III – Švejk se reîntoarce la compania Iui.

Maiorul, care cu o zi înainte făcuse pe judecătorul de instrucţie în procesul lui Švejk, era una şi aceeaşi persoană cu cel care, seara, în casa generalului băuse bruderschaft cu confesorul militar şi picotise în fotoliu.

Un lucru e sigur: nimeni n-a băgat de seamă când şi în ce împrejurare a dispărut maiorul din casa generalului. În starea în care erau cu toţii, nimeni nu remarcă absenţa lui; generalul îi confunda pe cei prezenţi şi nu mai desluşea cu care anume din ei vorbea. Maiorul lipsea de peste două ceasuri şi cu toate acestea generalul, răsucindu-şi mustăţile şi râzând prosteşte, striga:

— Bine aţi mai zis-o, domnule maior.

Dimineaţa ia-l pe maior de unde nu-i. Mantaua atârna în antreu, sabia era agăţată în cuier, dar chipiul lipsea. Îşi închipuiră că adormise pe undeva, într-un closet; cercetară toate closetele, dar fără rezultat. În locul lui dădură, la etajul doi, peste un locotenent-major din societatea generalului care dormea în genunchi cu gura în bideu, aşa cum îl surprinsese somnul în timp ce vomita.

Maiorul parcă ar fi intrat în pământ.

Dacă însă cineva s-ar fi uitat prin fereastra zăbrelită în spatele căreia era închis Švejk, ar fi văzut că sub mantaua rusească a lui Švejk dormeau două persoane şi că de sub manta se zărea două perechi de cizme.

Cele cu pinteni erau ale maiorului, cele fără pinteni ale lui Švejk.

Dormeau lipiţi unul de altul, ca doi pisoi. Švejk ţinea un braţ sub capul maiorului, iar acesta îl strângea pe Švejk de mijloc, înghesuindu-se în el aşa cum se înghesuia puiul de căţea la pieptul mamei.

În toată povestea nu era însă nici un mister. Nu era vorba de altceva decât că în maior se trezise conştiinţa datoriei.

Fără îndoială că şi dumneavoastră vi s-a întâmplat câteodată să staţi cu cineva la un chef, să beţi toată noaptea, până a doua zi la amiază, şi deodată tovarăşul dumneavoastră de petrecere să-şi pună mâinile în cap, să sară de pe scaun ca ars şi să strige: „Maica ta Cristoase, la opt trebuia să fiu la birou”.

E aşa-numita criză de conştiinţă a datoriei, care ia naştere ca un fel de rod altoit al mustrării de conştiinţă. Omul cuprins de această nobilă criză nu poate fi întors prin nimic de la convingerea lui sfântă că trebuie să recupereze neîntârziat lucrările rămase în urmă la birou. Aşa se explică acele personaje cu capul gol pe care portarii instituţiilor îi găsesc pe culoare şi-i întind în cămăruţa lor, pe divan, ca să-şi facă somnul.

O astfel de criză îl cuprinsese şi pe maior.

Când se trezise în fotoliu, îi venise deodată în minte că trebuia să-l interogheze neîntârziat pe Švejk. Criza îl cuprinse pe maior fără veste, iar deznodământul ei se produsese cu o asemenea repeziciune şi hotărâre, încât nimeni nu băgase de seamă dispariţia lui.

În schimb, îi simţiseră prezenţa cu vârf şi îndesat cei de la corpul de gardă al arestului militar. Maiorul se năpustise acolo ca o panteră.

Plutonierul de serviciu dormea cu capul pe masă şi peste tot în jurul lui dormeau ceilalţi ostaşi, în cele mai diverse poziţii.

Maiorul, cu şapca sucită într-o parte, înjură atât de tare, încât cei care tocmai căscau încremeniră cu gurile deschise şi feţele lor căpătară o expresie atât de stranie, încât grupul aducea mai degrabă cu nişte maimuţe schimonosite decât cu nişte ostaşi disciplinaţi.

Bătând cu pumnul în masă, maiorul zbiera la plutonier:

— Ascultă, putoare, ţi-am mai spus până acum de o mie de ori că oamenii dumitale sunt o adunătură de porci căcăcioşi.

Apoi, întorcându-se către ostaşii înmărmuriţi de frică, strigă:

— Ostaşi sunteţi voi?! Până şi în somn vi se citeşte prostia din ochi, iar când vă treziţi, nătărăilor, faceţi o mutră, de parcă fiecare din voi ar fi înghiţit câte un vagon de dinamită.

După care urmă o lungă şi suculentă cazanie despre îndatoririle ostaşilor din corpul de gardă şi, în sfârşit, ceru să i se deschidă imediat celula în care se afla arestatul Švejk, întrucât voia să-l supună pe delincvent unui nou interogatoriu.

Aşa se explică deci apariţia nocturnă a maiorului la reşedinţa lui Švejk.

Intră la el într-o stare căreia se obişnuieşte a i se spune „cu capsa pusă”. În ultima lui răbufnire, ceruse să i se predea cheile de la arest.

Într-un suprem efort, amintindu-şi cu disperare de îndatoririle sale de ostaş, plutonierul refuzase să-i satisfacă dorinţa, fapt care, pe neaşteptate, îi făcu maiorului o impresie foarte bună.

— Vă arătam eu vouă, bandă de porci împuţiţi, dacă mi-aţi fi dat cheile, strigă el în curte.

— Cu respect vă raportez, domnule maior, că sunt silit să vă încui şi să postez la uşă o santinelă, pentru securitatea dumneavoastră. Când veţi dori să ieşiţi, domnule maior, vă rog să fiţi atât de bun şi să bateţi în uşă.

— Bă, tâmpitule, se înfurie maiorul, ce-ţi închipui bă, maimuţă, cămilă cu două cocoaşe, că mi-e teamă de vreun arestat, ca să vii tu să-mi postezi santinelă în timp ce-l interoghez? Crucea şi dumnezeii mă-ti! Închide-mă o dată şi şterge-o de-aici cât te văd!

În firida de deasupra uşii, lampa de petrol cu mucul lăsat în jos răspândea o lumină chioară ce abia, abia ajunse maiorului ca să dea de Švejk care, în poziţia reglementară, lângă patul lut, aştepta cu nerăbdare să vadă ce are să iasă din această vizită neaşteptată.

Se gândi că lucrul cel mai bun ar fi să-i dea maiorului raportul, de aceea strigă cu toată puterea:

— Cu respect vă raportez, domnule maior, în celulă se află un arestat, în rest nimic de semnalat.

Luat pe neaşteptate, maiorul uită deodată de scopul vizitei şi răspunse:

— Pe loc repaus! Unde ţi-e arestatul?

— Să trăiţi, domnule maior, eu sunt, răspunse mândru Švejk.

Maiorul nu băgă în seamă însă acest răspuns, căci vinul şi lichiorurile generalului îşi făceau acum în creierul lui ultima reacţie alcoolică. Căscă cu atâta străşnicie, încât unui civil i-ar fi trosnit maxilarele. Maiorului însă căscatul acesta sinistru îi strămută gândirea în acele circumvoluţiuni ale creierului în care oamenii au darul cântatului. Se lăsă alene pe priciul lui Švejk şi, cu un glas care aducea cu un guiţat de porc înjunghiat, zbieră:

O, Tannenbaum! O, Tannenbaum!

Wie schon sind deine Blatter!299

Repetă cântecul de câteva ori în şir, amestecând în text şi nişte urlete nedesluşite.

Apoi se lăsă pe spate ca un ursuleţ, se strânse ghemotoc şi începu să sforăie.

— Domnule maior, încercă Švejk să-l trezească. Am onoarea să vă raportez că vă umpleţi de păduchi.

Eforturile lui Švejk fură zadarnice însă. Maiorul dormea buştean.

Drept care Švejk, îl privi cu duioşie şi-i spuse: „Ei, dacă aşa stau lucrurile, fă nani-nani, pilangiule”, şi-l acoperi cu mantaua. Mai târziu se furişă şi el lângă dânsul şi aşa se face că dimineaţa fură găsiţi lipiţi unul de altul.

Pe la orele nouă, când vânătoarea după maior atinse punctul culminant, Švejk se dădu jos din pat şi socoti că ar fi potrivit să-l trezească şi pe domnul maior. Îl scutură zdravăn de tot de câteva ori, trase de pe el mantaua rusească, şi, în cele din urmă, maiorul se ridică în capul oaselor şi uitându-se prosteşte la Švejk căută pe faţa lui dezlegarea misterului.

— Cu respect vă raportez, domnule maior, spuse Švejk, că au venit până acum de câteva ori de la corpul de gardă ca să vadă dacă mai sunteţi în viaţă. De aceea mi-am îngăduit să vă trezesc, dat fiind că nu ştiu până când obişnuiţi să dormiţi şi mi-era teamă să nu depăşiţi ora de somn şi să întârziaţi la servici. La fabrica de bere din Uhrineves era un tâmplar care se scula întotdeauna la şase dimineaţa; dar dacă se întâmpla să nu se trezească şi să doarmă mai mult, chiar numai un sfert de ceas, adică până la şase şi un sfert, apăi nu se mai scula până la amiază; şi a făcut mereu aşa până când, într-o bună zi, l-au dat afară de la serviciu şi el, de supărare, a insultat biserica şi un membru al familiei noastre domnitoare.

— Tu este prost, nu aşa? spuse maiorul într-o cehă stricată şi cu o umbră de disperare în glas, deoarece după cheful de aseară era încă mahmur şi nu putea să găsească răspunsul la întrebarea: ce anume căuta acolo, de ce veniseră să-l caute de la corpul de gardă şi de ce individul din faţa lui debita tot felul de tâmpenii fără cap şi fără coadă. Totul i se părea ciudat. Îşi amintea numai foarte vag că mai fusese o dată acolo în cursul nopţii, dar nu ştia de ce.

— Eu fost la noapte aici? întrebă el şovăind.

— La ordin, domnule maior, răspunse Švejk. După câte am priceput din vorbele dumneavoastră, domnul maior a venit să-mi ia un interogatoriu.

În clipa aceea mintea maiorului se lumină deodată; se uită la sine, apoi undeva în spate, ca şi cum ar fi căutat ceva.

— N-aveţi nici o grijă, domnule maior, interveni Švejk. Aşa aţi venit. Aţi venit fără manta, fără sabie, numai cu chipiul. Chipiul e colea, a trebuit să vi-l iau din mână, fiindcă aţi vrut să-l puneţi sub cap. Ştiţi, chipiul de paradă al domnilor ofiţeri e ca şi ţilindrul. Să doarmă pe ţilindru a fost în stare numai unu Karderaz din Lodenice. S-a întins pe o bancă în cârciumă şi şi-a pus cilindrul sub cap; ştiţi, dumnealui cânta pe la înmormântări şi la fiecare înmormântare se ducea în ţilindru; ei, şi cum vă spuneam, şi-a pus frumuşel ţilindrul sub cap, s-a autosugestionat că n-are voie să-l turtească şi toată noaptea s-a sprijinit de el uşurel, uşurel de tot, încât nu l-a strivit de loc, ba, dimpotrivă, am putea zice că în timp ce se întorcea de pe o parte pe alta l-a periat frumuşel cu părul şi dimineaţa parcă l-ar fi scos de la călcat.

Maiorul, care între timp îşi revenise şi începuse să-şi dea seama cum devine cazul, nu contenea totuşi să se uite prosteşte la. Švejk şi repeta:

— Tu prost, nu aşa? Eu fost aici, acum eu plecat.

Se ridică de pe pat, se apropie de uşă şi bătu în ea.

Până să vină să-i deschidă, i se mai adresă o dată lui Švejk:

— Dacă nu venit telegram că tu este tu, atunci tu spânzurat!

— Vă mulţumesc din inimă, domnule maior, răspunse Švejk. Eu ştiu că dumneavoastră aveţi grijă de mine şi dacă cumva vi s-a întâmplat să se prindă vreunul de dumneavoastră, apăi să fiţi încredinţat, domnule maior, că dacă e mititel şi are spatele roşcat e parte bărbătească; dacă va fi numai unul şi nu veţi găsi şi una aşa mai lunguiaţă, de culoare cenuşie cu dungi roşii pe burtă, atunci e bine, pentru că altfel ar fi pereche şi dihăniile astea se înmulţesc al dracului de repede; mai repede chiar ca iepurii de casă.

— Lassen Sie das 300, îi spuse maiorul abătut, în timp ce i se deschidea uşa.

De data asta maiorul nu mai făcu tărăboi la corpul de gardă; dădu numai ordin, pe un ton foarte măsurat, să i se aducă o birjă şi în hurducăitul trăsurii pe caldarâmul stricat al oraşului Przemysl îl obseda o singură idee, anume că delincventul era probabil un idiot fără pereche, dar cu siguranţă un dobitoc nevinovat. În ceea ce îl privea pe el, maiorul, nu-i rămânea altceva mai bun de făcut decât ori să se împuşte imediat ce va ajunge acasă, ori să trimită la general să i se aducă mantaua şi sabia, apoi să se ducă la baia municipală, iar după baie să se oprească la vinăria „Vollgruber” ca să se dreagă după cheful din ajun şi să-şi rezerve telefonic, pentru seară, un bilet la teatrul municipal.

Până să ajungă acasă se hotărî pentru ultima alternativă.

Aci îl aştepta însă o mică surpriză. Sosise tocmai la timp…

Pe culoar se afla generalul Fink care-l strângea de guler pe ţucălarul lui şi, în timp ce-l zgâlţâia sălbatic, zbiera la el:

— Unde ţi-e stăpânul, dobitocule? Vorbeşte, animalule!

Animalul însă nu vorbea, din pricină că se învineţise la faţă, sugrumat de general.

Încă de la intrare, maiorul băgase de seamă că nefericitul ţucălar strângea cu nădejde sub braţ mantaua şi sabia lui, pe care de bună seamă le adusese de la locuinţa generalului.

Scena începu să-l distreze grozav şi de aceea rămase pe loc în uşa întredeschisă, de unde continuă să privească suferinţele credinciosului ţucălar, pe care-l avea de multă vreme la stomac, pentru diferite furtişaguri.

Generalul îl slobozi pentru o clipă pe ţucălarul învineţit, ca să poată scoate din buzunar o telegramă cu care apoi începu să-l plesnească peste gură şi peste amândoi obrajii, zbierând la el ca ieşit din minţi:

— Unde ţi-e maiorul, dobitocule, unde ţi-e maiorul-auditor, vită, ca să-i dai o telegramă de serviciu?

— Aici sunt, strigă din uşă maiorul Derwota, căruia combinaţia de cuvinte: „maiorul-auditor” şi „telegramă” îi aduse din nou aminte de anumite îndatoriri.

— Ah, strigă generalul Fink, te-ai întors?

Tonul era atât de caustic, încât maiorul nu ştiu ce să răspundă şi rămase locului, nehotărât.

Generalul îl pofti să intre cu el în odaie şi, după ce luară amândoi loc la masă, îi aruncă în faţă telegrama făcută ferfeniţă şi-i spuse cu o intonaţie tragică în glas:

— Citeşte, asta-i opera ta.

În timp ce maiorul citea telegrama, generalul se sculă de pe scaun, alergă furios prin odaie, răsturnă scaunele şi taburetele întâlnite în cale şi zbieră ca ieşit din minţi:

— Şi totuşi am să-l spânzur!

Telegrama suna aşa: „Infanteristul Josef Švejk, ordonanţa companiei a 11-a de marş, s-a pierdut în ziua de 16 a acestei luni, pe ruta Chyrow-Felstyn, în interes de serviciu, cu misiunea de a asigura cartiruirea trupei. Infanteristul Švejk va fi transportat fără întârziere la statul-major al brigăzii din Wojalycz.”

Maiorul deschise sertarul de la masă, scoase o hartă şi rămase pe gânduri, deasupra ei. Toată povestea era învăluită într-un mister îngrozitor. Localitatea Felstyn se afla la patruzeci de kilometri sud est de Przemysl. Se punea deci întrebarea cum a ajuns Švejk la uniforma rusească în nişte locuri aflate la o distanţă de peste o sută cincizeci de kilometri în spatele frontului, dacă poziţiile se întind pe linia Sokal-Turze-Kozlow.

Când îi explică cum devenea cazul şi-i arătă pe hartă locul unde, conform telegramei, se pierduse Švejk cu câteva zile în urmă, generalul începu să ragă ca un bivol deoarece simţea că speranţele lui în legătură cu curtea marţială se năruiau. Se apropie de telefon, ceru legătura cu corpul de gardă şi porunci ca arestatul Švejk să fie adus imediat la el, în locuinţa maiorului.

Până să fie executat ordinul, generalul, proferând cele mai îngrozitoare blesteme, îşi manifestă de nenumărate ori regretul pentru faptul că nu poruncise ca arestatul să fie spânzurat, pe riscul lui, imediat, fără nici un fel de cercetări prealabile.

Luându-şi libertatea de a-l contrazice, maiorul încercă să-i demonstreze că dreptul şi justiţia merg mână în mână şi-i ţinu, cu argumente convingătoare, un întreg logos despre judecata dreaptă, despre crimele judiciare, îndrugând în general verzi şi uscate despre tot ce-i venea pe limbă, deoarece după cheful din ajun rămăsese cu o mahmureală îngrozitoare, care se cerea justificată.

Când, în sfârşit, fu adus Švejk, maiorul îi ceru să lămurească cele întâmplate lângă Felstyn şi să arate cum a ajuns, de fapt, la uniforma rusească.

Švejk explică totul, metodic, susţinându-şi expunerea cu câteva exemple din istoria vieţii lui. Apoi, când maiorul îl întrebă de ce nu făcuse aceste declaraţii în faţa tribunalului, Švejk răspunse că de fapt nimeni nu-l întrebase cum de s-a întâmplat să îmbrace uniforma rusească şi că toate întrebările sunau aşa: „Recunoşti că ai îmbrăcat de bunăvoie şi nesilit de nimeni uniforma duşmanului?” întrucât acesta era adevărul, el, Švejk, nu putuse să răspundă decât: „Bineînţeles – da – desigur – aşa-i – fără doar şi poate”. Tot din pricina aceasta respinsese însă cu indignare acuzaţia care i se adusese de tribunal cum că ar fi trădat pe maiestatea-sa împăratul.

— Omul ăsta e complet idiot, îi spuse generalul maiorului. Să îmbraci pe malul unui iaz o uniformă rusească pe care Dumnezeu ştie cine a lăsat-o acolo şi să te laşi introdus într-o coloană de prizonieri ruşi, iartă-mă, dar treaba asta numai un imbecil poate s-o facă.

— Cu respect vă raportez se auzi glasul lui Švejk că într-adevăr şi eu observ câteodată că sunt slab de minte, mai cu seamă, aşa, spre seară…

— Gura, boule, strigă maiorul şi, adresându-se generalului, îl întrebă ce se va întâmpla acum cu Švejk.

— N-au decât să-l spânzure la brigada lui, hotărî generalul.

După un ceas, Švejk fu condus la gară de o escortă, care avea misiunea să-l predea la comandamentul brigăzii, la Wojalycz.

În arest, Švejk lăsă ca amintire o listă – zgâriată pe perete cu o surcică – cuprinzând toate felurile de ciorbe, sosuri şi aperitive pe care le mâncase în civil. Era protestul lui împotriva faptului că timp de douăzeci şi patru de ore nu i se adusese nimic de mâncare.

O dată cu Švejk fu trimisă la brigadă următoarea hârtie: „Pe baza telegramei nr. 469, se înaintează infanteristul Švejk Josef, fugit din compania 11-a de marş spre noi cercetări la comandamentul brigăzii.”

Escorta, formată din patru oameni, era o amestecături de naţionalităţi; un polonez, un maghiar, un german şi un ceh. Ultimul, care era şi Comandantul escortei, avea gradul de fruntaş şi îşi dădea nişte ifose grozave faţă de compatriotul arestat, încercând să-l facă să înţeleagă puterea teribilă ce avea asupra lui. Când, în gară, Švejk ceru cuviincios permisiunea de a se duce la closet, fruntaşul îi răspunse foarte grosolan că are timp să urineze când va ajunge la brigadă.

— Foarte bine, în replică Švejk. Dar trebuie să-mi daţi asta în scris, ca să se ştie cine-i de vină când mi-o plesni băşica udului. Pentru treaba asta, domnule fruntaş, există lege.

Fruntaşul, un vlăjgan, venit de la oi se sperie de această băşică a udului, aşa încât Sveijk fu condus la closetul gării, cu alai, de întreaga escortă. În general, fruntaşul părea a fi un om tare închipuit şi tot timpul cât dură călătoria se ţinu băţos şi înfoiat, de parcă a doua zi ar fi trebuit să fie avansat cel puţin comandant de corp de armată.

În timp ce trenul gonea pe linia Przemysl-Chyrow, Švejk i se adresă:

— Ştiţi, domnule fruntaş, când stau aşa şi mă uit la dumneavoastră, îmi aduc aminte de un alt fruntaş, unu Bozba, care făcea serviciul la Trident. Cum l-au numit fruntaş, chiar din prima zi a început să crească în asemenea hal, că nu-l mai ajungeau pantalonii cazoni. Dar ce era mai rău e că au început să-i crească şi urechile în lungime. Aşa că l-au dus numaidecât la infirmerie, unde regimentsarztul a spus că asta se întâmplă cu toţi fruntaşii. La început – zicea – se umflă; unora se întâmplă să le treacă repede, dar cu ăsta, zicea doctorul, e de rău, ar putea să crape, pentru că toată boala i se trage de la steluţa de pe galon. Ca să-l scape, au trebuit să-i staie steluţa şi, cât ai zice peşte, s-a dezumflat.

Din clipa aceea, zadarnic mai încercă Švejk să întreţină o conversaţie cu fruntaşul şi să-i explice prieteneşte de unde vine obiceiul să se spună că fruntaşul e ghinionul companiei.

La toate avansurile sale, fruntaşul răspunse numai prin nişte ameninţări încâlcite, prin care voia să-i dea de înţeles că unul din ei va râde mai bine când vor ajunge la brigadă. Cum s-ar zice, compatriotul nu-şi da gândurile pe faţă; iar când Švejk îl întrebă de unde era de fel, se alese cu răspunsul că asta nu-i treaba lui.

Švejk încercă să-l ia de departe. Îi povesti că mai fusese dus sub escortă şi că fiecare dată se distrase de minune cu ostaşii care-l însoţiseră.

Fruntaşul tăcu chitic, iar Švejk continuă:

— Nu ştiu ce să zic, domnule fruntaş, dar mi se pare că v-a lovit o mare nenorocire, de vreme ce v-aţi pierdut graiul. Eu am cunoscut mulţi fruntaşi amărâţi, dar o catastrofă ca dumneavoastră, domnule fruntaş – vă rog să-mi fie cu iertare şi să nu vă supăraţi – de când sunt n-am văzut. Spuneţi-mi mie ce vă doare şi s-ar putea să vă dau un sfat, pentru că, să ştiţi de la mine, ostaşul dus sub escortă are întotdeauna mai multă experienţă decât cei care îl păzesc. Sau ştiţi ce, domnule fruntaş? Ca să ni se pară drumul mai scurt, povestiţi-ne ceva, să zicem, despre satul dumneavoastră, despre împrejurimile lui, dacă aveţi iaz în sat; dacă aveţi pe acolo cumva ruine ale vreunui castel, aţi putea să ne povestiţi o legendă despre turnul castelului…

— Eu, unul, m-am săturat, izbucni fruntaşul.

— Asta înseamnă că sunteţi un om fericit, replică Švejk. Sunt oameni care nu se satură niciodată.

Fruntaşul se învălui într-o muţenie desăvârşită, dar mai întâi îşi spuse totuşi ultimul cuvânt:

— N-am nici o grijă, or găsi ei la brigadă ac de cojocul tău, eu unul n-am de gând să mă amărăsc cu tine.

De fapt, nici un ostaş din escortă n-avea haz. Maghiarul se distra cu neamţul în felul lui, întrucât nu cunoştea din limba germană decât două cuvinte: „jawohl” şi „was”? Când neamţul îi povestea câte ceva, maghiarul dădea din cap şi spunea: „jawohl”, iar când neamţul tăcea, maghiarul îl întreba: „was” şi neamţul o lua iar de la început. Polonezul se ţinea deoparte, aristocratic, nu băga în seamă pe nimeni şi se distra de unul singur, suflându-şi nasul pe podea, operaţie la care folosea, cu multă îndemânare, degetul gros de la mâna dreaptă; apoi, dus pe gânduri, cu ochii ţintă în jos, ştergea podeaua cu patul puştii şi, în sfârşit, cu aceeaşi dibăcie, freca patul puştii, porcăit, de pantalonii cazoni şi mormăia pe nas:

— Sfântă Fecioară.

— Cum văd, prea multe nu ştii, îl agrăi Švejk. Pe strada Na Bojiste locuia într-o pivniţă măturătorul Machacek; ăsta se pricepea să-şi sufle nasul pe sticla ferestrei, cu atâta dibăcie, că închipuia tabloul Libusei, spurcând gloria oraşului Praga. De fiecare tablou din ăsta, căpăta de la nevastă-sa câte o bursă de stat, care-i făcea gura cât o şură; dar el tot nu se lăsa şi-i dădea mereu înainte ca să se perfecţioneze. De altfel, asta era singura lui distracţie.

Polonezul nu răspunse şi, în cele din urmă, întreaga escortă se cufundă într-o tăcere adâncă, de parcă s-ar fi dus cu toţii la înmormântare şi acum se gândeau, reculeşi, la răposat.

În această stare se apropiară de statui major al brigăzii din Wojalycz.

Între timp, la comandamentul brigăzii se produseseră schimbări importante.

Conducerea statului-major fusese încredinţată colonelului Gerbich, persoană distinsă, cu vaste cunoştinţe în arta militară, care i se lăsaseră în picioare sub forma de podagră. Avusese la minister prieteni cu mare influenţă, care nu îngăduiseră să fie scos la pensie, şi acum cutreiera comandamentele marilor formaţiuni militare, încasa solde majorate cu cele mai diverse sporuri de război, şi rămânea într-un loc numai până când, în furia unei crize de podagră, săvârşea vreo neghiobie. După care, era transferat în altă parte, eveniment care pentru el însemna de obicei o nouă avansare. În general, la masă nu vorbea cu ofiţerii decât despre degetul de la picior, care de multe ori i se umfla aşa de tare, încât trebuia să poarte o gheată neobişnuit de mare.

Grozav îi mai plăcea să povestească la masă că din cauza degetului veşnic ud de transpiraţie trebuia să şi-l ţină în permanenţă înfăşurat în vată şi să explice că sudoarea cu pricina mirosea a supă de vacă acrită.

Acesta este de altfel şi motivul pentru care, de fiecare dată, când pleca în altă parte, corpul ofiţeresc îşi lua cu mare căldură rămas bun de la el. Încolo, era un om foarte jovial, şi avea o atitudine foarte prietenoasă faţă de ofiţerii mai mici în grad, cărora le descria bunătăţile pe care le mâncase şi le băuse înainte de a se fi îmbolnăvit.

În clipa când Švejk fu adus la brigadă şi, potrivit ordinului dat de ofiţerul de serviciu, fu înaintat, împreună cu toate documentele, colonelului Gerbich, în biroul acestuia se afla locotenentul Dub.

În cele câteva zile care se scurseseră după marşul spre Sanok-Sambor, locotenentul Dub fusese eroul unei noi aventuri. Dincolo de Felstyn, compania a 11-a de marş întâlnise o coloană de cai, trimisă regimentului de dragoni cantonat la Sadow-Wisznie.

Vrând să dovedească locotenentului-major Lukáš talentele sale de călăreţ, locotenentul Dub se trezise deodată cocoţat pe un cal, care dispăruse cu el în lunca pârăului unde, puţin mai târziu, fu descoperit împlântat într-o mlaştină, atât de solid, că nici cel mai priceput grădinar n-ar fi ştiut să-l sădească aşa de bine. După ce fusese scos cu nişte funii, începuse să geamă ca un om care-şi dă sfârşitul şi în această stare fusese adus la comandamentul brigăzii şi internat în micul lazaret din localitate.

După câteva zile însă îşi reveni, aşa că medicul declară că-i va mai unge de două-trei ori spatele şi burta cu tinctură de iod şi apoi se va putea întoarce, fără grijă, la unitatea lui.

Acum şedea în faţa colonelului Gerbich şi discuta cu el despre toate bolile câte sunt pe lume.

Când îl zări pe Švejk, se stropşi la el cu un glas triumfător, căci ştia de misterioasa lui dispariţie, în faţa Felstynului:

— Aha, va să zică, iar te avem în mână! Unii pleacă ca jivinele şi se întorc ca fiarele şi mai rele. Aşa-i şi cu tine.

Drept completare, trebuie să mai adăugăm că în aventura sa ecvestră, locotenentul Dub suferise o uşoară comoţie cerebrală; de aceea nu trebuie să ne mirăm că, tot apropiindu-se de Švejk, zbiera la el în versuri, chemând într-ajutor în încăierarea cu dânsul pe Dumnezeu-tatăl:

— Ceresc părinte, pe tine te chem, de fum mă învăluie tunurile bubuitoare, sălbatic se aud gloanţele şuierătoare. Conducător al bătăliilor, ajută-mă, părinte, pe acest nătărău să-l învăţ minte… Unde ai fost atâta vreme, ticălosule? Ce-i cu uniforma asta pe tine?

Se mai cuvine apoi să adăugăm că în biroul lui, colonelul suferind de podagră, introdusese o ordine foarte democratică, bineînţeles în clipele când nu avea vreo criză. Era o forfotă necontenită şi gradele cele mai diferite se perindau prin faţa lui pentru a-i asculta părerile despre degetul umflat, cu iz de supă de vacă acrită.

În răstimpurile când colonelul Gerbich nu avea crize, biroul era întotdeauna plin de tot felul de ofiţeri, căci, în asemenea clipe excepţionale, dumnealui era foarte vesel şi vorbăreţ şi-i plăcea să aibă în jurul lui ascultători, cărora să le povestească cele mai porcoase anecdote, fapt care îi făcea plăcere, iar celorlalţi le producea bucuria de a râde de nişte glume răsuflate, care trebuie să fi circulat încă pe vremea generalului Laudon.

În asemenea perioade, serviciul sub comanda colonelului Gerbich era foarte uşor; subalternii făceau ce voiau şi era o regulă ca în orice comandament, unde îşi făcea el apariţia să se fure ca în codru şi să se facă tot felul de matrapazlâcuri.

Şi de data aceasta, o dată cu Švejk, dădură buzna în biroul colonelului militari de toate gradele, aşteptând cu nerăbdare să vadă ce are să se întâmple, în timp ce colonelul studia atent documentul întocmit de maiorul din Przemysl, adresat comandamentului brigăzii.

Locotenentul Dub continuă însă convorbirea cu Švejk, în stilul lui obişnuit.

— Tu nu mă cunoşti încă, da când ai să mă cunoşti, ai să încremeneşti de spaimă.

Colonelul nu se putu dumiri de loc din lectura documentului, deoarece maiorul din Przemysl îl dictase încă sub impresia beţiei din ajun.

Cu toate acestea, colonelul Gerbich era bine dispus, întrucât în ultimile două zile durerile îl lăsaseră şi degetul de la picior se purta blând ca un mieluşel.

— În definitiv, ce crimă ai făcut dumneata? îl întrebă pe Švejk pe un ton atât de binevoitor, încât locotenentul Dub simţi un junghi în inimă, care îl sili să răspundă el în locul lui Švejk:

— Indvidul ăsta, domnule colonel, îl recomandă el pe Švejk, face pe prostul ca să-şi acopere sub idioţi a lui toate ticăloşiile. Nu cunosc cuprinsul documentului care v-a fost trimis împreună cu el, dar îmi închipui că nătărăul trebuie să fi făcut vreo nouă ispravă, de data asta şi mai boacănă. Dacă mi-aţi îngădui, domnule colonel, să iau cunoştinţă de conţinutul acestui document, aş putea cu siguranţă să vă dau eventual anumite indicaţii de felul cum să procedaţi cu el.

Şi, întorcându-se către Švejk, i se adresă în limba cehă:

— Aşa-i că mi-ai bea sângele?

— Da, răspunse plin de demnitate Švejk.

— Vedeţi, domnule colonel? continuă locotenentul Dub în limba germană. Nu-l puteţi întreba nimic şi în general nu se poate sta de vorbă cu el. Dar odată şi odată tot trebuie să cadă coasă pe piatră şi nătărăul ăsta să fie pedepsit exemplar. Îmi permiteţi, domnule colonel…

Locotenentul Dub se cufundă în lectura actului întocmit de maiorul din Przemysl şi, după ce termină de citit, strigă triumfător:

— Acum s-a zis cu tine, aleluia; ce-ai făcut cu uniforma statului?

— Am lăsat-o pe malul iazului când am încercat ţoalele astea, ca să văd cum umblă în ele ostaşii ruşi, răspunse Švejk. De fapt, să ştiţi că la mijloc nu-i decât o încurcătură.

Şi Švejk începu să povestească locotenentului Dub toate câte le îndurase de pe urma acestei încurcături, iar când termină de povestit, locotenentul Dub zbieră la el:

— Acum ai să vezi şi tu cine sunt. Ştii ce va să zică să pierzi avutul statului, ştii ce înseamnă, nătărăule, să prăpădeşti uniforma în vreme de război?

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, dădu răspuns Švejk, că atunci când ostaşul pierde uniforma trebuie să aducă în loc una nouă.

— Jesus-Maria, explodă locotenentul Dub. Boule, vită încălţată, pesemne că ai de gând să te joci cu mine până ai să mă scoţi din sărite şi te-oi face să slujeşti în armată încă o sută de ani după terminarea războiului.

Colonelul Gerbich, care până în clipa aceea şezuse calm şi netulburat la masa de lucru, se schimonosi dintr-o dată, căpătând o înfăţişare înspăimântătoare, căci o nouă criză de podagră îi transformase degetul cel mare de la picior, până atunci liniştit, dintr-un mieluşel cuminte şi blând, într-un tigru fioros, în curent electric de şase sute de volţi, într-un mădular sfărâmat clipă de clipă cu lovituri sacadate de ciocan. Făcu doar un gest disperat cu mâna şi începu să urle cu o voce înfiorătoare, care amintea de răgetul unui om fript, încetul cu încetul, pe frigare.

— Afară! Ieşiţi afară! Daţi-mi revolverul!

Obişnuiţii biroului erau învăţaţi cu aceste ieşiri ale colonelului; de aceea o zbughiră afară cu Švejk cu tot, pe care santinela îl trase pe culoar. Numai locotenentul Dub rămase pe loc, dorind ca în această clipă, care i se părea foarte potrivită, să mai pună o vorbă bună pentru Švejk. De aceea se adresă colonelului schimonosit de furie:

— Îmi permit să vă atrag atenţia, domnule colonel, că individul…

Colonelul scoase un urlet de fiară sălbatică şi aruncă după locotenent cu călimara; înspăimântat, locotenentul Dub salută şi spuse:

— Bineînţeles, domnule colonel, şi dispăru pe uşă afară.

Mult timp după aceea se auziră din cancelaria colonelului urlete şi gemete, până când, într-un târziu, vaietele se stinseră în suspine uşoare şi încetul cu încetul se făcu iar linişte.

Degetul colonelului se transformase din nou, pe neaşteptate, în mieluşel blând, criza de podagră trecuse; colonelul sună şi porunci să-i fie adus Švejk.

— Care va să zică, ce-i cu tine? îl întrebă colonelul, care se simţea acum atât de bine şi de fericit, de parcă l-ar fi lăsat toate necazurile de pe lume, sau s-ar fi prăjit la soare, undeva pe malul mării.

Zâmbindu-i prieteneşte, Švejk îi povesti toată odiseea lui. În încheiere îi spuse colonelului că el, ordonanţă a companiei a 11-a de marş din regimentul 91, era foarte îngrijorat din pricină că nu ştia cum se descurcă compania fără el.

Colonelul zâmbi şi el binevoitor şi ordonă să i se facă lui Švejk o foaie de drum, prin Lvov, până la staţia Zoltanka, unde avea să ajungă a doua zi din urmă compania lui de marş; de asemeni, mai porunci să i se elibereze de la magazie o uniformă nouă şi să i se plătească 6 coroane şi 82 de fileri în schimbul hranei reci pentru drum.

Când, puţin mai târziu, îmbrăcat în uniforma austriacă nou-nouţă, părăsi comandamentul brigăzii spre a se duce la gară, Švejk dădu peste locotenentul Dub care holbă ochii uluit. Švejk îi dădu onorul într-o impecabilă ţinută militară şi, arătându-i actele, îl întrebă foarte grijuliu dacă nu cumva dorea să transmită ceva locotenentului-major Lukáš.

Locotenentul Dub nu izbutii să îngaime nici un răspuns; se mulţumi să rostească numai: „Abtreten!” şi uitându-se în urma lui Švejk care se depărta, bolborosi încet pentru sine: „Nu mă cunoşti, încă, maica ta Cristoase, dar ai să mă cunoşti…”

În staţia Zoltanka era punctul de adunare a întregului batalion de sub comanda căpitanului Sagner; lipsea doar ariergarda companiei a 14-a, care se pierduse pe undeva, în timp ce ocoliseră Lvovul.

Intrând în orăşel, Švejk se pomeni dintr-o dată într-un mediu cu totul nou; din freamătul care domnea pe străzi se putea lesne vedea că distanţa care despărţea orăşelul de front, unde se tăia ca în carne vie, nu era prea mare. Oriunde te întorceai, vedeai unităţi de artilerie şi eşaloane de cavalerie; din toate casele se vedeau ieşind ostaşi aparţinând celor mai diferite regimente; printre ei se foiau, ca un fel de elită, nemţii din Reich, împărţind aristocratic austriecilor ţigări din rezervele lor bogate. La bucătăriile de campanie ale nemţilor din Reich, instalate în piaţă, se puteau vedea chiar butoaie cu bere pentru masa de prânz şi de seară a ostaşilor; în jurul butoaielor se învârteau ca pisicile hămesite ostaşii austrieci, lăsaţi în voia soartei, cu burţile umflate de fiertura murdară de cicoare îndulcită.

Evrei perciunaţi, cu caftane lungi, strânşi în grupuri, priveau îngroziţi la norii de fum ce se înălţau spre apus şi dădeau din mâini. Peste tot se vorbea că ardeau localităţile Uciszkow, Busk şi Derewiany de pe Bug.

Bubuitul tunurilor se auzea tot mai desluşit. De undeva se lăţi zvonul că din Grabova ruşii bombardau târgul Kamionka Strumilowa, că luptele se dădeau pe tot cursul Bugului şi că soldaţii abia îi reţin pe fugarii care încearcă să se întoarcă peste Bug, la căminele lor.

Pretutindeni domnea un haos de nedescris; nimeni nu ştia de fapt precis dacă ruşii trecuseră sau nu la ofensivă, încetând retragerea anterioară pe toată linia.

La comenduirea poeţii, poliţia militară aducea în fiecare clipă câte un suflet de evreu speriat, acuzat de a fi răspândit zvonuri mincinoase şi răuvoitoare. Nefericiţii evrei erau bătuţi aci până la sânge, după care li se dădea drumul acasă, cu fundul harcea-parcea.

În haosul acesta îşi făcu aşadar Švejk intrarea în orăşel şi începu investigaţiile de rigoare spre a da de urma companiei sale. Chiar din gară fu cât pe-aci să intre într-un mic conflict cu comandamentul etapei. Când se apropiase de masa unde se dădeau informaţii pentru ostaşii ce-şi căutau unităţile, un caporal oarecare se răstise la dânsul, întrebându-l dacă nu cumva doreşte să se ducă el să-i caute compania de marş. Švejk îi răspunse că nu dorea decât să afle unde era cantonată, în orăşel, compania a 11-a de marş din cutare şi cutare batalion al regimentului 91.

— E foarte important, accentuase Švejk, să ştiu unde-i marşkompania a 11-a, pentru că eu sunt ordonanţa ei.

Ca un făcut, la masa de alături stătea un plutonier-major care se năpusti la Švejk ca un tigru, urlând:

— Porc afurisit! Ce fel de ordonanţă eşti, dacă nu ştii unde ţi-e marşkompania?

Până să apuce Švejk să-i răspundă, plutonierul-major dispăruse în biroul vecin, de unde se întoarse după o clipă însoţit de un locotenent-major grăsuliu, ce aducea cu un proprietar de măcelărie en-gros.

Comandamentele de etape erau, pe lângă altele şi un fel de capcane de ostaşi hoinari, sălbăticiţi, care ar fi dorit, poate, să umble tot războiul în căutarea unităţilor lor, făcând coadă în faţa meselor de la comandamentele de etapă, în faţa cărora era agăţată inscripţia: „Minagegeld”.

La apariţia locotenentului-major, un plutonier strigă: „Habt Acht!”, iar locotenentul-major îl întrebă scurt pe Švejk:

— Actele?

După ce Švejk i le arătă şi locotenentul se convinse de adevărul celor cuprinse în ele, cerând informaţii de la comandamentul brigăzii din Zoltanka, i le înapoie, ordonând mărinimos caporalului de la masă:

— Dă-i informaţiile de care are nevoie; şi se încuie din nou în biroul de alături.

Când uşa se închise în urma lui, plutonierul-major se sculă de la masă, îl apucă pe Švejk de umăr şi, făcându-i vânt afară, îi dădu următorul sfat:

— Şterge-o de aici, cât te văd, putoare!

Aşa încât Švejk se trezi din nou în plin haos şi începu să caute la întâmplare vreun cunoscut din batalionul lui. Hoinări multă vreme pe străzile orăşelului, până când hotărî să mizeze totul pe o singură carte.

Acostă un colonel şi în germana lui stâlcită îl întrebă dacă nu cumva ştia unde se afla batalionul şi compania lui de marş.

— Cu mine poţi să vorbeşti ceheşte, îi răspunse colonelul, şi eu sunt ceh. Batalionul tău e cantonat în satul vecin, Klimontow, dincolo de linia ferată. Ai voştri n-au voie să iasă în oraş, pentru că din prima zi când au sosit aci s-au încăierat în piaţă cu bavarezii…

Drept care Švejk dădu s-o pornească la drum, spre Klimontow.

După câţiva paşi se auzi însă strigat din urmă de colonel care, vârând mâna în buzunar, îi dădu cinci coroane să-şi cumpere ţigări şi, despărţindu-se de Švejk pentru a doua oară, foarte amabil, îşi spuse în gând: „Ce soldat simpatic”.

Švejk îşi continuă drumul spre Klimontow şi, amintindu-şi de colonel, ajunse la concluzia că în urmă cu doisprezece ani era la Trident un colonel, pe nume Habermaier, care se purta tot aşa de frumos cu soldaţii, ca până la urmă să se afle că era homosexual, deoarece îşi dăduse arama pe faţă la baia de aburi din Adiz, unde încercare să pângărească un cadet ameninţându-l cu „dinstreglma”.

Înnegurat de aceste gânduri sumbre, Švejk ajunse pe nesimţite în sat, unde nu trebui să-şi bată mult capul ca să dea de statul-major al batalionului, deoarece în tot satul, care era foarte întins, nu se vedea decât o singură clădire mai arătoasă, aceea a şcolii primare, ridicată aici, în această regiune pur ucraineană, de administraţia teritorială a Galiţiei, în scopul polonizării „radicale” a comunei.

De la începutul războiului şcoala adăpostise tot felul de oaspeţi. Rând pe rând fuseseră instalate aci comandamente ruseşti şi austriece, iar un timp, în cursul marilor bătălii care hotărâseră soarta Lvovului, sala de gimnastică fusese transformată în sală de operaţii, în care se tăiaseră mâini şi picioare şi se făcuseră trepanaţii craniene.

În grădina din spatele şcolii era o groapă uriaşă, în forma de pâlnie, provocată de explozia unei grenade de mare calibru. Într-un colţ al grădinii se înălţa un păr bătrân. De o cracă groasă atârna şi acum o bucată de funie tăiată de care, nu de mult, fusese spânzurat preotul greco-catolic, în urma unui denunţ făcut de directorul şcolii locale, care arătase că în timpul ocupaţiei ruseşti preotul făcuse o slujbă pentru victoria armatelor ţarului pravoslavnic al Rusiei, în realitate însă povestea asta nu avea nimic de-a face cu adevărul, întrucât în vremea aceea acuzatul nici nu fusese în localitate, ci undeva într-o mică staţiune balneară, neatinsă de război, la Bochnia Zamuravana, unde plecase să se trateze de piatră la vezica biliară.

La spânzurarea preotului greco-catolic contribuiseră de fapt mai mulţi factori: naţionalitatea, o controversă religioasă şi o găină. Cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului, nefericitul popă tăiase în grădina lui o găină a învăţătorului, care-i scormonise sâmburii de pepene, abia semănaţi.

După moartea părintelui, clădirea parohiei greco-catolice rămăsese goală şi se poate spune că n-a existat om în sat care să nu fi dorit să aibă vreo amintire de la el.

Un ţăran polonez îşi transportase acasă pianul şi folosise capacul spre a-şi repara portiţa de la cocina de porci… O parte din mobilă fusese făcută surcele de către ostaşi, conform obiceiului, şi numai printr-o întâmplare fericită rămăsese neatinsă soba mare din bucătărie, cu vestita-i plită, dat fiind că preotul greco-catolic nu se deosebise prin nimic de colegii lui: îi plăcuse să înfulece şi să aibă cât mai multe oale şi crătiţi pline, pe plită şi în cuptor.

În felul acesta, devenise un fel de tradiţie ca toate unităţile militare în trecere prin localitate să-şi instaleze aci bucătăria pentru ofiţeri, iar în odaia mare un fel de cazino, tot pentru ofiţeri. Mesele şi scaunele erau adunate de la săteni.

Ofiţerii batalionului de sub comanda căpitanului Sagner organizau tocmai atunci o masă de seară sărbătorească; puseseră mână de la mână şi cumpăraseră un porc, iar bucătarul Jurajda le pregătea tot felul de bunătăţi, înconjurat de un mare număr de răsfăţaţi ai soartei, recrutaţi dintre ordonanţe; peste toată lumea aceasta trona însă plutonierul de aţă Vanek, care îl sfătuia pe Jurajda să taie cu socoteală capul de porc, ca să-i rămână şi lui o bucată de rât.

Dintre toţi, bineînţeles că cel mai mult i se scurgeau ochii hămesitului Baloun.

Cam aşa, se pare, privesc şi canibalii cu lăcomie şi bale la gură când din misionarul fript în frigare curge grăsimea, răspândind o aromă plăcută, în timp ce preasfinţia-sa se topeşte. Baloun se simţea la fel cu câinele lăptarului înhămat la cărucior, când trece ucenicul măcelarului, ducând pe cap coşul cu mezeluri scoase de la afumat, din care atârnă un lanţ de crenvurşti; atât doar cât să sară şi să muşte, dacă n-ar fi afurisitele de curele la care-i înhămat şi blestemata aceea de botniţă.

Caltaboşii, care tocmai se năşteau, miroseau a piper, untură şi carne, iar Jurajda, cu mânecile suflecate, era atât de grav şi de solemn, încât ar fi putut să servească drept model pentru un tablou în care Dumnezeu zămisleşte pământul din haos.

Baloun nu se mai putut stăpâni şi începu să sughiţă. Şi, deodată, pe nesimţite, sughiţul i se transformă într-un bocet în toată legea.

— Ce urli ca un taur? îl întrebă bucătarul Jurajda.

— Mi-am adus şi eu aminte, răspunse printre sughiţuri Baloun, cum acasă eram totdeauna de faţă când se pregătea porcul şi cum niciodată nu voiam să trimit o gustare măcar celui mai apropiat vecin; voiam să înghit totul singur şi chiar aşa şi făceam. Odată, aşa de tare m-am îndopat cu lebervurşt, caltaboşi şi momiţe, că toţi au crezut c-am să plesnesc şi au început să mă gonească cu biciul prin bătătură, aşa cum se fugăreşte vaca când se umflă după trifoi. Domnule Jurajda, lăsaţi-mă, vă rog, să scormonesc prin tocătura asta; pe urmă n-au decât să mă închidă, dar nu pot să mai îndur suferinţa asta, mor…

Şi, împleticindu-se ca un om beat, Baloun se apropie de masă şi întinse laba-i uriaşă spre grămada de tocătură.

Începu o luptă crâncenă. Numai cu mare greutate izbutiră cei de-acolo să-l împiedice să dea iama prin tocătură. Un singur lucru nu reuşiră însă să facă în timp ce-l împingeau afară din bucătărie: să-l împiedice să scociorească, în disperarea lui, prin oala cu maţe muiate, pregătite pentru cârnaţi.

Bucătarul Jurajda se înfuriase aşa de rău, încât aruncă în urma lui Baloun, care dădea bir cu fugiţii, o legătură de surcele şi strigă:

— Na, haleşte, javră afurisită!

Între timp, în odaia de sus se şi adunaseră ofiţerii şi, în aşteptarea înfrigurată a celor ce se pregăteau jos, în bucătărie, beau, în lipsă de altă băutură alcoolică, un rachiu ordinar de secară curată, colorat în galben cu fiertură de ceapă, despre care negustorul evreu de la care îl cumpăraseră afirmase că este cel mai bun şi mai original coniac franţuzesc, moştenit de la taică-său, care la rândul lui îl avusese încă de pe vremea bunicului.

— Ascultă, omule, îi spusese cu acest prilej căpitanul Sagner, dacă mai spui că străbunicul tău l-a cumpărat de la franţuji pe vremea când fugeau de la Moscova, să ştii că te bag la răcoare şi te ţin acolo până când cel mai tânăr din familia ta are să fie cel mai bătrân.

Şi în timp ce, după fiecare duşcă, ofiţerii îl blestemau pe negustorul evreu, Švejk sosi la cancelaria batalionului, unde-l găsi numai pe teteristul Marek care, în calitatea lui de istoriograf al batalionului, folosea prilejul staţionării batalionului lângă Zoltanka spre a-şi completa rezervele cu încă câteva bătălii victorioase care, de bună seamă, aveau să se desfăşoare în viitor.

Îşi şi făcuse câteva însemnări şi, în clipa când apăru Švejk terminase tocmai de scris următoarele: „Dacă în faţa orizontului nostru spiritual îi aducem pe eroii care au participat la luptele de lângă satul N., unde cot la cot cu batalionul nostru a luptat un batalion din regimentul N. şi batalionul al doilea din regimentul N., ne dăm seama că batalionul nostru N. şi-a şi dovedit cele mai minunate calităţi strategice şi a contribuit, fără putinţă de tăgadă, la victoria diviziei N., a cărei misiune este consolidarea definitivă a poziţiilor noastre în sectorul N.”

— După cum vezi, îi strigă Švejk teteristului, iar sunt aici.

— Îmi dai voie să te miros? îl întâmpină plăcut surprins teteristul Marek. Da, ce-i drept e drept, puţi a puşcărie.

— Ca de obicei, îi replică Švejk, a fost vorba numai de o mică încurcătură; dar tu ce mai faci?

— Cum vezi, îi răspunse Marek. Îi aştern pe hârtie pe eroicii salvatori ai Austriei, dar nu ştiu de ce nu prea merge socoteala şi-mi iese o porcărie. Aşa că scot în evidenţă fiecare „N”, literă care are o importanţă extraordinară atât pentru prezent, cât şi pentru viitorime. În afară de calităţile mele arhicunoscute, căpitanul Sagner a descoperit apoi că am şi un mare talent de matematician. Am primit ordin să verific scriptele batalionului şi am ajuns la concluzia că bilanţul e falimentar şi că batalionul aşteptă numai momentul să se socotească cu creditorii ruşi, dat fiind că, indiferent dacă e vorba de o înfrângere sau de o victorie, se poate fura din gros. La urma urmei, e tot un drac. Chiar dacă o să fim făcuţi una cu pământul, posedăm acum documente despre victoria noastră, pentru că în calitatea mea de batalionsgeschitsschreiber am avut cinstea să pot scrie: „Din nou împotriva duşmanului, care credea că victoria va fi a lui. O incursiune a ostaşilor noştri şi un atac cu baioneta au fost o poveste de o clipă doar. Disperat, duşmanul o ia la fugă, se aruncă în tranşeele sale, noi îi urmărim fără milă şi într-o debandată totală îşi părăseşte poziţiile, lăsând în mâinile noastre răniţi şi prizonieri. E una din clipele cele mai glorioase. Cine supravieţuieşte, scrie acasă o scrisoare prin poşta militară: «Nevestică dragă, au luat-o peste cur! Eu sunt sănătos. Ai înţărcat plodul? Ai grijă nu-l învăţa să spună tată străinilor, fiindcă eu n-aş îngădui una ca asta.»

Pe urmă vine cenzura şi şterge din scrisoare: „Au luat-o peste cur”, pentru că nu se ştie cine a luat-o şi s-ar putea face tot felul de supoziţii, exprimarea fiind cam echivoca.

— Lucrul cel mai important e să vorbeşti clar, observă Švejk. În 1912, când au venit misionarii la biserica sfântul Ignat din Praga, era acolo un popă care s-a apucat să spună din amvon că nu se va întâlni probabil cu nimeni în cer. La predica aceea de seară a fost de faţă şi tinichigiul Kulisek care, după toate rugăciunile din biserică, a strigat la cârciumă că misionarul acela trebuie că avea multe pe cuget, dacă se apucase să mărturisească aşa, deodată, ca la spovedanie, că nu se va întâlni cu nimeni în cer; stau şi mă întreb, zicea, de ce trimit oameni din ăştia să predice. Întotdeauna trebuie să vorbeşti limpede şi răspicat şi nu cu ascunzişuri din astea. Cu ani în urmă, la cârciumă „U Brejsku”, era un pivnicer care avea obiceiul, când era afumat, să se abată în drum spre casă pe la o cafenea de noapte, unde mai ciocnea câte un păhărel cu clienţi necunoscuţi şi de fiecare dată când ciocnea, în loc de noroc spunea: „Noi pe voi, voi pe noi…” Până când, o dată, un domn mai bine din Jihlava, i-a împuşcat una straşnică peste bot, iar a doua zi, când i-au măturat dinţii de pe jos, proprietarul cafenelei şi-a chemat fetiţa, care umbla la şcoală în clasa a cincea şi a întrebat-o câţi dinţi are în gură un om mare; şi fiindcă n-a ştiut, tăticul i-a ars una, de i-au zburat doi dinţi, iar a treia zi a primit un bileţel de la pivnicerul cu pricina, în care dumnealui îşi cerea iertare pentru necazurile pe care i le pricinuise, deşi el nu voise să spună nici o vorbă urâtă, dar lumea nu-l înţelege pentru că, de fapt, socoteala vine aşa: „Noi pe voi, voi pe noi, vă supăraţi?” După mine, cine are obiceiul de vorbeşte în doi peri trebuie mai întâi să se gândească bine. Un om corect, care vorbeşte aşa cum i-a crescut pliscul, rareori se întâmplă s-o ia peste bot… Şi dacă totuşi i se întâmplă, o dată, de două ori, apoi la urmă are el grijă să fie cu băgare de seamă şi îşi ţine gura, între oameni. E drept că despre un astfel de om oricine are dreptul să creadă că e ţăcănit sau Dumnezeu mai ştie cum; pentru că ori de câte ori e tăbăcit, dumnealui e înarmat cu înţelepciune, cu putere de stăpânire, că de, îşi face socoteala că e singur şi împotriva lui sunt mulţi care se simt jigniţi, şi dacă s-ar lua cu toţii la bătaie ar încasa de două ori pe atâta. Un astfel de om trebuie să fie modest şi răbdător. În cartierul Nusle din Praga era un oareşicare domn Hauben; într-o duminică, când dumnealui se întorcea dintr-o excursie, a fost înjunghiat, din greşeală, pe şoseaua spre Kundratice. Şi aşa, cu cuţitul în spate, a ajuns până acasă, unde nevasta, după ce l-a dezbrăcat de haină, i-a scos frumuşel cuţitul din spinare şi a doua zi dimineaţa tăia cu el carnea pentru gulaş, că era din oţel de Solingen şi bine ascuţit, iar cuţitele pe care le aveau dumnealor acasă erau toate pilite şi tocite. După isprava asta, dumneaei ar fi vrut să aibă în gospodărie un serviciu complet de cuţite din acelea, şi-şi îndemna soţul să se ducă în fiecare duminică în plimbare la Kundratice, dar el devenise aşa de modest, că nu se mai ducea decât la cârciumă lui Banzet din Nusle, unde ştia că dacă stă în bucătărie are grijă Banzet să-l azvârle afară, dacă cineva ar vrea să pună mâna pe el.

— Cum văd, nu prea te-ai schimbat, îi spuse teteristul.

— De loc, răspunse Švejk, de altfel nici n-am avut gând. Au vrut să mă împuşte, dar nu ăsta ar fi lucrul cel mai rău; din doisprezece n-am mai primit nicăieri solda.

— De la noi să-ţi muţi gândul s-o capeţi acum: plecăm spre Sokal şi solda se va plăti după bătălie; trebuie să facem economii. Dacă, aşa cum socotesc, nasulia se va termina în paisprezece zile, de fiecare ostaş căzut se va obţine o economie de 24 de coroane şi 72 de fileri.

— Altfel, ce mai e nou pe la voi?

— În primul rând ne-a dispărut nachhut-ul, în al doilea rând, corpul ofiţeresc are, la parohie, un praznic porcesc şi trupa e răspândită prin sat şi se destrăbălează în fel şi chip cu partea femeiască. Azi-dimineaţă l-au legat pe unul din compania voastră, pentru că s-a căţărat în pod după o babă de şaptezeci de ani. De fapt, omul e nevinovat, pentru că în ordinul de zi nu se spune până la ce vârstă e permis…

— Păi te cred că-i nevinovat, interveni Švejk, că dacă o babă ca asta se caţără pe scară, omul n-are cum s-o vadă la faţă. Un caz la fel am avut la manevrele de lângă Tabor. O grupă de-a noastră era cartiruită la o cârciumă; în tindă, o femeie oareşicare freca de zor podeaua; un ostaş, unu Chramosta, s-a tot foit pe acolo şi până la urmă i-a ars una – cum să-ţi zic – peste fustă. Femeia avea fusta suflecată sus de tot şi când a atins-o n-a scos o vorbă; şi mai dă-i una şi încă una, şi dânsa tot aşa, tăcea chitic, de parcă ar fi fost vorba de altcineva; văzând cum sta lucrurile, băiatul a trecut la fapte, în timp ce dumneaei îi dădea zor mai departe cu frecatul podelei; abia la urmă s-a întors către el cu toată faţa şi i-a spus: „Ei, ostăşelule, ce zici, te-am dus…” Avea baba peste şaptezeci de ani şi s-a apucat să povestească isprava în tot satul. Şi acum mi-aş îngădui să vă întreb, dacă în lipsa mea aţi fost cumva închis.

— N-am avut prilejul, se scuză Marek, în schimb, în ce te priveşte, trebuie să te anunţ că batalionul a emis mandat de arestare împotriva ta.

— Foarte bine, fu de părere Švejk, dacă stai să te gândeşti, nici n-aveau altă scăpare, era de datoria batalionului s-o facă, trebuia să emită mandat de arestare, fiindcă n-a ştiut atâta vreme nimic de soarta mea. Eu unul socotesc că n-a fost nici o pripeală din partea batalionului. Care va să zică, spuneai că ofiţerii sunt la casa parohială la un praznic porcesc? Trebuie să mă duc şi eu să mă prezint, că am sosit; domnul oberlaitnant Lukáš trebuie să fi avut destule griji din pricina mea.

Şi Švejk porni spre parohie în pas milităresc, cântând voios:

Uită-te la mine şi te minunează, Dragostea şi bucuria mea.

Uite-te la mine şi te minunează Ce-a făcut din mine Un domn bine…

Astfel îşi făcu Švejk intrarea în casa parohială, urcând pe scară, spre odaia de unde se auzeau glasurile ofiţerilor.

Ofiţerii epuizaseră toate subiectele şi acum bârfeau brigada, pe chestia dezordinilor de la comandament; ajutorul de comandant al brigăzii nu lăsă să-i scape prilejul şi băgă şi el un fitil:

— A trebuit să telegrafiem pentru cazul Švejk; Švejk…

— Hier, strigă Švejk din uşa întredeschisă şi, intrând în odaie, repetă: Hier! Melde geborsamst, Infanterist, Švejk, Kompanieordonanz der 11 Marschkompanie!

Văzând feţele înmărmurite ale căpitanului Sagner şi locotenentului-major Lukáš, care exprimau un fel de deznădejde mută, Švejk nu mai aşteptă să fie întrebat şi strigă:

— Cu respect vă raportez că a vrut să mă împuşte pentru că l-am trădat pe maiestatea-sa împăratul.

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce tot vorbeşti, Švejkule? strigă palid de disperare locotenentul-major Lukáš.

— Să trăiţi, domnule oberlaitnant, lucrurile s-au întâmplat aşa…

Şi Švejk începu să zugrăvească cu lux de amănunte toată tărăşenia lui.

Ofiţerii se uitau la el cu priviri speriate, în timp ce Švejk povestea fără să scape cel mai mic amănunt, fără să uite să amintească chiar de faptul că pe malul iazului unde i se întâmplase nenorocirea creşteau flori de „nu mă uita”. Apoi, când începu să enumere toate numele tătăreşti pe care le cunoscuse în pribegia lui, ca Hallimulabalibei şi altele, la care mai adăugă o serie întreagă de nume născocite de el, ca: Valivolavolivei, Malimulamalimei, locotenentul-maior Lukáš nu se mai putut stăpâni şi-i strigă:

— Te strivesc în picioare, dobitocule, dacă nu vorbeşti scurt şi cuprinzător!

Dar Švejk continuă să povestească cu aceeaşi conştiinciozitate: când ajunse la curtea marţială-fulger, nu uită să amintească de faptul că generalul era şpanchiu de ochiul stâng şi că maiorul ochi albaştri avea.

— Şi tot spre mine el privea, mai adăugă apoi, ca să-şi facă rima.

Comandantul companiei a 12-a, Zimmerman, aruncă după el cu ceşcuţa din care băuse rachiul cumpărat de la negustorul evreu.

Švejk continuă însă netulburat să povestească despre mângâierea duhovnicească şi cum maiorul dormise până dimineaţa în braţele lui. Apoi luă în mod strălucit apărarea comandamentului brigăzii, unde fusese trimis la cererea batalionului. În cele din urmă, după ce-i prezentă căpitanului Sagner actele care atestau că instanţa cea mai înaltă a brigăzii îi absolvise de orice bănuială, încheie:

— Îmi îngădui cu respect să vă raportez că domnul laitnant Dub se află la brigadă cu creierii zdruncinaţi şi transmite tuturor salutări. Şi acum vă rog să ordonaţi să mi se plătească solda şi tabaksgelt301.

Căpitanul Sagner şi locotenetul-major Lukáš schimbară privi întrebătoare; în clipa aceea însă uşa se deschise şi în odaie fu adus un fel de ciubăr din care aburea o supă de perişoare.

Era mult aşteptatul început al festinului.

— Ascultă, blestematule, i se adresă căpitanul Sagner lui Švejk, bine dispus la gândul bunătăţilor ce aveau să urmeze, să ştii să numai porcul te-a scăpat.

— Švejk, mai adăugă locotenentul-major Lukáš, dacă se mai întâmplă ceva, să ştii că are să fie vai şi amar de tine.

— Cu respect, vă raportez, domnule oberlaitnant, că are să fie vai şi amar de mine, spuse Švejk salutând. În militărie omul trebuie să ştie…

— Şterge-o! tună la el căpitanul Sagner.

Şi Švejk o şterse luând-o în jos pe scară, spre bucătărie.

Între timp se întorsese aci neconsolatul Baloun, rugând să-i fie îngăduit să-l servească el pe locotenentul-major Lukáš, în timpul festinului.

Švejk avu norocul să pice tocmai în toiul unei dispute între bucătarul Jurajda şi Baloun.

Jurajda folosea cu acest prilej cuvinte destul de neobişnuite.

— Eşti o progenitură lacomă, îi spunea lui Baloun. Ai fi în stare să crăpi până te-ar trece năduşelile şi, dacă ţi-aş mai da să duci sus caltaboşii, ai păcătui cu ei pe scară.

Bucătăria căpătase acum altă înfăţişare. Plutonierii de administraţie ai batalionului şi companiilor se înfruptaseră de zor, după grad, potrivit unui plan întocmit de bucătarul Jurajda. Conţopiştii de la cancelaria batalionului, telefoniştii de la companii şi încă câţiva gradaţi înfulecau cu lăcomie, dintr-o chiuvetă ruginită, ciorba cu perişoare subţiată cu apă clocotită, ca să ajungă la toţi.

— Nazdar! îi strigă lui Švejk plutonierul de aţă Vanek, sugând dintr-o labă de porc. Acu a fost aici teteristul nostru, Marek, care mi-a spus că te-ai întors şi că ai pe dumneata ţoale noi. Acu ce mă fac: m-ai băgat în belea. Marek m-a speriat că nu decontăm mundirul ăsta la brigadă. Uniforma dumitale veche a fost găsită pe malul iazului şi am anunţat treaba asta la brigadă, prin batalionskanzlei. La mine, dumneata eşti trecut ca înecat, în timp ce te scăldai; n-ar mai fi trebuit să te întorci de loc, ca să ne faci acum necazuri cu două uniforme. Nici nu-ţi dai seama ce bucluc pricinuieşti batalionului. Fiecare părticică din uniforma dumitale e înregistrată. Atât în situaţia mea, cât şi la companie e trecută ca supranumerar. Compania are, care va să zică, o uniformă întreagă peste efectiv. Am făcut raport scris despre asta la batalion. Acum o să primim de la brigadă o înştiinţare, precum că ai primit acolo altă uniformă; între timp, batalionul a trimis la brigadă situaţia magaziei de efecte, din care reiese că avem o uniformă întreagă supranumerar. Ştiu eu ce înseamnă asta: inspecţie! Când e vorba de un fleac ca ăsta, imediat vin domnii de la intendenţă. Dar când dispar două mii de perechi de bocanci, nici dracu nu se interesează… Dar partea mai proastă e că am pierdut mundirul dumitale, continuă jelania Vanek, cu voce tragică, sugând măduva dintr-un os care-i căzuse în mână şi scobind restul cu un chibrit ce-i servise drept scobitoare de dinţi, ei, şi pe chestia asta o să avem cu siguranţă inspecţie. Când am fost în Carpaţi ne-a venit, tot aşa, o inspecţie pe motiv că n-am respectat ordinul să scoatem soldaţilor degeraţi bocancii, nevătămaţi. De scos s-au scos, dar s-a întâmplat ca două perechi să plesnească, iar unul să aibă bocancii rupţi înainte de moarte. Şi cu asta, gata nenorocirea: imediat s-a înfiinţat un colonel de la intendenţă şi dacă nu s-ar fi ales de la ruşi, de cum a venit, cu un glonte în cap, nu ştiu, zău, ce-ar mai fi ieşit.

— I s-au tras şi lui cizmele? întrebă Švejk cu interes.

— Da, răspunse Vanek trist, numai că nimeni n-a ştiut cine i le-a tras, aşa că în situaţie nici măcar cizmele colonelului nu le-am putut trece.

Bucătarul Jurajda se întoarse pentru a doua oară de sus şi privirea-i căzu asupra nefericitului Baloun, care şedea posomorât şi abătut pe o laviţă de lângă sobă şi, plin de o mută disperare, se uita la burta-i scăzută.

— Tu ar fi trebuit să faci parte din secta hesihaştilor, îi spuse cu compătimire savantul bucătar Jurajda. Aia tot aşa îşi priveau zile în şir buricul, până când li se părea că în jurul buricului s-a aprins lumina sacră. Atunci îşi închipuiau că au ajuns la al treilea grad al perfecţiunii.

Şi, cotrobăind prin cuptor, Jurajda scoase un caltaboş.

— Ţine, Baloun, înfulecă, îi spuse binevoitor bucătarul, îndoapă-te până plesneşti, nehalitule.

Pe Baloun îl podidiră lacrimile.

— Acasă, explică el cu o voce plângăreaţă, printre înghiţiturile de cârnat, când tăiam porcul, apăi mai întâi mâncam o bucată zdravănă de momiţe, tot râtul, inima, urechile, o bucată de ficat, rinichiul, splina, o bucată de garf, limba şi pe urmă…

Şi aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi povestit un basm, adăugă:

— Şi abia pe urmă veneau caltaboşii – şase, zece bucăţi – şi cârnaţii cu sânge, groşi, cu crupe şi pesmet, de nu ştiai din care să muşti mai întâi, din cel cu pesmet sau din cel cu crupe. Se topeau în gură, şi mirosea… şi eu înghiţeam, înghiţeam şi nu mă mai opream. Şi acu stau şi mă gândesc, continuă să se tânguiască Baloun, că gloanţele or să mă ocolească, dar că o să mă răpună foamea şi eu n-am să mai apuc să stau faţă în faţă cu o cratiţă de cârnaţi, ca acasă. După piftie nu prea mă omoram eu, că piftia e un fel de tremurătoare fără saţ. Da în schimb se dădea în vânt după piftie nevastă-mea şi eu nu-i lăsam nici măcar o bucată de ureche, ca să aibă din ce-o face, că voiam să înghit totul singur şi numai aşa cum aveam poftă. Aveam de toate bunătăţile, din belşug, da tare eram hapsân. O dată i-am făgăduit lui socru-meu un porc, l-am tăiat, l-am mâncat şi nici nu mi-a dat prin gând să-i trimit bătrânului măcar o gustărică şi el mi-a prorocit atunci că de foame am să mor.

— Şi moartea-i în pridvor, interveni Švejk, căruia în ziua aceea îi ieşeau din gură, fără voia lui, numai rime.

Între timp, bucătarului Jurajda îi trecuse criza de compătimire faţă de Baloun. Fosta ordonanţă a locotenentului Dub se aciuase pe nesimţite lângă plită şi, scoţând din buzunar un codru de pâine, încercase să-l moaie tot în sosul care sfârâia de zor în cratiţa mare, dând năvală din toate părţile peste friptura de porc.

Jurajda îl lovi peste mâini şi codrul de pâine din mâna lui Baloun căzu în sos, ca un înotător care sare de pe trambulină. Fără să-i mai lase răgazul să scoată bunătatea de pâine din cratiţă, bucătarul îl apucă pe Baloun de guler şi-l dădu pe uşă afară.

Nefericitul Baloun avu astfel prilejul să-l vadă prin fereastră pe Jurajda cum scotea cu furculiţa codrul de pâine rumenit de sosul cu care se îmbibase şi cum, după ce mai adăugă o bucată de carne tăiată din partea de deasupra a fripturii, îi întindea pâinea lui Švejk, spunându-i:

— Ia şi mănâncă, modestul meu prieten!

— Sfântă Fecioară Maria, se tângui Baloun în spatele ferestrei, pâinea mea s-a dus la dracu. Şi, bălăbănindu-şi mâinile, o porni prin sat să caute ceva de mâncare.

În timp ce mânca nobilul dar al lui Jurajda, Švejk spuse, cu gura plină:

— Nici nu ştiţi cât mă bucur că mă găsesc iar printre ai mei. Grozav m-a durut că atâta timp n-am putut fi de folos companiei noastre.

Şi, ştergându-şi bărbia de picăturile de sos şi de untură scurse din pâine, încheie:

— Nu ştiu, zău, ce v-aţi fi făcut fără mine, dacă m-ar mai fi ţinut pe undeva şi războiul s-ar mai fi prelungit cu câţiva ani.

Plutonierul de administraţie Vanek îl întrebă cu interes:

— Dumneata ce crezi, Švejk, are să mai dureze mult războiul ăsta?

— Cincisprezece ani, răspunse fără şovăială Švejk. Asta i la mintea cocoşului, dacă odată am avut un război de treizeci de ani, acum, că suntem pe jumătate mai deştepţi decât înainte, e limpede că 30: 2 = 15.

— Ţucălarul căpitanului nostru, interveni Jurajda, spunea mai deunăzi că a auzit că, îndată ce-om ocupa graniţele Galiţiei, s-a zis cu războiul. Ruşii au să ceară pace…

— Pentru atâta lucru n-ar avea rost să ne mai războim, răspunse Švejk insidios. Dacă-i război, apoi război să fie. Eu unul, să ştiţi, nu vreau să aud de pace, până nu ne vedem la Moscova şi la Petrograd. Ce fel de război mondial ar mai fi şi ăsta, dacă am sta şi am trage băşini în jurul graniţelor. Să-i luăm, de pildă, pe suedezi, în timpul războiului de treizeci de ani. De unde n-au venit – şi au ajuns tocmai până la Nemecky Brod şi Lipnice, unde au făcut o asemenea colonizare, că şi în ziua de azi, după miezul nopţii, se mai vorbeşte în cârciumile de acolo suedeza, de nu se înţelege om cu om. Sau prusacii: nici ăştia nu s-au mulţumit doar să fie vecini, aşa că, slavă, Domnului, la Lipnice e plin astăzi de urmaşi de-ai lor. Au venit până la Jeduchov şi apoi s-au dus până în America, de unde au făcut cale întoarsă.

— În defintiv, interveni Jurajda, pe care festinul din ziua aceea îl scosese din sărite şi-l zăpăcise de-a binelea, toţi oamenii se trag din crapi. Să luăm, dragi prieteni, teoria evoluţiei speciilor, a lui Darwin…

Expunerea lui fu întreruptă de intrarea vijelioasă a teteristului Marek.

— Salvează-te care cum poţi, strigă el. Acum câteva clipe a sosit cu automobilul la comandamentul batalionului locotenentul Dub şi l-a adus cu el şi pe cadetul căcăcios, Biegler… E de rău cu el, continuă Marek să-i informeze. După ce a coborât cu cadetul din maşină, a dat buzna ca o furtună în cancelarie. Ştiţi, am plecat de aici cu gândul să trag un pui de somn. Mă întinsesem, aşadar, pe o bancă în cancelarie şi tocmai când somnul începea să mă mângâie frumuşel pe gene, dumnealui s-a năpustit asupră-mi. Cadetul Biegler a început şi el să zbiere: „Habt Acht!” Locotenentul Dub m-a pus pe picioare şi dă-i cu gura: „Aha, ai rămas uluit că te-am prins în cancelarie, încălcându-ţi îndatoririle de ostaş? De dormit se doarme numai după ce sună goarna!”, la care cadetul Biegler a adăugat: „Aliniatul 16 din paragraful 9 al regulamentului militar”. În clipa aceea, locotenentul Dub a lovit cu pumnul în masă şi a urlat ca ieşit din minţi: „Veţi fi crezut poate dumneavoastră, ăştia de la batalion, că aţi scăpat de mine; să nu vă închipuiţi că am avut comoţie cerebrală, craniul meu e tare, ţine la tăvăleală”. În timpul ăsta, cadetul Biegler răsfoia pe masă un registru şi citea cu glas tare: „Ordin pe divizie nr. 280”. Crezând că-şi bătea joc de el pe chestia ultimei lui fraze, în care spusese că craniul lui ţine la tăvăleală, locotenentul Dub a început atunci să-i reproşeze comportarea nedemnă şi obraznică faţă de ofiţerii mai vârstnici şi chiar acum îl aduce încoace, la căpitanul Sagner, ca să se plângă de el.

După câteva clipe cei doi intrară în bucătărie, pe care trebuiau s-o traverseze spre a putea ajunge în odaia de sus, unde corpul ofiţeresc îl asculta acum, după carnea de porc, pe rotofeiul sublocotenent Maly, care cânta o arie din Traviata, cu dese râgâieli, după varza şi mâncarea grasă.

Când locotenentul Dub intră pe uşă, Švejk strigă:

— Habt Acht! Toată lumea în picioare!

Locotenentul Dub se lipi aproape de Švejk, ca să-i strige drept în obraz:

— Acum să te ţii, s-a zis cu tine, aleluia! Am să pun să te împăieze, ca să rămâi amintire pentru regimentul 91.

— Zum Befehl, domnule laitnant, salută Švejk. Am citit odată, să trăiţi, că a fost o bătălie mare în care a căzut un rege suedez, împreună cu armăsarul lui credincios. Amândouă hoiturile au fost transportate în Suedia şi acum se găsesc împăiate în muzeul din Stockholm.

— De unde ai cunoştinţele astea, nătărăule? tună locotenentul Dub.

— Cu respect, vă raportez, domnule laitnant că de la fratele meu, profesorul.

Locotenentul Dub se întoarse, scuipă şi-l împinse pe cadetul Biegler către scara ce ducea spre odaia de sus. Nu se putu totuşi stăpâni până la capăt; se mai uită din pragul uşii către Švejk şi, cu asprimea necruţătoare a împăratului roman care hotăra soarta gladiatorului rănit în arenă, făcu un semn cu degetul gros de la mâna dreaptă şi zbieră:

— Jos degetele!

— Cu respect vă raportez, strigă Švejk în urma iui, că le dau jos, domnule laitnant.

Cadetul Biegler se jigărise ca un ogar. Trecuse prin câteva lazarete de holerici şi pe bună dreptate se obişnuise, după tratamentele pe care le avusese de suportat ca suspect de holeră, să-şi dea drumul mereu, fără voia lui, în pantaloni, în cele din urmă, ajunsese într-un lazaret de observaţie, pe mâinile unui specialist care nu găsi în fecalele lui nici urmă de bacili holerici, îi strânse maţele cu tanin, aşa cum prinde cizmarul şcroambele stricate cu sârmă şi-l expedie la primul comandament de etapă, declarându-l pe cadet, care era ca aburul deasupra oalei, „frontdiensttauglich” 302.

Doctorul era un om foarte inimos.

Când cadetul Biegler îi atrăsese atenţia că se simte foarte slăbit, el îi răspunse zâmbind:

— Nu-i nimic, medalia de aur pentru bărbăţie tot o mai suportaţi. Pe câte ştiu, v-aţi prezentat în armată voluntar.

Şi astfel porni cadetul Biegler să cucerească medalia de aur.

Maţele lui strânse nu mai azvârleau în pantaloni lichidul subţire; cu toate acestea, pântecăraia îl apuca destul de des, încât de la ultima etapă şi până la comandamentul brigăzii, unde se întâlnise cu locotenentul Dub, călătoria fusese un fel de experimentare a tuturor latrinelor posibile. De câteva ori pierduse trenul din pricină că zăbovise prea multă vreme în closetul vreunei gări. Alteori n-apuca să schimbe trenurile prin gări, fiindcă nu-şi termina la timp treaba în closetul vagonului.

Şi totuşi, în ciuda tuturor closetelor care-i stătuseră în cale, cadetul Biegler se apropiase încet, dar sigur, de comandamentul brigăzii.

Locotenentul Dub ar fi trebuit de fapt să mai rămână câteva zile sub observaţie la infirmeria brigăzii, dar în aceeaşi zi când Švejk plecase spre batalion medicul-şef se răzgândise, deoarece aflase că un automobil sanitar pleca în după-amiaza aceea în direcţia satului unde era cantonat batalionul regimentului 91.

Era foarte fericit că se descotorosea de locotenentul Dub, care ca întotdeauna povestea tot felul de baliverne, pe care şi le susţinea cu cuvintele:

— Despre asta am discutat de altfel încă înainte de război cu prefectul.

— Mit deinem Bezirkshauptmann kannst du mir Arsch lecken”, îşi spusese în sinea lui medicul-şef, mulţumind din suflet întâmplării că o coloană de automobile sanitare pleca în sus spre Kamionka-Strumilova, prin Zoltanka.

La brigadă, Švejk n-apucase să-l vadă pe cadetul Biegler, deoarece în răstimpul celor două ceasuri cât zăbovise el acolo, Biegler fusese în closetul cu instalaţie de apă al brigăzii, anume instalat pentru domnii ofiţeri. Fără nici o exagerare se poate afirma că în astfel de locuri cadetul Biegler nu-şi pierdea niciodată timpul de pomană, deoarece repeta în minte toate bătăliile celebre purtate de glorioasele armate austro-ungare, începând cu bătălia de la Nordlingen la 6 septembrie 1634 şi sfârşind cu cea de la Sarajevo, 19 august 1878.

Şi aşa tot trăgând de nenumărate ori lanţul de la closet şi ascultând cum năvălea apa cu zgomot, cadetul Biegler îşi imagina, închizând ochii, vacarmul bătăliei, atacurile cavaleriei şi bubuitul tunurilor.

Întâlnirea dintre locotenentul Dub şi cadetul Biegler nu prea fusese prietenoasă şi era, fără îndoială, cauza înăspririi ulterioare a relaţiilor lor de serviciu şi dinafara serviciului.

Aşadar, ajungând pentru a patra oară în faţa closetului şi găsindu-l tot ocupat, locotenentul Dub îşi ieşise din fire şi tunase:

— Cine-i acolo?

— Cadet Biegler, compania a 11-a de marş, batalionul N., regimentul 91, se auzi răspunsul mândru al cadetului.

— Aici, se prezentă concurentul din spatele uşii, e locotenentul Dub de la aceeaşi companie.

— Sunt numaidecât gata, domnule locotenent.

— Aştept!

Locotenentul Dub se uitase nerăbdător la ceas. Nimeni n-ar putea să-şi închipuie de câtă energie şi dârzenie e nevoie pentru a rezista într-o asemenea situaţie încă cincisprezece minute, în faţa uşii, apoi încă cinci şi iar cinci, şi la fiecare bătaie în uşă cu pumnul, cu piciorul, să auzi mereu acelaşi răspuns stereotip:

— Sunt gata numaidecât, domnule locotenent.

Pe locotenentul Dub îl cuprinseră căldurile, mai cu seamă când, după foşnetul hârtiei aducător de speranţe, mai trecură alte şapte minute fără ca uşa să se deschidă.

După toate, cadetul Biegler mai avea şi atâta tact, încât nu trăgea apa.

Scuturat de un uşor delir, locotenentul Dub începuse să se gândească dacă n-ar fi cazul să se plângă comandantului brigăzii care poate ar fi dat ordin să se spargă uşa şi l-ar fi scos pe cadetul Biegler cu forţa de acolo. Îi mai trăsni prin minte că atitudinea cadetului ar putea fi şi o încălcare a disciplinei militare.

După alte cinci minute, locotenentul Dub îşi dăduse însă seama că nici nu mai avea ce face dincolo de uşă, că de fapt îi trecuse de mult. Se încăpăţânase totuşi să rămână în faţa closetului, din principiu, continuând să lovească cu picioarele în uşa din spatele căreia se auzea mereu acelaşi răspuns:

— In einer Minute fertig, Herr Leutnant!303

În sfârşit, Biegler trase apa şi, după câteva clipe, cei doi se întâlniră faţă în faţă.

— Cadet Biegler, tună furios locotenentul Dub. Să nu-ţi închipui că mă aflu aici pentru acelaşi scop ca dumneata. Am venit pentru că în clipa sosirii dumitale la comandamentul brigăzii n-ai găsit de cuviinţă să te prezinţi la mine. Dumneata nu cunoşti regulamentul? Ştii cui i-ai dat dumneata întâietate?

Cadetul Biegler rămase o clipă pe gânduri, scrutându-şi memoria pentru a-şi da seama dacă nu cumva săvârşise o încălcare a disciplinei şi a normelor privitoare la relaţiile dintre gradele ofiţereşti mai mici şi cele superioare.

Cu acest prilej constată că în cunoştinţele sale exista o mare lacună. Nimeni nu le vorbise la şcoală despre atitudinea pe care trebuie să o aibă gradele ofiţereşti mai mici faţă de cele superioare, în asemenea situaţii; nu li se spusese dacă trebuie sau nu să se uşureze până la capăt, sau dacă trebuie cumva să ţâşnească afară pe uşa closetului şi, ţinându-şi cu o mână pantalonii, cu cealaltă să dea onorul.

— Hai, răspunde, cadet Biegler! îi strigase insinuant locotenentul Dub.

Şi iată că Biegler îşi amintise deodată de un răspuns foarte simplu care-l scoase din încurcătură:

— Domnule locotenent, n-am ştiut de prezenţa dumneavoastră la comandamentul brigăzii. Cum am sosit aci, după ce mi-am rezolvat problemele personale la cancelaria brigăzii, m-am dus de-a dreptul la closet, unde am rămas până la venirea dumneavoastră.

La care mai adăugase apoi, cu un glas solemn şi oficial:

— Cadetul Biegler are onoarea să se prezinte domnului locotenent Dub.

— Păi vezi, îi spusese cu amărăciune locotenentul Dub, nu-i o chestiune aşa de simplă; după părerea mea, domnule cadet Biegler, ar fi trebuit imediat ce ai sosit la comandamentul brigăzii, să te informezi la cancelarie dacă nu se află cumva prezent aici vreun ofiţer din batalionul sau din compania dumitale. Comportarea dumitale o s-o judecăm la batalion. Plec într-acolo cu automobilul şi ai să vii cu mine. Nici un „dar”! S-a înţeles?

Cadetul Biegler încercase totuşi să se împotrivească, arătând că la cancelaria comandamentului brigăzii i se şi întocmiseră formele de călătorie pe calea ferată, mod de deplasare care, ţinând seama de situaţia specială a stomacului său, i se părea cel mai potrivit; orice copil ştie doar că automobilele nu sunt amenajate pentru asemenea eventualităţi. Până să străbaţi o sută optzeci de kilometri, de mult i-ai dat drumul în pantaloni.

Dracu ştie cum se face însă, dar la început, după ce părăsiseră comandamentul, zdruncinăturile automobilului nu avuseseră nici un fel de influenţă asupra cadetului Biegler.

Locotenentul Dub era de aceea în culmea deznădejdii, dat fiind că nu putea să-şi pună în aplicare planul de răzbunare.

La plecare, locotenentul Dub îşi făcuse în gând următoarea socoteală: „Acu să te ţii, cadet Biegler, când te-o apuca; îţi închipui cumva c-am să opresc maşina pentru tine?”

Având în vedere acest lucru, în măsura în care o permitea viteza cu care maşina înghiţea kilometrii, locotenentul Dub legase chiar o convorbire interesantă şi instructivă cu Biegler, demonstrându-i că automobilele militare care au o anumită rută, dinainte stabilită, n-au voie să facă risipă de benzină, oprindu-se din loc în loc.

La care, cadetul Biegler îi replicase, pe bună dreptate, că atunci când automobilul stă şi aşteaptă undeva, nu consumă de loc benzină, deoarece şoferul opreşte motorul.

— Dar dacă trebuie să sosească la destinaţie la o anume oră, continuase necruţător locotenentul Dub, n-are voie să oprească nicăieri.

Cadetul Biegler nu mai găsise nici un răspuns.

Au mers aşa mai bine de un sfert de ceas, până când locotenentul Dub îşi simţi deodată burta balonată şi socoti că ar fi cazul să oprească automobilul, să coboare repede în şanţ şi, lăsându-şi pantalonii, să-şi caute uşurarea.

Se ţinu însă ca un erou până la kilometrul 126 unde, deodată, îl apucă pe şofer de manta şi zgâlţâindu-l îi zbieră la ureche: „Halt!”

— Cadet Biegler, mai avusese timp să strige locotenentul Dub, într-un acces de mărinimie, sărind repede din maşină şi îndreptându-se grăbit spre şanţ, acum ai şi dumneata prilejul…

— Mulţumesc, îi răspunse Biegler, nu vreau să reţin automobilul fără rost.

Şi cadetul, care simţea şi el că puterile îl părăsesc, îşi spuse în gând că preferă să facă pe el decât să-i scape un prilej atât de minunat de a-l blama pe locotenentul Dub.

Până să ajungă la Zoltanka, locotenentul mai oprise maşina de două ori şi, după ultima escală, îi spusese lui Biegler indignat:

— Am avut la prânz „bikos polonez”. Cum ajungem la batalion, trimit o reclamaţie la brigadă. Varză acră stricată şi carne de porc alterată. Cutezanţa bucătarilor depăşeşte orice limită. Cine nu mă cunoaşte încă, are să mă cunoască!

— Feldmareşalul Nostitz-Rhieneck, elita cavaleriei de rezervă, îi răspunsese Biegler, a scris o lucrare intitulată: Was schadet dem Magen im Kriege304 în care nu recomandă de loc consumul cărnii de porc în vreme de război, când grijile şi necazurile se ţin lanţ. Orice lăcomie în timpul marşului dăunează.

Locotenentul Dub nu reacţionase la această aluzie directă, dar îşi spusese: „Te învăţ eu minte, atotştiutorule”. Apoi se răzgândise, dar îi adresase totuşi lui Biegler o întrebare cum nu se poate mai prostească:

— Care va să zică dumneata, cadet Biegler, crezi că ofiţerul faţă de care, ţinând seama de gradul pe care-l ai, eşti dator să te consideri subaltern, se lăcomeşte? N-ai vrut cumva, cadet Biegler, să spui că m-am îndopat ca un porc? Iţi mulţumesc, pentru neobrăzarea asta. Fii sigur că nu ţi-o iert, mă răfuiesc eu cu dumneata; dumneata încă nu mă cunoşti, dar când ai să mă cunoşti, ai să-ţi aminteşti toată viaţa de locotenentul Dub.

Când rostise ultimul cuvânt, locotenentul fusese gata-gata să-şi muşte limba, pentru că tocmai săriseră peste un hop.

Cadetul Biegler nu răspunsese nici de data aceasta, ceea ce îl făcuse pe locotenetul Dub să se înverşuneze şi mai tare şi să-l întrebe grosolan:

— Ascultă, cadet Biegler, vreau să cred că ai învăţat că eşti dator să răspunzi la întrebările superiorului.

— Se înţelege, replicase prompt Biegler, există un astfel de paragraf. Socotesc însă că ar fi necesar ca mai întâi să cercetăm natura raportului dintre noi. După câte ştiu, deocamdată eu nu sunt repartizat nicăieri; prin acest simplu fapt, orice discuţie cu privire la subordonarea mea necondiţionată faţă de dumneavoastră, domnule locotenent, este lipsită de obiect. În afară de asta, probleme de subordonare se pot pune în cercurile ofiţereşti numai în chestiuni de serviciu. Aşa cum stăm aici în automobil, nu reprezentăm o formaţiune de luptă într-o acţiune de război. Între noi nu există deci relaţii de serviciu. Mergem amândoi în aceeaşi direcţie spre unităţile noastre şi consider, domnule locotenent, că răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră, dacă am vrut sau nu să spun că v-aţi îndopat, n-ar fi o chestiune de serviciu.

— Ai terminat, zbierase la el locotenentul Dub, dumneata eşti un…

— Da, declarase cu voce fermă cadetul Biegler. Şi nu uitaţi, domnule locotenent, că în legătură cu cele întâmplate între noi va hotărî, de bună seamă, juriul de onoare al ofiţerilor.

Locotenentul Dub îşi ieşise aproape de tot din fire de atâta supărare. Şi când se înfuria, avea obiceiul să debiteze prostii şi mai mari decât atunci când era calm.

— Ai să fii judecat de curtea marţială, îi strigase cadetului, într-un acces de furie oarbă.

Cadetul Biegler profitase de acest prilej spre a-l răpune definitiv şi de aceea i se adresase pe un ton cât se poate de prietenesc:

— Glumeşti, camarade.

Locotenentul Dub strigase atunci şoferului să oprească.

— Unul din noi trebuie să meargă pe jos, bolborosise apoi încurcat.

— Eu, unul, prefer să merg cu maşina, îi răspunse calm cadetul Biegler, tu n-ai decât să faci ce pofteşti, amice.

— Dă-i drumul mai departe, urlase locotenentul Dub la şofer cu o voce delirantă; apoi se învăluise într-o tăcere demnă, ca Julius Caesar când se apropiaseră de el conspiratorii cu pumnalele în mână, spre a-l înjunghia.

În această atmosferă ajunseră la Zoltanka, unde dăduseră de urma batalionului.

În timp ce locotenentul Dub şi cadetul Biegler mai discutau încă pe scară dacă un cadet care nu ţinea de nici o unitate avea sau nu dreptul la raţia de caltaboşi destinată ofiţerilor de la companii, jos în bucătărie se săturaseră cu toţii şi acum stăteau întinşi, în diferite poziţii, pe laviţe şi sporovăiau vrute şi nevrute pufăind din lulele, de ţi-era mai mare dragul.

Bucătarul făcu o destăinuire:

— Fraţilor, am făcut astăzi o descoperire grozavă. Cred că o să producă o adevărată revoluţie în arta culinară. Tu ştii, Vanek, că n-am putut să găsesc nicăieri, în satul ăsta blestemat, măghiran pentru cârnaţi?

— Herba majoranae, preciza plutonierul de aţă Vanek care-şi amintise că era droghist.

Jurajda continuă:

— E de necrezut cum se pricepe spiritul omenesc să descopere, la ananghie, cele mai diferite mijloace, cum i se deschid deodată noi orizonturi şi cum începe să născocească tot felul de lucruri despre care omenirea nici n-a visat atunci… Şi cum ziceam, căutam măghiran prin toate cocioabele; alerg, mă zbucium, explic de ce-mi trebuie, cum arată…

— Ar fi trebuit să descrii şi mirosul, se auzi de pe bancă glasul lui Švejk. Trebuia să le spui că măghiranul miroase ca atunci când adulmeci dintr-o sticluţă cu cerneală pe o alee de salcâmi înfloriţi. Pe dealul Bohdalka, lângă Praga.

— Hai, Švejkule, îl întrerupsese cu un glas rugător teteristul Marek, lasă-l pe Jurajda să isprăvească.

Şi Jurajda continuă:

— Într-o gospodărie, am dat peste un bătrân care a făcut serviciul militar pe vremea ocupării Bosniei şi Herţegovinei, la regimentul de ulani din Pardubice, şi n-a uitat nici până acum limba cehă. Boşorogul a început să se certe cu mine, zicând că în Cehia nu se bagă în cârnaţi măghiran, ci romaniţă. Zău, dacă ştiam ce să mai fac; pentru că orice om cu scaun la cap şi fără idei preconcepute trebuie să recunoască măghiranul drept rege printre toate mirodeniile care se bagă în cârnaţi. Trebuia să aflu deci, de urgenţă, ceva care să dea gustul picant. Şi uite că într-o altă gospodărie am găsit, atârnată sub o icoană de sfânt, o coroniţă de nuntă, din mirt. Tinerii erau de curând căsătoriţi şi crenguţele de mirt erau încă proaspete. Şi aşa am băgat în cârnaţi foaie de mirt, de bună seamă după ce mai întâi am opărit de trei ori coroniţa de nuntă, ca să se moaie frunzele şi să se piardă mirosul şi gustul prea înţepător. Nu vă mai spun ce bocete au fost când le-am luat coroniţa! Mi-au urat ca pentru asemenea păcat – ştiţi, cununiţa era sfinţită – să fiu răpus de primul glonte. Ei, aţi mâncat ciorba, dar niciunul n-aţi băgat de seamă că în loc de măghiran, mirosea a mirt.

— La Jindrichuv Hradec, se auzi din nou glasul lui Švejk, era, cu ani în urmă, un mezelar, îi zicea Josef Linek şi avea pe o policioară două cutii: într-una ţinea un amestec de mirodenii pentru cârnaţi; în cealaltă, avea praf contra insectelor, că aflase el că de mai multe ori calfele au muşcat din cârnaţi câte o ploşniţă sau un gândac. Cât priveşte ploşniţele, Linek zicea că au un gust foarte plăcut şi picant, ca migdalele amare care se bagă în cozonaci, dar că gândacii din mezeluri put ca o Biblie veche, îmbâcsită de mucegai. De aceea ţinea mult la curăţenie şi peste tot în atelierul lui presăra din praful acela contra insectelor. Şi aşa, într-o bună zi, când prepara cârnaţi cu sânge şi avea guturai, a apucat cutia cu praf contra insectelor şi-a turnat în tocătură de cârnaţi; de atunci, toată omenirea din Jindrichuv Hradec cumpăra cârnaţi cu sânge numai de la Linek. În dugheana lui era moarte de om. Mezelarul a fost destul de înţelept ca să-şi dea până la urmă seama că asta se trăgea de la praful acela contra insectelor şi a comandat contra ramburs lăzi întregi de praf, de bună seamă după ce, mai întâi, a avut grijă să atragă atenţia firmei de la care îl cumpăra să scrie pe lădiţe: „Mirodenii de India”. Asta a fost secretul lui şi cu el s-a dus în mormânt, dar cel mai interesant a fost că din casele celor care au cumpărat cârnaţi cu sânge de la el, s-au mutat toţi gândacii şi toate ploşniţele. De atunci, Jindrichuv Hradec se numără printre oraşele cele mai curate din toată Cehia.

— Ai isprăvit? îl întrebă teteristul Marek care, se pare că dorea să se amestece şi el în vorbă.

— Cu asta aş fi gata, răspunse Švejk, dar mai cunosc un caz la fel în Beskydy; am să vi-l povestesc însă când om porni la atac.

Teteristul Marek începu:

— Meşteşugul în arta culinară se cunoaşte mai ales în timp de război şi mai cu seamă pe front. Îmi îngădui să fac o mică comparaţie. În timp de pace am citit şi am auzit despre aşa numitele supe drese cu gheaţă, foarte îndrăgite în Germania de nord, în Danemarca şi Suedia. Dar uite că a venit războiul şi iarna asta soldaţii au avut în Carpaţi atâta supă îngheţată, că nici n-au mâncat-o; şi cu toate astea e o specialitate culinară…

— Ba, gulaşul îngheţat se poate mânca, se împotrivi plutonierul de aţă Vanek, dar nu prea multă vreme; cam o săptămână. Din pricina asta compania noastră, a noua, a părăsit poziţiile.

— Pe timp de pace, spuse cu o neobişnuită seriozitate Švejk, toată milităria se învârtea în jurul bucătăriei şi a celor mai felurite mâncări. La Budejovice am avut un oberlaitnant Zakreis; cât era ziulica de mare, numai în jurul popotei ofiţereşti îl vedeai şi, când vreun ostaş săvârşea vreo ispravă, dumnealui îl ţinea habtak şi dă-i cu gura pe el: „Mă, nătărăule, dacă se mai întâmplă o dată, apoi să ştii că din botul tău, bine bătut, fac friptură la grătar, apoi te zdrobesc în picioare, până scot din tine piure de cartofi şi abia pe urmă te mănânc. Or să curgă din tine măruntaie de gâscă cu orez şi o să arăţi ca un iepure fript, la tigaie. Aşa că vezi, fii om cumsecade dacă nu vrei ca lumea să creadă că am făcut din tine friptură cu varză.”

Continuarea expunerii şi interesanta discuţie în legătură cu folosirea listei de bucate în educarea ostaşilor înainte de război fu întreruptă de un răcnet puternic, care se auzi din odaia de sus, unde masa sărbătorească se terminase.

Dintr-un amestec haotic de glasuri se desprindea strigătul cadetului Biegler:

— Ostaşul trebuie să ştie încă din timp de pace ce anume cere războiul, iar în timp de război să nu uite ce a învăţat pe câmpul de exerciţii.

Apoi se auzi glasul gâfâit al locotenentului Dub:

— Rog să se consemneze că am fost jignit aci pentru a treia oară!

În odaia de sus se petreceau evenimente grave.

Locotenentul Dub, care nutrea, după cum se ştie, intenţia să-l facă de râs pe cadetul Biegler în faţa comandantului batalionului, fusese întâmpinat de ofiţeri cu o gălăgie asurzitoare. Rachiul cumpărat de la negustorul evreu îşi făcuse efectul.

Şi aşa strigând de-a valma, unul după altul, făcuseră aluzii la priceperea locotenentului Dub în ale echitaţiei:

— Fără maistru de călărie nu merge!

— Mustang fricos!

— Câtă vreme te-ai învârtit, frate, printre cowboys în vestul sălbatic?

— Călăreţ artistic!

Căpitanul Sagner îi turnase repede pe gât un rest din băutura blestemată şi jignitul locotenent Dub se aşeză la masă. Îşi trase un scaun vechi şi stricat şi se aşeză lângă locotenentul-major Lukáš, care îl primi cu vorbe prieteneşti:

— Am mâncat tot, amice, n-a mai rămas nimic.

Figura tristă a cadetului fusese oarecum trecută cu vederea, deşi Biegler, respectând cu sfinţenie regulamentul, trecuse pe rând pe la toţi cei din jurul mesei şi se prezentase, grav şi oficial, căpitanului Sanger şi celorlalţi ofiţeri, repetând de câteva ori la rând, deşi toţi îl vedeau şi-I cunoşteau:

— Cadetul Biegler, întors la comandamentul batalionului.

După care îşi luase un păhărel plin şi se aşezase foarte sfios lângă fereastră, aşteptând o clipă prielnică spre a se putea produce cu câte ceva din cunoştinţele sale, desprinse din manuale.

Locotenentul Dub, pe care glumele îngrozitoare făcute pe socoteala lui îl zăpăciseră de-a binelea, bătuse deodată cu degetul în masă şi, ca din senin, fără nici un chichirez, se adresase căpitanului Sagner:

— Prefectul nostru şi cu mine am spus întotdeauna: „Patriotismul, împlinirea datoriei şi uitarea de sine sunt adevăratele arme în război”. Nu fără motiv îmi amintesc de asta tocmai acum, când oştile noastre urmează, foarte curând, să treacă graniţa.

Până aici a apucat să dicteze Jaroslav Hasek „Peripeţiile bravului soldat Švejk în timpul primului război mondial”. Moartea, care l-a răpus la 3 ianuarie 1923, l-a împiedicat să desăvârşească unul din cele mai celebre şi mai citite romane care au apărut după primul război mondial.

POSTFAŢA LA CARTEA ÎNTÂI

„ÎN SPATELE FRONTULUI”

Terminând volumul I al romanului Peripeţiile bravului soldat Švejk (în spatele frontului), anunţ că urmează să apară în curând, unul după altul, două volume: Pe front şi În captivitate. Şi în aceste volume, soldaţii şi poporul vor acţiona întocmai ca în viaţa de toate zilele.

Viaţa nu este o şcoală de maniere elegante. În viaţă, fiecare se exprimă aşa cum ştie. Maestrul de ceremonii, doctor Guth, vorbeşte altfel decât cârciumarul Palivec de la „Potirul”, iar acest roman nu este un manual de maniere alese, pentru salonarzi, sau o carte educativă întru cunoaşterea expresiilor care pot fi folosite în societate. E o frescă istorică a unei anumite epoci.

Dacă o expresie mai tare, dar care e în circulaţie, se cere întrebuinţată, nu preget să o redau întocmai, aşa cum e. Perifrazarea sau înlocuirea prin puncte le consider drept cea mai stupidă falsificare. Astfel de cuvinte sunt folosite şi în Parlament.

Bine s-a spus cândva că un om bine educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii şi bădăranii ipocriţi, care în purismul lor abject nu se uită la conţinut şi se năpustesc mânioşi asupra cuvintelor izolate.

Cu ani în urmă, am citit critica unei nuvele, în care criticul era furios din pricină că autorul scrisese: „Şi-a suflat şi şi-a şters nasul”. Expresia pare a fi împotriva a ceea ce este estetic şi înălţător, în literatura care trebuie pusă la dispoziţia poporului.

Şi asta nu-i decât o mică mostră de ce fel de dobitoace se nasc sub soare.

Oamenii care se indignează de o expresie mai tare sunt nişte laşi, căci realitatea vieţii îi va surprinde nepregătiţi şi tocmai aceşti oameni slabi sunt cei mai mari duşmani ai formării caracterelor.

Dumnealor ar educa poporul ca o ceată de omuleţi hipersensibili, de masturbanţi ai falsei culturi, de tipul Sfântului Alois, despre care se povesteşte, în cartea călugărului Eustaţiu, că auzind pe unul slobozindu-şi vânturile s-a pornit pe plâns şi numai în rugăciuni şi-a putut regăsi liniştea.

Acest soi de oameni care îşi arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripţiile neruşinate de pe pereţi.

Folosind în cartea mea câteva expresii tari, am putut constata în treacăt cum se vorbeşte în realitate.

Nu-i putem cere cârciumarului Palivec să vorbească ales, ca doamna Laudova, doctorul Guth, doamna Olga Fastrova şi mulţi alţii care ar dori să facă din Republica Cehoslovacă un mare salon cu parchete, în care să se umble în frac, cu mănuşi, să se vorbească numai cu cuvinte alese şi să se cultive manierele elegante de salon, sub al căror văl tocmai filfizonii salonarzi se aruncă în braţele celor mai feroce destrăbălări şi excese.

Cu acest prilej, ţin să amintesc că Palivec, cârciumarul, trăieşte. A supravieţuit războiului, pe care l-a petrecut în temniţă, şi a rămas mereu acelaşi, aşa cum l-am cunoscut atunci când a dat peste el pacostea cu tabloul împăratului Franz Josef.

A venit să mă viziteze, după ce s-a văzut pomenit în carte, şi a cumpărat mai bine de douăzeci de fascicole din primul număr, pe care le-a împărţit cunoscuţilor, contribuind astfel la difuzarea cărţii.

S-a bucurat sincer că am scris despre dânsul şi că l-am descris ca pe un vestit „gură-spurcată”.

— Pe mine nu mă mai poate schimba nimeni, mi-a spus el. Toată viaţa mea am fost „spurcat la gură”; am vorbit pe şleau, aşa cum am gândit, şi tot aşa voi vorbi şi de aici înainte. N-o să-mi pun eu lacăt la gură din pricina vreunei vaci încălţate. Astăzi sunt celebru.

Şi într-adevăr, era tot mai conştient de propria-i valoare. Faima lui este întemeiată pe câteva expresii tari. Şi asta îi ajunge pentru mulţumirea lui sufletească; dacă i-aş fi atras atenţia, în timp ce reproduceam fidel graiul său, aşa cum l-am descris, că nu-i frumos să vorbească aşa – ceea ce bineînţeles nu era de loc în intenţia mea – fără îndoială că l-aş fi jignit pe acest om cumsecade.

Prin expresii necăutate, simplu şi cinstit, omul ăsta a exprimat, fără să fi urmărit aceasta, antipatia poporului ceh împotriva bizantinismului. Dispreţul faţă de împărat şi faţă de expresiile alese îl avea în sânge.

Otto Katz trăieşte şi el. Este o figură reală de preot militar. După instaurarea republicii, şi-a atârnat sabia în cui, a părăsit biserica, şi astăzi este procurist al unei fabrici de bronz şi vopsea din Cehia de nord. Mi-a scris o scrisoare lungă, în care mă ameninţă că se va răfui cu mine. O gazetă nemţească a reprodus în traducere un capitol în care este înfăţişat aşa cum arăta în realitate. L-am vizitat deci şi toate s-au sfârşit cu bine. Pe la orele două noaptea, nu se mai putea ţine pe picioare. În schimb predica şi zicea:

— Eu sunt Otto Katz, preot militar, căpăţânoşilor!

Oamenii de teapa răposatului Bretschneider, detectiv din vechea Austrie, mişună şi astăzi, destui de mulţi, prin republică şi trag cu urechea la ce vorbeşte lumea.

Nu ştiu dacă în această carte voi izbuti să redau ceea ce am vrut. Faptul că am auzit pe unii oameni, tratându-se reciproc cu: „Eşti prost ca Švejk”, mărturiseşte oarecum contrariul. Dar chiar dacă cuvântul Švejk va deveni o nouă înjurătură în cununa înfloritoare a ocarei, trebuie să mă mulţumesc şi cu această contribuţie la îmbogăţirea limbii cehe.

JAROSLAV HASEK.

Notă: La corectare au fost înlocuite expresiile din perioada interbelică (întâiu, desparte, etc.), iar pentru cele două pagini lipsă şi fragmentele inteligibile s-a folosit ediţia din 1972, după care s-a adaptat şi ortografia.

Lectură plăcută!

SFÂRŞIT

1 Franz Ferdinand (1863-1914), arhiduce, nepotul Iui Franz Josef. Uciderea lui la Sarajevo la 28 iunie 1914 a constituit pretext pentru declanşarea primului război mondial.

2 „La Potirul”.

3 Numele unei închisori din Praga.

4 Parc în Preaga.

5 Membru al partidului naţional liberal.

6 Cîntec al panslaviştilor cehi.

7 Ţine-ţi gura şi făţi slujba mai departe. (germ.)

8 Bine-aţi venit (srb.).

9 Apt (germ.).

10 General austriac, care în 1848 a înăbuşit mişcările revoluţionare din Praga şi Viena.

11 Unii scriitori întrebuinţează expresia „îl rod remuşcările”. Nu mi se pare expresia cea mai nimerită. Şi tigrul mănîncă oamenii şi nu-i roade (n.a.).

12 Registru de arestaţi (germ.).

13 Trăiasca! Jos sîrbii! (germ.)

14 Întregul popor ceh este o bandă de simulanţi (germ.).

15 Stînga împrejur! (germ.)

16 Într-adevăr, originală frunză de smochin (germ.).

17 Eşti un simulant! (germ.)

18 La arest cu ticălosul ăsta, imediat! (germ.)

19 Josef Vaclav Radecky (1766-1858), feldmareşalul austriac de origine cehă, învingătorul lui Carol Albert în bătălia de Ia Novara (1849).

20 Cîine blestemat, făptură scîrboasă, vită nefericită (germ.).

21 Rupeţi rîndurile! (Germ.)

22 Oraş în Cehoslovacia, renumită staţiune balneo-climatică

23 Dumnezeu să pedepsească Anglia! (Germ.)

24 Cu forţe unite (lat.).

25 Pentru Dumnezeu, împărat şi patrie! (Germ.)

26 Dumnezeu să te ocrotească! (Germ.)

27 Un bleg (germ.).

28 Ei, drăcie! (germ.)

29 Nespălatul îşi închipuie că o să-l luăm drept idiot sadea. (germ.)

30 Cerescule Doamne! (germ.)

31 La ochi! Foc! (Germ.)

32 Să fie păzit şi ţinut cu străşnicie sub observaţie! (Germ.)

33 Şeful de cameră (germ.).

34 Iată, slujba s-a terminat (lat.), formula de încheiere a liturghiei catolice.

35 Drepţi! (Germ.)

36 Joc cu briceagul, obişnuit în închisori.

37 Ah, da, la liniştea sufletaescă, foarte bine (germ.)

38 Foarte bine, nu-i aşa, domnii mei? (germ.)

39 Regulamentul interior (în limba germană, stîlcit).

40 Francois de Sales (1567-1622), episcop de Geneva, predicator şi scriitor.

41 Treizeci la sută din oamenii închişi în arestul garnizoanei au rămas acolo tot timpul războiului fără să fi fost măcar o dată interogaţi (n.a.).

42 Koniglich und Kaiserlich Militargericht – Tribunalul militar chezaro-crăiesc (germ.).

43 Dans popular ceh.

44 Acesta era un mijloc destul de verificat de a ajunge la spital. Mirosul de petrol, care rămîne însă în umflătură, trădează, benzina e mai bună pentru că se volatilizează mai repede. Mai tîrziu, amatorii îşi injectau eter cu benzină, iar în ultima vreme au descoperit alte mijloace mai perfecţionate. (n.a.)

45 Cu respect. vă raportăm. domnule. feldkurat, am adus un. plic. şi un ostaş! (Germ.)

46 „Domnul fie cu voi. şi cu duhul tău” (lat.).

47 Scuză-mă, scumpe camarad, eşti un tîmpit, şi pot să cînt ce mă taie capul (germ.).

48 Cu respect raportez, domnule colonel, că sînt beat. (germ.)

49 Mai întîi a fost epoca de aur, care, neavînd nevoie de judecător. (primul vers sin Metamorfoyele lui Ovidiu)

50 Eu pot să plătesc (germ.).

51 Rachiu de ienupăr.

52 Vişinată.

53 Cenzurat Lagărul de concentrare chezaro-crăiesc Steinhof (germ.).

54 Membri ai legiunilor cehe care au luptat împotriva austriecilor.

55 Sfînta fecioară Maria, Maica Domnului, îndură-te de noi (germ.).

56 Pe loc repaus! (Germ.)

57 Pentru rugăciune! (Germ.)

58 Imnul austriac.

59 E într-adevăr îngrozitor, domnule feldkurat, poporul e destrăbălat (germ.).

60 Mai presus de orice (lat.)

61 Joc de cărţi.

62 Dragă Heinrich! Bărbatul meu mă urmăreşte. Trebuie neapărat să rămîn cîteva zile la tine. Ordonanţa ta e un mare dobitoc. Sînt nenorocită. A ta, Katy (germ.).

63 Înghiţi-l-ar dracu. Cu criminalii ăştia, o termin eu repede (germ.).

64 Ieşi afară, porcule! (Germ.)

65 Întîrzierea a fost, de fapt, mult mai mare, de cîteva ore.

66 Insigna lui Franz Josef.

67 Nu pricep, prietene (magh.).

68 Mulţumesc frumos (magh.).

69 Trei copii, şi nimic de mîncare, să trăoeşti! (magh.)

70 Că n-aţi plecat (incorect în germ.)

71 Ce înseamnă cuvîntul (germ.)

72 Drăguţ înseamnă cam aşa ceva: domnule plutonier (germ.).

73.la Comandamentul militar al gării, pe toţi nespălaţii, ca pe nişte cîini turbaţi (incorect în germ.).

74 Cum lipseşti trei minute, nu mai auzi decît. (germ.).

75 Asta e o curvă, nu vrea să se culce cu mine (germ.).

76 Anabasis-Expediţia în interior, titlul unei lucrări a Iui Xenofon (430- 359), în care vorbeşte de retragerea celor 10.000.

77 Suspectat de spionaj (germ.).

78 Vă raportez supus că ofiţerul inamic va fi înaintat astăzi către comandamentul de plasă Pisek (germ.).

79 La Motanul.

80 Post de observaţie (germ.).

81 Scutit de taxe poştale, oficial (germ.)

82 Şefule, unde-i răspunsul la circulara Nr.(germ.)

83 Vă felicit, domnule şef de post (germ.).

84 Compania de mitraliere (germ.)

85 La acestea trebuie să adaug că Kontuszowka rusească. (germ.) Kontuszowka – varietate de rachiu.

86 In legătură cu raportul nr. vă aduc la cunoştinţă. (germ.).

87 Beat mort (germ.)

88 Raport (germ.).

89 Să ne pupe-n cur cu tot războiul lor (germ.).

90 Imediat ce înălţimea-sa se apropie de fortăreaţă, tunurile de pe toate bastioanele şi întăriturile trebuie să tragă salve de salut, iar comandantul urmează să-l întîmpine ieşindu-i înainte călare, cu sabia în mînă (germ.).

91 În timp ce comnadantul dă onorul, tunurile vor mai trage o salvă de salut, care va fi repetatp pentru a treia oară cînd înălţimea-sa va descăleca (grem.)

92 Raportul pe regiment (germ.).

93 Arestul regimentului (germ.).

94 Condică de bolnai (germ.)

95 Inapt pentru front (germ.)

96 Comportarea faţă de elevii care trebuie să mai repete un an (germ.).

97 Evidenţa rezerviştilor (germ.).

98 Unde viers auzi opreşte-ţi pasul fără teamă. Omul rău nu cîntă! (Germ.)

99 Ei drăcie! Ce cauţi aici, civilule? (Germ.)

100 Trageri de cîmp (germ.)

101 Opt cai sau patruzeci şi opt de soldaţi (germ.).

102 Bandă de ticăloşi (germ.)

103 Cehi (germ.).

104 O pereche de palme (germ.)

105 Culcat (germ.).

106 Stînga-mprejur (germ.)

107 Stegar (germ.).

108 Muştruială sau educaţie (germ.)

109 Detenţiune aspră (germ.).

110 Ei, ce atîtea poveşti pentru un soldat, oricum, tot trebuie să crape (germ.)

111 Limba etruscă (germ.)

112 Aplicarea măsurilor cu privire la raporturile dintre ostaşii de acelaşi grad (germ.).

113 Festin cu prilejul tăierii porcului (germ.).

114 Capul la dreapta (germ.).

115 Capul la stînga (germ.)

116 Omule! (Germ.)

117 Ocroteşte-l, Doamne, pe împăratul nostru. (germ ).

118 Prinţul Eugen, nobilul cavaler (germ.).

119 Şcoala de subofiţeri (germ.)

120 Salut (ceha)

121 Comandantul de escortă (germ.)

122 Fortăreaţă (germ.)

123 Cînd am să viu, cînd am să viu, Cînd am să mă reîntorc (germ.).

124 Şi tu, comoara mea, rămîi aici. (germ.).

125 Orizontul ţăranilor.

126 Viaţa rurală.

127 Ce mai e nou? E gata cina? (Germ.)

128 Judecătorie districtuală (germ.)

129 Instrucţie individuală (germ.).

130 Luptă (germ.).

131 Post de ajutor (germ.).

132 Garda castelului (germ.).

133 „Victorie şi răzbunare”, „Doamne, pedepseşte Anglia”, „Austriacul are o patrie. El o iubeşte şi are de ce să lupte pentru patria sa” (germ.).

134 E dezgustător (germ.)

135 Dezgustător, cu adevărat dezgustător! (germ.)

136 Trage după (germ.)

137 Uberschwung – centiron (germ.)

138 Domnule, domnule, domnule primar (magh.)

139 Fetele, fetele, fetele din sat (magh.).

140 Muntele Alb (cehă).

141 Nu înţeleg. (magh.)

142 Înţelegeţi nemţeşte?

— Puţin.

— Atunci, spune-i doamnei că vreau să-i vorbesc, spune-i că are o scrisoare de la un domn (germ.).

143 Doamna a spus că nu are timp, că dacă e ceva să-mi spuneţi mie (incorect în germ.).

144 Atunci, dă-i doamnei scrisoarea, dar ţine-ţi gura (incorect în germ.).

145 Eu aştept răspunsul aici, în antreu (incorect în germ.)

146 Înjurătură ungurească.

147 Ce înseamnă asta, unde-i ticălosul care a adus scrisoarea? (Germ.)

148 Scriitor clasic ceh (1853-1912).

149 Încetaţi focul! (germ.)

150 Rezistaţi (germ.).

151 Ves – păduche; vesak – cuier; vsivak – păduchios.

152 Femininul, golan cu carte de eşti, este ten fes prin urmare masculinul este ta fesak. Ne cunoaştem noi marfa! (germ.)

153 Dumneyeu să-i ocrotească pe unguri (magh.)

154 Spor (germ.)

155 Teteristule (germ.)

156 Cercetări asupra istoriei dezvoltării moralei sexelor (germ.).

157 Ce se întîmplă? (germ.)

158 Să trăiţi, fraţilor ruşi, noi sîntem fraţii cehi, nu sîntem austrieci (rus.)

159 Locuitori din regiunea Sileziei.

160 Cînd oamenii se despart îşi spun,la revedere” (germ.).

161 Mînuirea armei (germ.)

162 Gloanţe oarbe (germ.).

163 Exerciţiu de noapte (germ.).

164 Şcoala de teterişti (germ.)

165 Avangarda (germ.).

166 Patrule de recunoaştere (germ ).

167 Împuşcătură în mînă (germ.)

168 Locotenent-colonel (germ.)

169 Registrul de aprovizionare a companiei (germ.)

170 Atac (germ.)

171 Nu bateţi! Intră! (germ.)

172 Soldă (germ.).

173 Subzistenţă (germ )

174 Fuga marş, pas alergător (germ.).

175 Da, încă o dată (germ. incorect)

176 Vă rog să mă credeţi, am avut parte de puţine lucruri în viaţa mea pînă acum. Mă mir de întrebarea asta (germ.).

177 Într-o jumătate de an îmi dau examenul de stat şi-mi iau titlul de doctor (germ.)

178 Apăreţi vă rog în volume frumos prezentate (germ.)

179 În această stare a obţinut invitaţia şi s-a dus la ea (germ.).

180 Suspect din punct de vedere politic (germ.)

181 Aşadar, ce se aude? (germ.).

182 Reţea de sîrmă ghimpată (germ.).

183 Iar o convorbire, dracu s-o ia! (germ.).

184 Felddienst – serviciu militar de campanie.

185 Locţiitor provizoriu al comandantului de companie (germ.).

186 Exerciţii în vederea plecării (germ.).

187 Cerneală (germ.).

188 Neexecutare de ordin (germ.)

189 Probabil murdărie de pisică, domnule colonel (germ.)

190 Exerciţii de tragere în cîmp (germ.)

191 Înşiruire de cuvinte fără legătură între ele şi fără de nici un înţeles.

192 Comnadanţii de plutoane (germ.)

193 Trupă (germ.)

194 Repaus (germ.).

195 Dracu să-l pieptene (germ.).

196 Şi sîrbii să înţeleagă că noi, austriecii, sîntem învingători, învingător (germ.).

197 Baioneta la armă (germ.)

198 Adăpostiţi-vă toţi, adăpostiţi-vă! (germ.).

199 Unde-i postul de comandă al batalionului? (germ.)

200 Înapoi, înapoi cu toţii! (germ.)

201 Direcţia Mulda, unul cîte unul, retragerea! (germ.)

202 Noapte bună! Noapte bună!

Pe la case se adună Lin se apropie ziua de asfinţit, Mîinile vrednice truda au sfîrşit.

Pînă zorii se răzbună, Nopate bună! Nopate bună! (germ.)

203 Tacă-ţi fleanca, nefericitule! (germ.)

204 Păcatele părinţilor (germ.).

205 Domnule căpitan, cu respect vă raportez, Doamne Isuse şi Maică Precistă! Nu se potriveşte de loc! (germ.).

206 Pe companii, spre magazia de aprovizionare nr. 6 (germ.).

207 Caporalul de serviciu (germ.).

208 La ordin, domnule locotenent-major (germ.).

209 Glonte în burtă (germ.)

210 Glonte în cap (germ.)

211 Post de prim ajutor (germ.)

212 Prinţ Eugen, nobil cavaler, Vru-mpăratului din nou s-aducă Oraş-cetatea-i Băligrad.

Porunci dădu un pod s-aruce Peste care să irumpă Cu armata în oraş (germ.)

213 Iar cînd podul fu durat, Pe dată s-a şi terminat A Dunării trecere Tabăra la Semlin fu-aşezată Pe toi sîrbii ca să-i bată. (germ.).

214 Graf Radeckz, paloş ce nu se frînge, Jură împăratului pe vrăjmaş a-l strînge Din Lombardia felonă.

Şi cînd în cea Veronă Multe trupe se adunară Se simţi stăpîn pe ţară. (germ ).

215 Nu e voie! Nu e voie! Comisia militară nu e voie! (magh.).

216 Toate convorbirile între ofiţeri au loc, bineînţeles, în limba germană (n.a.)

217 Ziua cînd perfida Rusie se va prăbuşi, va fi o zi salvatoare pentru monarhia noastră (germ.)

218 Om de stat englez (1862-1933), ministru al afacerilor externe între 1905 şi 1916.

219 Udo Kraft: Selbsterziehung zum Tod fur Kaiser, C. F. Amelang's Verlag, Leipzig (n.a.).

220 Focul de artilerie (germ.).

221 Sîrma ghimpată, bunătatea asta de băiat (germ.).

222 Sau „şaizeci şi şase”, joc de cărţi vienez.

223 Pe ei! În numele Domnului, pe ei! (germ.).

224 Fiţi viteji, voi fraţi eroi, Daţi duşmanul înapoi, Fîlfîie steagul împăratului. (germ.).

225 Drepţi, adunătură de porci! (germ.).

226 Pentru onor la dreapta (germ.).

227 Pentru Dumnezeu şi Kaiser (germ.)

228 Pute ca o altă aia. trebuie să aibă pantalonii plini (germ.).

229 Spuneţi vitezei mele armate că şi-a înălţat în sufletul meu un nepieritor monument de dragoste şi recunoştinţă (germ.).

230 Un bărbat ca dumneavoastră, domnule colonel, e mai folositor decît un netrebnic de locotenent-major (germ.)

231 Sanitar! Sanitar (germ.)

232 Rîs şi cîntec, Ulciorul şi ştiinţa, Basme şi parabole (germ.).

233 Convorbirea între căpitanul Sagner şi locotenentul-major Lukas avea loc în limba cehă (n.a.).

234 Cum te simţi? (germ.)

235 Foarte bine. O pătură. (germ.)

236 Eroii noştri în Italia, de la Vincenza pînă la Custozza, sau. (germ.)

237 Sîngele şi viaţa pentru Habsburgi! Pentru o Austrie indivizibilă, unită, mare! (germ.)

238 Vitejii noştri ostaşi. (germ.).

239 Rupeţi rîndurile (germ.).

240 La ora opt şi jumătate alarma, vizitarea latrinei şi apoi culcarea (germ.)

241 Care va să zică, la ora opt şi jumătate aşezarea pe vine şi după o jumătate de oră culcarea. E absolut suficient (germ.).

242 Pe rînd (germ.).

— Ceh sau german?

— Ceh, raportez supus, domnule general-maior (germ.)

244 Bine (pol.)

245 Ţine-ţi gura (în ceha amestecată cu poloneză)

246 Cronicarul batalionului (germ.).

247 Pe grupe, sub conducerea comandantului de grupă (germ.).

248 Încetarea! Sculaţi! Drepţi! Pentru onor, la dreapta! (germ.).

249 Pe loc repaus, continuaţi! (germ.)

250 Cu respect vă raportez, domnule general-maior, că individul e tîmpit şi cunoscut ca idiot, un dobitoc căruia i-a mers vestea (germ.).

251 Se poate, domnule locotenent? (germ.).

252 Nu, staţi liniştiţi, staţi liniştiţi, continuaţi! (germ.)

253 Ştiţi doar ce cred. Rupeţi rîndurile! (germ.)

254 Grupa întîi, drepţi! Pe două rînduri. Grupa a doua. (germ.)

255 La loc comanda! (germ.)

256 Va să zică zece galbeni: cinci pentru găină, şi cinci pentru ochi (germ.).

257 Salutare, prietene (magh.).

258 Oraşul Isatarcsa (magh.).

259 Caporal (germ.).

260 Şef de patrulă (germ.).

261 Comandant de tun (germ.)

262 Batalion cu efectivul complet (germ.).

263 Oraş din Tracia, aici în anul 42 î.e.n. Antonius şi Octavianus au învins pe Brutus şi Casius. Expresia are sensul de „Va veni ceasul răzbunării.”

264 Artificier-şef (germ.).

265 Ţine pasul! (germ.)

266 Pasul mic! (germ.).

267 Întinde pasul! Schimbă pasul! Fără pas! (germ).

268 La picior! La umăr! La picior! La umăr! (germ.).

269 Gura ţevii (germ.)

270 Descoperiţi! (germ.).

271 Suspect politiceşte. A se ţine sub supraveghere! (germ).

272 Fieraru (cehă).

273 Toate numele sînt pronunţate într-un argou ceh.

274 Parola (germ.)

275 Consemnul (germ ).

276 Fugi de te cacă (germ.).

277 Comandantul gărzii (germ.).

278 Binecuvântează, Doamne, pe rege (magh.).

279 Trăiască! (magh.).

280 Trăiască! Trăiască regimentul 14! (magh.).

281 „La popasul”

282 Am şi rachiu, stimate domnule soldat (germ.).

283 Numai de bine (lat.)

284 Reţeaua de sîrmă ghimpată (germ.).

285 Trăiască comandantul batalionului nostru! (Germ.).

286 Prezent! (Germ.).

287 Mîncare de mazăre uscată.

288 Daţi-mi doi guldeni de fiecare porc (ucr.).

289 Eroilor de la trecătoarea Lupka (germ.).

290 Stejar = dub în limba cehă.

291 Nu-i voie! (germ.).

292 Intră! (germ.).

293 Fel de mîncare compus din brînză de vaci cu smîntînă, unt şi verdeaţă.

294 Ţeava puştii.

295 Arma (incorect în germ.)

296 Eu nu ştiu ce poate să însemne (germ.).

297 Pisici militare imperiale şi regale, pentru magazii (germ.).

298 Exact, Praga, nr. 16, Iosef Bozetech? (germ.).

299 O, bradule! O, bradule!

Ce frumoase sînt frunzele tale! (germ.)

300 Lasă asta (germ.).

301 Bani de tutun (germ.).

302 Apt pentru front (germ.).

303 Într-o clipă sînt gata, domnule locotenent! (germ.).

304 Ce strică stomacul în timp de război (germ.)