II – Mângâierea duhovnicească.

De fapt, ca să fim drepţi, nu se poate spune că feldkuratul Martinec s-a dus la Švejk, ci mai degrabă că a ajuns în salturi, asemenea unei baletiste pe scenă. Harul Domnului şi sticla de Gumpoldskirchen vechi avuseseră darul să-l facă, într-un ceas, uşor ca un fulg. În această clipă solemnă şi sfântă i se părea că se apropie tot mai mult de Dumnezeu; în realitate însă se apropia de Švejk.

Uşa fu închisă în urma lui şi amândoi rămaseră în celulă, unde feldkuratul i se adresă vesel lui Švejk:

— Fiule, eu sunt feldkuratul Martinec.

Această introducere i se păruse – tot drumul – a fi cea mai potrivită şi mai înduioşătoare.

La aceste vorbe, Švejk se ridică de pe pat, scutură zdravăn mina feldkuratului şi răspunse:

— Îmi pare bine; eu sunt Švejk, ordonanţa companiei a 11-a de marş din regimentul 91. Nu de mult, baza noastră a fost mutată la Bruck pe Litava; luaţi loc aici, lângă mine, domnule feldkurat, şi povestiţi-mi de ce aţi fost arestat. Dumneavoastră sunteţi doar ofiţer şi vi s-ar cuveni de fapt arestul ofiţeresc de la garnizoană; patul ăsta e plin de păduchi. E drept că se mai întâmplă să fie câte unul care să nu ştie de ce arest ţine; şi apoi mai încurcă lucrurile, nu-i vorbă, şi cei de la cancelarie, într-un rând, domnule feldkurat, am fost închis în arestul regimentului din Budejovice şi au băgat lângă mine pe un kadetstellfertreter. Kadetstellfertreterii aduc cumva cu feldkuraţii; ştiţi, cum să zic, nici porc, nici şoarece; de zbierat, zbierau la ostaşi ca ofiţerii, dar când făceau câte o boacănă, erau închişi printre ostaşii de rând. Erau, cum să vă zic, domnule feldkurat, un fel de bastarzi, încât la popota untrofiţerilor nu erau primiţi, la hrana pentru trupă n-aveau dreptul, fiindcă erau mai mari, iar popota ofiţerească nu era de nasul lor. Pe vremea aceea aveam în regiment cinci din ăştia şi la început se îndopau la bucătărie numai cu brânză, fiindcă hrană nu căpătau de nicăieri: până când, într-o bună zi, i-a prins oberlaitnantul Wurm, care le-a interzis să mai calce pe acolo, spunând că nu cadrează cu onoarea de kadetstellfertreter să mănânce la bucătăria pentru trupă. Dar ce puteau să facă, dacă la popota ofiţerească nu-i lăsa să intre. Bieţii de ei au rămas aşa agăţaţi în aer şi au îndurat atâta mizerie, că unul s-a aruncat în Malsa, iar altul a şters-o de la regiment şi peste două luni a scris că a ajuns ministru de război în Maroc. Au rămas patru, că pe cel din Malsa l-au pescuit viu, pentru că de nervos ce era, uitase că ştie să înoate şi că trecuse examenul de înot cu nota excepţional. L-au dus la spital, da acolo altă nenorocire pe capul lui; cei de la spital nu ştiau cu ce să-l acopere: cu pătură ofiţerească sau cu una obişnuită, pentru trupă. Până la urmă, s-au gândit că cel mai bine ar fi să nu-i dea de loc pătură şi l-au împachetat doar într-un cearşaf ud, aşa că, după o jumătate de ceas, i-a rugat să-i dea drumul să se întoarcă înapoi la cazarmă. Ăsta era cel de care v-am spus că l-au băgat la arest lângă mine, ud leoarcă. A stat cam vreo patru zile şi tare era fericit, pentru că acolo căpăta de mâncare, e drept că din aceea de arestat, dar totuşi mâncare; era sigur de ea, cum zicea chiar el. A cincea zi au venit să-l ridice, şi peste o jumătate de ceas s-a întors să-şi ia chipiul; plângea de bucurie şi-mi spunea: „În sfârşit a fost hotărâtă şi soarta noastră. De azi încolo, kadetstellfertreterii au să fie închişi la hauptwache, împreună cu ofiţerii; la masă o să ne lăfăim la popota ofiţerească, după ce mănâncă domnii ofiţeri, de dormit o să dormim cu trupa, cafeaua o s-o căpătăm de la bucătăria pentru trupă, iar raţia de tutun o vom ridica tot cu trupa”.

Abia acum se mai trezi feldkuratul Martinec şi-l întrerupse pe Švejk cu o frază care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu discuţia precedentă.

— Da, da, fiule! Sunt lucruri între cer şi pământ la care se cuvine să ne gândim cu inima fierbinte şi cu toată încrederea în nemărginita bunătate a Domnului. Eu, fiule, am venit pentru binecuvântarea duhovnicească.

Ajuns aici, tăcu, pentru că i se părea că cele rostite nu prea se potriveau cu situaţia. Pe drum îşi alcătuise în minte cuvântarea cu care avea să-l facă pe nefericit să se resemneze pentru pierderea vieţii şi să-l convingă că acolo sus va fi iertat de toate păcatele, dacă se va pocăi şi va dovedi că se căieşte. De aceea, acum stătea şi se gândea cum să continue; Švejk i-o luă însă înainte, întrebându-l dacă nu are cumva o ţigară.

Feldkuratul Martinek nu învăţase încă să fumeze; asta era de altfel unica virtute pe care o mai păstrase din viaţa austeră pe care o dusese odinioară. Câteodată, la reuniunile generalului Fink, când era niţel mai făcut, încerca să fumeze câte o ţigară englezească, dar fumul îi răbufnea numaidecât pe nas şi avea impresia că îngerul păzitor îl gâdila în gât, ca să-l ferească de ispită.

— Nu fumez, fiule, răspunse el foarte demn, la întrebarea lui Švejk.

— Mă miră, spuse Švejk. Am cunoscut mulţi feldkuraţi, da toţi fumau ca turcii. Eu unul nici nu-mi pot închipui un feldkurat care să nu fumeze şi să nu tragă la măsea. Am cunoscut unul singur care nu duhănea, în schimb, în loc de fumat, mesteca tabacul şi în timpul predicii îl scuipa tot în amvon. Dar dumneavoastră de unde sunteţi de fel, domnule feldkurat?

— De la Novy Jicin, se auzi hârâitul feldkuratului imperial şi regal Martinec.

— Atunci, poate că aţi cunoscut acolo, domnule feldkurat, pe una Ruzena Gaudrsova; acu doi ani a lucrat într-o vinărie de pe strada Platnerska din Praga şi într-o bună zi s-a apucat să dea în judecată optsprezece oameni deodată pentru paternitate, că născuse doi gemeni. Din ăştia doi gemeni, unul avea un ochi albastru şi altul căprui; al doilea avea un ochi cenuşiu şi unul negru. Aşa că dumneaei a presupus că în treaba asta erau angajaţi patru domni cu ochi din ăştia, care veneau mai des pe la vinărie şi avuseseră de-a face cu dânsa. Pe urmă, unul din gemeni avea un picior paralizat, la fel cu un domn magistrat consilier de curte care venea şi el pe acolo, iar celălalt avea la un picior şase degete, întocmai ca un domn deputat care era un muşteriu nelipsit al vinăriei. Şi acum, staţi şi vă gândiţi şi dumneavoastră domnule feldkurat, că muşterii din ăştia care veneau pe acolo în fiecare zi erau vreo optsprezece şi că gemenii aceia au luat câte un semn de la fiecare din acei cu care dumneaei se ducea fie acasă la dumnealor, fie la hotel. Până la urmă, tribunalul a hotărât că într-o asemenea înghesuială nu poate fi descoperit tatăl şi atunci dânsa, ca să scape de belea, a aruncat vina asupra jupânului la care făcea serviciu şi l-a dat şi pe el în judecată; ăsta însă a dovedit că era impotent de peste douăzeci de ani, în urma unei operaţii pe care o făcuse din cauza unei inflamaţii a testicolelor. Aşa că, după tot tămbălăul, femeia a fost zvârlită, domnule feldkurat, tocmai la dumneavoastră la Novy Jicin; de unde se poate vedea foarte bine că cine se înfige la prea mult se alege la urmă cu praful de pe tobă. Ar fi trebuit să se ţină scai de unul şi să nu fi declarat în faţa tribunalului că un geamăn e de la domnul deputat şi celălalt de la domnul consilier de curte, sau mai ştiu eu de la cine. Orice naştere se poate socoti foarte uşor. În cutare zi, la cutare dată, am fost cu cutare la hotel şi în cutare zi am născut copilul. Asta, bineînţeles, în caz de naştere normală, domnule feldkurat. În combinaţiile astea se găseşte întotdeauna, pentru un galben, câte un martor, cum ar fi portarul sau camerista, care îţi jură pe sfânta cruce că, într-adevăr, i-a văzut împreună în noaptea aceea şi că ar fi auzit cum dânsa i-ar fi spus chiar, în timp ce coborau scările: „Dar ce mă fac dacă s-a întâmplat ceva”? şi el i-ar fi răspuns: „N-ai nici o grijă, fetiţo, copilu-i treaba mea”.

Feldkuratul căzu pe gânduri; mângâierea duhovnicească i se părea acum mai complicată, deşi nu cu mult înainte îşi alcătuise în minte un plan amănunţit despre felul cum avea să vorbească de milostivirea Celui prea înalt în ziua Judecăţii de apoi, când toţi delincvenţii militari se scoală din morminte cu ştreangul de gât şi, dacă s-au pocăit, se bucura de mila Domnului, la fel ca tâlharul din Noul Testament.

Îşi pregătise o alocuţiune minunată, compusă din trei părţi: mai întâi ar fi dorit să demonstreze că moartea prin spânzurătoare e uşoară atunci când omul e împăcat cu Dumnezeu; că legea militară pedepseşte pe bună dreptate trădarea maiestăţii sale împăratului, care este părintele tuturor ostaşilor; orice greşeală a lor, oricât de mică ar fi, trebuie privită ca o trădare a propriului părinte. Apoi ar fi vrut să dezvolte ideea că împăratul există prin graţia lui Dumnezeu, că a fost investit de Dumnezeu spre a conduce pe pământ treburile lumeşti, aşa cum papa conduce treburile spirituale. Trădarea săvârşită împotriva împăratului înseamnă de aceea trădarea lui Dumnezeu-tatăl. Aşa încât pe delincventul militar îl aşteaptă, în afară de spânzurătoare, pedeapsa de veci şi blestemul veşnic cuvenit celui ce huleşte,. Cu toate acestea, dacă justiţia pământească nu poate suprima sentinţa – spre a nu încălca disciplina militară – şi este obligată să-l spânzure pe criminal, mai există o speranţă în ce priveşte a doua pedeapsă, pedeapsa veşnică, pentru că pe aceasta omul o poate evita foarte simplu, dacă se pocăieşte.

Îşi închipuise apoi o scenă înduioşătoare despre care credea că acolo, sus, îi va fi şi lui de folos, întru iertarea păcatelor săvârşite la locuinţa generalului Fink din Przemysl. Se şi vedea strigând, în încheiere, către condamnat:

— Pocăieşte-te, fiule; să îngenunchem împreună! Repetă după mine, fiule!

În sfârşit, în celula împuţită şi năpădită de păduchi, va răsuna rugăciunea: „Doamne-Dumnezeule, carele eşti atât de bun şi îi ierţi întotdeauna pe cei păcătoşi, ţie mă închin fierbinte pentru sufletul acestui ostaş care din porunca ta va părăsi această lume, pe temeiul sentinţei curţii marţiale din Perzemysl.

Izbăveşte-l pe acest infanterist, pentru pocăinţa lui, de chinurile iadului şi dă-i, Doamne, bucuria fericirii veşnice.”

— Nu vă supăraţi, domnule feldkurat, rupse tăcerea Švejk, dar staţi de cinci minute ca încremenit, de parcă n-aţi avea chef de vorbă. Se vede bine că n-aţi mai fost arestat niciodată.

— Eu, spuse foarte grav feldkuratul, am venit pentru mângâierea duhovnicească.

— Să mă bată Dumnezeu, domnule feldkurat, dacă pricep de ce-i tot daţi într-una cu mângâierea asta duhovnicească. În ce mă priveşte, domnule feldkurat, eu n-am puterea de convingere ca să vă pot aduce o mângâiere. Şi la urma urmei, nu sunteţi nici primul, nici ultimul feldkurat care a ajuns după zăbrele. De altfel, ca să vă spun adevărul adevărat, domnule feldkurat, eu nici nu am darul să pot aduce cuiva mângâiere în clipele grele. O singură dată am încercat şi eu şi am dat greş: veniţi, vă rog, mai aproape şi vă povestesc tot, cum s-a întâmplat. Pe vremea când locuiam pe strada Opatovicka, aveam un prieten, unu Paustyn, portar de noapte la un hotel. Era un om cumsecade, cinstit şi vrednic. Cunoştea toate fetele de stradă; aţi fi putut veni la el la hotel, domnule feldkurat, la orice oră din noapte şi să-i spuneţi doar atât: „Domnule Faustyn, am nevoie de o fată”, şi el vă întreba numaidecât cum doriţi să fie, blondă, brună, mai scundă sau mai înaltă, nemţoaică, cehoaică sau ovreică, necăsătorită, divorţată sau văduvă, cu şcoală sau fără.

Zicând acestea, Švejk se apropie familiar de feldkurat şi, cuprinzându-l de mijloc, continuă:

— Să presupunem, domnule feldkurat, că dumneavoastră i-aţi fi spus: „Aş dori o blondă înaltă, văduvă, fără cultură”; în zece minute aţi fi avut-o în pat, cu act de botez cu tot.

Pe feldkurat începuseră să-l treacă năduşelile, în timp ce Švejk, strângându-l părinteşte la piept, continua să peroreze:

— Nici n-aţi crede, domnule feldkurat, ce om cinstit şi moral era domnul Faustyn. Nu lua nici un creiţar misitie de la femeile pe care le aducea şi le băga în odăi; iar dacă se întâmpla ca vreuna să uite şi încerca să-i strecoare ceva în buzunar, apăi să fi văzut ce se mai zborşea şi zbiera la ea: „Scroafă neobrăzată, să nu-ţi închipui că dacă tu te vinzi şi păcătuieşti, eu am un folos din treaba asta! Eu nu-s codoş, târfă neruşinată. Dacă o fac, apăi să ştii că numai din milă pentru tine, că dacă tot ai apucat-o pe drumul ăsta, să nu trebuie să-ţi arăţi ruşinea în public, ca să te agaţe pe undeva noaptea copoii şi să zaci pe urmă trei zile la poliţie. Aici cel puţin eşti la căldurică şi nimeni nu te vede în ce hal ai ajuns.” În schimb, avea grijă, domnule feldkurat, să-şi scoată pârleala de la clienţi. Avea tariful lui: ochii albaştri – un galben, cei negri – cincisprezece creiţari; socotea toate astea la fix şi le scria separat pe o bucată de hârtie, ca o notă, pe care o dădea clientului. Pentru misitie lua puţin de tot. La femeile fără şcoală mai adăuga un supliment de un gologan, pentru că dumnealui pornea de la principiul că o başoaldă necioplită e mai distractivă decât o doamnă învăţată… Şi cum vă spuneam, într-o bună zi, spre seară, vine la mine acasă în strada Opatovicka domnul Faustyn, amărât şi mânios nevoie mare, de parcă în clipa aceea ar fi fost scos de sub grătarul de protecţie de la tramvai şi, în înghesuială, i s-ar fi furat ceasul din buzunar. La început n-a scos o vorbă; a scos doar din buzunar o sticlă de rom şi, după ce-a tras o duşcă, mi-a întins-o şi mie, zicând: „bea”. Şi aşa am tăcut împreună, până când am dat gata sticla de rom. În cele din urmă, îmi zice: „Dragul meu, fii aşa de bun, fă-mi şi mie un bine. Deschide fereastra de la stradă; eu mă aşez pe pervaz şi tu mă apuci de picioare şi-mi faci vânt de la etajul trei. Nu mai aştept nimic de la viaţă; ultima mea mângâiere ar fi aceea că s-a găsit un prieten bun care să mă cureţe de pe lumea asta în care nu mai pot trăi; auzi dumneata, eu, om cinstit, să fiu dat în judecată pentru codoşlâc, ca orice peşte ordinar de la Zide. Când se ştie că hotelul nostru e de rangul întâi, toate trei cameristele şi nevastă-mea au condicuţă şi nu datorează nici măcar un creiţar la doctor pentru vizită. Dacă ţii măcar puţin la mine, fii bun şi zvârle-mă de la etajul trei, dă-mi te rog mângâierea asta din urmă.” Zis şi făcut: l-am poftit să ia loc pe pervaz şi i-am făcut vânt în stradă. Nu vă speriaţi, domnule feldkurat!

Švejk se sui în picioare, pe pat, ridicându-l de subsuori pe feldkurat:

— Uite, aşa l-am apucat, domnule feldkurat, şi buf cu el în stradă.

Îl luase în braţe pe popă şi dăduse cu el de podea; şi în timp ce feldkuratul se aduna înspăimântat de pe jos Švejk continuă:

— După cum vedeţi, domnule feldkurat, nu vi s-a întâmplat nimic, aşa cum nu i s-a întâmplat nici domnului Faustyn, cu toate că dumnealui a zburat de la o înălţime de trei ori mai mare. Că, să v-o spun pe şleau, domnul Faustyn era beat criţă şi uitase să eu locuiesc în strada Opatovicka la parter şi nu la etajul trei, cum locuisem cu un an înainte, în strada Kremenkova, unde dumnealui venise adeseori să mă viziteze.

Feldukratul se uita îngrozit, de jos, la Švejk, care, cocoţat pe pat, dădea din mâini:

Părintele îşi spuse că are de-a face cu un nebun şi de aceea, bâiguind: „Da, da fiule, nu era nici măcar de trei ori mai înalt decât aici”, se târî încetişor, de-a-ndărătelea către uşă, unde, o dată ajuns, începu să bată cu disperare şi să urle, încât veniră numaidecât să-i deschidă.

Prin fereastra zăbrelită, Švejk îl văzu depărtându-se repede, însoţit de o santinelă şi gesticulând foarte agitat.

— Cu siguranţă că acum îl duc la balamuc, îşi zise în sinea lui Švejk, sărind de pe pat şi, plimbându-se prin celulă în pas milităresc, începu să cânte de unul singur:

Inelul ce mi-ai dăruit, Pe deget nu-l mai port!

Şi cum l-aş mai purta, Dacă-l încărcai în puşca mea…?

La câteva minute după această întâmplare, feldkuratul se anunţă la generalul Fink.

În casa generalului avea iar loc o mare „reuniune”, în care rolul principal îl jucau două doamne simpatice, vinul şi lichiorurile.

Erau prezenţi toţi componenţii curţii marţiale cu excepţia, se înţelege, a infanteristului, care dimineaţa aprinsese domnilor ofiţeri ţigările.

Feldkuratul îşi făcu intrarea plutind, de parcă era o arătare din poveste. Era palid, emoţionat şi demn, ca un om care se ştie pălmuit pe nedrept.

Generalul Fink, care în ultima vreme îl îndrăgise pe părinte, îl trase lângă el pe canapea şi cu glas răguşit îl întrebă:

— Ce-i cu tine, mângâiere duhovnicească, ce ţi s-a întâmplat?

Iar una din doamnele vesele aruncă după feldkurat cu o ţigară.

— Bea, mângâiere duhovnicească, bea, îl îmbie generalul Fink, turnându-i vin într-o cupă mare, de culoare verde.

Întrucât părintele nu răspunse prompt invitaţiei, generalul îi duse cu propria lui mână paharul la gură şi, dacă feldkuratul n-ar fi gâlgâit cu nădejde, fără îndoială că l-ar fi stropit tot.

După această operaţiune, începură însă să curgă întrebările în legătură cu comportarea condamnatului în timpul administrării binecuvântării duhovniceşti.

Feldkuratul se ridi-că în picioare şi cu o voce tragică rosti:

— Şi-a pierdut minţile.

— Grozavă mângâiere duhovnicească trebuie c-a mai fost, râse cu poftă generalul; ceilalţi izbucniră şi ei în hohote de râs, iar amândouă doamnele începură să arunce cu ţigări în feldkurat.

La capătul mesei, moţăia într-un fotoliu un maior care se cam întrecuse cu băutura; acum însă se trezi din apatia în care căzuse, umplu repede cu lichior două pahare mari de vin şi, croindu-şi drum printre scaune, se apropie de feldkurat şi-l sili pe uluitul slujitor al Domnului să bea cu el brudersehaft. Apoi se trânti din nou în fotoliu lui şi continuă să tragă la aghioase.

După acest bruderschaft, părintele căzu în mrejele diavolului, ce-şi întindea către el braţele din toate sticlele aflate pe masă şi din privirile ispititoare ale celor două femeiuşti vesele, care îşi ridicaseră picioarele pe masă, în faţa lui, în aşa fel încât diavolul îl privea pe feldkurat printre broderii.

Până în ultima clipă, părintele rămase cu convingerea că era în joc soarta sufletului său şi că era un martir.

El îşi exprimă de altfel convingerea aceasta şi într-o cuvântare ce o rosti în faţa celor două ordonanţe ale generalului care îl transportară într-o odaie vecină unde-l întinseră pe canapea.

— E trist, ce-i drept, dar înălţător spectacolul ce se desfăşoară în faţa ochilor voştri, dacă cu gândul curat şi fără prihană vă amintiţi de slăviţii martiri care s-au jertfit pentru credinţa lor şi sunt cunoscuţi sub numele de mucenici. La mine puteţi vedea cum omul, trecând peste toate suferinţele, se simte înălţat atunci când în mintea lui sălăşluiesc adevărul şi virtutea, care îl călesc în lupta pentru câştigarea unei birunţi glorioase asupra celor mai îngrozitoare chinuri.

Ostaşii îl întoarseră cu faţa spre perete şi părintele adormi numaidecât.

Avu un somn agitat.

Visă că peste zi îndeplinea funcţia de feldkurat, iar noaptea era portar la hotel, în locul lui Faustyn, căruia Švejk îi făcuse vânt în stradă, de la etajul trei.

Generalul Fink primea mereu tot felul de reclamaţii împotriva lui din partea clienţilor, prin care aceştia se plângeau că în loc de blondine aducea brunete, în loc de doamne divorţate şi culte, furniza văduve inculte etc.

Dimineaţa se trezi lac de sudoare ca un şoarece plouat, burta parcă îi plutea pe apă şi i se părea că, în comparaţie cu el, preotul din Moravia era un înger.