipocrit şi şarlatan în sutană!” Judecătorul nebun era un om tare credincios. Avea trei surori şi toate trei erau bucătărese la preoţi; la toţi copiii lor el le fusese naş; aşa se face că povestea asta l-a scos din fire, şi-a pierdut deodată minţile şi a început să zbiere la inculpat: „În numele maiestăţii-sale împăratul şi regele, se condamnă la moarte prin ştreang. (Fără drept de apel.) Domnul Horacek, a strigat către paznic, luaţi-l de aici pe omul ăsta şi spânzuraţi-l, ştiţi unde, acolo unde se bat covoarele; după aceea veniţi înapoi să vă cinstesc cu o bere!” Se înţelege că domnul Znamenacek şi paznicii au încremenit pe loc, dar judecătorul a bătut cu piciorul în podea şi a tunat: „Mă ascultaţi sau nu?” Paznicul era aşa de înspăimântat, că începuse să-l tragă pe domnul Znamenacek afară şi, dacă n-ar fi fost avocatul care să se amestece şi să cheme salvarea, nu ştiu, zău, ce s-ar fi întâmplat cu domnul Znamenacek. În timp ce-l băgau în trăsura salvării, domnul judecător tot mai striga: „Dacă cumva nu găsiţi funie, spânzuraţi-l cu un cearşaf şi-l decontăm în situaţia semestrială…”

Švejk fu dus deci sub escortă la comandamentul garnizoanei; mai întâi semnă însă procesul-verbal alcătuit de maiorul Wolf, care arăta că, ostaş al armatei austriece fiind, îmbrăcase uniforma rusească cu bună ştiinţă şi nesilit de nimeni şi fusese arestat de poliţia militară în spatele frontului, după ce ruşii s-au retras.

Acesta era adevărul gol-goluţ şi Švejk, ca om cinstit ce era, nu-şi îngădui să protesteze împotriva lui. E adevărat că în timp ce se transcria procesul-verbal, încercase să mai adauge, pe ici pe colo, câte o vorbă care, poate, ar fi lămurit ma,i bine situaţia, dar domnul maior intervenise prompt şi poruncitor:

— Dumneata să-ţi ţii gura; nu te-am întrebat nimic! Chestiunea e cât se poate de clară!

Švejk saluta respectuos de fiecare dată şi încuviinţa:

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că-mi ţin gura şi că chestiunea e cât se poate de clară.

Adus la comandamentul brigăzii, fu aruncat într-un fel de copcă, care servise mai înainte drept magazie de orez şi pension pentru şoareci. Peste tot erau împrăştiate boabe de orez şi de aceea şoarecii nici nu se sinchisiră de el, ci continuară să zburde veseli ciugulind din boabe. Švejk trebui să-şi care singur o saltea de paie şi când izbuti în sfârşit să se prizărească prin întuneric, băgă de seamă că în culcuşul lui se mutase o întreagă familie şoricească. Nu încăpea nici o îndoială că oaspeţii intenţionau să-şi înfiripe un nou cuib în ruinele gloriei austriece pe care o reprezenta în închisoare această saltea mucegăită. De aceea începu să bată cu pumnii în uşa încuiată şi când, după câtva timp, se arătă un caporal, polonez de origină, Švejk îi ceru să fie mutat în altă încăpere, deoarece şoarecii cuibăriţi în salteaua lui ar putea pricinui pagube inventarului militar, dat fiind că, după cum se ştie, tot ce se află în depozitele militare este proprietatea statului.

Polonezul pricepu în parte vorbele lui Švejk; îl ameninţă cu pumnul, de dincolo de uşa încuiată, şi după ce mai prohodi ceva despre „după zasrana” (cur căcăcios) se depărtă bombănind furios şi blestemând cu „holera”, de parcă Švejk l-ar fi jignit nevoie mare.

Švejk petrecu noaptea în linişte; şoarecii nu arătară pretenţii exagerate faţă de el; după cât se părea, îşi aveau programul lor de noapte pe care îl respectau întocmai, alături, în magazia de mantale şi chipie militare, din care ronţăiau liniştiţi şi în mare siguranţă; abia după un an îşi aduse aminte intendenţa să ia măsuri şi să introducă în magaziile militare pisici oficiale, fără drept de pensie, care în scriptele de administraţie fură înregistrate la rubrica: „K.u.k. Militarmagazinkatze” 297. Acest grad pisicesc reînnodă, de fapt, o veche tradiţie părăsită după războiul din 1866.

Înainte vreme, sub domnia Mariei Tereza, pisicile erau introduse în magaziile militare în timp de război, când domnii de la intendenţă obişnuiau să arunce vina pentru matrapazlâcurile lor cu efecte militare pe seama bieţilor şoareci.

De multe ori, pisicile K.u.k nu-şi făceau datoria şi odată, pe timpul împăratului Leopold, la magazia militară din Pohorelec, şase pisici repartizate acolo au fost spânzurate pe baza unei sentinţe a tribunalului militar. Drept care, sunt convins că cei care au avut atunci de-a face cu respectiva magazie militară trebuie să-şi fi râs, cu mult înţeles, în barbă…

O dată cu cafeaua de dimineaţă, în copca lui Švejk fu introdus un individ cu capelă şi manta militară rusească.

Individul vorbea ceheşte cu accent polonez. Era un nemernic în slujba serviciului de contraspionaj de pe lângă corpul de armată, care-şi avea cartierul general la Przemysl. Făcea parte, care va să zică, din poliţia secretă militară şi de altfel nici nu-şi dădu osteneala să se folosească de o introducere prea ocolită, spre a-l iscodi pe Švejk. Începu chiar foarte direct:

— Urât am mai intrat la apă din cauza nechibzuinţei mele. Eram în regimentul 28 şi cu prima ocazie am trecut la ruşi şi am intrat în slujba lor; şi acum m-am lăsat prins aşa de prosteşte… Auzi dumneata, mă prezint la ruşi şi le cer să mă trimită ca forpatrole… Am făcut parte din divizia a 6-a, de la Kiev. Dar tu, mă camarade, în ce regiment ai slujit în Rusia? Nu mai ştiu bine, dar parcă ne-am văzut undeva prin Rusia. La Kiev am cunoscut mulţi cehi care au fost cu noi pe front şi au trecut la ruşi, dar nu-mi mai aduc aminte de numele lor şi de unde erau; poate-ţi aminteşti tu de vreunul; cu cine erai pe acolo, măi frăţioare, aş fi bucuros să ştiu cine mai e din regimentul nostru, 28?

Drept răspuns, Švejk îi aplică grijuliu mâna pe frunte, apoi îi luă pulsul şi în cele din urmă îl trase lângă ferestruică şi-l rugă să scoată limba. Individul nu se împotrivi câtuşi de puţin, închipuindu-şi pesemne că trebuie să fie vreun semn conspirativ. După aceea, Švejk începu să bată cu pumnii în uşă şi când santinela veni să-l întrebe de ce face tărăboi, îi ceru mai întâi în cehă şi apoi în germană să cheme numaidecât un doctor, deoarece omul pe care îl băgaseră lângă el avea năluci.

Intervenţia lui rămase însă fără rezultat; nimeni nu veni să-l scoată pe individ, care rămase mai departe acolo, foarte calm şi continuă să pălăvrăgească vrute şi nevrute despre Kiev, susţinând morţiş că-l văzuse pe Švejk mărşăluind printre ostaşii ruşi.

— De bună seamă că dumneata ai băut multă apă din mlaştini, îi spuse Švejk. Aşa s-a întâmplat şi cu tânărul Tynecky de la noi, om de altfel cu scaun la cap; într-o zi a plecat la drum şi a ajuns tocmai în Italia… Şi când s-a întors, tot aşa, nu vorbea decât de Italia; zicea că tot ce se poate vedea pe acolo sunt nişte mlaştini. Altceva nu-şi mai amintea. Şi, dacă vreţi să ştiţi, s-a şi îmbolnăvit de friguri de la apa aceea din mlaştini. Îl apucau de patru ori pe an. De patruzeci de sfinţi, de sfântul Iosef, de sfinţii Petru şi Pavel şi de înălţarea Maicii Domnului. Când îl apuca, apoi tot aşa ca şi dumneata zicea că-i cunoaşte pe toţi oamenii, chiar şi pe cei străini, pe care nu-i văzuse nicicând. Intra în vorbă în tramvai cu un oarecare şi-i spunea că-l cunoaşte din gară de la Viena. Pe toţi oamenii pe care îi întâlnea pe stradă zicea că i-a văzut ori în gară la Milano, ori că băuse cu ei un pahar de vin în pivniţa primăriei din Graz. Dacă în timpul când îl apucau frigurile acelea de baltă se întâmpla să fie la cârciumă, atunci îi recunoştea pe toţi muşterii şi spunea că îi văzuse pe vaporul cu care plecase el la Veneţia. La boala asta nu există alt leac decât acela folosit de un paznic nou de la balamucul din Katerinka. Avea omul în grijă un bolnav de cap, care cât era ziulica de mare nu făcea decât să şadă într-un ungher şi să numere într-una: „Un, doi, trei, patru, cinci, şase”, apoi o lua iar de la început: „Un, doi, trei, patru, cinci, şase”. Bolnavul ăsta era profesor. Paznicului îi venea să-şi ia lumea în cap, aşa de rău se înfuria când vedea că nebunul lui nu-i în stare să treacă de şase. L-a luat mai întâi cu binişorul, îndemnându-l să spună: „şapte, opt, nouă, zece”. Dar nimic! Profesorul nici nu se sinchisea; sta în colţişorul lui şi număra de zor: „un, doi, trei, patru, cinci, şase”, şi iar de la capăt: „un, doi, trei, patru, cinci, şase!” până când, într-o zi, paznicul n-a mai putut răbda, s-a repezit la protejatul lui şi cum a zis „şase” i-a şi cârpit una peste cap. „Ţine şapte, i-a spus, ţine şi opt, şi nouă, şi zece”. De fiecare cifră, câte una peste bot. Profesorul s-a luat cu mâinile de cap şi a întrebat unde se află. Când i-a răspuns că era la balamuc, şi-a revenit în fire şi şi-a adus aminte că ajunsese acolo din pricina unei comete care, după socotelile lui, trebuia să apară în ziua de 18 iunie, la ora şase dimineaţa, dar i se dovedise că cometa lui se stinsese cu milioane de ani în urmă. Pe paznic l-am cunoscut şi eu. După ce s-a înzdrăvenit de-a binelea, profesorul l-a luat cu dânsul să-i fie servitor. N-avea altceva de făcut decât să-i scape domnului profesor în fiecare dimineaţă patru scatoalce peste bot, treabă pe care o executa cu conştiinciozitate şi precizie.

— Îi ştiu pe toţi prietenii dumitale din Kiev, continuă neobosit agentul serviciului de contraspionaj. Nu era cu dumneata acolo unu, aşa, gras şi unu, aşa, mai slab? Nu mai ţii minte cum îi chema şi din ce regiment erau…

— Da lasă, frate, nu te omorî pentru atâta lucru, îl mângâie Švejk. Oricui i se poate întâmpla să nu-şi amintească cum îi cheamă pe toţi oamenii slabi şi graşi. Se ştie că de oamenii slabi îţi aduci aminte cel mai greu, fiindcă sunt şi cei mai mulţi pe lume. Adică, cum se zice, formează majoritatea.

— Ei, măi camarade, se jeli secătura chezarocrăiască, n-ai încredere în mine. Nu te gândeşti că ne aşteaptă aceeaşi soartă!

— Păi, de aia suntem ostaşi, replică Švejk cu un aer de totală indiferenţă, de aia ne-au născut mamele noastre, ca să fim făcuţi harcea-parcea, când punem pe noi mundirul. Şi o facem cu dragă inimă, fiindcă ştim că oasele noastre n-au să putrezească de pomană. Murim pentru maiestatea-sa împăratul şi familia sa, pentru care am cucerit Herţegovina. Din oasele noastre are să se fabrice făina pentru fabricile de zahăr; încă cu ani în urmă ne-a vorbit despre treaba asta domnul laitnant Zimmer: „Bă adunătură de porci – zicea dumnealui – vieri neciopliţi, bă maimuţe leneşe şi fără folos, vă încurcaţi în cotonoage, de parcă n-ar avea nici un preţ. Dacă o fi să cădeţi vreodată în război, apoi să ştiţi că din fiecare labă de-a voastră are să se fabrice jumătate kilogram de făină, adică la un loc, din toate mădularele, mai bine de două kilograme de cap şi au să filtreze prin voi, idioţilor, zahăr în fabricile de zahăr. Habar n-aveţi ce folositori o să fiţi după moarte urmaşilor voştri. Băieţii voştri or să bea cafea îndulcită cu zahăr care a trecut prin ciolanele voastre nătărăilor.” Eu am rămas atunci pe gânduri şi dumnealui m-a întrebat la ce mă gândesc. „Cu respect vă raportez, i-am răspuns, mă gândesc că făina din oasele domnilor ofiţeri trebuie să fie mult mai scumpă decât aceea făcută din ciolanele ostaşilor de rând.” Pentru treaba asta m-am ales cu trei zile de carceră.

Interlocutorul lui Švejk ciocăni la uşă. După o scurtă discuţie cu santinela, acesta chemă pe cineva de la cancelarie.

Peste puţin timp, veni un plutonier-major care-l scoase pe individ din celulă şi Švejk rămase din nou singur.

Când să iasă, lighioana se adresă cu glas tare plutonierului-major, arătând spre Švejk:

— E un vechi camarad de-al meu, ne cunoaştem de la Kiev.

Douăzeci şi patru de ore în şir rămase Švejk singur, cu excepţia clipelor când i se aduse de mâncare.

În cursul nopţii, ajunse la convingerea că mantaua rusească e mai călduroasă şi mai mare decât cea austriacă şi că adulmecatul şoarecelui pe la urechile omului, în timp ce doarme, nu-i un lucru neplăcut. Îi păru chiar ca un soi de murmur duios, din care fu trezit însă înainte de a se crăpa de ziuă, când veniră să-l ia.

Astăzi, Švejk nu-şi mai aduce aminte ce fel de for judecătoresc a fost acela în faţa căruia a fost târât în dimineaţa aceea de tristă amintire. Nu încape însă nici o îndoială că era o curte marţială. Din completul de judecată făcea parte un general, un colonel, un maior, un locotement-major, un locotenent, un plutonier şi un simplu infanterist, care de fapt nu făcea altceva decât să aprindă celorlalţi ţigările.

Prea multe nu fu întrebat Švejk.

Se părea că din toţi mai mult interes îşi dădea maiorul, care de altfel ştia şi ceheşte.

— Dumneata l-ai trădat pe maiestatea-sa împăratul, tună el la Švejk.

— Maica ta, Cristoase, când? izbucni Švejk. Eu l-am trădat pe maiestatea-sa împăratul, pe luminăţia-sa monarhul nostru, pentru care am îndurat atâtea până acum?

— Lasă-te de prostii, i-o tăie maiorul.

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că nu-i o prostie să trădezi pe majestatea-sa împăratul. Noi, ostăşimea, am jurat împăratului credinţă şi jurământul, aşa cum l-am cântat la teatru, eu l-am împlinit ca un ostaş credincios.

— Poftim, spuse maiorul, arătându-i un vraf de hârtii, aici sunt dovezile vinovăţiei dumitale.

Materialul de bază era furnizat de individul care fusese introdus în celula lui Švejk.

— Ei, tot nu vrei să mărturiseşti? îl întrebă maiorul. La urma urmei, chiar dumneata ai declarat că ai îmbrăcat de bunăvoie uniforma rusească, deşi eşti ostaş al armatei austriece. Te întreb încă o dată şi pentru ultima oară: te-a silit cineva s-o faci?

— Nu, nu m-a silit nimeni.

— De bună voie?

— De bună voie.

— Nesilit…?

— Nesilit!

— Îţi dai seama că eşti pierdut?

— Îmi dau, cum să nu. Ai mei, de la regimentul 91, mă caută cu siguranţă, dar dacă binevoiţi, domnule maior, îngăduiţi-mi o mică observaţie despre felul cum oamenii îmbracă de bunăvoie haine străine. În anul 1908, cam prin luna iulie, legătorul de cărţi Bozetech din Praga, strada Pricna, se scălda la Zbraslav în vechiul braţ al râului Berounka. Întinsese hainele sub sălcii şi se desfăta de unul singur, când, deodată, în apă mai sare un domn şi, din vorbă în vorbă, au început să se hârjonească, să se stropească cu apă şi aşa s-au scăldat până în asfinţit. Atunci domnul acela străin a ieşit din apă, zicând că se grăbeşte la cină. Domnul Bozetech a mai rămas puţin în apă şi pe urmă s-a dus şi el să se îmbrace! Dar în loc de haine a găsit sub sălcii nişte zdrenţe şi o scrisorică.

„Multă vreme am stat şi am cumpănit: s-o fac sau să n-o fac, ţinând seama că ne-am distrat împreună, aşa de bine, în apă; până la urmă, am rupt o romaniţă şi ultima petală smulsă era s-o fac! Aşa că am schimbat hainele cu ale dumneavoastră. Nu vă fie teamă să le îmbrăcaţi pe ale mele. Au fost despăduchiate chiar acum o săptămână, la penitenciarul din Dobris. A doua oară să fiţi mai atent cu cine vă scăldaţi. În apă, orice om gol arată ca un deputat, chiar dacă e un asasin. Nici nu ştiţi cu cine v-aţi scăldat. Dar baia a fost grozavă. Acum spre seară, apa e mai bună. Mai intraţi o dată ca să vă reveniţi.

Domnul Bozetech a aşteptat să se întunece, a îmbrăcat zdrenţele vagabondului şi a pornit spre Praga, ocolind şoseaua judeţeană şi umblând pe poteci retrase peste izlaz; aici s-a întâlnit însă cu patrula de jandarmi din Chuchle, care l-a arestat şi a doua zi dimineaţa l-a dus la tribunalul raional Zdraslov, pentru că – nu-i aşa? – oricine putea să se dea drept Iosef Bozetech legător de cărţi din Praga, strada Pricna nr. 16.

Grefierul, care nu ştia o boabă ceheşte, a crezut că inculpatul mărturiseşte adresa unui complice de-al lui şi de aceea l-a mai întrebat o dată:

— Ist das genau, Prag, nr. 16, losef Bozetech? 298

— Dacă mai locuieşte acolo, nu ştiu, adăugă Švejk, dar pe vremea aceea, în 1908, locuia. Lega frumos cărţile, dar el şi ţinea mult, că înainte de a se apuca de lucru mai întâi le citea şi apoi le lega după cuprins. Dacă stropea marginile foilor cu negru, apoi cartea nici nu mai trebuia citită. Oricine ştia că romanul nu face două parale. Mai doriţi poate unele amănunte suplimentare? A, da, era cât pe ce să uit: avea obiceiul să vina în fiecare zi la berăria „U Fleku”, unde povestea cuprinsul cărţilor pe care tocmai le primise la legat.

Maiorul se apropie de grefier şi-i spuse ceva în şoaptă, după care acesta şterse din dosar adresa presupusului conspirator, Bozetech.

Apoi, această judecată ciudată continuă, după metoda tribunalului ad-hoc instituit de preşedinte, generalul Fink von Finkenstein.

Aşa cum unii oameni au mania de a colecţiona cutii de chibrituri, acest domn distins avea mania organizării tribunalelor ad-hoc, cu toate că de cele mai multe ori ele erau în contradicţie cu codul penal militar.

Generalul susţinea că nu are nevoie de nici un fel de judecători de instrucţie şi că, după trei ore de la pronunţarea sentinţei, individul trebuie spânzurat. Câtă vreme fusese pe front, se înţelege, nu dusese lipsă de asemenea tribunale improvizate.

După cum unii simt nevoia să joace cu regularitate, în fiecare zi, o partidă de şah, de biliard sau de cărţi, faimosul general instituia zilnic, la repezeală, curţi marţiale pe care le prezida, anunţând foarte grav şi radios şah-mat inculpatului.

Dacă cineva ar fi sentimental, ar spune că acest om avea pe conştiinţă multe duzini de oameni, mai cu seamă în răsărit, unde, cum spunea, avusese de luptat cu agitaţia velicorusă în rândurile ucrainenilor galiţieni. Privind însă chestiunea din punctul lui de vedere, nu s-ar putea spune că avea pe cineva pe conştiinţă.

De fiecare dată când poruncea să fie spânzurat un învăţător, o învăţătoare, un popă sau o familie întreagă, pe baza sentinţei pronunţate de curtea marţială instituită ad-hoc, dumnealui pleca acasă netulburat, ca un jucător de cărţi pasionat care, întors satisfăcut de la cârciumă, după o partidă de cărţi, se gândeşte la desfăşurarea jocului, la felul cum ceilalţi au încercat să-l taie în fel şi chip, dar el a câştigat totuşi cu o sută şi şapte… Generalul considera spânzurătoarea drept un lucru foarte simplu şi firesc, ca pâinea cea de toate zilele, şi în clipa pronunţării sentinţei de multe ori uita de persoana împăratului şi fără să mai spună: „În numele maiestăţii-sale se condamnă la moarte prin spânzurătoare” declara foarte simplu: „Te condamn la moarte…”

Uneori, găsea în actul spânzurătorii şi o latură comică, despre care a scris chiar soţiei, la Viena:…„de pildă, draga mea, nici nu poţi să-ţi închipui cum m-am tăvălit de râs, acum câteva zile, când am condamnat pe un învăţător acuzat de spionaj. Omul care spânzură e un plutonier instruit şi cu practică îndelungată; face treaba asta de plăcere, de dragul sportului. Eram, aşadar, în cortul meu când, după pronunţarea sentinţei, plutonierul vine la mine şi mă întreabă unde să-l spânzure pe învăţătorul cu pricina, l-am spus să-l spânzure de primul copac; şi acum închipuie-ţi ce situaţie comică! Ne aflam în plină stepă şi, cât vedeai cu ochiul, nu se zărea decât iarbă, dar nici urmă de copac. Dar ordinul e ordin: plutonierul l-a luat pe învăţător sub escortă şi au pornit cu toţii în căutarea copacului. S-au înapoiat abia spre seară, cu învăţătorul după ei. Plutonierul a venit din nou la mine şi m-a întrebat: «Unde să-l spânzurăm pe omul ăsta?» L-am ocărât şi i-am repetat că ordinul meu fusese limpede: de copacul cel mai apropiat. Mi-a răspuns atunci că va încerca din nou a doua zi; dimineaţa însă a venit la mine, alb ca varul, să-mi raporteze că peste noapte învăţătorul dispăruse. Situaţia mi-a părut aşa de comică, încât i-am iertat pe toţi cei care l-au păzit şi pe deasupra am mai şi glumit, spunându-le că învăţătorul a plecat, se vede, să caute singur copacul. După cum vezi, draga mea, aici nu ne plictisim; spune-i lui Vili că tăticu îl sărută şi că în curând are să-i trimită un rus viu, pe care să călărească aşa cum călăreşte pe căluţ. Mi-am mai adus aminte chiar acum, draga mea, de o altă întâmplare nostimă… Am spânzurat cândva un ovrei, tot pentru spionaj. Individul ne-a aţinut drumul, deşi n-avea ce căuta pe acolo, sub pretext că vindea ţigări. Aşadar, l-am spânzurat, dar după câteva secunde ştreangul s-a rupt şi ovreiul a căzut: ce crezi, şi-a revenit numaidecât în fire şi a început să zbiere la mine: «Domnule general, mă duc acasă, m-aţi spânzurat o dată, şi după lege nu puteţi să mă mai spânzuraţi a doua oară pentru aceeaşi vină». M-a pufnit râsul şi l-am lăsat să plece. La noi, draga mea, e vesel…”

După ce fusese numit comandant al fortăreţei Przemysl, generalul Fink nu mai avusese prea multe prilejuri să organizeze astfel de spectacole de circ; de aceea preluă cu mare bucurie cazul Švejk.

Aşadar, Švejk stătea acum în faţa acestui tigru care, proţăpit în prim-plan, la masa lungă, fuma ţigară după ţigară, poruncind să i se traducă răspunsurile lui Švejk şi dând din cap, cu subînţeles.

Maiorul propuse să se trimită la brigadă o telegramă în care să se întrebe unde se afla compania a 11-a de marş a regimentului 91, de care depindea acuzatul, potrivit declaraţiilor sale.

Generalul se împotrivi însă, declarând că în felul acesta s-ar întârzia acţiunea curţii marţiale şi deci s-ar falsifica adevăratul sens al acestei instituţii. La dosar există mărturisirea completă a acuzatului, care recunoaşte că a îmbrăcat uniforma rusească, precum şi o mărturie foarte importantă din care reiese că acuzatul a recunoscut că a fost la Kiev… Cere deci ca tribunalul să se retragă în deliberare, pentru ca sentinţa să poată fi pronunţată şi executată imediat.

Maiorul se menţinea însă morţiş pe poziţia că trebuia stabilită mai întâi identitatea acuzatului, întrucât afacerea are o mare importanţă politică. Prin stabilirea identităţii acestui individ s-ar putea descoperi legăturile acuzatului cu foştii camarazi, din unităţile prin care a trecut.

Maiorul era un visător romantic. Continua să pledeze că, de fapt, e important să se descopere firele şi că nu-i de ajuns să condamni omul. Condamnarea, afirma el, este numai ultimul act al unor cercetări care însumează aceste fire.

Curtea nu ştia cum să mai iasă din această încurcătură de fire; totuşi era evident că maiorul câştiga teren. Ceilalţi membri ai curţii dădeau din cap aprobativ, iar în cele din urmă încuviinţă chiar şi generalul, căruia firele începură să-i placă atât de mult, încât, în mintea lui, vedea cum de firele maiorului atârnau alte curţi marţiale ad-hoc. De aceea nu se mai ridică împotriva propunerii de a se lua legătura cu brigada, spre a se constata dacă într-adevăr Švejk făcuse parte din regimentul 91 şi în ce perioadă anume trecuse de partea ruşilor.

În timpul dezbaterilor, Švejk fu păzit pe culoar de două santinele; apoi fu din nou adus în faţa tribunalului şi întrebat din ce regiment face parte. După care fu transportat iar la închisoarea garnizoanei.

Întorcându-se acasă după eşecul curţii marţiale-fulger, generalul Fink se întinse pe canapea şi începu să se gândească cum ar putea să grăbească procedura.

Era convins că răspunsul avea să sosească curând; totuşi el va întârzia ritmul rapid de funcţionare al tribunalului său, întrucât după sentinţă ar urma abia binecuvântarea duhovnicească dată condamnatului, ceea ce-ar pricinui o inutilă întârziere a executării sentinţei, cu circa două ore.

— La urma urmei, îşi spuse generalul Fink, îi putem da binecuvântarea duhovnicească înainte de pronunţarea sentinţei, chiar acum, până să primim răspunsul de la brigadă.

Porunci deci să fie chemat la el feldkuratul Martinec.

Martinec era un catihet nefericit, de undeva de prin Moravia; din cauză că preotul pe care-l avusese în fruntea parohiei era un popă vicios, preferase să intre în armată… Era un om profund religios şi numai cu durere în suflet îşi amintea de preotul lui care, încet dar sigur, mergea pe drumul pierzaniei, de felul cum sugea şliboviţa ca un burete şi cum într-o noapte îi băgase cu tot dinadinsul în pat o ţigancă vagabondă, pe care o întâlnise în sat, în timp ce se întorcea acasă pe trei cărări.

Feldkuratul Martinec credea că, dând pe front binecuvântarea duhovnicească răniţilor şi muribunzilor, va răscumpăra şi păcatele preotului său care, venind târziu noaptea acasă, îl trezise de nenumărate ori ca să-i spună:

— Jenicku, Jenicku! Fetele… asta-i slăbiciunea vieţii mele.

Speranţele lui Martinec nu se împliniseră însă. Fusese trimis din garnizoană în garnizoană, unde nu făcea decât să ţină câte o predică ostaşilor, o dată la paisprezece zile, înainte de slujbă, şi să reziste la ispita care izvora din cazinoul ofiţerilor; în comparaţie cu discuţiile purtate aici, fetele preotului păreau o rugăciune nevinovată închinată îngerului păzitor.

De obicei, era chemat la generalul Fink în timpul luptelor importante, când trebuia să fie sărbătorită vreo victorie a armatelor austriace; atunci, cu aceeaşi plăcere cu care instituia curţile marţiale-fulger, generalul Fink aranja cu mare pompă slujbele religioase.

Acest Fink era un patriot austriac atât de înflăcărat, încât nu se ruga şi pentru victoria armatelor nemţeşti sau turceşti. Dacă nemţii din Reich dobândeau undeva vreo victorie asupra francezilor sau englezilor, el o trecea sub tăcere în faţa altarului.

Orice măruntă hărţuială a unei patrule austriece cu un avanpost rusesc, pe care statul-major avea grijă s-o umfle ca pe-un uriaş balon de spumă, transformând-o într-o înfrângere a întregii armate ruseşti, prilejuia generalului Fink organizarea unor pompoase servicii divine; aşa încât nefericitul kurat Martinec avea impresia că generalul era în acelaşi timp şi capul bisericii catolice din Przemysl, căci tot el hotăra la asemenea prilejuri ce fel de slujbă se va ţine şi de cele mai multe ori îşi exprima dorinţa de a se oficia serviciul divin care se obişnuia de înălţarea Domnului.

Generalul Fink mai avea de asemenea obiceiul ca în timpul slujbei, când se termina predica, să intre cu calul în galop pe câmpul de exerciţii, să se apropie de altar şi să strige de trei ori: „Ura, ura, ura!”

Feldkuratul Martinec, suflet credincios şi drept, unul din puţinii care mai credeau în Dumnezeu, se ducea cu strângere de inimă la generalul Fink.

De fiecare dată, după ce-i dădea instrucţiunile, comandantul garnizoanei poruncea să fie umplute paharele cu o băutură tare şi începea să povestească feldkuratului ultimele anecdote citite în cărticelele imbecile, editate special pentru armată, în colecţia Lustige Blatter.

Avea o bibliotecă întreagă cu astfel de prostii, cu titluri tâmpite ca de pildă: Umor în raniţă, pentru ochi şi urechi Hindenburg în anecdotă, Hindenburg în oglinda umorului, A doua raniţă cu umor, încărcată de Felix Schlemper, Din tunul nostru de gulaş, Schije suculente din tranşee sau altele şi mai idioate, ca: Sub aripile vulturului cu două capete, Un şniţel vienez din bucătăria de campanie imperială şi regală, încălzit de Artur Lokesch. Uneori, generalul îi fredona melodii din colecţia de cântece vesele soldăţeşti intitulată Wir mussen siegen (Trebuie să învingem). Bineînţeles, în tot acest timp umplea paharele cu băuturi tari, silindu-l pe feldkuratul Martinec să bea şi să-i ţină tovărăşie. Apoi, când se afuma în lege, începea să îndruge tot felul de porcării, la auzul cărora feldkuratul Martinec îşi aducea aminte, cu strângere de inimă, de preotul lui, care nu rămânea în urma generalului Fink în ce priveşte vorbele porcoase.

Părintele Martinec vedea cu groază că, pe măsură ce se ducea mai des pe la generalul Fink, aluneca tot mai mult pe panta imoralităţii.

Încetul cu încetul începură să-i priască lichiorurile şi tot aşa, pe nesimţite, încetară să-i mai displacă poveştile piperate ale generalului; începu să aibă viziuni erotice, şi din pricina kontuşovkăi, a rachiului de corcoduşe şi a pânzei de păianjen de pe sticlele de vin vechi pe care generalul Fink i le punea mereu în faţă, uită de Dumnezeu şi printre rândurile breviarului vedea fetele despuiate din poveştile generalului. Şi într-o bună zi dispăru şi dispreţul faţă de aceste vizite. Generalul îl îndrăgi pe feldkuratul Martinec, care la început îi păruse ca un alt sfânt Ignaţiu de Loyola, dar care cu timpul se obişnuise cu societatea lui.

Într-o zi, generalul invită la el două surori de la spitalul de campanie, care de fapt nu lucrau acolo, ci-şi încasau numai salariile pe baza statelor de plată, sporindu-şi veniturile prin prostituţie, cum se obişnuia în acele vremuri grele. Apoi porunci să fie chemat şi feldkuratul Martinec, care alunecase atât de rău în mrejele diavolului, încât după jumătate de ceas de conversaţie schimbase amândouă femeile, suflând din greu şi făcând atâtea bale la gură, încât murdări toată perna canapelei. Multă vreme avu mustrări de cuget pentru această purtare uşuratică pe care n-o putu repara, deşi în aceeaşi noapte, în timp ce se întorsese acasă, îngenunchease din greşeală în parc, în faţa statuii arhitectului şi a primarului oraşului, mecenatul Grabovsky, care în anii optzeci îşi câştigase multe merite faţă de oraşul Przemysl.

Tropăitul paşilor patrulei se amestecase în noapte cu ruga lui fierbinte.

— Nu-l judeca cu asprime pe slujitorul tău, căci nici un muritor nu se va îndrepta spre tine, dacă nu-i vei ierta păcatele; iartă-l deci, te rog, căci pentru tine iertarea nu-i grea. Ajută-mă, Doamne, căci sufletu-mi în voia ta îl las.

După această păţanie, de câte ori era invitat la generalul Fink, feldkuratul încerca din răsputeri să se abţină de la plăcerile lumeşti, invocând drept scuză deranjamentele stomacale; considera necesar să ia asupră-şi această minciună, pentru ca sufletu-i să fie scutit de chinurile iadului, deoarece în acelaşi timp el socotea că disciplina militară cere ca atunci când generalul îi spune feldkuratului: „Bea, amice”, acesta trebuie să tragă la măsea, dacă nu din alte motive, măcar din respect faţă de superior.

Până acum însă aceste bune intenţii nu se traduseseră totdeauna în fapt şi, cu atât mai puţin, atunci când, după slujbe pompoase, generalul organiza festinuri şi mai pompoase, pe socoteala garnizoanei; după care cei de la contabilitate făceau tot felul de şmecherii ca să scoată banii şi să se aleagă şi ei cu ceva; cu asemenea prilejuri, părintele se considera, faţă de Atotputernic, ca blestemat pentru păcătoşenia lui şi demn de pedeapsă.

Umbla apoi cu capul în nori şi, fără să-şi piardă în acest haos credinţa în Dumnezeu, se gândea cu toată seriozitatea dacă n-ar trebui să-şi biciuiască trupul, cu regularitate, în fiecare zi.

Într-o astfel de dispoziţie se înfăţişă el acum în faţa domnului general.

Generalul Fink îi ieşi înainte, radios şi îmbujorat la faţă:

— Ai auzit vorbindu-se de curtea marţială? De data asta vom spânzura un compatriot de-al dumitale.

La auzul cuvântului „compatriot”, feldkuratul Martinec îl privi pe general cu o nesfârşită durere. Respinsese până atunci de mai multe ori presupunerea că ar fi ceh şi explicase de nenumărate ori că din parohia lui, din Moravia, făceau parte două comune, una cehă şi alta germană, şi că o săptămână trebuise să predice pentru cehi şi alta pentru nemţi… iar întrucât în comuna cehă nu există nici o şcoală de limbă cehă, ci numai germană, trebuise să predea în ambele comune în limba germană, aşa încât nu putea fi ceh. Această motivare logică prilejuise odată unui maior, care se afla la masă, observaţia că feldkuratul din Moravia era de fapt o dugheană cu tot felul de mărfuri.

— Pardon, spuse generalul, am uitat. Nu-i vorba de un compatriot al dumitale. E un ceh, un trădător care a trecut la ruşi şi a intrat în slujba lor; are să fie spânzurat. Deocamdată însă, ca să zic aşa, pentru îndeplinirea formalităţilor legale, îi cercetăm identitatea; dar asta n-are nici o importanţă, va fi spânzurat imediat ce vom primi răspunsul telegrafic.

Şi după ce-l aşeză pe feldkurat lângă el, pe canapea, generalul continuă vesel:

— La mine, când institui o curte marţială, totul trebuie să fie la unison cu procedura rapidă a acestui fel de tribunal, ăsta-i principiul meu. Pe vremea când eram încă la Lvov, la începutul războiului, am izbutit să obţin spânzurarea unui individ la numai trei minute după pronunţarea sentinţei. Se înţelege că a fost vorba de un ovrei; dar şi pe un rutean l-am spânzurat la cinci minute după deliberare.

Generalul zâmbi binevoitor:

— Întâmplarea a făcut ca niciunul din ei să nu aibe nevoie de binecuvântarea duhovnicească. Ovreiul era rabin şi rusnacul popă. De data asta însă avem de-a face cu altă situaţie; e vorba să spânzurăm un catolic. Pentru ca lucrurile să nu mai fie tărăgănate, mi-a venit o idee colosală; să-i dăm mai întâi binecuvântarea duhovnicească, ca să evităm, cum ziceam, orice întârziere.

Generalul sună şi porunci ordonanţei:

— Adu două sticle din bateria de ieri.

Şi umplând, peste câteva clipe, paharul feldkuratulm, îi spuse prietenos:

— Ia puţină mângâiere înainte de binecuvântare…

De la fereastra zăbrelită, în spatele căreia se afla Švejk, se auzea în acest timp de grea cumpănă, cântecul lui liniştit:

Toţi ostaşii o domnesc, Fiin'că fetele îi iubesc, Banii la noi stau purcoi, Am scăpat de-orice nevoi.

Tarara-ra… un-doi…