I – Traversând Ungaria.

În sfârşit, veni şi clipa când fură înghesuiţi în vagoane; câte patruzeci şi doi de oameni la opt cai. Dat fiind că puteau să doarmă în picioare, caii călătoreau, desigur, mai comod decât trupa. Dar ăsta era un amănunt de care nu se sinchisea nimeni!… Trenul militar ducea un nou transport de oameni spre abatoarele din Galiţia.

Şi totuşi, fiinţele acestea simţiră parcă o oarecare uşurare în clipa când trenul se puse în mişcare; era cel puţin un lucru sigur, în timp ce înainte vreme fuseseră chinuite de nesiguranţă, de panică, întrebându-se mereu dacă plecarea se va întâmpla chiar în ziua aceea, a doua zi sau abia a treia zi. Unii încercaseră sentimentul condamnaţilor la moarte care aşteaptă înfricoşaţi venirea călăului spre a-i duce la locul de execuţie. Apoi se lăsase o linişte, ca după un greu impas.

De aceea, la plecarea trenului, un ostaş strigase din vagon ca ieşit din minţi:

— Plecăm, plecăm!

Din care se vede că plutonierul de administraţie Vanek avusese dreptate când îi spusese lui Švejk că nu-i nici o grabă.

Până să se vadă îmbarcaţi în vagoane, mai trecuseră, într-adevăr, câte va zile în care timp nu se vorbise decât de conserve, ceea ce-l făcuse pe încercatul Vanek să declare ritos că asta-i vorbărie goală: „De unde şi până unde conserve? Mai degrabă o liturghie cum s-a făcut la compania de marş dinaintea noastră. Dacă se dau conserve, nu se mai face slujbă. Şi viceversa, slujba înlocuieşte conservele.”

Aşa se face că în locul conservelor de gulaş îşi făcu apariţia oberfeldkuratul Ibl, care răpuse trei iepuri dintr-un foc, oficiind simultan pentru trei companii. Două primiră binecuvântarea pentru Serbia şi una pentru Rusia.

Cu acest prilej, sfinţia-sa rosti o cuvântare plină de însufleţire, pe care o şterpelise din calendarele militare. Cuvântarea fusese atât de mişcătoare, încât la intrarea trenului în Moson, Švejk, care se afla împreună cu Vanek în vagonul unde fusese improvizată cancelaria companiei, îşi aminti de ea şi-i spuse plutonierului de faţă:

— O să fie o adevărată plăcere, vorba feldkuratului, să auzi pe câmpul de bătălie, atunci când ziua se va îngemăna cu noaptea, iar soarele cu razele-i aurii va scăpăta în spatele munţilor – cum spunea el – ultima suflare a muribunzilor, nechezatul cailor în agonie, gemetele răniţilor şi blestemele populaţiei văzându-şi casele în flăcări. Grozav îmi place mie când oamenii se prostesc la pătrat.

Vanek încuviinţă, dând din cap:

— A fost teribil de mişcător.

— Frumos şi instructiv, reluă Švejk. Am băgat şi eu de seamă şi, dacă m-oi întoarce din război, am s-o povestesc la „Potirul”. În timp ce ne vorbea, domnul feldkurat se răscrăcărase aşa de frumos, că mi-era teamă să nu-i alunece ţurloiul şi să nu se prăbuşească cumva peste altarul de campanie, să-şi spargă scăfârlia de artofor. Ne dădea pilde atât de înălţătoare din istoria armatei noastre, de pe vremea lui Radecky; rumeneala amurgului se împreună cu flăcările care se ridicau din hambarele aprinse pe câmpul de bătălie; vorbea, de parcă fusese pe acolo şi văzuse cu ochii lui.

În aceeaşi zi, oberfeldkuratul Ibl se şi afla la Viena, unde povestea altui batalion de marş aceeaşi istorie înduioşătoare, de care amintise Švejk şi care îi plăcuse atât de mult, încât o numise prostie la pătrat.

— Iubiţi ostaşi, spunea feldkuratul Ibl, luaţi aminte, închipuiţi-vă că suntem la paşopt când, la Custozza, după o luptă crâncenă care a durat zece ani, regele Italiei, Albert, a trebuit să părăsească câmpul însângerat în faţa părintelui ostaşilor noştri, mareşalul Radecky, care la optzeci şi patru de ani a cucerit o victorie atât de măreaţă. Gândiţi-vă, dragi ostaşi! Pe o înălţime din faţa Custozzei cucerite s-a oprit venerabilul conducător de oşti, înconjurat de credincioşii lui comandanţi… Toţi cei din juru-i sunt pătrunşi de măreţia clipei, căci, dragi ostaşi, nu departe, în faţa feldmareşalului, un ostaş se luptă cu moartea. Cu mâinile şi picioarele semănate pe câmpul de onoare, stegarul regimentului Hrt, rănit fiind, simte aţintite asupră-i privirile mareşalului Radecky. Rănit de moarte, chinuit de durere, bravul ostaş mai strânge cu entuziasm în mâna dreaptă, aproape încremenită, medalia de aur. Văzând chipul înălţător al mareşalului, inima îi zvâcneşte cu putere, în trupu-i înţepenit reînvie ultimele rămăşiţe de vlagă şi printr-o sforţare supraomenească muribundul încearcă să se târască întru întâmpinarea mareşalului: „Pe loc repaus, bravul meu ostaş”, i se adresează mareşalul care, descălecând, îi întinde mâna. „Iertaţi-mă, domnule mareşal, spune muribundul, mi-am pierdut amândouă mâinile. Dar v-aş ruga un singur lucru: spuneţi-mi adevărul adevărat, am câştigat bătălia?” „Am câştigat, camarade, îi răspunde cu bunăvoinţă feldmareşalul. Păcat că bucuria ţi-e tulburată de durerea rănilor.” „Ce-i drept, înălţimea-ta, cu mine s-a sfârşit”, încuviinţează cu glasul stins ostaşul, zâmbind măgulit. „Ţi-e sete?” îl întreabă Radecky. „A fost o zi dogorâtoare, domnule mareşal, peste treizeci de grade.” Auzind asta, Radecky ia bidonul de la aghiotant şi-l întinde muribundului, care trage o duşcă zdravănă. „Bogdaproste, de o mie de ori”, strigă el încercând din răsputeri să sărute mâna comandantului său. „De când eşti în armată?” îl întreabă mareşalul. „De mai bine de patruzeci de ani, domnule mareşal! La Aspern am cucerit medalia de aur. Am fost şi la Lipsca; am căpătat şi crucea de război; de cinci ori am fost rănit de moarte; da acum s-a isprăvit cu mine. E o mare cinste şi fericire că am apucat ziua de azi! Nu-mi pasă de moarte, dacă am cucerit o victorie atât de strălucită şi împăratul şi-a redobândit pământurile.” În clipa asta, dragi ostaşi, din tabără se aud înălţătoarele cuvinte ale imnului nostru „Ia-ne, Doamne, sub paza ta!” Ele acoperă puternic şi plin de măreţie câmpul de bătaie. Ostaşul căzut, care îşi ia rămas bun de la viaţă, mai încearcă o dată să se ridice. „Trăiască Austria! strigă el cu însufleţire. Slavă ei! Cântaţi mereu acest cântec minunat! Slavă comandantului nostru! Trăiască armata!” Muribundul se mai apleacă o dată spre dreapta mareşalului, pe care o sărută, apoi se lasă uşor la pământ şi, în tăcere, nobilul său suflet se înalţă la cer. Conducătorul de oşti stă cu capul descoperit în faţa trupului neînsufleţit al unuia din cei mai viteji ostaşi. „Un sfârşit minunat, în adevăr de invidiat”, spune mişcat mareşalul, cuprinzându-şi faţa în palme. Dragi ostaşi, vă doresc tuturora să aveţi parte de un sfârşit atât de frumos.

Aşa încât, aducându-şi aminte de această cuvântare a oberfeldkuratului Ibl, Švejk era într-adevăr îndreptăţit să-l numească vită încălţată, fără a-l ponegri câtuşi de puţin.

După asta, Švejk începu să sporovăiască despre faimoasele ordine care le fuseseră citite înainte de îmbarcare: un ordin pe armată semnat de Franz Josef şi un al doilea iscălit de arhiducele Ferdinand Josef, comandantul suprem al armatelor de pe frontul răsăritean. în amândouă era vorba de evenimentele petrecute în ziua de 3 aprilie 1915, la trecătoarea Dukla, când două batalioane din regimentul 28, cu ofiţeri cu tot, au trecut de partea ruşilor în sunetele fanfarei regimentului.

Amândouă fuseseră citite cu glasul tremurând şi sunau aşa: „Ordin pe armată din 17 aprilie 1915:

Adânc îndurerat ordon ca, pentru laşitate şi trădare în faţa inamicului, regimentul de infanterie chezaro-crăiesc nr. 28 să fie şters din controalele armatei. Drapelul regimentului va fi luat şi predat Muzeului Militar. Începând de astăzi, acest regiment care, cu moralul otrăvit încă din patrie, a plecat pe front pentru a săvârşi actul de înaltă trădare încetează să mai existe.

Franz Josef I”

Ordinul pe armată al arhiducelui Ferdinand Josef: „Trupele cehe n-au fost la înălţime în timpul campaniei, şi mai ales în ultimele lupte. Trebuind să apere poziţii bine întărite şi pe care se aflau stabilite de mai multă vreme, ele au fost mai prejos de orice aşteptări, fapt de care inamicul a profitat pentru a restabili relaţii şi legături cu elemente josnice din rândurile acestor trupe.

După care duşmanul, sprijinit de aceşti trădători, şi-a îndreptat atacurile împotriva poziţiilor ocupate de aceste trupe.

De mai multe ori duşmanul a izbutit să ia prin surprindere unităţile noastre şi, aproape fără să întâmpine rezistenţă, a pătruns în liniile noastre şi a capturat un mare număr de apărători.

Ruşine, de o mie de ori ruşine şi dispreţ acestor mizerabili fără onoare care s-au făcut vinovaţi de trădarea împăratului şi a imperiului, pătând astfel nu numai onoarea drapelelor glorioasei noastre armate, ci şi pe aceea a naţiunii căreia îi aparţin.

Mai devreme sau mai târziu, glonţul sau ştreangul călăului îi va ajunge.

Datoria oricărui soldat ceh care şi-a păstrat simţul onoarei este să divulge comandantului său pe ticăloşii aţâţători şi trădători care se află printre ei.

Cel care nu va proceda aşa se va dovedi el însuşi un trădător şi un ticălos.

Prezentul ordin va fi citit în faţa tuturor soldaţilor din regimentele cehe.

Prin decizia monarhului nostru, regimentul chezaro-crăiesc nr. 28 se şterge din controalele armatei, iar toţi prizonierii, fugari din regiment, vor plăti cu sânge crima gravă de care s-au făcut vinovaţi.

Arhiduce Josef Ferdinand”

— Ni l-au citit cam târzior, îi spuse Švejk lui Vanek. Mă mir că ni l-au citit abia acum, că doar majestatea-sa împăratul a dat „befelul” încă la 17 aprilie. S-ar părea că au avut motive să nu dea să ni-l citească imediat. Dacă eu aş fi împărat, n-aş îngădui, Doamne fereşte, asemenea amânări. Dacă dau „befelul” la 17 aprilie, apoi, tune-fulgere-trăsnească, musai să fie citit tot la şaptesprezece aprilie în toate regimentele.

De partea cealaltă a vagonului, în faţa lui Vanek, stătea bucătarul oculist de la popota ofiţerească şi scria ceva. În spatele lui erau ordonanţa locotenentului Lukáš, bărbosul uriaş Baloun, şi telefonistul ataşat pe lângă compania a 11-a de marş, Chodounsky. Baloun mesteca un coltuc de pâine cazonă şi-i spunea înspăimântat telefonistului Chodounsky că el n-are nici o vină că în învălmăşeala îmbarcării nu izbutise să răzbească până la vagonul comandamentului, unde se afla locotenentul lui.

Chodounsky căuta să-l sperie şi mai tare, spunându-i că o făcuse lată rău şi că s-ar putea alege cu plutonul de execuţie.

— Of, de s-ar sfârşi o dată cu chinul ăsta, se tânguia Baloun. Am mai păţit-o eu o dată în timpul manevrelor de la Votice, când era cât pe ce să mă curăţ. Eram aşa de înfometaţi şi morţi de sete, că nu mai puteam şi, când a venit la noi aghiotantul batalionului, am strigat: „Daţi-ne apă şi pâine!” Dumnealui a întors calul către mine şi mi-a spus că dacă lucrul s-ar fi întâmplat în timp de război, ar fi trebuit să fiu scos din rânduri şi împuşcat: „Da acum, zicea el, ai să faci cunoştinţă cu arestul comenduirii; am avut însă noroc pentru că în timp ce călărea spre comandament, unde se ducea să anunţe cazul, calul s-a speriat, dumnealui a căzut şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi-a rupt gâtul”.

Baloun oftă din greu şi se înecă tot înfulecând la pâine; când îşi reveni, se uită cu jind la cei doi saci ai locotenentului Lukáš, pe care îi avea în pază.

— Ehei, ce de-a mai conserve de ficat şi salam unguresc au ridicat domnii ofiţeri, urmă el cu obidă. Uite aşa o bucată!

Şi sorbea din ochi pachetele locotenentului, ca un câine hămesit la uşa unei mezelării.

— N-ar strica, spuse Chodounsky, dacă ne-ar aştepta barem o masă bună. La începutul războiului, când ne îndreptam spre Serbia, peste tot eram ospătaţi şi crăpăm până nu mai puteam. Tăiam din pulpişoarele de gâscă bucăţelele cele mai bune şi jucam cu ele ţintar pe tablete de şocolată. La Osek, în Croaţia, doi domni ne-au adus în vagon un cazan mare cu fripturi de iepure, ca din partea veteranilor; dar, ghiftuiţi cum eram, ni s-a făcut greaţă şi le-am răsturnat cazanul în cap. Tot drumul am borât. Caporalul Matejka, din vagonul nostru, se îndopase aşa de rău că, până nu i-am aşezat o scândură pe burtă şi n-am ţopăit pe el ca la cramă, nu s-a uşurat; ţâşnea din el şi pe sus şi pe jos. Când am trecut prin Ungaria, la fiecare staţie ni se aruncau în vagoane găini fripte. Dar nu mâncam din ele decât creierii. La Kaposfalva, ungurii ne-au bombardat cu hălci întregi de porc fript. Un camarad s-a ales cu un cap de porc în scăfârlie şi s-a mâniat aşa de rău, că a început să gonească donatorul peste şine, cu centironul în mână. În schimb, în Bosnia nici măcar apă n-am căpătat. Dar până în Bosnia, cu toate că era interzis, am avut tot felul de rachiuri, după pofta inimii. Cât despre vin, curgea gârlă. Mi-aduc aminte că într-o staţie, un cârd de cuconiţe şi domnişoare a venit să ne cinstească cu bere şi noi ne-am pişat în ea! Să le fi văzut cum fugeau! Cât a ţinut drumul, toţi am fost afumaţi; eu nu mai ştiam barem nici care-i asul de pică. Dar când ni-era lumea mai dragă, hodoronc-tronc, pe nepusă masă, ne ajunge un ordin; ne-apucasem să isprăvim jocul de cărţi şi a trebuit să coborâm cu toţii din vagoane. Un nenorocit de caporal, am şi uitat cum îi zice, zbiera la oameni să cânte: „Und die Serben mussen sehen, dass wir Osterreicher Sieger, Sieger sind” 196. Dar careva din spate i-a altoit un picior că s-a prăvălit pe şine. Apoi a zbierat să aşezăm armele în piramidă şi imediat trenul, golit, a făcut cale întoarsă în direcţia din care venise; şi cum era de aşteptat, în zăpăceala aceea, a plecat cu hrana noastră pe două zile. Şi cum să-ţi spun, la o distanţă cât de-aici până la copacii de colo, au şi început să şuiere şrapnelele. Comandantul batalionului a venit în grabă şi a adunat pe toţi ofiţerii la o consfătuire, după care a apărut locotenentul Macek, ceh get-beget, dar care nu vorbea decât nemţeşte. Era alb ca varul şi ne-a spus că mai departe nu putem pleca, pentru că linia fusese aruncată în aer de sârbi care, peste noapte, trecuseră râul şi acum se aflau în flancul nostru stâng. Sunt încă destul de departe de noi, zicea; dar cum ne sosesc întăririle, îi facem harcea-parcea. Ne sfătuia să nu ne predăm, Doamne fereşte, dacă cumva o fi să ne batem, fiindcă sârbii se poartă, cică, sălbatic cu prizonierii, le taie urechile, nasul şi le scot ochii. De şrapnelele care explodau la câţiva paşi de noi zicea să nu ne fie nici o teamă. Era, pare-se, tirul artileriei noastre. Deodată însă, de undeva, din spatele colinei, s-a auzit o rafală, tatatatatatatata. Astea, zicea, sunt mitralierele noastre. După care, din stânga, a răsunat o canonadă puternică; noi am auzit-o cel dintâi şi ne-am trântit pe burtă; pe deasupra au zburat câteva grenade şi în spatele nostru gara a început să ardă. În aceeaşi clipă, peste capetele noastre au început să şuiere gloanţe din flancul drept, iar din depărtări venea un zgomot surd de salve şi zăngănit de arme. Oberlaitnantul Macek ne-a dat ordin să desfacem piramidele şi să încărcăm armele. Dienstfuhrenderul s-a apropiat şi el şi i-a spus că ordinul nu putea fi executat din cauză că nu aveam la noi nici un fel de muniţii, că ştii doar şi dumneata foarte bine, zicea, că muniţiile trebuia să le ridicăm la etapa următoare, înainte de a ajunge pe poziţii. I-a mai spus că înaintea noastră plecase un tren cu muniţii, dar că, de bună seamă, acum era în mâinile sârbilor. Oberlaitnantul Macek a rămas o clipă înlemnit, apoi, fără să stea mult pe gânduri, a ordonat: „Bajonett auf” 197. De ce? Nici el nu ştia, dar în desperarea aceea trebuia, cât de cât, să facem ceva. Ne-a ţinut aşa, în stare de alarmă, până când a trebuit să ne ascundem din nou în şanţuri, pentru că apăruse un aeroplan; gradaţii zbierau cât îi ţinea gura: „Alles decken, decken!”198 Pe urmă s-a aflat că avionul era de-al nostru şi că din greşeală a fost doborât de artileria noastră. Şi iarăşi ne-am sculat în poziţie de drepţi, da nimeni, nu ne-a ordonat „Ruht!” Stăteam aşa, când deodată am văzut venind în galop mare spre noi un cavalerist. Încă de departe se auzea cum striga: „Wo ist das Batalionskommando?” 199 Comandantul batalionului i-a ieşit în întâmpinare, cavaleristul i-a dat o hârtie şi, fără să mai aştepte, a gonit înainte spre flancul drept. Comandantul batalionului a citit ordinul din mers şi deodată parcă şi-a ieşit din minţi. A scos sabia din teacă şi a început să alerge nebuneşte spre noi: „Alles zuruck, alles zuruck!”200 zbiera către ofiţeri. „Direktion Mulde, einzeln abfallen!”201 Şi a început jucăria. Ca şi cum ar fi aşteptat această clipă, au prins să tragă în noi din toate părţile. În stânga noastră era un lan de porumb. Parcă intrase dracu în toţi; am lepădat raniţele în plata Domnului, în şanţurile acelea afurisite, şi ne-am târât în patru labe până în vale. Oberlaitnantul Macek s-a ales cu un plumb în ţeastă şi n-a mai apucat să spună nici Doamne-ajută: până să ajungem în vale, câmpul se umpluse de morţi şi răniţi. I-am lăsat să zacă acolo şi am fugit ca nebunii până seara. Lanurile din faţa noastră erau făcute una cu pământul de ostaşii care trecuseră înainte, călcând totul în picioare. N-am întâlnit decât un tren de luptă jefuit. În cele din urmă am ajuns la staţia de cale ferată, unde sosiseră noi ordine: îmbarcarea şi întoarcerea la comandament. N-am putut executa însă ordinul dat, fiindcă întregul comandament căzuse prizonier cu o zi mai înainte, lucru pe care l-am aflat abia dimineaţa. Aşa se face că am rămas ca nişte orfani de care nimeni nu voia să ştie, ca până la urmă să fim ataşaţi pe lângă regimentul 73, pentru a ne retrage cu el, ceea ce am şi făcut cu dragă inimă, dar mai întâi a trebuit să mărşăluim o zi întreagă până să-i dăm de urmă. După aceea am…

Nu-l mai asculta nimeni; Švejk şi Vanek jucau tabinet, bucătarul oculist de la popota ofiţerească continua să-i scrie soţiei, care în lipsa lui începuse să scoată o nouă revistă teozofică. Baloun moţăia pe bancă. Aşa că telefonistului Chodounsky nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să repete:

— Da, da, n-am să uit cât oi trăi…

Apoi se ridică şi se duse să chibiţeze la partida de tabinet.

— Tot faci tu pe chibiţul, aprinde-mi măcar luleaua, îl rugă prieteneşte Švejk. Tabinetul e o treabă mai delicată decât războiul şi decât toate aventurile de la graniţa sârbească. Of, ce prostie am făcut, îmi vine să-mi trag palme! Nu puteam să mai aştept cu riga? Uite, mi-a picat valetul. Mare dobitoc mai sunt!

Între timp, bucătarul ocultist îşi terminase scrisoarea şi de bună seamă că, recitind-o, era satisfăcut de felul cum o adusese din condei pentru ca să nu aibă dificultăţi cu cenzura militară.

„Scumpa mea soţie, Când ai să primeşti aceste rânduri, eu am să fiu de câteva zile în tren, deoarece plecăm pe front. Nu mă bucur prea mult, pentru că în tren trebuie să lâncezesc şi nu pot să fiu folositor. În tren nu există bucătărie pentru ofiţeri, iar aprovizionarea cu alimente se face în gările unde ne oprim. Aş fi fost tare bucuros ca, în trecere prin Ungaria, să pot prepara domnilor ofiţeri un gulaş de Seghedin; dar n-a fost chip. Poate însă că atunci când om ajunge în Galiţia am să le pot găti o mâncare galiţiană adevărată: «şolet» – gâscă înăbuşită în crupe sau orez. Crede-mă, dragă Helenko, că fac tot ce pot ca să mai îndulcesc domnilor ofiţeri viaţa plină de griji şi necazuri. Am fost trecut de la regiment la batalionul de marş, aşa că am să-mi pot înfăptui dorinţa mea cea mai fierbinte, aceea de a avea prilejul, chiar cu puţinele noastre mijloace de aici, să pun pe roate bucătăria ofiţerească de campanie. Îţi aminteşti, draga Helenko, că la încorporare mi-ai urat să am parte de superiori cumsecade. Dorinţa ţi s-a împlinit şi nu numai că nu pot să mă plâng, dar pot spune chiar că domnii ofiţeri sunt adevăraţi prieteni ai noştri şi mai cu seamă cu mine se poartă părinteşte. Cât de curând am să-ţi trimit numărul oficiului nostru poştal…”

Împrejurările îi dictaseră bucătarului această scrisoare, după ce-şi mâncase lefteria faţă de colonelul Schroder, care până atunci îl protejase. Lucrurile se petrecuseră cam aşa: la masa de adio a ofiţerilor batalionului de marş, dintr-o regretabilă inadvertenţă, colonelul Schroder rămăsese din nou fără omletă cu rinichi de viţel şi, drept pedeapsă, bucătarul ocultist a fost trimis pe front cu batalionul de marş, iar bucătăria popotei ofiţereşti a fost încredinţată unui nefericit de învăţător de la Institutul de orbi din Klarov.

Bucătarul mai reciti o dată scrisoarea şi conţinutul ei i se păru foarte diplomatic; important era să se menţină cât mai depărtişor de câmpul de luptă, fiindcă, orice s-ar zice, „omul vrednic şi pe front se-nvârteşte”. E drept că în civilie scrisese, în calitate de redactor şi proprietar al unei reviste ocultiste, un studiu cuprinzător în care afirmase că nimeni nu trebuie să se teamă de moarte şi un studiu despre metempsihoză…

Terminând de citit, se aşeză şi el să facă pe chibiţul lângă Švejk şi Vanek. În clipa aceea între cei doi jucători se ştersese orice deosebire de grad. Pe de altă parte nici nu mai jucau în doi: Chodounsky intrase şi el în partida de tabinet.

Ordonanţa companiei, Švejk, îl lua peste picior fără nici o sfială pe plutonierul de administraţie Vanek:

— Stau şi mă întreb cum dracu joci aşa de prost. Vezi doar că el joacă, eu n-am nici un as, şi dumneata nu întorci optul şi arunci, ca cel mai nătâng dintre dobitoace, valetul de treflă şi golanul ăsta câştigă.

— Ce zbieri atâta pentru un valet pierdut, i-o întoarse politicos plutonierul, dumneata nu joci ca un idiot? Şi de unde vrei să scot un opt de treflă, când n-am nici umbră de treflă? N-aveam decât un as de pică şi unul de tobă, nătărăule.

— Păi dacă-i aşa, trebuia să joc atuul, nene, spuse zâmbind Švejk. Asta îmi aminteşte de o întâmplare care se aseamănă. O dată, la restaurantul „La Valsu”, era tot aşa un neisprăvit care avea atuul, dar nu-l juca şi amâna într-una pe cele mai mici. Şi ce carte îi cădea! Din toate culorile, cele mai mari. Aşa cum nu m-aş alege cu nimic acum dacă dumneata ai juca atu, la fel şi atunci nici eu, nici ceilalţi n-am făcut nici o ispravă; oricât am fi jucat, tot am fi pierdut. Până la urmă tot eu i-am spus-o: „Ascultă, domnule Herold, fi te rog aşa ele bun, joacă atuul şi nu mai face pe prostul”. Dar dumnealui s-a răstit la mine zicând că are dreptul să joace ce-i place şi să ne ţinem gura, că dumnealui a făcut universitatea. Ei, asta l-a costat cam scump. Cârciumarul era de-ai noştri, chelneriţa şi ea intimă, chiar foarte, cu noi, aşa că patrula militară a fost lămurită cum se cuvine: în primul rând, că este o neobrăzare să tulburi liniştea nopţii chemând patrula, când cazi în faţa cârciumii pe gheaţă şi-ţi turteşti nasul. Apoi, că nici nu ne-am atins de el când a măsluit cărţile, dar când a fost prins, a întins-o aşa de iute că s-a împiedicat şi a căzut. Cârciumarul şi chelneriţa au arătat şi ei că într-adevăr ne-am purtat faţă de dânsul ca nişte gentlemeni, mai frumos chiar decât s-ar fi cuvenit. La drept vorbind, nici nu merita altă soartă. Stătea în cârciumă de la şapte seara până la miezul nopţii, consuma o bere şi un sifon şi făcea pe boierul, zicând că-i profesor universitar; şi se pricepea la jocul de cărţi ca pisica la algebră… Cine împarte?

— Hai să jucăm jocker, propuse bucătarul ocultist. Şase şi doi.

— Mai bine povesteşte-ne despre metempsihoză, cum i-ai povestit domnişoarei de la bufet, când ţi-ai rupt nasul, spuse plutonierul de administraţie Vanek.

— Despre metempsihoză asta am auzit şi eu, interveni Švejk. Cu ani în urmă îmi închipuiam că am să mă, pardon, autoinstruiesc, ca să nu rămân de căruţă. Aşa că mă duceam la biblioteca publică a „Societăţii Industriale” din Praga; dar, cum eram jerpelit şi cu găuri la pantaloni, şi-au închipuit că veneam să fur paltoane şi nu m-au lăsat să intru, aşa că nu m-am putut instrui. Văzând cum stau lucrurile, mi-am pus hainele de sărbătoare şi m-am dus la biblioteca unui muzeu, de unde am împrumutat, împreună cu un prieten, o carte în care era vorba despre imigrarea sufletelor şi am citit acolo că un împărat indian, după ce a murit, s-a prefăcut în porc şi când porcul a fost înjunghiat, s-a prefăcut în maimuţă, din maimuţă a devenit bursuc şi din bursuc, ministru. Mai târziu, în militărie, mi-am dat seama că un pic de adevăr tot trebuie să fie în povestea asta, pentru că orice necioplit care avea o steluţă îi numea pe ostaşi ba porci de câine, ba alt soi de dobitoace necuvântătoare; judecând după asta, mi-am zis că s-ar putea ca în urmă cu mii de ani aceşti ostaşi de rând să fi fost cumva vestiţi conducători de oşti. Dar în timp de război strămutarea asta a sufletelor e o mare prostie. Dracu ştie prin câte prefaceri trebuie să treacă omul până să ajungă, să zicem, telefonist, bucătar sau simplu infanterist şi apoi deodată să-l sfârtece o grenadă şi sufletul să-i intre într-un cal de artilerie, ca pe urmă o nouă grenadă să explodeze peste întreaga baterie, în timp ce ocupă o cotă, să ucidă calul în care s-a reîncarnat răposatul şi sufletul lui să intre într-o vacă de la aprovizionare, din care se face gulaş pentru trupă, şi din vacă să se mute din nou într-un telefonist şi din telefonist iarăşi…

— Nu înţeleg, spuse jignit telefonistul Chodounsky, de ce tocmai eu trebuie să fiu ţinta acestor bancuri tâmpite.

— Nu te supăra; nu cumva eşti rudă cu Chodounsky, ăla cu biroul particular de detectivi, care are un ochi ce aduce cu Sfânta Treime? îl întrebă cu un aer de nevinovăţie Švejk. Grozav îmi plac mie detectivii particulari. Cu ani în urmă am făcut serviciul militar împreună cu un detectiv particular: îi zicea Stendler. Avea un cap aşa de lunguieţ, încât feldwebelul nostru întotdeauna îi spunea că în cei doisprezece ani de când era în militărie mai văzuse el multe capete lunguieţe, dar că o asemenea tărtăcuţă nici prin minte nu-i trecuse că ar putea să existe. „Ascultă, Stendlere, îi zicea, dacă anu ăsta n-ar fi manevre, capul dumitale lunguieţ n-ar avea ce căuta în militărie; aşa însă tărtăcuţă dumitale va putea fi folosită pentru orientarea tirului de artilerie, în lipsă de alt punct de reper.” Şi câte alte n-a îndurat sărmanul! Uneori, în timpul marşului, era trimis la cinci sute de metri înainte şi după aceea feldwebelul ordona: „Direktion tărtăcuţă!” Dar domnul ăsta, Stendler, a avut mare ghinion şi ca detectiv particular. Câte nu ne povestea la cantină despre necazurile lui. Avea misiunea, de pildă, să urmărească dacă nevasta vreunui client nu se aduna cu altul şi dacă se aduna, cu cine se aduna, unde şi cum se aduna. Sau invers. Câte o femeie geloasă voia să ştie cu cine umblă bărbatul ei, ca să poată face acasă şi mai mare tărăboi. Stendler era un om învăţat, vorbea numai în cuvinte alese despre încălcarea fidelităţii conjugale şi aproape că-i dădeau lacrimile când ne povestea cum fiecare client voia ca soţul sau soţia să fie surprinşi în flagrant delict. Altul poate că s-ar bucura dacă ar da peste o pereche în flagrant delict şi ar holba ochii, dar domnul ăsta Stendler, după cum zicea, se pierdea cu firea. Ba spunea chiar că nici nu-i venea să se uite la asemenea spurcăciuni. Nouă însă ne lăsa gura apă, aşa cum lasă bale câinele când adulmecă mirosul de şuncă fiartă, ori de câte ori dumnealui ne povestea despre feluritele poziţii în care găsea perechile. De fiecare dată când eram consemnaţi în cazarmă, ne povestea amănunţit: „Uitaţi-vă, zicea el, aşa am văzut-o pe doamna cutare cu domnul cutare…” Până şi adresele ni le spunea. Şi era, sărmanul, aşa de trist. „Câte palme n-am căpătat, zicea, şi dintr-o parte şi din cealaltă; dar mai mult mă durea că pe deasupra primeam şi bacşiş. De un bacşiş din astea n-am să uit până la moarte. El gol, ea goală; la hotel; şi, închipuiţi-vă, idioţii, nu încuie uşa! Nu încăpuseră pe divan amândoi, fiindcă erau graşi, aşa că preacurveau pe covor, ca pisicile. Covorul era gros, plin de praf şi de mucuri de ţigară. Când am intrat, au sărit amândoi ca fripţi: dumnealui s-a proptit în faţa mea, acoperindu-şi ruşinea cu o mână pe care o ţinea ca pe o frunză de smochin; dumneaei s-a întors cu spatele la mine; pe piele i se vedea imprimat modelul covorului, ca nişte zăbrele, iar pe şira spinării i se lipise un muc de ţigară. «Scuzaţi, vă rog, domnule Zemek, eu sunt detectivul particular Stendler, de la casa Chodounsky şi am avut misiunea oficială să vă prind în flagrant delict, pe baza înştiinţării primite din partea soţiei dumneavoastră. Doamna cu care întreţineţi aici relaţii nepermise este doamna Grotova» De când mă ştiu n-am văzut om aşa de calm. «Daţi-mi voie, mi-a răspuns cu un aer foarte firesc, să mă îmbrac. De vină e numai soţia mea, care cu gelozia ei neîntemeiată m-a împins spre asemenea relaţii nepermise; mânată de simple bănuieli îşi jigneşte soţul, urmărindu-l peste tot şi arătându-i o neîncredere ruşinoasă. Acum însă ruşinea nu mai poate fi tăinuită… Unde îmi sunt indispensabilii?» mă mai întrebă el, foarte liniştit. «Pe pat», îi răspund eu. Şi în timp ce-şi trăgea indispensabilii, continua să vorbească: «Aşa că dacă ruşinea nu mai poate fi tăinuită, nu-mi rămâne altceva decât divorţul. Dar cu asta ruşinea tot nu poate fi ascunsă. În general, divorţul e o treabă serioasă, continuă el îmbrăcându-se. Cel mai bine e atunci când, înarmându-se cu răbdare, soţia nu dă ocazia de scandal public. În ceea ce vă priveşte, faceţi ce vreţi; eu vă las aici singur cu doamna.» Între timp, doamna Grotova se băgase în pat; domnul Zemek mi-a strâns mâna şi a plecat.” Nu-mi mai aduc bine aminte ce ne-a mai povestit pe urmă domnul Stendler, fapt e că dumnealui a avut cu doamna, în pat, o discuţie foarte spirituală; i-a spus ca de fapt căsătoria nu a fost instituită spre a duce pe fiecare de-a dreptul la fericire, că datoria fiecăruia în căsătorie este să-şi potolească poftele şi să-şi purifice trupul. „În timp ce discutam aşa, ne-a spus domnul Stendler, am început pe nesimţite să mă dezbrac şi când eram gata despuiat, zăpăcit de tot şi sălbatic cum e cerbul în poiană, deodată intră în odaie bunul meu prieten Stach, şi el detectiv particular la firma Stern, concurenta noastră, la care se adresase domnul Grot, în chestiunea legăturii amoroase a soţiei dumisale. «Aha, care va să zică, domnul Stendler e în flagrant delict cu doamna Grotovo! Felicitările mele!» Atât a apucat să spună domnul Stach. A închis discret uşa şi a plecat. «Acum e totuna, a fost de părere doamna Grotova, nu trebuie să vă grăbiţi cu îmbrăcatul; aveţi loc destul lângă mine.» «Într-adevăr, stimată doamnă, tocmai la problema locului mă gândesc», i-am răspuns eu zăpăcit, nemaiştiind ce vorbesc. Atât doar îmi amintesc că i-am spus că neînţelegerile dintre soţi au urmări nefaste asupra educaţiei copiilor.” Ne-a mai povestit pe urmă cât de repede s-a îmbrăcat, cum şi-a luat picioarele la spinare cu gândul să-i spună totul şefului, domnului Chodounsky; dar că mai întâi s-a dus să prindă niţel curaj şi când a ajuns, a ajuns ca ciupercile după ploaie. Între timp fusese pe acolo domnul Stach, care, primind dispoziţiile de la domnul Stern, şeful lui, să lovească în domnul Chodounsky, îi spusese acestuia ce fel de subaltern are în biroul lui de detectivi particulari. La rândul său, domnul Chodounsky n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să trimită repede după soţia domnului Stendler, ca să se răfuiască ea cu el şi să-l înveţe minte ce înseamnă să fie trimis undeva în misiune oficială şi dumnealui să fie găsit în flagrant delict de concurenţă. „De atunci, ne-a spus domnul Stendler, fiindcă veni vorba, am capul şi mai lunguieţ…”

— Ei, jucăm pe cinci sau pe zece? Şi reluară jocul.

Trenul opri în gara Moson. Era seară şi nimeni n-avea voie să coboare din vagoane.

Când trenul se puse din nou în mişcare, dintr-un vagon răsună un glas puternic ce voia să acopere parcă duduitul roţilor. În atmosfera duioasă a înserării, un ostaş din munţii Kasper intona cu zbierete înfricoşătoare un imn de laudă nopţii liniştite care se apropia de pusta ungară:

Gute Nacht! Gute Nacht!

Allen Muden sei's gebracht.

Neigt der Tag stille zur Ende, ruhen alle fleiss'gen Hande, bis der Morgen ist erwacht.

Gute Nacht! Gute Nach!202

— Halt Maul, du Elender!203 îl întrerupse cineva pe sentimentalul cântăreţ, care amuţi.

După care fu smuls de la fereastră.

Vrednicele mâini nu se odihniră însă până în zori. La fel ca pretutindeni în tren, la lumina slabă a lumânărilor, şi aci, la lumina unei lămpiţe cu gaz, atârnată în perete, se juca jocker şi, ori de câte ori intra mesa câte unul când se dădeau cărţile, Švejk declara că acesta este cel mai cinstit dintre jocuri, deoarece fiecare poate să schimbe câte cărţi pofteşte.

— La jocker, susţinea Švejk, trebuie să ridici numai asul şi şeptarul, pe urmă poţi să renunţi. Nu mai eşti obligat să iei alte cărţi. Dacă vrei s-o faci, o faci pe riscul tău.

— Hai să tragem o duşcă, propuse Vanek, în aprobarea tuturor.

— Şapte roşu, anunţă Švejk, tăind cartea. Câte un bănuţ fiecare şi câte patru cărţi. Faceţi jocul, să ne alegem cu ceva.

Şi pe feţele tuturora se citea atâta mulţumire, de parcă nici n-ar fi fost vorba de război, iar ei s-ar fi aflat nu într-un tren care-i ducea pe front, spre mari bătălii şi masacre sângeroase, ci undeva într-o cafenea din Praga, la masa de joc.

— Nu mi-aş fi închipuit, observă Švejk după încheierea unei partide, că jucând la întâmplare şi schimbând toate cărţile o să-mi pice asul. Credeaţi că mă daţi gata cu riga? Ehei, cu asul meu fac harcea-parcea orice rege.

Şi în timp ce în vagon regele era tăiat cu asul, departe pe front, regii se tăiau între ei cu ajutorul supuşilor.

În vagonul comandamentului, unde se aflau ofiţerii batalionului de marş, domnea de la începutul călătoriei o tăcere ciudată. Cei mai mulţi ofiţeri erau cufundaţi în lectura unei cărţulii legate în pânză şi având titlul: Die Sunden der Vater204 roman de Ludwig Ganghofer, cu toţii ţineau deschisă cartea la pagina 161. Căpitanul Sagner, comandantul batalionului, stătea în picioare lângă fereastră şi avea în mână aceeaşi cărticică, deschisă tot la pagina 161.

Privea peisajul şi se gândea cum să expună cât mai pe înţeles, ce anume trebuiau să facă ofiţerii cu această carte. De altfel acesta era un lucru strict secret.

Între timp, ofiţerii îşi spuneau în gând că colonelul Schroder înnebunise de-a binelea.

E drept, cam într-o ureche era el de mai multă vreme; dar nimeni nu se aştepta ca scrânteala să izbucnească deodată. Înainte de plecarea trenului îi chemase la ultimul besprechung. Cu acest prilej le adusese la cunoştinţă că urmau să capete cu toţii câte un exemplar din cartea Die Sunden der Vater de Ludwig Ganghofer şi că volumele fuseseră trimise la cancelaria batalionului.

— Domnilor, le spusese colonelul, cu un aer foarte misterios, să nu uitaţi niciodată de pagina 161!

Dar cu toată lectura atentă a acestei pagini, ofiţerii nu reuşiră să tragă nici o concluzie. Era vorba de o oarecare Marta, care se apropia de o masă de scris, scotea din sertar textul unui rol dintr-o piesă şi filosofa cu glas tare cum că publicul trebuie să participe la durerea eroului. Pe urmă, tot la aceeaşi pagină, apărea un oarecare Albert, care încerca mereu să fie spiritual, glumeţ… Toate acestea, rupte de acţiunea necunoscută care preceda, păreau atât de lipsite de sens încât, de furie, locotenentul Lukáš îşi sfărâmă între dinţi ţigaretul.

— A înnebunit boşorogul, îşi ziceau cu toţii. S-a isprăvit cu el. Acum e sigur că are să fie transferat la Ministerul de Război.

Căpitanul Sagner se întoarse de la fereastră, după ce se gândise bine la ce voia să spună. Nu avea prea mult talent pedagogic, din care pricină îi şi trebuise atâta vreme ca să-şi alcătuiască în minte planul expunerii despre însemnătatea paginii una sută şaizeci şi una.

Înainte de a-şi începe expunerea, li se adresă cu „Meine Herren”, cum făcea şi bătrânul colonel, deşi de obicei, şi chiar înainte de îmbarcarea în tren, le spusese „Kameraden”.

— Aşadar, „meine Herren”, repetă el şi începu să le spună că înainte cu o seară primise din partea colonelului instrucţiuni referitoare la pagina 161 din Sunden der Vater de Ludwig Ganghofer.

— Also, meine Herren, continuă el cu glas solemn, informaţiuni strict confidenţiale, în legătură cu noul sistem de cifrare a telegramelor pe front.

Cadetul Biegler scoase carnetul de note şi creionul şi declară cu un zel neobişnuit:

— Sunt gata, domnule căpitan.

Se uitară cu toţii la acest imbecil, al cărui zel, cunoscut încă de la şcoala de gradaţi, se învecina cu tâmpenia. Intrase voluntar în armată şi, cu cel dintâi prilej, după ce se pusese la curent cu originea elevilor, povestise comandantului şcolii de gradaţi cum că strămoşii lui se iscăleau de fapt Biegler von Leuthold şi că aveau pe blazon o aripă de cocostârc cu coadă de peşte.

De atunci – elevii îl porecliseră, după blazonul lui, şi „Aripa de cocostârc cu coadă de peşte” – începuse să fie crunt persecutat, devenind brusc antipatic, deoarece palavrele lui nu prea se potriveau cu negoţul cinstit cu piei de iepuri al tatălui său; acest romantic entuziast îşi dădea silinţa să înghită toată ştiinţa militară, se remarca prin sârguinţă şi prin cunoaşterea nu numai a tot ce-l obliga programul de învăţământ, dar şi prin aceea că-şi împuia capul, clin proprie iniţiativă, cu studierea pătimaşă a lucrărilor de strategie şi istoria războaielor, despre care îi plăcea să vorbească, şi nu renunţa până când nu era doborât şi nimicit. În cercurile ofiţereşti se socotea cel puţin egal ca valoare cu gradele superioare.

— Sie, Kadett, i se adresă căpitanul Sagner, cât timp nu-ţi dau voie să vorbeşti, te rog să taci, fiindcă nimeni nu te-a întrebat nimic. De altfel, n-am ce spune, eşti un militar grozav de deştept. Eu îţi aduc la cunoştinţă informaţii strict secrete şi dumneata găseşti cu cale să le notezi în carnetul de însemnări. Dacă pierzi carnetul, consiliul de război te mănâncă.

Dar cadetul Biegler mai avea şi prostul obicei de a căuta să convingă pe oricine, prin tot felul de scuze, că e bine intenţionat.

— Cu respect vă raportez, domnule căpitan, răspunse el, că în cazul unei eventuale pierderi a carneţelului nimeni n-ar desluşi ce-am scris, deoarece stenografiez, şi nimeni n-ar putea înţelege prescurtările mele. Folosesc stenografia engleză.

Cu toţii îi aruncară nişte căutături dispreţuitoare; căpitanul Sagner dădu din mână plictisit şi-şi continuă expunerea.

— Am amintit, aşadar, de noua metodă de cifrare a telegramelor pe front; dacă cumva nu sunteţi lămuriţi pentru ce anume v-a fost recomandat din romanul lui Ludwig Ganghofer Die Sunden der Vater tocmai pagina 161, atunci aflaţi, domnilor, că aici se află cheia pentru noua metodă de descifrare care intră în vigoare pe baza noii decizii a comandamentului corpului de armată, pe lângă care suntem ataşaţi. După cum ştiţi, pe front există mai multe metode de descifrare a comunicărilor importante. Cea mai nouă, pe care o folosim noi, este metoda prin completare. O dată cu intrarea în vigoare a acestei metode, se anulează din oficiu cifrurile şi instrucţiunile privitoare la descifrarea lor, primite săptămâna trecută de la comandamentul regimentului.

— Erzherzog-Albrecht-System, bolborosi pentru sine zelosul cadet Biegler. 8922-R, preluat din metoda lui Gronfeld.

— Noul sistem este foarte simplu, răsună în tot vagonul glasul căpitanului. Am primit personal de la domnul colonel volumul doi şi informaţiile corespunzătoare.

— Dacă, de pildă, am avea de primit ordinul: „Auf Kote 228, Maschinengewehrfeuer links richten”, ni se va trimite, domnilor, următorul mesaj cifrat: „Sache – mit – uns – wir – auf – sehen – în – die – versprachendieMartha – wir – den – wir – Dank – wohl – Regiekollegium – Ende – wir versprachen – wir – gebessert – versprechen – wirklich denke – Idee – ganz – herrscht – Stimme – letzten”. Aşadar, foarte simplu, fără nici o complicaţie inutilă. De la comandament, prin telefon la batalion; de la batalion, tot prin telefon, la companie. Imediat ce primeşte acest mesaj, comandantul îl descifrează în modul următor: ia volumul Die Sunden der Vater, deschide la pagina 161 şi începe să caute la pagina 160, de sus în jos, cuvântul „Sache”. Poftiţi, domnilor, cuvântul „Sache” apare pentru prima oară la pagina 160 unde este al 52-lea cuvânt; aşadar se caută în pagina vecină, 161, a 52-a literă, citind de sus. Observaţi că este litera „A”. Cuvântul următor în mesaj este „mit”. La pagina 160, în rândul al şaptelea, există cuvântul care la pagina 161 corespunde literei „u”. Apoi urmează în mesaj „uns”; asta înseamnă, fiţi atenţi, vă rog, al 88-lea cuvânt care corespunde cu a 88-a literă din pagina vecină 161, care este „f”. Am descifrat deci cuvântul „auf”. Şi aşa mai departe până când descifrăm ordinul: „Asupra cotei 228, dirijaţi focul mitralierelor spre stânga”. După cum vedeţi, domnilor, foarte ingenios, simplu şi imposibil de descifrat fără cheia care este: pagina 161 din cartea lui Ludwig Ganghofer, Die Sunden der Vater.

Ofiţerii priveau tăcuţi nefericitele pagini şi păreau vădit contrariaţi. După un moment de linişte, tăcerea fu deodată întreruptă de strigătul deznădăjduit al cadetului Biegler:

— Herr Hauptman, ich melde gehorsam: Jesus Maria! Es stimmt nicht!205

Şi, într-adevăr, lucrurile erau foarte misterioase. Oricât s-ar fi trudit, nimeni în afară de căpitanul Sagner nu găsea la pagina 160 cuvintele şi literele cu care începea cheia la pagina 161.

— Meine Herren, bâigui căpitanul Sagner, după ce se convinse că strigătul desperat al cadetului Biegler exprima un adevăr incontestabil. Ce s-a întâmplat? În exemplarul meu din Die Sunden der Vater al lui Ganghofer există şi în ale dumneavoastră nu există?

— Îmi daţi voie, domnule căpitan? se auzi din nou glasul cadetului Biegler; îmi permit să atrag atenţia că romanul lui Ludwig Ganghofer are două volume. Binevoiţi să vă uitaţi pe copertă: „Roman în zwei, Banden”… Noi avem volumul I şi dumneavoastră aveţi volumul II, continuă metodicul cadet Biegler; de aceea e limpede ca lumina zilei că paginile 160 şi 161 de la noi nu pot să corespundă cu paginile 160 şi 161 de la dumneavoastră. La noi e cu totul altceva. Primul cuvânt al mesajului descifrat, trebuie să fie la dumneavoastră „Auf”, iar nouă ne-a ieşit: „Heu!”

Ceea ce îi făcu pe toţi să-şi spună că Biegler nu era în definitiv chiar aşa de tâmpit.

— Eu am primit volumul II de la statul-major al brigăzii, spuse căpitanul Sagner. Trebuie să fie o eroare la mijloc. Domnul colonel a comandat pentru dumneavoastră volumul I. După toate aparenţele, continuă el, ca şi cum lucrurile ar fi fost clare şi sigure şi el le-ar fi cunoscut mai de mult, înainte chiar de a fi ţinut expunerea despre metoda foarte simplă de descifrare, lucrurile s-au încurcat la statul-major al brigăzii. Au uitat să comunice la regiment că e vorba de volumul II, asta-i tot.

În acest timp, cadetul Biegler îi privea pe toţi cu un aer de triumf, iar locotenentul Dub îi şoptea locotenentului-major Lukáš că „Aripa de cocostârc cu coadă de peşte” i-a dat peste nas cum se cuvine căpitanului Sagner.

— Un caz foarte ciudat, domnilor, reluă căpitanul Sagner, dorind să reia discuţia, deoarece tăcerea care se aşternuse era cam penibilă. Cei de la cancelaria brigăzii sunt nişte imbecili.

— Îmi permit să observ, se auzi din nou glasul neobositului cadet Biegler, care voia să-şi mai etaleze o dată cunoştinţele, că astfel de chestiuni, cu caracter secret, strict secret, nu ar trebui să plece de la divizie prin cancelaria brigăzii. O chestiune care priveşte cele mai confidenţiale probleme ale corpului de armată ar putea fi transmisă, printr-o circulară strict confidenţială, numai comandanţilor de divizii, brigăzi sau regimente. Cunosc un sistem de cifru care a fost folosit în războaiele pentru cucerirea Sardiniei şi Savoiei, în campania anglo-franceză din Crimeea şi Sevastopol, în timpul răscoalei boxerilor din China şi în ultimul război ruso-japonez. Acest sistem a fost dus mai departe…

— Puţin ne pasă nouă de toate astea, cadet Biegler, îi curmă vorba cu un ton dispreţuitor şi dezgustat căpitanul Sagner. Un lucru e sigur: sistemul, despre care v-am vorbit eu, este nu numai unul dintre cele mai bune, dar putem spune chiar că este imbatabil. Toate serviciile de contraspionaj ale duşmanilor noştri se vor dovedi neputincioase. Chiar dacă şi-ar pune gheaţă la cap, tot n-ar putea desluşi mesajele noastre cifrate. E un sistem cu totul nou. Aceste cifruri n-au precedent.

Zelosul cadet Biegler tuşi cu subînţeles.

— Îmi îngădui, domnule căpitan, să vă atrag atenţia asupra cărţii lui Kerickhoff, despre codurile cifrate militare. Oricine îşi poate comanda cartea la Editura Dicţionarului Ştiinţific-Militar. Acolo, domnule căpitan, puteţi găsi descrisă foarte bine metoda despre care ne-aţi vorbit. Inventatorul ei este colonelul Kircher, care a slujit pe vremea lui Napoleon I în armata saxonă. Metoda cuvintelor cifrate de Kircher, domnule căpitan. Fiecare cuvânt din mesaj este explicat în pagina vecină, cu ajutorul cheii. Această metodă a fost perfecţionată de locotenentul-major Fleissner în cartea Handbuch der militarischen Kryptographie, pe care oricine şi-o poate procura de la Editura Academiei Militare din Wiener-Neustadt. Poftiţi, domnule căpitan.

Cadetul Biegler cotrobăi puţin în servietă, scoase cartea despre care amintise şi continuă:

— Fleissner dă acelaşi exemplu, fiţi, vă rog, amabili şi vă convingeţi cu toţii. Acelaşi exemplu pe care l-am auzit.

Mesajul: „Auf Kote 228 Maschinengewehrfeuer links richten”.

Cheie: „Ludwig Ganghofer, Die Sunden der Vater. Zweiter Band.”

Şi citiţi, vă rog, mai departe. Cifrul: „Sache – mit – uns das – wir – auf – seben – în – die – versprachen – die – Martha…” şi aşa mai departe. Exact ce-am auzit acum o clipă.

Unei dovezi atât de zdrobitoare nu i se mai putea aduce nici un fel de contraargument. Mucosul de „Aripă de cocostârc cu coadă de peşte” avea dreptate.

Vreun domn general de la statul-major al armatei îşi uşurase, probabil, misiunea. Descoperise, se vede, cartea lui Heissner despre codurile cifrate militare şi de aici tot pocinogul.

În tot acest timp se putea vedea că locotenentul-major Lukáš e pradă unui mare zbucium sufletesc. Îşi muşcă buzele, voi să zică ceva, dar până la urmă se răzgândi şi spuse cu totul altceva decât avusese de gând.

— Nu trebuie să facem din asta chiar aşa o tragedie, observă el încurcat. Cât am stat în cantonament la Bruck, pe Litava, s-au schimbat mai multe sisteme de descifrare a mesajelor. Până să ajungem pe front, se vor găsi, puteţi să fiţi siguri de asta, alte sisteme noi, dar, după părerea mea, pe câmpul de luptă nu-i vreme pentru dezlegarea unor asemenea criptograme. Până să descifrezi mesajul, ia de unde nu-i compania, batalionul, chiar brigada. Fleacurile astea n-au nici un folos practic!

Căpitanul Sagner încuviinţă din cap cu vădită nemulţumire.

— În practică, spuse el, cel puţin din propria mea experienţă de pe frontul sârbesc, vă pot confirma că nimeni n-a avut vreme să descifreze mesaje. Nu vreau să spun că cifrul n-ar avea însemnătate în cazul unei perioade de şedere mai îndelungată în tranşee, când ne-am îngropat în pământ şi trebuie să aşteptăm. Dar că sistemele se schimbă e iarăşi adevărat.

Căpitanul Sagner bătea în retragere pe toată linia.

— O mare parte din vină pentru faptul că statele-majore folosesc astăzi în tot mai mică măsură mesajele cifrate pe front o poartă telefoanele de campanie, care nu sunt precise şi nu reproduc limpede fiecare silabă în parte, mai ales în timpul tirului de artilerie. Nu se aude nimic şi din cauza asta se creează un haos.

O clipă amuţi.

— Zăpăceala, domnilor, este tot ce poate fi mai rău pe front, adăugă apoi, cu un aer profetic şi iar tăcu.

— Dintr-o clipă în alta, meine Herren, reluă după un răstimp, privind pe fereastră, ajungem la Raab. Trupa primeşte câte o sută cincizeci de grame de salam unguresc de cap şi jumătate de oră repaus!

Se uită pe itinerar:

— La orele 4,12 plecarea. La 3,58 toată lumea în vagoane. Aşadar, se coboară pe companii. Mai întâi a unsprezecea, şi aşa mai departe. Zugsweise, Direktion Verpflegsmagazin nr. 6 206. De serviciu în timpul distribuirii, cadet Biegler!

Se uitară cu toţii la cadetul Biegler cu o privire din care se citea: „Ehei, puştiule, nu te vedem bine: militărie ţi-a trebuit!”

Dar zelosul cadet Biegler scoase numaidecât din servietă o coală de hârtie şi rigla şi începu să linieze. Împărţi coala pe companii de marş şi ceru fiecărui comandant în parte să-i comunice efectivul companiilor respective. Niciunul nu cunoştea însă situaţia pe dinafară şi nu izbuti să dea cadetului Biegler decât nişte cifre destul de vagi, după datele aproximative din carnetele lor de însemnări.

În desperare de cauză, căpitanul Sagner începuse să răsfoiască între timp Păcatele părinţilor şi, în clipa când trenul se opri în gara Raab, închise cartea cu zgomot şi făcu remarca:

— Nu scrie rău Ludwig Ganghofer ăsta! Locotenentul-major Lukáš o zbughi cel dintâi din vagonul comandamentului şi se îndreptă grăbit spre vagonul în care se afla Švejk.

Švejk şi ceilalţi încetaseră de mult jocul, iar Baloun, ordonanţa locotenentului Lukáš, suferea din nou atât de crunt de foame, încât începuse să uite de disciplina militară şi să spună că ştie el prea bine cu ce se îndoapă domnii ofiţeri. E mai rău ca pe vremea robotei, zicea. Înainte vreme, în militărie nu era aşa. După cum ştia de la bunicu-său, în războiul din şaizeci şi şase ofiţerii au împărţit cu ostaşii găina şi pâinea. Văicărelile şi blestemele lui nu mai conteniră, până când, în cele din urmă, Švejk găsi cu cale să laude situaţia din armată, în războiul actual:

— Ei, da tânăr mai trebuie să fie bunicul tău, observă el foarte prietenos, când intrară în Raab. Aşa de tânăr, că nu poate să-şi aducă aminte decât de războiul din '66. Da, cunosc eu pe unu, Ronovsky, avea un bunic care a fost în Italia încă pe timpul robotei, a făcut acolo doisprezece ani de militărie şi s-a întors acasă caporal. Nu avea unde munci şi bunicul de care vă spun l-a luat pe taică-său să muncească la el. Într-un rând s-au dus la clacă să încarce buşteni şi un buştean – după cum povestea bunicul, care făcea slujbă la taică-său – era aşa de greu că nu puteau nici măcar să-1 mişte din loc… când a văzut şi a văzut şi-a zis: „Să-l lăsăm dracului aici, doar n-o să ne rupem şalele de dragul lui”. Pădurarul, care era pe aproape şi a auzit, a început să zbiere la ei şi să-i ameninţe cu băţul, ca musai să încarce buşteanul. Bunicul lui Ronovsky i-a răspuns doar atât: „Ascultă mă, mardeiaşule, eu sunt om cu milităria făcută…” Şi ce să vezi: peste o săptămână a căpătat ordin de chemare şi a trebuit să plece din nou în Italia, unde a mai stat zece ani şi de unde scria mereu acasă că la înapoiere are să-l pocnească pe pădurar cu securea în cap. Ghinionul lui că, între timp, pădurarul a murit.

În uşa vagonului se ivi locotenentul-major Lukáš:

— Ia vino încoa', Švejk, spuse el, lasă balivernele dumitale şi vino să mă lămureşti într-o chestiune.

— La ordin, să trăiţi, domnule oberlaitnant!

Locotenentul-major Lukáš îl trase pe Švejk într-o parte şi privirile cu care-l săgeta erau foarte bănuitoare.

În timpul expunerii căpitanului Sagner, care se terminase cu binecunoscutul fiasco, locotenentul-major Lukáš ajunsese la anumite concluzii de detectiv, care nu-i dăduseră de altfel prea mult de furcă, deoarece, cu o zi înainte de plecare, Švejk îi raportase: „Domnule oberlaitnant, la batalion sunt nişte cărţi pentru domnii laitnanţi. Le-am adus de la regimentskanzlei.”

De aceea, când trecură peste linia a doua şi ajunseră în spatele unei locomotive neîncălzite, care aştepta de o săptămână un tren cu muniţii, locotenentul-major Lukáš îl întrebă direct, fără ocolişuri:

— Ascultă, Švejkule, cum a fost cu cărţile?

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că e o poveste cam lungă, şi dumneavoastră binevoiţi întotdeauna să vă pierdeţi răbdarea când vi le spun toate cu de-amănuntul. Ca atunci, de pildă, când aţi vrut să-mi daţi o palmă, pentru că aţi rupt hârtia în care era vorba de împrumutul de război, şi eu v-am spus că am citit o dată într-o carte că înainte vreme, în timp de război, oamenii trebuiau să plătească impozit pe ferestre: câte douăzeci de bănuţi de fiecare fereastră; şi pe gâşte…

— Apoi aşa, Švejkule, nu mai isprăvim niciodată, i-o reteză locotenentul-major continuând interogatoriul şi fiind foarte atent să nu scape o vorbă despre lucrurile strict confidenţiale pe care le auzise, pentru ca nătărăul de Švejk să nu-i facă iar vreo boroboaţă. Îl cunoşti pe Ganghofer?

— Ce meserie are? întrebă Švejk plin de interes.

— E un scriitor german, tâmpitule, răspunse locotenentul-major Lukáš.

— Vă jur pe legea mea, domnule oberlaitnant, spuse Švejk cu o expresie de martir, că nu cunosc nici un scriitor german, personal. Personal n-am cunoscut decât o singură dată un scriitor ceh; îi zicea Ladislav Hajek şi era din Domazlice. Era redactor la Lumea animalelor şi i-am vândut odată o spurcăciune de cotarlă, pe care i-am dat-o drept rasă pură. Era un om tare vesel şi cumsecade. Venea mereu la o cârciumă unde-mi citea poveşti triste, de care ne tăvăleam de râs; numai el plângea şi ne cinstea pe urmă pe toţi, şi noi trebuia să cântăm: „Pridvorul din Domazlice, e frumos-frumos vopsit; cel care-l vopsi —- se zice – multe fete a iubit… Din păcate nu mai este, l-a-nghiţit de mult pământul.”

— Unde te trezeşti, Švejkule, la teatru? Zbieri ca un cântăreţ de operă, îl întrerupse speriat locotenentul-major Lukáš, în timp ce Švejk intona ultimele cuvinte: „Din păcate nu mai este, l-a-nghiţit de mult pământul”. Nu asta te-am întrebat. Am vrut numai să ştiu dacă ai băgat de seamă că erau de Ganghofer cărţile despre care mi-ai amintit. Şi acu răspunde-mi, ce s-a întâmplat cu ele, ai înţeles? izbucni furios locotenentul-major.

— Ca care? Cu alea pe care le-am adus la batalion de la regimentskanzlei? întrebă Švejk. Să trăiţi, domnule oberlaitnant, chiar de ăla erau scrise de care m-aţi întrebat dacă-l cunosc. Ştiţi, am primit atunci o telefonogramă, direct de la regimentskanzlei. Voiau de fapt să trimită cărţile la batalionskanzlei, dar acolo nu era nimeni, nici măcar dienstfuhrenderul207, se vede că erau cu toţii la cantină, fiindcă se pleca pe front şi nimeni nu putea să ştie dacă are să mai aibă vreodată prilejul să meargă la cantină. Şi aşa cum vă spuneam, domnule oberlaitnant, dumnealor şedeau acolo, şedeau şi beau şi telefonul zbârnâia pe la toate companiile şi nimeni nu răspundea nicăieri! Dat fiind că dumneavoastră mi-aţi ordonat să rămân de planton la telefon, până o să fie repartizat pentru treaba asta telefonistul Chodounsky, am rămas acolo şi am aşteptat până mi-a venit şi mie rândul. Cei de la regimentkanzlei înjurau că nu răspunde nimeni la telefon şi că ei au de transmis o telefonogramă în care se spune că marşbatalionskanzlei trebuie să ridice de la regimentskanzlei nişte cărţi pentru domnii ofiţeri de la marşbatalion. Şi cum ştiu, domnule oberlaitnant, că în armată trebuie să se lucreze repede, am telefonat numaidecât la regimentskanzlei că mă duc personal să ridic cărţile, ca să le duc la batalionskanzlei. Acolo, mi-au dat o raniţă mare, pe care cu chiu cu vai am cărat-o până la noi, la kompaniekanzlei, unde m-am uitat şi eu prin cărţi. Şi să vedeţi ce mi-am zis. Regimentsfeldwebelul de la regimentkanzlei mi-a spus că cei de la batalion ştiu din telefonogramă ce au de făcut cu cărţile şi care volum anume trebuia ales. Ştiţi, cărţile erau în două volume. Primul volum separat, al doilea separat. De când mă ştiu n-am râs cu atâta poftă, că doar în viaţa mea am citit destule cărţi, dar niciodată n-am început să citesc ceva de la volumul doi. Şi dumnealui îmi şi repeta: „Uite, zicea, aici ai volumul întâi, aici volumul doi. Ştiu ei, domnii ofiţeri, care din ele trebuie să-l citească.” Mi-am zis în gând că s-au îmbătat cu toţii, pentru că eu ştiu una şi bună: că atunci când ai de citit o carte, un roman ca acela pe care l-am adus, Sunden der Vater, că ştiu şi eu nemţeşte, apoi trebuie să începi cu primul volum, că doar nu suntem ovrei ca să citim de-a-ndoaselea. De aceea v-am şi întrebat pe dumneavoastră, domnule oberlaitnant, la telefon, atunci când v-aţi întors de la cazinou şi v-am raportat despre cărţile acelea, dacă nu cumva, în armată, s-a schimbat socoteala şi cărţile se citesc în altă ordine, mai întâi volumul doi, şi pe urmă volumul întâi. Şi dumneavoastră mi-aţi spus că trebuie să fiu beat ca un porc, dacă nu ştiu nici măcar că la rugăciune se spune întâi „Tatăl nostru” şi pe urmă „amin”. Ce s-a întâmplat, nu vă simţiţi bine, domnule oberlaitnant? întrebă Švejk mirat, văzând că locotenentul Lukáš se face alb ca varul şi se sprijină pe tamponul locomotivei.

Obrazul palid al locotenentului nu trăda nici urmă de răutate. Era mai degrabă expresia unei mari deznădejdi.

— Spune… spune mai departe, Švejkule… acum e totuna, mi-e bine…

— Şi cum vă spuneam, răsună dulce glasul lui Švejk, în spatele locomotivei părăsite, eu eram de aceeaşi părere. Într-o zi am cumpărat o carte de aventuri despre banditul Rozsa Savan din pădurea Bakony, din care tot aşa lipsea prima parte, pe care a trebuit s-o ghicesc şi pot să vă spun că nici într-o carte cu bandiţi nu te poţi descurca fără volumul întâi. Aşa că am înţeles repede că nu se poate ca domnii ofiţeri să înceapă a citi volumul doi şi pe urmă volumul unu, şi m-am gândit că m-aş face de râs dacă aş comunica la regimentskanzlei că ştiu ei, domnii ofiţeri, care volum trebuie să citească. De altfel, domnule oberlaitnant, toată povestea asta cu cărţile mi s-a părut cam deocheată şi încurcată. Eu unu ştiam că, în general, domnii ofiţeri nu prea citesc şi mai cu seamă în timp de război când e…

— Tâmpeniile astea păstrează-le pentru dumneata, Švejkule, oftă locotenentul-major Lukáš.

— De altfel, domnule oberlaitnant, dumneavoastră ştiţi că eu v-am întrebat numaidecât, la telefon, dacă doriţi amândouă volumele deodată şi dumneavoastră mi-aţi răspuns, ca şi acum, să păstrez tâmpeniile astea pentru mine, că doar n-o să ne apucăm să mai cărăm şi cărţi după noi. Atunci, mi-am zis că dacă asta e părerea dumneavoastră, cu siguranţă că şi ceilalţi domni ofiţeri socotesc la fel. L-am întrebat, ca să fiu mai sigur, şi pe Vanek al nostru, că ştiu că are destulă experienţă de front şi el mi-a spus că la început domnii ofiţeri credeau că războiul e o jucărie şi şi-au luat cu dânşii pe front toată biblioteca, cum se obişnuieşte în vilegiatură. Unii au căpătat chiar în dar, de la doamnele arhiducese, operele complete ale multor poeţi, aşa că ţucălarii se cocoşau sub povara lor şi blestemau ziua când s-au născut. Dar Vanek mi-a spus că, de fapt, cărţile n-au fost de nici un folos pentru fumători, deoarece hârtia, deşi era foarte frumoasă, era prea groasă, aşa că la privată omul îşi nenorocea, să-mi fie cu iertare, tot curul cu acele poezii. De citit n-aveau vreme, fiindcă trebuiau să fugă, mereu, aşa că le azvârleau cât colo: pe urmă s-a şi împământenit obiceiul ca, de îndată ce se auzea un bombardament, ţucălarul să se descotorosească urgent de toate cărţile distractive. Aşa că, după toate astea, am vrut să aflu şi părerea dumneavoastră, domnule oberlaitnant, şi când v-am întrebat la telefon ce să fac cu cărţile, dumneavoastră mi-aţi răspuns că mie când îmi intră ceva în căpăţână, nu mă las până nu mă aleg cu una peste bot. Văzând, care va să zică, cum stau lucrurile, domnule oberlaitnant, am dus la batalionskanzlei numai primul volum din roman, iar volumul al doilea l-am lăsat provizoriu la noi la kompaniekanzlei. Eu voiam numai binele, domnule oberlaitnant: mi-am zis că după ce domnii ofiţeri vor citi volumul întâi, li se va împărţi şi volumul al doilea, ca la bibliotecă, dar deodată, pe neaşteptate, a venit ordinul de plecare şi o telefonogramă pe întregul batalion cum că tot ce este de prisos trebuie predat numaidecât la regimentsmagazin. Atunci l-am întrebat şi pe domnul Vanek dacă nu socoteşte ca lucru de prisos volumul al doilea din roman şi mi-a spus că, de când cu experienţa tristă din Serbia, din Galiţia şi din Ungaria, nici un fel de cărţi distractive nu se mai cară pe front şi că numai cutiile acele de prin oraşe în care se adună ziarele vechi pentru ostaşi sunt de folos, fiindcă în ziare se poate răsuci bine tutunul sau fânul uscat pe care-l fumează ostaşii în tranşee. Volumul întâi din roman a fost împărţit domnilor ofiţeri, la batalion, iar volumul doi l-am dus la magazie.

Şi, după ce tăcu o clipă, continuă:

— Acolo în magazie, domnule oberlaitnant, sunt tot felul de lucruri: chiar şi cilindrul cu care s-a încorporat capelmaistru din Budejovice.

— Ascultă, Švejkule, am să-ţi spun ceva, oftă din rărunchi locotenentul-major Lukáš. Dumneata nici nu-ţi dai seama de gravitatea isprăvii dumitale. Mie, unul, mi s-a urât să te mai fac prost. Nici nu există calificative pentru tâmpenia dumitale. Când îţi spun „tâmpit”, înseamnă că sunt foarte bun. Ai săvârşit un lucru îngrozitor, atât de îngrozitor, încât cele mai înfiorătoare crime pe care le-ai săvârşit, de când te cunosc, sunt un fleac, o adevărată floare la ureche pe lângă această ultimă ispravă… Oh, Švejkule, dacă ai şti ce ai făcut… Dar dumneata n-ai s-o ştii niciodată… Şi dacă cumva ar veni vorba vreodată de cărţile acelea, să nu îndrăzneşti să trăncăneşti că eu ţi-aş fi spus la telefon ca volumul doi să-l… Auzi, dacă se întâmplă vreodată să vie vorba cum a fost cu volumul unu şi cu volumul doi, dumneata te faci că nu auzi. Nu ştii nimic, n-ai habar de nimic, nu-ţi aminteşti de nimic. Nu cumva să-ţi treacă prin minte să mă vâri în vreo încurcătură, păcăto…

Glasul locotenentului-major Lukáš era stins, ca al unui om bolnav scuturat de friguri. Švejk folosi clipa de tăcere care se aşternuse, pentru a pune o întrebare nevinovată:

— Mă iertaţi, vă rog cu respect, domnule oberlaitnant, dar de ce, mă rog, n-am să aflu niciodată de grozăvia pe care am săvârşit-o? Eu, domnule oberlaitnant, numai de aceea am îndrăznit să vă întreb, pentru ca pe viitor să ştiu să mă feresc de astfel de lucruri că, nu-i aşa, se spune că omul din greşeală învaţă, ca turnătorul Adamec, de la fabrica Danek, care din greşeală a băut acid clorhidric…

N-apucă însă să termine, că locotenentul-major Lukáš îi reteză pilda cu aceste cuvinte:

— Nu-ţi explic nimic, nătărăule! Marş la vagon şi spune-i lui Baloun ca până om ajunge la Budapesta să-mi aducă la comandament o chiflă şi pateul de ficat din valiză, împachetat în staniol. Pe urmă să-i spui lui Vanek că e un imbecil. De trei ori i-am cerut să-mi dea efectivul exact al trupei şi astăzi, când mi-a trebuit, n-am avut la îndemână decât vechea situaţie, de săptămâna trecută.

— Zu Befehl, Herr Oberlaitnant208, urlă Švejk şi se îndreptă agale spre vagonul lui.

Plimbându-se printre şine, locotenentul-major Lukáš îşi spunea: „Ia uite, în loc să-i fi dat câteva perechi de palme, am stat şi am vorbit cu el, cum aş fi făcut-o cu un vechi prieten”.

Švejk urcă în vagonul lui cu un aer grav. Simţea un respect deosebit faţă de propria-i persoană. Doar nu se întâmplă în fiecare zi să săvârşeşti o ispravă aşa de înfricoşătoare, încât nici să n-ai voie măcar să afli ce-ai făptuit.

— Domnule rechnungsfeldwebel, spuse Švejk după ce se aşeză la locul lui, domnul oberlaitnant Lukáš pare a fi astăzi într-o dispoziţie grozav de bună. Mi-a spus să vă transmit că sunteţi un imbecil, fiindcă de trei ori v-a cerut până acum să-i daţi situaţia adevărată a trupei.

— Herrgott! sări ars Vanek. Le arăt eu sergenţilor… Eu sunt vinovat că derbedeii ăştia îşi fac de cap şi nu-mi trimit situaţia exactă a grupelor? De unde să scot eu situaţia, din burtă? N-am ce zice, bine mai merg lucrurile în compania noastră! Aşa ceva nu se poate întâmpla decât la marşcompania a unsprezecea. Am ştiut eu, am fost sigur. Nu m-am îndoit o clipă că la noi trebuie să fie debandadă. Într-o zi lipsesc la bucătărie patru porţii, a doua zi apar trei în plus. Barem dacă nătărăii ne-ar anunţa, să ştiu şi eu când intră vreunul în spital. Chiar luna trecută l-am dus pe unu Nikodem la spital şi abia la soldă am aflat că dumnealui a murit la Budejovice, de ftizie galopantă. Dar raţiile lui s-au ridicat în continuare. Am ridicat şi o tunică, dar Dumnezeu mai ştie pe unde o fi… Ca până la urmă tot mie să-mi mai facă mustrări domnul oberlaitnant că sunt un imbecil când, vezi bine, nu-i în stare să puie ordine în compania lui.

Plutonierul contabil Vanek umbla nervos, de colo până colo, prin vagon:

— Să fiu eu kompaniekommandant, toate ar zbârnâi! Aş şti ce face fiecare ostaş! Gradaţii ar trebui să-mi înainteze de două ori pe zi efectivul trupei. Dar gradaţii nu fac nici cât o ceapă degerată! Şi cel mai afurisit e sergentul Zyka. Numai glumele şi snoavele-s de capul lui, dar când îi atrag atenţia că Kolarik a fost detaşat la aprovizionare, dumnealui îmi raportează a doua zi acelaşi efectiv, ca şi când Kolarik ar trândăvi mai departe la companie, în grupa lui. Şi asta se întâmplă în fiecare zi… da de spus despre mine se spune că sunt un imbecil… Păi, aşa nu-şi poate câştiga prieteni domnul oberlaitnant. Rechnungsfeldwebelul companiei nu-i un fruntaş oarecare, cu care oricine poate să-şi şteargă…

Baloun, care ascultase cu gura căscată, completă în locul lui Vanek frumosul cuvânt pe care acesta nu apucase să-l rostească, încercând, probabil, pe această cale să intre şi el în vorbă.

— Dumneata să-ţi ţii gura, i-o reteză scurt plutonierul de aţă.

— Ascultă, Baloun, se auzi Švejk. Ţie am a-ţi transmite din partea domnului oberlaitnant să-i aduci… când om ajunge la Budapesta, o chiflă şi pateul de ficat pe care îl are jos, în valiză, învelit în staniol.

Uriaşul Baloun lăsă să-i atârne, lipsite de vlagă, mâinile lungi ca de cimpanzeu, îşi plecă grumazul şi rămase aşa, o bucată de vreme.

— Nu-l mai am, îngăimă el cu glasul sugrumat de deznădejde, privind ţintă duşumeaua murdară a vagonului. Nu-l mai am… repeta el, în răstimpuri, eu… eu am crezut… înainte de plecare l-am despachetat… L-am mirosit… să văd dacă nu s-a stricat… L-am gustat, strigă deodată deznădăjduit, şi cu atâta sinceritate, încât toţi înţeleseră ce se întâmplase.

— L-ai înghiţit cu staniol cu tot, se opri în faţa lui plutonierul de administraţie Vanek, încântat că nu mai trebuie să-şi apere punctul de vedere, după care el n-ar fi singurul imbecil, aşa cum îi trimisese vorbă locotenentul-major, şi că pricina instabilităţii efectivului îşi are rădăcini mai adânci în alţi imbecili; era fericit că discuţia intrase acum pe alt făgaş, învârtindu-se în jurul veşnic nemâncatului Baloun, în jurul noului şi tragicului eveniment. Vanek avea o poftă grozavă să-i spună lui Baloun câteva cuvinte usturătoare şi bine ţintite, dar fu împiedicat de bucătarul ocultist Jurajda care lăsând deoparte cartea lui preferată, traducerea străvechiului tom indian Pragnâ – Paramitâ, se întoarse spre nefericitul Baloun, nimicit cu totul sub povara destinului.

— Baloun, ar trebui să veghezi singur asupra dumitale, ca să nu-ţi pierzi încrederea în propria-ţi persoană şi în soartă. N-ar trebui să-ţi însuşeşti ceea ce se cuvine altora. Ori de câte ori te afli în faţa unei probleme asemănătoare, pe care ai înfulecat-o, pune-ţi întrebarea: „În ce raport se află faţă de mine pateul de ficat?”

Švejk socoti, cu cale să întregească această meditaţie eu un exemplu practic:

— Ţii minte, Baloun, nu de mult chiar tu mi-ai spus că la voi acasă au să taie porcul, au să facă afumături şi că imediat ce-om ajunge la destinaţie şi ai să ştii numărul poştei militare, ai tăi au să-ţi trimită o şuncă întreagă. Închipuie-ţi acum că cei de la feldpost ar trimite şunca la companie; şi că fiecare dintre noi, împreună cu domnul rechnungsfeldwebel, am tăia la început câte o bucăţică, aşa de gustare, şi că ne-ar place şi apoi am tăia altă bucăţică şi pe urmă încă o bucăţică, până ce din şunca ta s-ar alege ce s-a ales dintr-un cunoscut de-al meu, Kozel, care era factor poştal. I se măcinau oasele, aşa că mai întâi i-au tăiat piciorul de la fluier, pe urmă de la genunchi, pe urmă coapsa, şi dacă n-ar fi murit la vreme, l-ar fi tăiat tot în bucăţele, cum se întâmplă când ascuţi un creion cu mina ruptă. Închipuie-ţi, care va să zică, Baloun, că noi ţi-am înghiţi toată şunca, aşa cum ai înghiţit tu pateul de ficat al domnului oberlaitnant.

Uriaşul Baloun îi privea pe toţi, cu o nespusă durere.

— Numai datorită mie, se adresă plutonierul de aţă lui Baloun, ai rămas ordonanţă la domnul oberlaitnant. Trebuia să fii transferat la sanitari şi să cari răniţii după gefecht. La trecătoarea Dukla, sanitarii noştri s-au dus de trei ori după un fahnrich rănit, care se alesese cu un bauchschuss209 lângă sârma ghimpată, şi au rămas cu toţii acolo, cu câte un kopfschuss210. Abia a patra echipă a reuşit să-l aducă, da, până să ajungă cu el la hilfsplatz211, fahnrich-ul s-a curăţat.

Baloun nu se mai putu stăpâni şi izbucni într-un plâns disperat, cu sughiţuri.

— Mă mir că nu ţi-e ruşine, îi spuse Švejk cu dispreţ. Soldat eşti tu…?

— Ce să fac, eu nu-s făcut pentru armată, se tânguia Baloun. Aşa sunt eu, un hămesit, un nemâncat, fiindcă nu duc o viaţă tihnită. Aşa-i tot neamul nostru. Răposatul tata a pus o dată rămăşag într-o cârciumă la Protivin că mănâncă la botul calului cincizeci de cârnaţi şi două pâini mari, şi a câştigat rămăşagul. O dată, tot la un rămăşag, eu am mâncat patru gâşte şi două crătiţi cu găluşte cu varză. Când sunt acasă, după masa de prânz, mi se năzare întotdeauna să mai gust ceva. Intru în cămară, tai o bucată de carne, trimit după un ulcior cu bere şi înghit două chile de carne afumată. Aveam acasă un argat bătrân, îi zicea Womela; totdeauna îmi spunea să fiu cu băgare de seamă, să nu înfulec atâta şi să nu mă îndop, că el îşi aminteşte că bunicu-său i-a povestit o dată ce-a păţit un nesătul ca mine, când a venit războiul şi nu s-au făcut opt ani de zile nici un fel de bucate şi pâinea se cocea din paie şi era sărbătoare mare când puteau să amestece în lapte câteva fărâme de brânză, în lipsă de pâine. Şi bietul gospodar, de care vă spuneam, a murit la o săptămână după ce a dat foametea, fiindcă pântecele lui nu era învăţat c-o lipsă ca aceea…

Baloun îşi înălţă privirea deznădăjduită.

— Dar eu cred că Dumnezeu pedepseşte numai, da nu părăseşte omul.

— Dumnezeu a adus flămânzii pe lume şi tot el are grijă de ei, observă Švejk. Legat ai fost o dată, acum ai merita să fii trimis în prima linie; când eram eu ordonanţă la domnul oberlaitnant, apăi putea să se bizuie pe mine în toate şi nici nu i-ar fi trecut prin minte că i-aş putea ciordi din raţie. De câte ori se distribuia ceva mai deosebit, dumnealui îmi spunea: „Păstrează asta pentru dumneata, Švejkule”, sau: „Asta nu prea îmi place; dă-mi şi mie o bucăţică şi cu restul fă ce vrei”. Când eram la Praga şi mă trimitea după mâncare la restaurant, pentru ca dumnealui să nu-şi închipuie că porţia e prea mică din cauză că eu i-aş fi mâncat jumătate pe drum, mai cumpăram o porţie din bănuţii mei dacă nu mi se părea de ajuns, numai să se sature domnul oberlaitnant şi să nu creadă despre mine cine ştie ce. Într-o zi însă m-a dibuit şi de-atunci îi aduceam întotdeauna lista de bucate de la restaurant şi dumnealui îşi alegea. Şi aşa, într-o bună zi, şi-a ales o friptură de porumbel umplut. Când mă uit mai bine, văd că-mi dă numai jumătate de porumbel. Ce-mi zic? Domnul oberlaitnant are să creadă că cealaltă jumătate am mâncat-o eu, aşa că am mai cumpărat o porţie din banii mei şi i-am adus o fripturică frumoasă, de a mâncat din ea şi domnul oberlaitnant Seba, care în ziua aceea n-avea de mâncare acasă şi picase în vizită la oberlaitnantul meu, tocmai la vremea prânzului. Dar în timp ce mânca, numai ce-l aud că spune: Švejk, să nu-mi spui mie că aici e o singură porţie. Nicăieri nu se dă un porumbel întreg la un meniu. Bagă de seamă, dacă fac rost de bani, chiar azi trimit să-mi aducă un prânz de la restaurantul tău! Hai, spune drept, aşa-i că-i porţie dublă? Şi m-a pus domnul oberlaitnant să mărturisesc acolo, în faţa lui, că mi-a dat bani numai pentru o porţie, neştiind că are să aibă musafir. Am răspuns că am primit bani pentru un prânz obişnuit. „Vezi? i-a spus oaspetelui oberlaitnantul meu. Şi asta nu-i nimic. Zilele trecute, Švejk mi-a sosit la prânz cu două pulpe de gâscă. Vezi şi tu: supă cu tăiţei, carne de vacă cu sos de sardele, două pulpe de gâscă, găluşte cu varză la discreţie şi clătite!”

—.tui maica mă-sii! plescăi Baloun.

Švejk continuă:

— Asta mi-a pus capacul. A doua zi chiar, domnul oberlaitnant Seba şi-a trimis ţucălarul să-i aducă prânzul de la restaurantul nostru şi nefericitul a venit cu o moviliţă de pilaf de pasăre, cam cât cacă în pelinci un prunc de şase săptămâni; să tot fi fost două linguriţe. Domnu oberlaitnant Seba l-a luat îndată în tarbacă, pentru că i-ar fi mâncat, cică, jumătate din porţie. Dar ţucălarul o ţinea într-una că-i nevinovat. Până la urmă, domnul oberlaitnant l-a atins bine peste bot şi m-a dat exemplu pe mine, arătând că eu aduc porţia întreagă domnului oberlaitnant Lukáš. Şi aşa se face că a doua zi, când s-a dus să ia prânzul la restaurant, ostaşul s-a interesat cum devine cazul şi pe urmă i-a spus lui stăpânu-său, care la rândul lui a povestit tărăşenia oberlaitnantului meu. Şi cum stăteam seara liniştit şi citeam în ziar comunicatele comandamentelor duşmane, mă trezesc deodată cu oberlaitnantul meu, galben ca ceara, şi numai ce-l aud că se răsteşte la mine, ca să-i spun – zice – câte porţii duble am plătit la restaurant, că el ştie tot, că oricât aş încerca să tăgăduiesc, tot nu-mi ajută, că de prost mă ştia el prost, dar că aş fi şi nebun, la asta nu se gândise. L-am făcut de ruşine în aşa hal zicea, încât îi venea să mă împuşte mai întâi pe mine şi pe urmă şi pe el. „Domnule oberlaitnant i-am zis eu, vă aduceţi aminte că în prima zi, când am venit la dumneavoastră, mi-aţi spus că toţi ţucălarii sunt hoţi şi puşlamale. Ce puteam să fac dacă la restaurant dădeau cu adevărat porţii aşa de mici, că dumneavoastră aţi fi putut să credeţi că şi eu sunt o lichea, că v-am mâncat…”

— Ah, Dumnezeule din ceruri! şopti Baloun şi, aplecându-se după valiza locotenentului Lukáš, se retrase în fundul vagonului.

— Ei, şi după aceea, urmă Švejk, locotenentul Lukáš a început să se scotocească prin toate buzunarele; dar după ce a văzut că n-ajunge la nici un rezultat, a băgat mâna în buzunarul vestei şi mi-a întins ceasul lui de argint. Era mişcat până la lacrimi. „Ascultă, Švejkule, mi-a zis. La soldă să-mi faci, te rog, o listă cu cât îţi datorez… Ceasornicul ăsta păstrează-l, pe deasupra. Şi pe viitor să nu te mai ţii de prostii.” Pe urmă, într-o bună zi, ne-a ajuns pe-amândoi o sărăcie, că a trebuit să mă duc cu ceasul la casa de amanet.

— Ia ascultă, ce tot faci acolo în fund? îl întrebă în clipa aceea pe Baloun plutonierul de administraţie Vanek.

În loc de răspuns, nefericitul Baloun sughiţă. Deschisese între timp valiza locotenentului-major Lukáš şi înfuleca ultima chiflă…

Prin gară trecu, fără să oprească, un tren încărcat de sus până jos cu un detaşament de deutschmaiştri, trimişi pe frontul sârbesc.

Încă nu-şi reveniseră din entuziasmul despărţirii şi de la Viena până aici o ţinuseră într-un răcnet:

Prinz Eugenius, der edle Ritter, Wollt' dem Kaiser wiedrum kriegen Stadt und Festung Belegrad.

Er liess schlagen einen Brucken, Dass man kunnt' hinuberrucken Mit der Armee wohl fur die Stadt.212'

Un caporal cu mustaţa în furculiţă, aplecându-se, sprijinit cu coatele de ostaşii care îşi bălăbăneau picioarele afară din vagon, bătea tactul şi urla cât îl ţinea gura:

Als die Bruken war geschlagen, Dass man kunnt' mit Stuck und Wagen Frei passier'n den Donaufluss, Bei Semlin schlug man das Lager Alle Serben zu varjagen…213

Deodată însă îşi pierdu echilibrul, zbură din vagon şi nimeri cu burta drept în pârghia de la ace, unde rămase agăţat ca într-o ţeapă; trenul nu zăbovi însă nici o clipă şi din vagoanele din spate se auzea un cântec nou:

Graf Radecky, edler Degen, Schwur's des Kaisers Feind zu fegen Aus der falschen Lombardei.

În Verona langes Hoffen Als mehr Trupepn eingetroffen Fuhlt und ruhrt der Held sich frei…214

Înfipt în pârghia neroadă de la ace, vajnicul caporal îşi dăduse sufletul. Nu dură mult şi un tânăr ostaş de la comandamentul gării fu postat de gardă lângă el, cu baioneta la armă şi, luându-şi misiunea în serios, stătea în poziţie de drepţi lângă ace, cu un aer atât de victorios, de parcă accidentul caporalului ar fi fost opera lui.

Era maghiar şi striga de-a lungul şinelor, cât îl ţinea gura, către cei din eşalonul regimentului 91 care veneau pe acolo să vadă ce se întâmplase:

— Nem szabad! Nem szabad! Komission Militar nem szabad!215

— Ăsta a scăpat, fu de părere bravul soldat Švejk care era şi el printre curioşi. S-a învârtit el de o bucată de fier în burtă, dar are cel puţin avantajul că toată lumea ştie unde e îngropat. E chiar lângă linia ferată, aşa că ai lui au să ştie unde să-1 găsească. E foarte aproape de gară şi deci nu trebuie să-l caute pe toate câmpurile de luptă. S-a înţepat atât cât e nevoie, mai observă ei cu un aer de cunoscător, dând târcoale în jurul caporalului, maţele s-au lăsat în pantaloni.

— Nem szabad! Nem szabad! striga mereu tânărul ostaş maghiar. Komission Militar Bahnhof! Nem szabad!

În spatele lui Švejk se auzi un glas aspru:

— Ce faceţi aici?

Când se întoarse, dădu cu ochii de cadetul Biegler. Švejk salută:

— Cu respect vă raportez, domnule cadet, ne uităm la răposatul…

— Ce căutaţi aici? Cine-a stârnit toată agitaţia asta?

— Cu respect vă raportez, domnule cadet, răspunse calm şi demn Švejk, că în viaţa mea n-am stârnit nici un fel de agitaţie…

În spatele cadetului Biegler, câţiva ostaşi pufniră în râs, iar din faţă se apropie de cadet plutonierul de administraţie Vanek:

— Domnule cadet, i se adresă el. Domnul oberlaitnant şi-a trimis aici ordonanţa, pe Švejk, ca să vadă ce s-a întâmplat şi să-i raporteze. Eu vin chiar acum de la vagonul comandamentului şi ştiu că ordonanţa batalionului, Matusic, vă caută de urgenţă din partea domnului batalionskomandant. Trebuie să vă prezentaţi numaidecât la domnul căpitan Sagner.

Se îndreptau cu toţii spre vagoanele lor, când deodată se auzi semnalul de îmbarcare.

Mergând alături de Švejk, Vanek îi spuse:

— Când eşti între oameni, Švejkule, fă bine şi mai lasă-te de înţelepciunea dumitale… S-ar putea să-ţi iasă o dată pe nas. Caporalul ăla e de la deutschmaiştri şi s-ar putea spune că te-ai bucurat de moartea lui. Biegler ăsta mănâncă cehi cu pâine.

— Bine, da n-am spus nimic, răspunse cu candoare Švejk. Am spus numai ca s-a înţepat foarte bine şi că i-au căzut maţele în nădragi… Ar fi putut…

— Termină o dată, Švejkule! şi plutonierul de aţă scuipă scârbit.

— De fapt, observă Švejk, pentru maiestatea-sa împăratul e totuna dacă maţele îi atârnă aici sau în altă parte. Oricum, se cheamă că omul şi-a făcut datoria… Ar fi putut la fel de bine…

— Ia te uită, Švejkule, îl întrerupse Vanek. Ia te uită cum goneşte batalionsordonanz Matusic spre vagonul comandamentului. Stau şi mă minunez cum nu s-a împiedicat încă de şine.

Cu puţin timp înainte, între căpitanul Sagner şi zelosul cadet Biegler avusese loc un schimb de cuvinte foarte tăios.

— Am fost foarte mirat, cadet Biegler, spusese căpitanul Sagner, că n-ai venit să-mi comunici imediat că nu se mai distribuie cele o sută cincizeci de grame salam unguresc de cap. A trebuit să ies eu din vagon ca să aflu de ce se întoarce trupa de la magazie. La fel şi domnii ofiţeri, ca şi când ordinul n-ar fi ordin. Am spus limpede doar: „La magazie zugsweise, companie după companie”. Asta înseamnă că dacă la magazie n-am primit nimic, întoarcerea în vagoane trebuia să se facă tot zugsweise, companie după companie. Dumitale, cadet Biegler, ţi-am dat ordinul să vezi de ordine, dar dumneata ai lăsat totul baltă. Te-ai bucurat că n-a mai trebuit să te îngrijeşti de numărătoarea porţiilor de salam şi te-ai dus foarte calm, după cum am putut vedea pe fereastră, să te uiţi la caporalul mort de la deutschmaiştri. Asta, ca pe urmă, când te chem, să nu găseşti nimic mai bun de făcut decât să-mi trăncăneşti, cu fantezia dumitale de cadet, că te-ai dus acolo să te convingi dacă în jurul răposatului caporal nu se face vreo agitaţie…

— Am onoarea să vă raportez că ordonanţa companiei a 11-a, Švejk…

— Lasă-l în pace pe Švejk, strigă căpitanul Sagner. Să nu-ţi închipui, cadet Biegler, că o să-ţi reuşească vreo intrigă împotriva locotenentului-major Lukáš. Noi l-am trimis pe Švejk… Văd că te uiţi la mine cu aerul că m-aş fi pus pe capul dumitale… Ei bine, da, m-am pus, cadet Biegler… Dacă nu ştii să-ţi respecţi superiorul şi te încumeţi să-l înfrunţi, apoi ţine minte, cadet Biegler, că eu te pot face să nu uiţi staţia Raab câte zile îi avea… Te învăţ eu minte să faci pe grozavul cu cunoştinţele dumitale teoretice… Ai răbdare numai, până ajungem pe front… Când ţi-oi da ordin să mergi în offizierpatrule în faţa gardului de sârmă ghimpată… Unde ţi-e raportul? Nici măcar raportul nu mi l-ai dat când ai venit… Nici măcar teoretic nu eşti în stare, cadet Biegler, să…

— Cu respect vă raportez, domnule căpitan216, că în loc de o sută cincizeci de grame de salam unguresc, s-au dat trupei câte două cărţi poştale ilustrate, de cap. Poftiţi, domnule căpitan…

Şi cadetul Biegler întinse comandantului de batalion două cărţi poştale ilustrate, editate de Direcţia arhivei militare de război din Viena, aflată sub conducerea generalului de infanterie Woinowich. Pe una din cele două cărţi poştale se putea vedea caricatura unui soldat rus, a unui mujic cu barbă mare, pe care îl îmbrăţişează un schelet. Sub caricatură, un text: „Der Tag, an dem das perfide Russland krepieren wird, wird ein Tag der Erlosung fur ganze unsere Monarchie sei.,”217

A doua ilustrată provenea din Reichul german. Era un dar german pentru ostaşii austro-ungari.

Sus se putea citi inscripţia Viribus Unitis sub care se vedea o spânzurătoare, de al cărui ştreang atârna sir Edward Grey218; jos, sub el, salutau vesel doi ostaşi: un austriac şi un german.

Versurile care însoţeau poza erau culese din cartea lui Greinz: Pumnul de fier, un volum de epigrame la adresa inamicilor noştri, despre care ziarele germane scriau că sunt adevărate şfichiuituri de bici, fiind totodată pătrunse de un nestăvilit umor şi de un spirit neîntrecut.

Iată cum sună, în traducere, textul de sub spânzurătoare: „Grey, Orice pedeapsă-şi are ceasul ei, Şi iată a sunat şi ceasu-n care Să te înalţe în spânzurătoare, Aşa cum se cuvine, Edward Grey.

Însă pe lumea asta nu-i stejar Pe-un falnic ram să te-ospitaliteze, De-aceea va să spânzuri de-un arţar, Spre gloria republicii franceze.”

Abia apucase căpitanul Sagner să termine lectura acestor versuri pline „de nestăvilit umor şi de un spirit neîntrecut”, când pe uşa vagonului de stat-major intră grăbit Matusic, ordonanţa batalionului.

Fusese trimis de Sagner la centrala telegrafică de la comandamentul militar al gării, pentru a afla dacă nu veniseră cumva noi ordine. Avea în mână o telegramă de la brigadă. Telegrama era necifrată şi suna simplu: „Rasch abkochen, dann Vormarscb nach Sokal”. Căpitanul Sagner dădu din cap îngândurat.

— Cu respect vă raportez, domnule căpitan, spuse Matusic, că comandantul gării vă roagă să poftiţi până la dumnealui. Zicea că mai are o telegramă.

Drept care, între comandantul gării şi căpitanul Sagner a avut loc o convorbire cu caracter strict confidenţial.

Prima telegramă fusese înmânată deşi, după cum am văzut, avea un cuprins foarte ciudat, ţinând seama de faptul că batalionul se afla în staţia Raab: „Pregătiţi repede mâncarea, şi direcţia Sokal”.

Telegrama era necifrată şi adresată batalionului de marş al regimentului 91, cu o copie pentru batalionul de marş al regimentului 75, care se afla în urmă-i. Iscălitura era autentică: Comandantul brigăzii Ritter von Herbert.

— Foarte confidenţial, domnule căpitan, şopti misterios comandantul militar al gării. O telegramă secretă de la divizia dumneavoastră. Comandantul brigăzii dumneavoastră a înnebunit. A fost transportat la Viena după ce a transmis de la brigadă câteva duzini de telegrame asemănătoare, în toate părţile. La Budapesta veţi găsi o nouă telegramă. Telegramele lui s-ar cuveni de fapt să fie anulate, dar până acum n-am primit nici o dispoziţie în acest sens. Am doar un ordin de la divizie în care se spune ca telegramele necifrate să nu fie luate în consideraţie. De înmânat însă trebuie să le înmânez, deoarece referitor la acest lucru n-am primit încă răspuns de la instanţele mele superioare. Prin intermediul instanţelor mele, m-am informat la comandamentul corpului de armată, care a deschis o anchetă… Am fost ofiţer activ, genist bătrân, adăugă el, am participat la construirea liniei noastre strategice din Galiţia… Domnule căpitan, urmă el cu tristeţe după o clipă de tăcere. Pe ăştia, bătrânii, ne trimit pe front! Dar Ministerul de Război pute de ingineri civili de la calea ferată, care n-au decât examenul de teterişti… De altfel, peste un sfert de ceas puteţi pleca mai departe… Îmi amintesc că o dată, la şcoala de cădeţi din Praga, te-am ajutat să te salţi la bara fixă, ca unul ce eram din cursul superior. În ziua aceea eram amândoi consemnaţi. Dumneata te bătuseşi cu colegii germani din clasă. Era cu dumneata acolo şi unul Lukáš. Eraţi cei mai buni prieteni. Când am primit telegrama cu tabelul ofiţerilor care trec prin staţie cu marşbatalionul, mi-am adus aminte… Ei, dar de atunci au trecut câţiva anişori… Pe vremea aceea, cadetul Lukáš mi-era foarte simpatic…

Convorbirea avu darul să-l întristeze pe căpitanul Sagner. Îl cunoştea foarte bine pe cel cu care vorbea. La şcoala de cădeţi fusese conducătorul opoziţiei antiaustriece, dar cu timpul gândul la avansare îl făcuse să renunţe la această idee. Cel mai mult îl întristară însă cuvintele referitoare la locotenentul-major Lukáš, din care reieşea că, indiferent din ce motive, acesta fusese îndepărtat de pretutindeni.

— Locotenentul Lukáš, spuse el apăsat, este un ofiţer foarte bun. Când pleacă trenul?

Comandantul gării se uită la ceas:

— Peste şase minute.

— Am plecat, spuse Sagner.

— Credeam că ai să-mi mai spui ceva, Sagner.

— Also, Nazdar! răspunse Sagner şi ieşi.

Întorcându-se în vagonul comandamentului, căpitanul Sagner îi găsi pe toţi ofiţerii la locurile lor. Jucau pe grupe „Frische Viere”. Singurul care nu juca era cadetul Biegler.

Răsfoia un vraf de manuscrise, în care începuse să descrie scene de război, deoarece dorea să se remarce nu numai pe câmpul de luptă, ci şi ca fenomen literar, în calitate de cronicar al evenimentelor de război. Omul „cu coadă de peşte” năzuia să devină un mare scriitor de război. Încercările sale literare începeau cu titluri foarte promiţătoare, în care se oglindea spiritul militar al vremii, dar care nu erau încă terminate, aşa încât pe hârtie nu erau trecute decât titlurile lucrărilor care urmau să ia naştere.

„Caracterele luptătorilor din marele război – Cine a început războiul – Politica Austro-Ungariei şi originea războiului mondial – Însemnări de război – Austro-Ungaria şi războiul mondial – Foloasele războiului – Conferinţă populară despre izbucnirea războiului – Consideraţii politice şi militare – O zi glorioasă a Austro-Ungariei – Imperialismul slav şi războiul mondial – Documente din războiul mondial – Contribuţii la istoria războiului mondial – Însemnări zilnice din războiul mondial – Primul război mondial – Dinastia noastră în războiul mondial – Naţiunile imperiului austro-ungar sub arme – Lupta mondială pentru putere – Cronica campaniei mele – Cum luptă duşmanii Austro-Ungariei – A cui va fi victoria?

— Ofiţerii şi ostaşii noştri – Faptele măreţe ale soldaţilor mei – Din vremea marelui război – În toiul luptei – Cartea eroilor austro-ungari – Brigada de fier – Culegere din scrierile mele de război – Eroii marş-batalionului nostru – Manual de front pentru ostaşi – Zile de luptă şi de victorie – Ce am văzut şi ce am învăţat pe front – În tranşee – Povesteşte un ofiţer…

— Cu fiii Austro-Ungariei, înainte!

— Aeroplanele inamice şi infanteria noastră – După luptă – Artileriştii noştri, fii credincioşi ai patriei – De-ar fi să vină toţi dracii peste noi…

— Războiul defensiv şi ofensiv – Sânge şi fier – Victorie sau moarte – Eroii noştri în prizonierat.”

Apropiindu-se de cadetul Biegler şi citind titlurile, căpitanul Sagner nu se putu stăpâni şi-l întrebă de ce scrisese toate acestea şi ce anume urmărea.

Foarte bucuros, cadetul Biegler răspunse că fiecare titlu arăta una din cărţile pe care voia să le scrie. Câte titluri atâtea cărţi.

— Dorinţa mea, domnule căpitan, este să las o amintire după mine, în caz că voi cădea în luptă. Modelul meu este profesorul german Udo Kraft. S-a născut în anul 1870, s-a prezentat voluntar în război şi a căzut în ziua de 22 august 1914, la Anloy. Înainte de a muri a publicat cartea: Cum să înveţi a muri pentru împărat. 219

Căpitanul Sagner îl pofti pe Biegler lângă fereastră.

— Arată-mi cadet Biegler, tot ce mai ai; mă interesează grozav activitatea dumitale, îl îndemnă ironic căpitanul Sagner. Ia să văd caietul pe care l-ai ascuns sub bluză…

— Încă nu-i nimic, domnule căpitan, răspunse cadetul Biegler roşind ca un copil. Poftiţi să vă convingeţi.

Caieţelul avea înscris pe copertă, următorul titlu:

Schiţele celor mai importante şi mai celebre bătălii ale oştilor austro-ungare, alcătuite după studii istorice de ofiţerul imperial şi regal (K.u. K.) Adolf Biegler.

Cu observaţii şi explicaţii de ofiţerul (K.u. K.) Adolf Biegler.

Osatura lucrării era foarte simplă. Aceasta începea cu bătălia de la Nordlingen din 6 septembrie 1634 şi continua cu bătălia de la Zenta din 11 septembrie 1697, bătălia de la Caldiera din 31 octombrie 1805, Aspern – 22 mai 1809, bătălia popoarelor de la Lipsca – 1813, după care veneau la rând bătăliile de la Santa Lucia – mai 1848 şi Trautenau 27 iunie 1866 şi în sfârşit cucerirea Sarajevo-ului, la 9 august 1878. Schemele şi desenele planurilor semănau între ele ca două picături de apă. Cadetul Biegler desenase peste tot nişte dreptunghiuri: de o parte goale, reprezentând forţele austro-ungare, de alta haşurate: duşmanii. În ambele tabere exista o aripă stângă, un centru şi o aripă dreaptă, în spatele dreptunghiurilor erau desenate rezervele şi peste tot se vedeau săgeţi. Bătălia de la Nordlingen, ca şi cea de la Sarajevo, arătau ca un teren de fotbal înaintea începerii jocului, iar săgeţile indicau parcă direcţia în care trebuia bătută mingea.

De altfel şi căpitanului Sagner îi veni numaidecât în minte acest lucru şi întrebă:

— Cadet Biegler, dumneata joci fotbal?

Biegler roşi şi mai mult şi începu să clipească nervos; părea că are vedenii.

Căpitanul Sagner continuă să răsfoiască zâmbitor caietul şi se opri la însemnările care însoţeau schema bătăliei de la Trautenau, în timpul războiului pruso-austriac.

Cadetul Biegler scrisese următoarele: „Bătălia de la Trautenau n-ar fi trebuit să aibă loc, deoarece terenul muntos nu îngăduia desfăşurarea diviziilor de sub comanda generalului Mazzucheli, ameninţate de puternicele coloane prusace aflate pe colinele din jurul aripii stingi a diviziilor noastre”.

— Care va să zică, după părerea dumitale, cadet Biegler, îi spuse căpitanul Sagner, cu acelaşi zâmbet batjocoritor, întinzându-i caietul, bătălia ar fi trebuit să aibă loc numai dacă Trautenau ar fi fost aşezat în câmpie. E foarte frumos din partea dumitale, cadet Biegler, că în scurtul răstimp de când te afli în armată, te-ai străduit să te remarci ca strateg, numai că strategia dumitale e aidoma cu a copiilor care se joacă de-a soldaţii şi se cred generali. De altfel, cum văd, dumneata te-ai avansat singur, de mai mare dragul. Ia te uită: K.u. K. Offizier Adolf Biegler! Până la Budapesta ajungi cu siguranţă feldmareşal. Alaltăieri, mai cântăreai încă, la tăticu acasă, piele de vaci, K.u. K. Leutnant Adolf Biegler!… Ascultă, omule, deocamdată dumneata nu eşti ofiţer. Eşti un simplu cadet, care atârnă în aer între fahnrich şi subofiţer. Eşti încă departe de a te putea numi ofiţer; comportarea dumitale seamănă cu aceea a unui caporal care ar porunci cârciumarului să-i spună „domnule sergent-major”. Şi adresându-se locotenentului-major: Ascultă, Lukáš, cadetul Biegler ţine de compania ta; vezi de-l iuţeşte. Dumnealui se dă drept ofiţer, ajută-l să-şi cucerească acest drept în luptă. Când o să înceapă trommelfeuer-ul220 şi vom trece la atac, să-l trimiţi cu grupa lui să taie Drahthindernisse, der gute Junge221… Apropo, Zikan, îţi transmit salutări de la comandantul gării din Raab.

Cadetul Biegler îşi dădu seama că convorbirea cu el se terminase, salută şi, roşu ca un rac, străbătu vagonul până la capătul lui, pe culoar.

Deschise ca un lunatic uşa closetului şi, privind inscripţia, în germană şi maghiară: „A se folosi numai în timpul mersului”, scânci, sughiţă şi se porni pe un plâns înfundat. Apoi îşi lăsă în jos pantalonii… Pe urmă se scremu ştergându-şi lacrimile şi, în sfârşit, găsi o folosinţă potrivită caietului cu inscripţia: Schemele celor mai importante şi mai celebre bătălii ale oştilor austro-ungare, alcătuite de K.u. K. Ofizier Adolf Biegler. Pângărite, foile dispăreau în gura closetului şi se împrăştiau, în cădere, printre şinele peste care gonea trenul militar.

Cadetul Biegler îşi spălă la robinet ochii înroşiţi de plâns, apoi ieşi pe culoar, spunându-şi în gând că trebuie să se ţină tare, al dracului de tare. De dimineaţă îl dureau şi capul şi burta.

Trecu pe lângă ultimul compartiment în care ordonanţa batalionului, Matusic, juca „şnops”222 cu Batzer, ordonanţa comandantului.

Aruncând o privire în compartiment, prin uşa întredeschisă, Biegler tuşi. Cei dinăuntru îi întoarseră spatele şi-şi continuară jocul.

— Nu ştiţi ce trebuie să faceţi? întrebă cadetul Biegler.

— Ştiu, dar nu putut, răspunse ordonanţa căpitanului Sagner, în îngrozitorul dialect nemţesc din munţii Kasper: Mi'is'd'Trump' ausganga…

— S-ar fi cuvenit, domnule cadet, să joci treflă, urmă el, după o scurtă pauză. Treflele mari şi imediat să pun riga de tobă… Asta ar fi trebuit să fac…

Cadetul Biegler nu mai suflă nici o vorbă şi plecă cu coada între picioare, să se aşeze în colţul lui. Ceva mai târziu, venind să-l cinstească cu coniac din sticla pe care o câştigase la cărţi, fanhrich Peschner se minună de zorul cu care Biegler citea din cartea profesorului Udo Kraft: Cum să înveţi a muri pentru împărat.

Până să ajungă la Budapesta, cadetul Biegler se îmbătă în aşa hal, încât, aplecându-se pe fereastră, striga cât îl ţinea gura, în pustiu:

— Frisch drauf! Im Gottes Namen, frisch drauf!…223.

Din ordinul căpitanului Sagner, ordonanţa batalionului, Matusic, îl trase înapoi în compartiment, unde, împreună cu Batzer, ordonanţa căpitanului, îl întinseră pe canapea. Şi în timp ce dormea, cadetul Biegler avu următorul vis:

Visul cadetului Biegler înainte de Budapesta.

Se făcea că avea „signum laudis”, crucea de fier, era maior şi se ducea să inspecteze unităţile din brigada care îi fusese încredinţată. Nu se dumirea de ce, având sub comanda lui o brigadă întreagă, continua totuşi să rămână numai maior. Bănuia că fusese numit general-maior, dar că gradul de „general” se pierduse undeva în debandada care domnea la poşta militară.

Îi venea să râdă amintindu-şi că în timp ce călătoreau spre front, căpitanul Sagner îl ameninţase că-l va trimite să taie gardurile de sârmă ghimpată. De altfel, dând ascultare propunerii lui, comandamentul diviziei îl mutase pe căpitanul Sagner la alt regiment împreună cu locotenentulmajor Lukáš. La altă divizie chiar, care ţinea de alt corp de armată.

Cineva îi şi povestise că amândoi se înecaseră undeva într-o mlaştină, în timp ce fugeau.

Se îndrepta cu automobilul spre front ca să inspecteze unităţile din brigada lui şi deodată situaţia i se limpezi. Era trimis de cartierul general al armatei.

Foarte aproape de el treceau soldaţi, cântând o melodie al cărui text îl citise în culegerea de cântece militare austriece, Es gilt: „Halt euch brav, ihr tapf'ren Bruder, werft den Feind nur herzhaft nieder, lasst des Kaisers Fahne weh'n…”224

Peisajul semăna cu tablourile reproduse în Wiener Illustrierte Zeitung.

În dreapta, lângă un şopron, se vedea o baterie de artilerie care deschisese focul asupra tranşeelor duşmane, aflate în apropierea şoselei pe care trecea el cu automobilul. În stângă, era o casă din care se trăgea cu arma, în timp ce duşmanul încerca să forţeze uşa cu patul carabinelor. Aproape de şosea, ardea un aeroplan inamic. La orizont se zăreau unităţi de cavalerie şi sate în flăcări. Apoi tranşeele unui batalion de marş şi o mică înălţime de pe care mitralierele trăgeau în duşman. Ceva mai departe, de-a lungul şoselei, se întindeau tranşeele inamicului. Şi şoferul gonea mereu pe şosea, apropiindu-l tot mai mult de duşman.

Strigă prin pâlnie către şofer:

— Încotro mergem? Nu vezi că dăm peste duşman?

Şoferul îi răspunse:

— Domnule general, ăsta-i singurul drum ca lumea. Şoseaua e în stare bună. Pe drumurile lăturalnice nu m-ar ţine cauciucurile.

Pe măsura ce se apropia de duşman, focul devenea tot mai puternic. Grenadele explodau de jur împrejurul tranşeelor, de amândouă părţile ale aleii de pruni.

Foarte calm, şoferul îi spunea însă:

— Grozavă şoseaua asta, domnule general, alunecăm ca pe unt. Dacă am coti în câmp s-ar duce dracului cauciucurile. Uitaţi-vă, domnule general, zbieră deodată în pâlnie şoferul. Şoseaua asta e aşa de bine construită că nici obuzele de treizeci de centimetri nu ne fac vreun rău. E netedă, ca-n palmă; pe drumurile pietruite de câmp cauciucurile ar exploda numaidecât; şi de altfel, oricum, nu ne putem întoarce, domnule general!

„Bzz-Bum!” auzi deodată Biegler şi automobilul făcu un salt uriaş.

— Nu v-am spus eu, domnule general, strigă şoferul în pâlnie, că şoseaua e al dracului de bine construită? Acum a explodat în faţa noastră unul de treizeci şi opt. Dar precum vedeţi nici o gaură; şoseaua e ca în palmă. Dacă am lua-o însă peste câmp, gata cauciucurile. Acum trag asupra noastră de la patru kilometri.

— Dar încotro mergem?

— Vedem noi, răspunse şoferul. Cât ţine aşa şoseaua, garantez.

Un zbor, un zbor uriaş şi automobilul se opri.

— Domnule general, strigă şoferul, nu aveţi la dumneavoastră o hartă de campanie?

Generalul Biegler aprinse lanterna şi observă că are o hartă de campanie pe genunchi. Dar ce folos: era o hartă marină din 1864, a ţărmurilor Helgolandului, de pe vremea războiului purtat de Austria şi Prusia împotriva Danemarcii, pentru Schleswig.

— Am ajuns la o răspântie, îi spuse şoferul. Amândouă drumurile duc spre poziţiile duşmanului. Aş vrea să ştiu care-i mai bun, ca să nu sufere cauciucurile, domnule general… Eu răspund de automobilul comandamentului…

În clipa aceea se auzi o bubuitură, o bubuitură asurzitoare şi deodată apărură nişte stele mari cât roata. Calea Laptelui era ca smântâna.

Biegler se înălţă în haos alături de şofer, pe perna din faţă. Restul automobilului fusese retezat parcă cu foarfecele, aşa încât din vehicul nu rămăsese decât partea din faţă, în plin elan ofensiv.

— Noroc că v-aţi aplecat să-mi arătaţi harta, îi spuse şoferul. Aţi zburat lângă mine… Restul s-a dus pe apa sâmbetei. Era unu de patruzeci şi doi… Mi-am dat eu seama că, o dată ajunşi la răscruce, şoseaua nu mai face două parale. După ala de treizeci şi opt, nu putea să vină decât unu de patruzeci şi doi. Altceva până acum nici nu există, domnule general.

— Încotro o iei?

— Zburăm spre cer, domnule general, şi trebuie să ocolim cometele. Astea-s mai afurisite decât obuzul de patruzeci şi doi. Vedeţi, sub noi se află acum Marte, continuă iar şoferul după o lungă pauză.

Biegler îşi recăpătase liniştea şi siguranţa de sine.

— Dumneata, cunoşti istoria bătăliei popoarelor de la Lipsca? se adresă el şoferului. Cum a pornit spre Liebertkovice, la 14 octombrie 1813, feldmareşalul duce de Schwarzenberg şi cum la 16 octombrie s-a dat bătălia pentru Lindenau, bătălie condusă de generalul Merweldt, cum armatele austriece se aflau la Wachau, şi cum la 19 octombrie a căzut Lipsca…?

— Domnule general, îl întrerupse şoferul, am ajuns la poarta raiului; coborâţi, domnule general. Nu putem trece pe poarta raiului din cauza aglomeraţiei. E plin de ostaşi.

— Treci peste unul din ei, se răsti Biegler la şofer. Ai să vezi cum se dau pe urmă la o parte.

Şi, aplecându-se afară din automobil, strigă cât îl ţinea gura:

— Achtung, sie Schweinebande!225 Dobitocii, văd un general şi nu catadicsesc să facă rechtsschaut 226.

Foarte calm, şoferul îl linişti:

— Greu, domnule general, cei mai mulţi dintre ei au capul retezat.

Abia acum băgă de seamă generalul Biegler că cei care se înghesuiau la poarta raiului erau invalizi de tot felul, care-şi pierduseră în război anumite părţi ale corpului pe care le aduceau însă cu ei în raniţă: capete, mâini, picioare.

Un artilerist cumsecade, care se îmbulzea la poarta raiului, îmbrăcat într-o manta zdrenţăroasă, îşi ducea în raniţă burta sfârtecată, dimpreună cu membrele inferioare.

În altă raniţă, aparţinând unui vrednic ostaş din landwehr, generalul Biegler văzu o bucă pe care bravul ostaş o pierduse în bătălia de lângă Lvov.

— Ştiţi, asta-i pentru buna regulă, i se adresă din nou şoferul, despicând mulţimea. De bună seamă pentru supracomisia cerească.

Nu puteai trece prin poarta raiului decât pe baza unui cuvânt de ordine, de care generalul Biegler îşi aduse numaidecât aminte: „Fur Gott und Kaiser”. 227 Automobilul intră în rai.

— Domnule general, îl întâmpină un ofiţer-înger cu aripioare când trecură prin faţa unei cazărmi cu recruţi-îngeri, trebuie să vă prezentaţi la cartierul general.

Apoi ocoliră un câmp de exerciţii, unde un furnicar de îngeri-recruţi învăţau să strige: „Aleluia”.

Trecură pe lângă o grupă de ostaşi în care un caporal-înger, roşcovan, luase în tărbacă pe un tont de recrut-înger; îi căra orbeşte pumni în burtă şi-i striga:

— Cască râtul mai tare, mă, porc de Betleem. Aşa se strigă „Aleluia”? Parcă ai avea găluşte în gură. Grozav aş vrea să ştiu care a fost boul de ţi-a dat drumul în rai, dobitocule! Hai, mai încearcă o dată… Cum, mă, Hhahlehluia? Îţi arăt eu ţie, bestie, să-mi fornăi mie aici, în Rai… încă o dată, cedru de Liban…

Şi în timp ce se îndepărtau, în urma lor mai răsunară multă vreme zbieretele sinistre ale îngerului-recrut cu voce răguşită: „Hhahle-hluia!” şi urletele îngerului-caporal: „A-le-lu-ia, a-le-lu-ia, vacă de Iordania!”

Se treziră deodată în faţa unei lumini puternice, care strălucea deasupra unei clădiri ce aducea cu cazarma Marianska din Ceske Budejovice; pe acoperiş erau două aeroplane, unul în partea stângă, celălalt în dreapta, iar la mijloc, între ele, era întinsă o pânză uriaşă pe care se vedea o inscripţie cu litere gigantice:

K. U. K. GOTTESHAUPTQUAKTIER.

Generalul Biegler fu coborât din automobil de doi îngeri în uniformă de jandarmi, care îl apucară de guler şi-l duseră în clădire, la etajul întâi.

— Să fiţi cuviincios cu Dumnezeu, îi recomandară îngerii în dreptul uşii, făcându-i apoi vânt înăuntru.

În mijlocul odăii, pe pereţii căreia atârnau tablourile lui Franz-Josef şi Wilhelm, al lui Karl Franz-Josef, moştenitorul tronului, al generalului Viktor Dankl, al arhiducelui Frederic şi al şefului cartierului general, Konrad von Hotzendorf, stătea Dumnezeu.

— Cadet Biegler, i se adresă Dumnezeu, apăsând pe fiecare cuvânt. Nu mă cunoşti? Eu sunt fostul dumitale căpitan Sagner, de la compania a unsprezecea de marş.

Biegler înlemni.

— Cadet Biegler, se auzi din nou glasul Domnului. Cu ce drept ţi-ai însuşit titlul de general-maior? Cu ce drept ai trecut, cadet Biegler, cu automobilul statului-major prin poziţiile duşmanului?

— Am onoarea să vă raportez…

— Gura, cadet Biegler, când îţi vorbeşte Dumnezeu.

— Am onoarea să vă… bâigui din nou Biegler.

— Bine, care va să zică dumneata n-ai de gând să-ţi ţii gura? se răsti la el Dumnezeu. Bine… Deschise uşa şi strigă: „Să vie doi îngeri!”

În sală intrară doi îngeri cu carabinele petrecute peste aripa stângă. Biegler îi recunoscu pe Matusic şi Batzer.

Din gura Domnului răsunară sonor cuvintele:

— Zvârliţi-l în privată!

Şi cadetul Biegler se prăvăli într-o duhoare îngrozitoare.

Pe banca din faţa celui pe care dormea cadetul Biegler, Matusic şi Batzer, ordonanţa personală a căpitanului Sagner, jucau înainte „şaizeci şi şase”.

— Stink awer d'Kerl wie a'Stockfisch, exclamă Batzer care urmărea cum se frământa în somn cadetul Biegler. Muss d'Hosen voll ha'n…228

— Se poate întâmpla oricui, răspunse filozofând Matusic. Lasă-l în plata Domnului, că n-ai ce-i face. Doar n-ai de gând să-l primeneşti. Mai bine împarte cărţile.

Începeau să se vadă luminile Budapestei. Deasupra Dunării săltau jucăuş razele unui reflector.

Cadetul Biegler începuse de bună seamă să viseze altceva; vorbea prin somn:

— Sagen Sie meiner tapferen Armee, dass Sie sich în meinen Herzen ein unvergangliches Denkmal der Liebe und Dankbarkeit errichtet hat229.

Cum, în timp ce rostea aceste cuvinte, începu din nou să se sucească, Batzer simţea acum mai bine mirosul, ceea ce îl făcu să scuipe şi să facă următoarea remarcă:

— Stink wie a'Haislputza, wie a'bescheissena Haislputza.

Iar cadetul Biegler se zvârcolea din ce în ce mai tare în noul şi fantasticul lui vis.

Se făcea că era apărătorul oraşului Linz în războiul pentru moştenirea Austriei. Vedea redutele, retranşamentele şi palisadele din jurul oraşului. Cortul lui fusese transformat într-un spital uriaş. Pretutindeni în preajmă-i zăceau bolnavi care se ţineau de burtă. Sub palisadele oraşului Linz treceau cavaleriştii francezi ai lui Napoleon I.

Deasupra mulţimii, ţinându-se şi el de burtă, comandantul oraşului striga unui parlamentar francez: „Comunicaţi împăratului dumneavoastră că nu mă predau…”

Apoi, pe neaşteptate, durerea de burtă părând a-l fi lăsat, porni cu batalionul la asalt şi trecând peste palisade ieşi din oraş pe drumul glorios al victoriei; îl văzu pe locotenentul-major Lukáš acoperind cu pieptul lovitura de paloş a unui cavalerist francez care îl ameninţa pe el: comandantul Biegler, apărătorul Linz-ului încercuit.

După câteva clipe, locotenentul-major Lukáš îşi dădu ultima suflare la picioarele lui, rostind aceste vorbe:

— Ein Mann wie Sie, Herr Oberst, ist notiger ales ein nicbtsnutziger Oberleutnant! 230

Adânc mişcat, apărătorul oraşului Linz se întoarse spre muribund, când deodată o schijă îl nimeri drept în muşchii şezutului.

Biegler îşi duse instinctiv mâna la spate, îşi pipăi pantalonii şi simţi ceva umed, lipicios. Strigă:

— Sanitat! Sanitat231 şi se prăbuşi de pe cal…

Batzer şi Matusic îl ridicară de pe duşumea şi-l aşezară din nou pe bancă, la locul lui.

După care, Matusic se duse să raporteze căpitanului Sagner ciudăţeniile care se petrec cu cadetul Biegler.

— Eu nu cred că din coniac i se trage, opina el. Mai degrabă ar putea să fie holeră. Domnul cadet Biegler a băut apă în toate staţiile.

— Matusic, i-o tăie căpitanul, holera nu vine aşa cu una, cu două. Spune-i doctorului, e în compartimentul vecin, să se ducă să-l vadă…

Pe lângă batalion fusese ataşat medicul militar Welfer, un doctor bătrân şi mare şmecher. Bea bine şi lovea rău, dar ştia carte. Trecuse prin mai multe facultăţi de medicină ale imperiului austro-ungar şi făcuse practică în tot felul de spitale; cu toate astea, Welfer nu-şi luase doctoratul din cauză că un unchi al lui avusese grijă să amintească în testamentul pe care îl lăsase moştenitorilor că studentul în medicină Friederich Welfer va căpăta o bursă anuală până în ziua când îşi va lua diploma de doctor în medicină.

Bursa era cam de patru ori mai mare decât salariul unui medic de spital, aşa încât M. U. C. Friederich Welfer îşi dădea, pe bună dreptate, silinţa să studieze mai departe.

Moştenitorii turbau de furie. Îl declarară idiot, încercară să-l încurce cu o nevastă bogată, numai să scape de el.

Dinspre partea lui însă, pentru a-i întărâta şi mai mult, M. U. C. Welfer, membru activ în vreo douăsprezece asociaţii studenţeşti, publică câteva culegeri de poezii foarte nevinovate, la Viena, Lipsca şi Berlin. Scria la revista Simplicissimus şi-şi vedea liniştit de studii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Izbucnirea războiului a însemnat o ruşinoasă lovitură pe la spate dată lui M. U. C. Friederich Welfer…

Autorul volumelor de poezii Lachende Lieder, Krug und Wissenschajt, Marchen und Parabeln 232 fu luat cu japca în armată, iar unul dintre moştenitori, funcţionar la Ministerul de Război, avu grijă ca hâtrul bun de glume Friederich Welfer să-şi ia „doctoratul de război”. Examenul l-a dat în scris. I s-a dat un chestionar cu o serie de întrebări, la care Welfer a răspuns stereotip: „Lecken Sie mir Arsch!” Peste trei zile, colonelul îi aduse la cunoştinţă că-şi luase diploma de doctor în medicină generală şi-i mai spuse că, de fapt, de mult era copt pentru doctorat, că medicul şef îl repartizase la un spital de refacere şi că avansarea lui viitoare va depinde numai de purtarea pe care o va avea: la care mai adaugă că se ştia totul despre el, despre duelurile avute cu ofiţerii în diferite oraşe universitare, dar că acum, în timp de război, ele vor fi date uitării.

Autorul volumului de poezii Ulciorul şi ştiinţa îşi muşcă buzele şi plecă să-şi facă datoria.

După constatarea câtorva cazuri în care dăduse dovadă de prea multă bunăvoinţă faţă de pacienţii militari, prelungindu-le cât putu mai mult şederea în spital, tocmai în perioada când stăpânirea lansase cuvântul de ordine: „Decât să zacă în spitale, mai bine să piară în tranşee; de ce să piară în spitale şi nu în linia întâi” – doctorul Welfer fu trimis pe front cu batalionul 11 de marş.

Ofiţerii activi ai batalionului îl considerau un om de nimic. Dar nici rezerviştii nu-i dădeau prea mare atenţie, refuzându-i prietenia, pentru ca să nu lărgească şi mai mult prăpastia care exista între ei şi ofiţerii activi.

Cum era şi firesc, căpitanul Sagner se considera mult superior faţă de fostul M. U. C., care în cursul îndelungatei sale studenţii spintecase atâţia ofiţeri. În clipa când „medicul militar” Welfer trecu pe lângă el, se făcu a nu-l observa şi continuă să pălăvrăgească cu locotenentul-major Lukáš despre tot felul de fleacuri, spunându-i, de pildă, că la Budapesta se cultivă dovleci. La această afirmaţie locotenentul-major Lukáš îi răspunse că, pe vremea când fusese elev în anul trei al şcolii de cădeţi, făcuse, împreună cu câţiva prieteni „civili”, o vizită în Slovacia, la un preot evanghelic, care, zicea el, le servise ca garnitură la friptura de porc varză cu dovleac, şi turnându-le în pahare, le spusese:

Porcului cu dovleac Să-i venim de hac.

Lucru de care el, Lukáš, se simţise foarte jignit.233

— N-o să vedem prea mult din Budapesta, constată căpitanul Sagner. Cum văd, o ocolim. După itinerar, ar trebui să rămânem aici două ore.

— Cred că manevrează, răspunse locotenentul-major Lukáš. Ne duce la triaj, la Transport-Militar-Bahnhof.

Tocmai atunci se apropie de ei medicul militar Welfer.

— N-are nimic, li se adresă el râzând. Domnii care vor să devină ofiţeri în armata noastră şi care la Cazinoul din Bruck se mai făleau încă cu cunoştinţele lor în ale strategiei şi istoriei ar trebui avertizaţi că e primejdios să înfulece dintr-o dată tot pachetul cu dulciuri trimis de mămica, pe front. De când am părăsit Bruck-ul, cadetul Biegler a mâncat treizeci de rulade cu cremă, aşa cum singur a recunoscut, şi a băut în toate gările numai apă fiartă; asta îmi aminteşte, domnule căpitan, de un vers al lui Schiller…: Wer sagt von…

— Ascultă, doctore, îl întrerupse căpitanul Sagner, aici nu-i vorba de Schiller; pe mine mă interesează ce se întâmplă cu cadetul Biegler.

Medicul militar Welfer zâmbi.

— Aspirantul la gradul de ofiţer, cadetul dumneavoastră Biegler, s-a căcat pe el… Nu-i vorba nici de holeră, nici de dizenterie, ci pur şi simplu de cufureală. Domnul aspirant la gradul de ofiţer a băut niţel mai mult coniac şi s-a căcat pe el… Asta-i tot… De altfel, am impresia că s-ar fi scăpat şi fără coniacul dumneavoastră. A înghiţit atâtea rulade cu cremă, primite de acasă… E un copil… La cazino, pe cât ştiu, nu bea niciodată mai mult de un sfert. Abstinent.

Şi doctorul Welfer scuipă cu dispreţ. Apoi urmă:

— Îşi cumpără întotdeauna rulade de Linz…

— Care va să zică, nu-i nimic grav? interveni căpitanul Sagner. Cu toate astea… dacă povestea s-ar afla…

Locotenentul-major Lukáš se ridică în picioare şi-i spuse lui Sagner, plictisit:

— Halal comandant de grupă…!

— Eu l-am pus niţel pe picioare, observă Welfer, continuând să zâmbească. Mai departe rămâne să hotărască domnul comandant de batalion… Aş putea să-l predau pe cadetul Biegler spitalului din localitate… eliberându-i un certificat că suferă de dizenterie. Un caz grav de dizenterie, izolare urgentă… şi cadetul Biegler ar fi internat în baraca contagioşilor… Cred că aşa ar fi mult mai bine, urmă Welfer cu acelaşi zâmbet nesuferit. Aveţi de ales între un cadet căcăcios şi unul atins de dizenterie…

Căpitanul Sagner se adresă prietenului Lukáš pe un ton foarte oficial:

— Domnule locotenent-major, cadetul Biegler din compania dumneavoastră s-a îmbolnăvit de dizenterie şi va rămâne la Budapesta pentru îngrijire medicală…

Căpitanul Sagner avu impresia că Welfer râdea foarte sfidător, dar, uitându-se la medicul militar, constată că avea o mină foarte indiferentă.

— Aşadar, e-n regulă, domnule căpitan, i se adresă Welfer foarte calm. Aspirantul la gradul de ofiţer… în definitiv, continuă el dând plictisit din mână, orice bolnav de dizenterie se scapă în pantaloni…

Aşa se face că bravul cadet Biegler fu transportat la spitalul militar de izolare din Uj Buda. Pantalonii săi cufuriţi se pierdură în vâltoarea războiului mondial. Iar visurile cadetului Biegler despre marile victorii fură închise între pereţii uneia din barăcile spitalului de izolare.

Când află că are dizenterie, cadetul Biegler se simţi nespus de bucuros.

La urma urmei, îi era indiferent dacă, în timp ce-şi făcea datoria, fusese rănit sau se îmbolnăvise pentru maiestatea-sa împăratul.

Se întâmplă însă o mică încurcătură. Din cauză că toate locurile pentru bolnavii de dizenterie erau ocupate, cadetul Biegler fu transportat în baraca holericilor.

În timp ce-i făceau baia şi-i puneau termometrul sub braţ, veni să-1 vadă un medic maghiar. Privind termometrul, dădu din cap îngândurat şi exclamă:

— Treizeci şi şapte de grade!

La bolnavii de holeră, scăderea bruscă a temperaturii era simptomul cel mai grav. În această stare bolnavul devine apatic.

Şi într-adevăr, cadetul Biegler nu dădea de loc semne de enervare. Era foarte calm şi-şi repeta mereu în gând că, orice-ar fi, el pentru împărat suferă.

Drept care, medicul porunci să i se introducă termometrul în rect.

— Ultimul stadiu al holerei, îşi spuse el. Semnul sfârşitului; bolnavul slăbeşte la maximum, pierde simţul mediului înconjurător, nu-şi mai dă seama ce face decât aşa, ca prin vis… Râde în spasmele agoniei.

Şi, ca să fim drepţi, cadetul Biegler zâmbi ca un martir, se purtă eroic când i se introduse termometrul în rect. Nici nu se clinti.

— Da, da, îşi urmă gândul medicul militar, astea-s semnele care la holeră duc încetul cu încetul la moarte sigură: o apatie totală…

Îl mai întrebă pe subofiţerul sanitar dacă Biegler vomitase sau avusese scaune diareice în cadă.

Primind un răspuns negativ, se uită lung la Biegler. Dacă în timpul holerei încetează diareea şi vărsăturile, ăsta-i încă un semn care arată, pe lângă cele dinainte, ce se întâmplă cu bolnavul în ultimele ceasuri, înainte de moarte.

Scos din baia caldă şi întins pe pat gol puşcă, Biegler începu să tremure de frig. Dinţii îi clănţăneau şi tot corpul i se încreţi ca pielea de găină.

— Vedeţi, spuse în limba maghiară medicul militar. Frisoane puternice, membrele reci… Sfârşitul.

Aplecându-se asupra cadetului Biegler, îl întrebă pe nemţeşte:

— Also, wie geht'?234

— S-ssse-hr gu-gu-tt, clănţăni din dinţi Biegler…: Ei-ne De-deck-ke…235

— Cunoştinţa în parte pierdută, în parte păstrată, spuse pe ungureşte medicul, trupul foarte slăbit. Ar trebui să aibă buzele şi unghiile negre… Da, da, ăsta-i al treilea caz când îmi moare unul de holeră fără să i se-nnegrească unghiile şi buzele…

Aplecându-se din nou asupra lui Biegler, continuă pe ungureşte:

— A doua bătaie a inimii a încetat…

— Ei-ei-ne-ne De-de-de-de decke, ke-ke, clănţănea cadetul Biegler.

— Astea-s ultimele lui cuvinte, se adresă medicul subofiţerului sanitar. Mâine îl îngropăm împreună cu maiorul Koch. Nu mai are mult şi-şi pierde cunoştinţa. Hârtiile-i sunt, la cancelarie?

— Acolo trebuie să fie, răspunse calm subofiţerul sanitar.

— Ei-ne-ne-ne De-de-de-decke-ke-ke, clănţăni desperat cadetul Biegler în urma celor ce se depărtau.

Din cele şaisprezece paturi câte erau în încăpere, numai cinci erau ocupate. Unul dintre bolnavi dăduse ortul popii. Murise cu două ore mai înainte şi acum era acoperit cu un cearşaf; mortul purta numele descoperitorului bacililor holerei. Era maiorul Koch, despre care medicul militar spusese că va fi înmormântat a doua zi, împreună cu cadetul Biegler.

Cadetul Biegler se ridică în capul oaselor şi pentru prima oară avu prilejul să vadă cum se moare de holeră pentru împărat, căci din cei patru bolnavi rămaşi în viaţă doi erau în agonie; se sufocau şi se învineţeau, scoţând în acelaşi timp nişte sunete într-un soi de limbă necunoscută, mai degrabă un fel de horcăieli de glas sugrumat.

Ceilalţi doi, cu vădite semne de însănătoşire, aminteau de bolnavii de tifos în plin delir. Strigau vorbe fără şir şi scoteau de sub pături nişte picioare slăbănoage. Deasupra lor stătea aplecat un sanitar cu mustaţă, care încerca să-i mângâie, vorbindu-le într-un dialect german din Stiria, după cum putu să-şi dea seama Biegler.

— Şi eu am avut holeră, drăgălaşii mei, dar n-am zvârlit cu picioarele. Acum e bine de voi. O să primiţi concediu până… Nu te mai zbengui atâta, strigă el la unul care lovise pătura cu piciorul şi o întorsese pe dos. Aici nu-i voie să faci aşa ceva. Fii bucuros că ai călduri şi că n-au să te scoată de aici cu muzică militară. Aţi scăpat amândoi.

După care îşi roti privirea prin odaie, şi urmă:

— Vedeţi, ceilalţi s-au şi curăţat. Ne-am aşteptat la asta, adăugă el binevoitor. Fiţi bucuroşi că aţi scăpat. Fiţi cuminţi, trebuie să mă duc după cearşafuri.

Se înapoie numaidecât. Îi înveli în cearşafuri pe cei doi care muriseră, cu buzele negre ca tăciunele; le scoase mâinile cu unghii negre, cu care, în ultimele clipe ale agoniei, îşi acoperiseră cu înverşunare ruşinea, se căzni să le bage limba în gură, apoi îngenunche şi începu să se închine:

— Heilige Marie, Mutter Gottes…

Şi în timp ce se ruga, bătrânul sanitar, originar din Stiria, se uita la pacienţii săi porniţi pe însănătoşire, al căror delir însemna drumul spre o viaţă nouă.

— Heilige Marie, Mutter Gottes, reluă sanitarul rugăciunea, când deodată un bărbat în pielea goală îl bătu pe umăr.

Era cadetul Biegler.

— Ascultă, eu… am fă-făcut baie… Adică… de fapt, mi-au fă-fă-cut b-baie… îmi trebuie o pătură… Mi-e frig…

— Dumneata eşti un caz aparte, îi spuse cu o jumătate de oră mai târziu cadetului Biegler, care acum se odihnea sub pătură, acelaşi medic militar care-l declarase pierdut. Dumneata, domnule cadet, eşti reconvalescent; mâine te trimitem la spitalul de rezervă din Tarnov. Eşti purtător de bacili holerici… Am ajuns aşa de departe cu ştiinţa, că acum ştim toate… Dumneata eşti din regimentul 91…

— Batalionul 13 de marş, răspunse în locul cadetului Biegler subofiţerul sanitar, compania a unsprezecea…

— Scrie! i se adresă medicul: „Cadetul Biegler, batalionul 13 de marş, compania 11-a de marş, regimentul 91, se trimite spre supraveghere la spitalul de holerici din Tarnov. Purtător de bacili holerici…”

Şi în felul acesta, cadetul Biegler, entuziast luptător pentru cauza împăratului, deveni un primejdios purtător de bacili holerici.