II – La Budapesta.

În gara militară din Budapesta, Matusic aduse căpitanului Sagner o telegramă de la comandament, semnată de nefericitul general care nu de mult fusese transportat la balamuc. Avea acelaşi cuprins ca şi telegrama primită în staţia precedentă.

,Gătiţi repede mâncarea şi apoi spre Sokal.”

La care mai era adăugat: „Trenul regimentar intră în subzistenţa grupului de răsărit. Recunoaşterea se suspenda. Batalionul treisprezece de marş construieşte un pod peste Bug. Amănunte în ziare.”

Căpitanul Sagner porni numaidecât spre comandamentul gării, unde fu salutat de un ofiţer scund şi gras, care-i zâmbi prieteneşte.

— Generalul ăsta al vostru a făcut numai boroboaţe, îl întâmpină acesta, râzând în hohote, dar de transmis, a trebuit să vă transmit eu tâmpenia asta, întrucât până acum n-am primit nici o dispoziţie de la divizie în care să se spună că telegramele nu trebuiesc predate adresanţilor. Ieri a trecut prin gară batalionul 14 de marş din regimentul 75. Comandantul batalionului avea aici o telegramă în care i se făcea cunoscut că toţi ostaşii trebuie să primească câte şase coroane drept recompensă specială pentru Przemysl şi în acelaşi timp că din cele şase coroane fiecare oraş e obligat să depună aici la cancelarie câte două coroane pentru împrumutul de război… După informaţii din surse demne de crezare, generalul dumneavoastră de brigadă suferă de paralizie cerebrală…

— Domnule maior, se adresă căpitanul Sagner comandantului gării militare, conform ordinului primit de la regiment şi conform itinerariului, batalionul nostru se îndreaptă spre Godolo. Trupa urmează să primească aici o sută cincizeci de grame de brânză Emental, de cap. La ultima haltă trebuia să primească câte o sută cincizeci de grame de salam unguresc. Dar n-a primit nimic.

— Mi se pare că şi aici are să se întâmple la fel, răspunse maiorul, continuând să surâdă binevoitor. Nu ştim nimic despre un asemenea ordin pentru regimentele din Cehia. De altfel, asta e o chestiune care nu mă priveşte; adresaţi-vă Biroului de aprovizionare.

— Când urmează să plecăm, domnule maior?

— Înaintea dumneavoastră e un tren cu artilerie grea pentru Galiţia. Îi dăm drumul peste un ceas. Pe linia a treia e un tren sanitar, care pleacă la douăzeci şi cinci de minute după artilerie. Pe linia a douăsprezecea avem un tren cu muniţii. Pleacă la zece minute după trenul sanitar, iar peste douăzeci de minute pleacă şi trenul dumneavoastră. Bineînţeles, dacă între timp nu intervine vreo schimbare, adăugă el cu acelaşi zâmbet, care îl făcu să-şi piardă orice simpatie în ochii căpitanului Sagner.

— Îmi îngăduiţi, domnule maior, îl întrebă Sagner, să vă cer lămuriri în legătură cu faptul că nu ştiţi nimic în privinţa ordinului referitor la distribuirea a o sută cincizeci de grame de brânză Emental pentru regimentele din Cehia?

— E un secret, îi răspunse cu acelaşi zâmbet comandantul gării militare din Budapesta.

— Am făcut-o de oaie, se mustră în gând căpitanul Sagner, ieşind din clădirea comandamentului. Cine dracu m-a pus să-i spun lui Lukáš să adune toţi comandanţii şi trupa de care au nevoie şi să plece cu ei la magazie să ridice cele o sută cincizeci de grame de brânză Emental de cap?

Dar înainte ca locotenentul-major Lukáš, comandantul campaniei a 11-a, să fi dispus trimiterea trupei la magazie pentru cele o sută cincizeci de grame de brânză Emental, aşa cum ordonase căpitanul Sagner, în faţa lui îşi făcură apariţia Švejk şi nefericitul Baloun.

Acesta tremura ca varga.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, i se adresă Švejk cu obişnuita-i candoare, că chestiunea de care vreau să vă vorbesc este foarte importantă. V-aş ruga, de aceea, domnule oberlaitnant, dacă s-ar putea să rezolvăm această chestiune undeva mai la o parte, cum zicea şi bunul meu prieten Spatina din Zhora, când – fiind martor la o cununie – l-au apucat deodată nevoile în biserică.

— Hai, Švejkule, spune o dată, ce s-a întâmplat? îl întrerupse locotenentul-major Lukáš, căruia de altfel i se făcuse dor de Švejk, la fel ca şi acestuia de locotenent. Să mergem ceva mai încolo!

Baloun îi urma, mai mult mort decât viu. Matahala asta de om îşi pierduse cu desăvârşire echilibrul sufletesc şi-şi bălăbănea mâinile într-o deznădejde cumplită.

— Ce s-a întâmplat, Švejkule, îl întrebă locotenentul-major când se depărtară.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că e mai bine să mărturiseşti fapta înainte de a ieşi la iveală. Dumneavoastră aţi ordonat, domnule oberlaitnant, că o dată ajunşi la Budapesta, Baloun să vă aducă pateul de ficat şi-o chiflă. Ai primit ordinul sau nu? se întoarse Švejk către Baloun.

Baloun începu să-şi agite şi mai mult mâinile, ca şi când ar fi vrut să se apere împotriva ameninţării unui duşman nevăzut.

— Din păcate, urmă Švejk, ordinul n-a putut fi executat, domnule oberlaitnant. Eu am înghiţit pateul dumneavoastră de ficat… Da, l-am mâncat, spuse Švejk, înghiontindu-l pe desperatul Baloun, pentru că… ştiam că pateul de ficat se poate strica. Am citit de multe ori în gazete că familii întregi s-au otrăvit cu pateu de ficat. O dată, la Zderaz, altă dată la Beroun, pe urmă la Tabor, la Mlada Boleslav, la Pnbram… Toţi otrăviţii au murit. Ştiţi, pateul de ficat e cea mai primejdioasă conservă…

Tremurând din tot corpul, Baloun se întoarse într-o parte, îşi băgă degetul pe gât şi începu să verse cu scurte icneli.

— Ce-i cu dumneata, Baloun?

— Bo-bo-răsc e, e, do-do-mnu-le obr… e, e, oberlaitnant, e, e, ober-lait-nant e, e! striga nefericitul Baloun în clipele de răgaz. Eu-eu l-am mân-ee-cat, e, e, eu-ee-singur, ie…

Din nefericitul Baloun ţâşneau pe gură până şi bucăţile de staniol în care fusese înfăşurat pateul.

— După cum vedeţi, domnule oberlaitnant, interveni Švejk, fără să-şi piardă câtuşi de puţin sângele rece, orice pateu înghiţit pe furiş iese la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei. Eu am vrut să iau totul asupra mea, dar dumnealui se dă de gol ca un tâmpit. De altfel să ştiţi că e un om cumsecade, numai că înghite tot ce i se încredinţează. Am mai cunoscut o dată un om ca ăsta. Era servitor la o bancă. Putea să-i dea pe mână, cu toată încrederea, mii şi mii de coroane. O dată, chiar a ridicat nişte bani de la o altă bancă, unde i-au dat din greşeală cu o mie de coroane mai mult, dar el, cinstit, i-a dat pe loc înapoi; să-l fi trimis în schimb să-ţi cumpere de cin'sprezece creiţari o bucată de carne era sigur că jumătate o înfulecă pe drum. Era aşa de hulpav, că dacă funcţionarii îl trimiteau după cârnaţi el îi cresta pe drum cu briceagul şi, după ce gusta din ei, lipea găurile cu englişflaster, care la cinci cârnaţi îl costa mai mult decât un cârnat întreg.

Locotenentul-major Lukáš oftă adânc şi se depărtă.

— Binevoiţi a-mi transmite vreun ordin, domnule oberlaitnant? strigă Švejk în urma lui, în timp ce nefericitul Baloun continua să-şi vâre degetele în gât.

Lukáš dădu plictisit din mână şi o porni spre magazia cu provizii. Pe drum îi veni în gând ciudata idee că, atâta timp cât ostaşii înfulecă pateul de ficat al ofiţerilor, Austria nu poate câştiga războiul.

Între timp, Švejk îl trăsese pe Baloun în dosul gării militare şi încerca să-l liniştească, spunându-i că se vor duce împreună în oraş de unde îi vor aduce locotenentului-major cârnaţi de Debreţin. În mintea lui Švejk noţiunea acestei specialităţi se îmbina în chip firesc cu imaginea capitalei regatului ungar.

— Mi-e să nu scăpăm trenul, se tângui Baloun, care, pe lângă că era veşnic nesătul, mai era şi lacom.

— Când pleci pe front, declară cu convingere Švejkv află de la mine că nu scapi niciodată nimic, pentru că orice tren care merge spre front îşi are rostul lui şi are grijă să nu ajungă la staţia de destinaţie cu jumătate de eşalon. De altfel, dragă Baloun, te-am ghicit: eşti un zgârie-brânză.

Nici n-ar mai fi avut însă când să plece, căci se dăduse semnalul de îmbarcare. Ostaşii care se înapoiau de la magazie urcau din nou în vagoane cu mâinile goale. În locul raţiilor de o sută cincizeci de grame de brânză Emental de cap, care trebuia să fie distribuită aci, căpătase fiecare câte o cutie de chibrituri şi o carte poştală ilustrată, editată de Comitetul pentru mormintele de război din Austria, Viena XIX, Canisiusgasse 4. În loc de o sută cincizeci de grame de brânză, ţineau cu toţii în mână cimitirul militar din Sedlisk cu monumentul nefericiţilor ostaşi din landwehr, confecţionat la iuţeală de un sculptor chiulangiu, sergentul teterist Scholtz.

Şi vagonul comandamentului domnea o frământare neobişnuită. Ofiţerii batalionului de marş erau adunaţi în jurul căpitanului Sagner, care le povestea ceva foarte enervat. Venise chiar atunci de la comandamentul gării şi ţinea în mână o telegramă, de data aceasta reală şi foarte confidenţială, sosită de la statul-major al brigăzii. Era foarte lungă, cuprinzând instrucţiuni şi ordine legate de noua situaţie în care se afla Austria, începând de la 23 mai 1915.

Brigada telegrafia că Italia declarase război Austro-Ungariei.

Încă de pe vremea când se aflaseră la Bruck, pe Litava, ofiţerii vorbeau în gura mare la cazino, în timpul prânzului sau al cinei, despre atitudinea ciudată a Italiei, dar, la drept vorbind, nimeni n-ar fi crezut că se vor împlini cuvintele profetice ale cadetului Biegler, ale acestui idiot, care într-o seară, la cină, dăduse deoparte farfuria cu macaroane, declarând:

— Astea am să le mănânc sub porţile Veronei.

După ce studie instrucţiunile primite de la brigadă, căpitanul Sagner ordonă să se sune alarma.

Imediat ce se adună, trupa batalionului de marş fu aşezată în careu, iar căpitanul Sagner citi ostaşilor, foarte grav, ordinul telegrafic pe care-l primise de la brigadă: „Mânat de o laşitate fără seamăn, regele Italiei a uitat de legăturile frăţeşti şi de îndatoririle sale de aliat al imperiului nostru. De la izbucnirea războiului, în care ar fi trebuit să fie alături de bravii noştri ostaşi, regele Italiei s-a comportat ca un criminal mascat care loveşte pe la spate, având o atitudine de duplicitate şi ducând tratative secrete cu duşmanii noştri. Această acţiune trădătoare a culminat în noaptea de 22 spre 23 mai, când Italia a declarat război imperiului nostru. Comandantul nostru suprem este convins că glorioasele şi curajoasele sale oştiri vor răspunde la josnica trădare a inamicului necredincios printr-o asemenea lovitură, încât trădătorul să-şi dea seama că, începând războiul în mod ruşinos şi trădător, el şi-a hotărât propria-i pieire. Suntem ferm încredinţaţi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va trece mult şi câmpiile Italiei vor vedea din nou pe învingătorii de la Santa Lucia, Vicenza, Navarra, Custozza. Vrem să învingem, trebuie să învingem şi cu siguranţă vom învinge!”

Apoi urmă obişnuitul „dreimal hoch” şi ostaşii fură din nou îmbarcaţi în vagoane, de data asta puţin descumpăniţi, în locul celor o sută cincizeci de grame de brânză Emental se aleseseră cu războiul împotriva Italiei.

În vagonul în care se afla Švejk, plutonierul de administraţie Vanek, telefonistul Chodounsky, Baloun şi bucătarul Jurajda, se încinse o discuţie aprinsă în legătură cu intrarea Italiei în război.

— La fel s-a întâmplat la Praga, în strada Taboroska, începu Švejk. Locuia acolo un negustor, Horejsi; ceva mai încolo, de partea cealaltă a străzii, îşi avea prăvălia negustorul Posmourny; şi între ei era băcanul Havlasa. Într-o bună zi, lui Horejsi îi vine în minte o idee grozavă: să se întovărăşească cu băcanul Havlasa împotriva lui Posmourny. Zis şi făcut. Imediat a intrat în vorbă cu el, gândind să-şi unească prăvăliile sub o singură firmă: „Horejsi şi Havlasa”. Dar băcanul Havlasa, un şmecher şi jumătate, s-a dus pe ascuns la negustorul Posmourny şi i-a spus că Horejsi îi dă o mie două sute pe băcănia lui şi pe deasupra mai vrea să intre cu el în tovărăşie. Dar că dacă el, Posmourny, îi dă o mie opt sute, ar fi mai bucuros să meargă în tovărăşie cu el contra lui Horejsi. Aşa se şi învoiră şi Havlasa s-a învârtit un timp mieros în jurul lui Horejsi, pe care-l trădase, prefăcându-se că-i cel mai bun prieten al lui. Când venea vorba de tovărăşia primită îi spunea: „Nici o grijă, nu mai e mult. După băi.” Şi într-adevăr, când se întoarseră de la băi, totul era în ordine, aşa cum îi făgăduise mereu lui Horejsi. Într-o dimineaţă, în timp ce se ducea să deschidă prăvălia, Horejsi văzu o firmă nouă deasupra prăvăliei concurentului său, o firmă cât toate zilele: „Posmourny şi Havlasa”.

— Şi la noi, interveni prosteşte Baloun, a fost un caz dintr-ăsta: am vrut să cumpăr un juncan din satul vecin, mă învoisem şi, când să-l iau, mi l-a umflat de sub nas măcelarul din Votice.

— Acum, reluă Švejk netulburat, când avem pe cap încă un război, când mai avem un duşman şi un front nou, are să trebuiască să facem economie de muniţii. „Când ai mai mulţi copii, îţi trebuie mai multe nuiele”, spunea moş Chovanec din Motol, care-i croia pe copiii din vecinătate, treabă pentru care primea un ban de buzunar.

— Mie mi-e teamă numai că din pricina Italiei o să ne dea porţii mai mici, spuse Baloun tremurând din tot corpul.

Plutonierul de administraţie căzu pe gânduri şi apoi răspunse cu toată seriozitatea:

— N-ar fi de mirare, pentru că acum victoria noastră o să mai întârzie niţeluş.

— Ehei, acum am avea nevoie de un nou Radecky, fu de părere Švejk. Ala cunoştea bine locurile pe acolo, ştia care-i partea slabă a italienilor, ce trebuie luat cu asalt şi din care parte. Nu-i chiar aşa de uşor să pătrunzi undeva. Mă rog, de intrat e în stare să intre oricine, dar totul e să ştii cum să ieşi; asta-i adevărata ştiinţă militară… Când intră omul undeva, trebuie să ştie tot ce se petrece în jurul lui, ca să nu se pomenească nitam-nisam în faţa unei încurcături din acelea care se cheamă catastrofă. La noi acasă, pe vremea când stăteam în vechea locuinţă, a fost prins în pod un hoţ; şmecherul băgase de seamă, în timp ce se căţăra în pod, că zidarii reparau luminatorul. Aşa că dumnealui s-a smuls din braţele oamenilor, a buşit-o pe nevasta intendentului şi şi-a dat drumul în luminator, dar de acolo n-a mai ieşit. Tătucul nostru Radecky cunoştea orice potecă; nimeni n-a putut să pună mâna pe el. Într-o carte despre general scria cu de-amănuntul cum a luat-o la sănătoasa de la Santa Lucia, în timp ce italienii fugeau şi ei şi cum abia a doua zi, când îi căuta cu ocheanul, şi-a dat seama că italienii nu erau pe câmpul de bătaie şi că el e învingătorul; profitând de ocazie, a ocupat Santa Lucia rămasă de izbelişte. Aşa a fost numit mareşal.

— Frumoasă ţară Italia, intră în vorbă bucătarul Jurajda. Am fost şi eu o dată la Veneţia şi ştiu că italianul îl face pe oricine porc. Când se înfurie, oricine e „porco maledetto”. Chiar şi Papa e porc pentru el şi „madona mia e porco”, „papa e porco”.

În legătură cu cele de mai sus plutonierul de administraţie Vanek se exprimă şi el în termeni foarte binevoitori despre Italia. La drogheria lui din Kralupy avea un aparat de preparat sirop de lămâie, pe care-l făcea din lămâi stricate, iar lămâile cele mai ieftine şi cele mai stricate le cumpăra întotdeauna din Italia. Acum s-a isprăvit cu transportul lămâilor din Italia la Kralupy. Nu încape nici o îndoială că războiul cu Italia va aduce tot felul de întâmplări neaşteptate, căci Austria va căuta să se răzbune.

— Asta-i un fel de a spune: să te răzbuni! zise Švejk. Sunt unii care îşi închipuie că se răzbună, dar până la urmă oalele sparte le plăteşte cel pe care dumnealui şi l-a ales ca unealtă a răzbunării. Pe vremuri, când stăteam încă la Vinohrady, la parter locuia intendentul imobilului, care ţinea în gazdă un mic funcţionăraş de la nu ştiu care bancă; omuleţul ăsta obişnuia să frecventeze o cârciumă din strada Krameriova, unde s-a luat la harţă o dată cu un domn care avea la Vinohrady un laborator pentru analiza urinei. Domnul nu se gândea la altceva şi nu vorbea decât despre analizele lui. Umbla cu buzunarele pline de sticluţe cu urină, pe care le dădea cunoscuţilor pe la nas, îndemnându-i să-şi dea urina la analiză, pentru că de asta atârna – zicea el – fericirea omului, a familiei. Nu costă mai nimic – zicea – numai şase coroane. Toţi clienţii cârciumii, ba chiar şi cârciumarul şi cârciumăreasa, şi-au dat urina la analiză, numai funţionăraşul se ţinea tare, cu toate că domnul îl urmărea mereu la pisoar, adresându-i-se cu bunăvoinţă: „Nu ştiu cum să-ţi spun, domnule Skorkovsky, dar mie nu-mi prea place cum arată urina dumitale; fii bun şi urinează în sticluţă cât mai e vreme! Pe urmă să nu fie prea târziu!” în cele din urmă, a reuşit să-l convingă. Asta l-a costat pe funcţionăraş şase coroane, iar domnul acela a avut grijă să-i îndulcească cheltuiala, speriindu-l aşa cum făcuse cu toţi muşterii, ca şi cu bietul cârciumar, căruia îi alungase clienţii, deoarece fiecare analiză era apoi interpretată verbal cu concluzia că e vorba de un caz grav. După el toată lumea trebuia să bea numai apă, să nu fumeze, să nu se însoare, iar cât despre mâncare, numai zarzavat! Funcţionăraşul nostru, ca şi ceilalţi de altfel, s-a înfuriat grozav şi, ca unealtă a răzbunării lui, s-a gândit la intendent, ştiindu-l brutal din fire. Aşa se face că într-o bună zi îi spuse domnului cu analizele că de la o vreme intendentul nu se simţea tocmai bine şi că-l roagă să vină a doua zi de dimineaţă pe la orele şapte, să-i ia urina pentru analiză. Dumnealui s-a dus. Intendentul dormea încă. Domnul l-a trezit, spunându-i prieteneşte: „Am onoarea, domnule Malek, bună dimineaţa. Poftiţi, aveţi aici sticluţa, binevoiţi să urinaţi şi daţi-mi şase coroane.” Doamne! Când a sărit odată intendentul din pat, numa-n izmene, şi când mi ţi l-a-nşfăcat de beregată, ferească Dumnezeu! L-a buşit de dulap, până a trecut cu el prin uşă. După ce l-a scos din dulap, a luat vâna de bou şi dă-i şi dă-i până la pus pe goană, aşa în izmene cum era, la vale pe strada Celakovsky. Schelălăia stimabilul ca un câine călcat pe coadă şi în strada Havlickova, ţuşti în tramvai: pe intendent l-a înhăţat poliţaiul cu care s-a luat la păruială. Fiindcă era în izmene şi cu cele de ruşine la vedere, l-au ridicat cu duba pentru atentat la bunele moravuri. Şi în drum spre poliţie, tot mai striga din dubă ca un apucat: „Fire-aţi ai dracului de derbedei, vă arăt eu vouă să-mi analizaţi mie urina”. A stat la răcoare şase luni pentru agresiune şi ultraj. După pronunţarea sentinţei, a început să insulte coroana, aşa că n-ar fi de mirare dacă ar zace şi acum în puşcărie; de aceea spuneam eu că atunci când vrei să te răzbuni pe cineva, oalele sparte le plăteşte un om nevinovat.

În timp ce asculta, pe Baloun îl frământa un gând. În cele din urmă se adresă îngrijorat lui Vanek:

— Mă rog frumos, domnule rechnungsfeldwebel, dumneavoastră credeţi că din pricina războiului cu Italia ni se vor da raţii mai mici?

— E limpede ca lumina zilei, răspunse prompt Vanek.

— Maica ta Cristoase, izbucni Baloun şi, lăsându-şi capul în palme, rămase tăcut în colţul lui.

Cu aceasta, discuţia despre Italia luă sfârşit.

În vagonul comandamentului, discuţia despre noua situaţie creată prin intrarea Italiei în război s-ar fi desfăşurat, cu siguranţă, foarte anost în lipsa vestitului teoretician militar, cadetul Biegler, dacă bineînţeles nu s-ar fi găsit cineva care să-l înlocuiască într-o oarecare măsură. Înlocuitorul era locotenentul Dub de la compania a treia.

Locotenentul Dub era în civil profesor de limba cehă şi dovedise o irezistibilă înclinaţie de a-şi manifesta loialitatea ori de câte ori avea ocazia. La lucrările scrise dădea elevilor subiecte din istoria familiei Habsburg. Pe cei din clasele inferioare îi speria cu împăratul Maximilian, care s-a căţărat pe o stâncă şi n-a mai putut să coboare, cu Josef al II-lea, plugarul, şi cu Ferdinand cel Bun. În clasele superioare, subiectele erau bineînţeles mai complicate, ca de pildă, tema pentru cei din a şaptea: Împăratul Franz Josef I, sprijinitor al ştiinţei şi artei, lucrare care a avut drept urmare excluderea unui elev din toate şcolile medii ale imperiului austro-ungar; elevul scrisese că cea mai lăudabilă operă a acestui monarh a fost construirea podului împăratul Franz Josef I din Praga.

Profesorul Dub nu uita niciodată să-şi pună elevii să cânte cu evlavie imnul austriac de ziua împăratului şi la alte sărbători imperiale şi regale. În societate nu era iubit, deoarece se ştia precis că făcea oficiul de denunţător al colegilor săi. În oraşul unde profesa, făcea parte din „sfânta treime” a celor mai mari tâmpiţi şi imbecili, compusă din: prefectul judeţului, directorul gimnaziului şi el. În acest cerc restrâns, Dub învăţase să facă politica imperiului austro-ungar şi acum îşi debita înţeleptele idei cu glasul şi intonaţia lui de profesor ticăit.

— La drept vorbind, pe mine nu mă miră de loc pasul făcut de Italia. Mă aşteptam la asta încă de acum trei luni. E clar că Italia a devenit foarte mândră în ultima vreme, după victoria asupra turcilor, în războiul pentru Tripolitania. În afară de asta, se bizuie cam prea mult pe marina militară şi pe starea de spirit a populaţiei noastre din regiunile de pe litoral şi din Tirolul de sud. Încă înainte de război am discutat despre asta cu prefectul judeţului nostru şi i-am spus vă guvernul nostru nu trebuie să subestimeze mişcarea iredentistă din sud. Prefectul mi-a dat toată dreptatea pentru că şi el, ca orice om clarvăzător căruia menţinerea acestui imperiu îi stă la inimă, trebuie să se fi gândit de multe ori unde ne poate duce o indulgenţă exagerată faţă de astfel de elemente. Îmi aduc foarte bine aminte că acum doi ani, în timpul războiului balcanic, când afacerea Prohazska era tocmai în toi, într-o convorbire cu domnul prefect am spus că Italia pândeşte prilejul cel mai apropiat pentru a ne lovi pe la spate. Şi uite că aşa s-a şi întâmplat! strigă Dub cu atâta vehemenţă, de parcă s-ar fi certat cu toţi cei de faţă, deşi, în timp ce el vocifera, ofiţerii activi din vagon îşi ziceau în gând: „Pisălogul ăsta ar face bine să ne mai scutească cu pălăvrăgeala”.

— Şi apoi, reluă Dub pe un ton mai măsurat, de cele mai multe ori nici chiar în manualele de şcoală nu s-a vorbit de vechile noastre raporturi cu Italia, de zilele glorioase ale armatelor noastre biruitoare din anul una mie opt sute şi patruzeci şi opt şi din anul una mie opt sute şi şaizeci şi şase, despre care se aminteşte astăzi în ordinul de brigadă. Eu, unul, însă mi-am făcut întotdeauna datoria şi încă înainte de terminarea anului şcolar, aşadar, chiar la începutul războiului, am dat la compoziţie elevilor mei următoarea temă: Unsere Helden în Italien, von Vincenza bis zur Custozza, oder…236

Şi zevzecul locotenent Dub adăugă solemn:

— Blut und Leben fur Habsburg! Fur ein Osterreich, ganz, einig, gross!237 După care tăcu, aşteptând, pesemne ca şi ceilalţi ofiţeri din vagonul comandamentului să-şi spună părerea despre noua situaţie, ceea ce i-ar fi dat prilejul să le dovedească încă o dată, că încă cu cinci ani în urmă prevăzuse cum se va comporta Italia faţă de aliatul ei. Mare îi fu însă dezamăgirea când căpitanul Sagner, căruia ordonanţa batalionului, Matusic, îi adusese din gară ediţia de seară a ziarului Pester Lloyd, exclamă răsfoind ziarul:

— Ia te uită, Weiner, pe care am văzut-o la Bruck în reprezentaţie, a jucat ieri aici la Teatrul Mic.

Şi cu aceasta, discuţia despre Italia se încheie în vagonul comandamentului.

Ordonanţa batalionului, Matusic, şi ordonanţa căpitanului Sagner, Batzer, care şedeau la capătul vagonului, priveau războiul cu Italia dintr-un unghi de vedere strict utilitar, întrucât, cu ani în urmă, pe vremea când îşi făcuseră serviciul activ, luaseră parte la nişte manevre în Tirolul de sud.

— O să fie cam greu să urcăm munţii de acolo, constată Batzer. Căpitanul Sagner are o grămadă de cufere. Oi fi eu de la munte, dar altă brânză-i să iei flinta sub manta şi să aştepţi să-ţi pice un iepure pe moşia ducelui Schwartzenberg.

— Asta cam aşa ar fi, dacă ne-ar trimite în Italia. Nici mie nu mi-ar conveni s-o iau razna, cu ordine, peste munţi şi gheţari. Şi apoi, dacă stai să te gândeşti la haleală, ăia nu crapă decât polenta şi ulei, spuse Matusic întristat.

— La urma urmei, de ce să ne trimită tocmai pe noi în munţi, se înfurie Batzer. Regimentul nostru a mai fost în Serbia, în Carpaţi, şi-am mai cărat cuferele căpitanului prin munţi; de două ori le-am şi pierdut; o dată în Serbia, a doua oară în Carpaţi, într-o bătălie, şi s-ar putea să mi se întâmple a treia oară acelaşi lucru chiar la frontiera italiană; cât despre haleală acolo…

Scuipă cu scârbă, se apropie mai mult de Matusic şi-i spuse oarecum confidenţial:

— La noi, în munţii Kasper, facem nişte găluşte mici de tot cu aluat din cartofi cruzi; fierbi cartofii, îi tăvăleşti în ou, îi presari frumuşel cu pesmet şi pe urmă îi prăjeşti în slănină. Cuvântul slănină îl rosti solemn, pe un tot aproape religios.

— Dar cel mai bine merg cu varză acră călită, adăugă după o clipă de melancolie. Poţi să asemuieşti asta cu sărăcia ceea de macaroane?

Aşa se încheie şi aci discuţia despre Italia…

În celelalte vagoane, care aşteptau de mai bine de două ceasuri în gară, circula zvonul că trenul va fi întors din drum şi îndreptat spre Italia.

Zvonul părea întărit şi de împrejurarea că între timp se petrecuseră lucruri ciudate cu eşalonul. Trupa fusese coborâtă din nou din vagoane, iar sanitarii şi echipele de deparazitare stropiră peste tot cu lisol; operaţia fu primită cu profundă nemulţumire, mai ales în vagoanele unde erau depozitate rezervele de pâine cazonă.

Dar ordinul nu se discută, ci se execută; comisia sanitară dăduse ordin să fie dezinfectate toate vagoanele eşalonului 728 şi echipa stropea cu lisol, fără pic de remuşcare, mormanele de pâine cazonă şi sacii cu orez. Tot lucruri din care oricine putea să vadă că se petrecea ceva neobişnuit.

După asta, ostaşii fură din nou goniţi în vagoane, pentru ca peste o jumătate de oră să fie iar mânaţi afară, din pricină că un general bătrân, căruia Švejk îi găsi pe loc o poreclă potrivită, venise să inspecteze eşalonul. Pitit în spatele frontului, Švejk şopti plutonierului de administraţie Vanek, care era lingă el:

— E-un bese-n cizme!

Bătrânul general se plimbă în faţa frontului, însoţit de căpitanul Sagner; apoi, ca să mai „însufleţească” trupa, se opri în dreptul unui ostaş mai tinerel şi-l întrebă de unde e, câţi ani are şi dacă are ceas. Închipuindu-şi că generalul voia să-i dăruiască unul, ostaşul declară că nu are ceas, deşi avea. Drept care, bătrânul bese-n cizme îi răspunse cu zâmbetul bleg pe care-l arbora împăratul Franz Josef, când se adresa vreunui primar dintr-un oraş al împărăţiei.

— Bineee, bine, apoi îl cinsti cu o vorbă pe caporalul de alături, întrebându-l dacă soţia îi era sănătoasă.

— Cu respect vă raportez, zbieră caporalul, că nu sunt însurat. La care generalul, cu acelaşi zâmbet ramolit, repetă stereotip:

— Bineee, bine.

Apoi-generalul, căzut în mintea copiilor, ceru căpitanului Sagner să-i arate cum ştiu ostaşii să numere din doi în doi. Peste o clipă se putea auzi:

— Un-doi, un-doi, un-doi.

Treaba asta plăcea grozav generalului bese-n cizme. Avea acasă doi ţucălari pe care-i alinia în fiecare zi şi-i punea să numere: „unu-doi… un doi…”

Generali din ăştia erau în Austria cu duiumul.

După ce se termină cu bine inspecţia, în timpul căreia generalul nu fu de loc zgârcit cu laudele la adresa căpitanului Sagner, trupa fu învoită să se plimbe prin preajma gării, dat fiind că între timp venise vestea că trenul va pleca abia peste trei ore. Ostaşii se plimbau prin apropierea gării şi căscau gura în căutarea unui filantrop din cei care se găsesc totdeauna pe peroanele gărilor şi de la care se poate cerşi o ţigară.

Se vedea bine că entuziasmul de la început, care se vădise în primirea sărbătorească făcută eşaloanelor prin gări, scăzuse mult, degenerând până la urmă în cerşetorie.

Căpitanul Sagner se pomeni cu o delegaţie a „Asociaţiei pentru întâmpinarea eroilor”, compusă din două babe pocite, care îi înmânară darul Asociaţiei pentru eşalonul lui, adică douăzeci de cutiuţe cu pastile pentru parfumatul gurii, reclamă a unei fabrici de produse zaharoase din Pesta. Cutiuţele de metal care adăposteau pastilele plăcut mirositoare erau grozav de frumoase: pe capac era un honved maghiar care da mâna unui ostaş din landsturmul austriac, iar deasupră-le strălucea coroana sfântului Ştefan. De jur-împrejurul pozei se vedea inscripţia, în limbile germană şi maghiară: „Fur Kaiser, Gott und Vaterland”.

Fabrica de zaharicale era atât de devotată tronului, încât dădea întâietate împăratului, lăsându-l pe Dumnezeu pe planul al doilea.

Fiecare cutiuţă avea optzeci de pastile, adică cinci pastile la trei oameni. În afară de asta, cele două babe pocite mai aduseseră un pachet mare cu nişte rugăciuni tipărite, al căror autor era arhiepiscopul Geza Budafala de Szatmar. Rugăciunile erau publicate în limbile germană şi maghiară şi cuprindeau cele mai înfricoşătoare blesteme la adresa duşmanilor imperiului austro-ungar. Erau compuse cu atâta patimă, încât nu lipsea decât să li se mai adauge la sfârşit colorata înjurătură ungurească: „Baszom a Krisztusmarjat!”

Preacucernicul arhiepiscop era de părere că milostivul Dumnezeu trebuia să-i sfârtece în bucăţele pe ruşi, englezi, sârbi, francezi şi japonezi şi să facă din ei tăieţei şi gulaş cu papricaş. Şi tot graţie preacucernicului arhiepiscop, Dumnezeu trebuia să se scalde în sângele duşmanilor şi să-i ucidă pe toţi, aşa cum făcuse Irod cu copiii.

Nobilul arhiepiscop al Budapestei folosea, în rugăciunile sale, vorbe minunate ca acestea: „Binecuvânteze Domnul baionetele voastre, ca să taie adânc în burţile duşmanilor. Fie ca bunul şi dreptstăpânitorul să îndrepte focul artileriei spre capetele comandanţilor duşmani. Deie milostivul Domn ca toţi vrăjmaşii să se înece în sângele ce se va scurge din rănile de la voi purcese.”

De aceea, repet, acestor rugăciuni nu le mai lipsea altceva decât să li se adauge la sfârşit: „Baszom a Krisztusmarjat!”

După ce predară darurile, doamnele exprimară căpitanului Sagner dorinţa de a fi de faţă la împărţirea lor. Una din ele avu chiar curajul să declare că ar fi dispusă, cu acest prilej, să vorbească ostaşilor pe care nu-i numea decât „unsere braven Feldgrauen” 238.

Amândouă se simţiră însă foarte jignite când căpitanul Sagner refuză să le satisfacă dorinţa. Pentru moment, darurile fură transportate în vagonul-magazie. Cinstitele doamne trecură printre şirurile de ostaşi şi una din ele mângâie prieteneşte pe obraz pe un soldat cu o barbă mare, un oarecare Simek din Budejovice, care neştiind nimic despre înalta situaţie a acestor doamne declară camarazilor, după plecarea lor:

— Da neruşinate mai sunt curvele pe aici! Dac-ar fi cel puţin ceva de capul lor, aş mai zice. Dar calcă ca berzele şi-aduc ca nişte sperietori. Şi-o curvă ca asta râvneşte la ostaşi!

În gară era animaţie mare. Intrarea Italiei în război provocase panică; două eşaloane de artilere fuseseră reţinute şi trimise în Stiria. Un eşalon de bosnieci, uitat acolo din motive necunoscute, staţiona în gară de două zile. Tot de două zile bosniecii nu mai primiseră raţiile şi cerşeau pâine în Pesta Nouă. Peste tot se auzeau vorbele aprinse ale bosniecilor uitaţi care înjurau într-una, gesticulând mânioşi:

— Jeben ti boga, jeben ti duşu, jeben ti maicu!

În sfârşit, batalionul de marş nr. 91 fu din nou adunat şi ostaşii îşi reluară locurile în vagoane. Peste o clipă însă ordonanţa batalionului, Matusic, veni de la comandamentul gării cu vestea că plecarea va avea loc abia peste trei ore. De aceea, ostaşii căpătară din nou permisiunea să coboare din vagoane. Puţin înainte de plecarea trenului, în vagonul comandamentului intră foarte enervat locotenentul Dub, care ceru căpitanului Sagner să ordone neîntârziat arestarea lui Švejk.

Locotenentului Dub, vechiul şi cunoscutul denunţător în calitatea lui de profesor de gimnaziu, îi plăcea să intre în vorbă cu ostaşii, pentru ca să le afle părerile şi totodată să-i înveţe şi să-i lămurească pentru cine şi de ce luptă.

În timp ce se plimbase în spatele gării, îl zărise lângă un felinar pe Švejk, care se uita cu interes la afişul-reclamă al unei loterii militare cu scop de binefacere. Afişul închipuia un soldat austriac înjunghind lângă un zid un cazac bărbos, cu o înfăţişare speriată.

Locotenentul Dub îl bătuse pe Švejk prieteneşte pe umăr şi-l întrebase dacă-i place afişul.

— Am onoarea să vă raportez, domnule laitnant, răspunsese Švejk, că e o prostie. La viaţa mea am mai văzut afişate destule tâmpenii, dar o dobitocie ca asta încă nu mi-a fost dat să văd.

— Da ce, mă rog, nu-ţi place? îl întrebase din nou locotenentul Dub.

— Mie, domnule laitnant, în afişul ăsta nu-mi place cum ţine ostaşul arma; nu vedeţi că poate să frângă baioneta de zid? De ce s-o facă, când ştie că pentru asta poate să fie pedepsit? Nu vedeţi că rusul a ridicat mâinile sus şi se predă? E prizonier, care va să zică, şi cu prizonierii trebuie să ne purtăm omeneşte, că şi ei sunt oameni ca şi noi.

Pornind de aici, locotenentul Dub căutase să cerceteze mai adânc felul de a gândi al lui Švejk şi de aceea îl întrebase:

— Aşadar, dumitale ţi-e milă de rus?

— De-amândoi mi-e milă; şi de rus fiindcă e înjunghiat, şi de soldat, fiindcă poate să fie arestat pentru asemenea ispravă. Sunt sigur că în operaţia asta, domnule laitnant, baioneta, ca să zic aşa, s-a frânt; zidul în care a înfipt-o ostaşul pare de piatră şi oţelul e fragil. Înainte de război, când eram în serviciul activ, am avut la companie un domn locotenent. Nici un tambur bătrân nu ştia să se exprime ca domn locotenent al nostru. Pe terenul de eserciţ ne spunea: „Când e habt acht, să căşti ochii ca motanul care se cacă în paie”, încolo era un om tare cumsecade. O dată, în seara de ajun, a înnebunit; a cumpărat pentru companie un vagon întreg cu nuci de cocos; de atunci ştiu eu cât sunt de fragile baionetele. Jumătate de companie şi-a frânt baionetele în nucile alea şi oberlaitnantul a dat ordin să fie închisă toată compania; trei luni de zile n-am avut voie să ieşim din cazarmă, iar domnul laitnant a fost consemnat în cameră.

Locotenentul Dub se uitase mânios la faţa nevinovată a bravului soldat Švejk şi-l întrebase iritat:

— Dumneata mă cunoşti pe mine?

— Se poate să nu vă cunosc, domnule laitnant?

Locotenentul Dub holbase ochii mari şi bătuse din picior:

— Ba încă nu mă cunoşti.

Švejk răspunsese din nou cu acelaşi calm imperturbabil, cu care se răspunde la raport:

— Vai-de mine, domnule laitnant, vă cunosc! Vă raportez supus că sunteţi de la batalionul nostru de marş.

— Dumneata încă nu mă cunoşti, strigase pentru a doua oară locotenentul Dub. Dumneata îmi cunoşti poate numai partea cea bună, dar aşteaptă să mi-o cunoşti şi pe cea rea… Eu sunt rău, să fii sigur de asta, eu ştiu să fac pe oricine să plângă. Ei, şi acum spune, mă cunoşti sau nu mă cunoşti?

— Vă cunosc, domnule laitnant.

— Îţi spun pentru ultima dată că nu mă cunoşti, măgarule. Mai ai cumva fraţi?

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că am unul.

Locotenentul Dub îşi ieşise mai tare din fire privind faţa calmă şi senină a lui Švejk şi, neputându-se stăpâni, zbierase:

— Atunci, cu siguranţă că fratele dumitale e şi el o vită ca dumneata! Ce meserie are?

— Profesor, domnule laitnant. A fost şi el la militărie şi a dat examenul de ofiţer.

Locotenentul îl fulgerase cu o privire nimicitoare. Švejk o suportase însă cu demnitate şi sânge rece, aşa că deocamdată întreaga discuţie cu locotenentul se terminase printr-un scurt:

— Abtreten!239

După care se despărţiră, văzându-şi fiecare de drum şi gândind fiecare la ale sale.

Locotenentul Dub voia să ceară căpitanului arestarea lui Švejk, iar Švejk, la rându-i, îşi spunea că văzuse el mulţi ofiţeri tâmpiţi, da unul ca locotenentul Dub nu mai pomenise.

Locotenentul Dub, care în împrejurări ca acestea socotea că trebuie să se ocupe de educaţia ostaşilor, descoperi în spatele gării alte victime. Erau doi soldaţi din acelaşi regiment, dar din altă companie, care se tocmeau pe întuneric, într-o germană stâlcită, cu două din prostituatele care mişunau cu duzinele prin preajma gării.

Depărtându-se, Švejk mai auzi foarte desluşit glasul tăios al locotenentului Dub:

— Mă cunoaşteţi…?! Ba eu vă spun că nu mă cunoaşteţi…!

— Aşteptaţi numai până o să mă cunoaşteţi…!

— Îmi cunoaşteţi poate numai partea bună. Dar să vă ţineţi, când mi-oţi cunoaşte-o şi pe cea rea…!

— Am să vă fac să plângeţi, măgarilor…!

— Mai aveţi fraţi pe acasă…?

— Or fi şi ei tot nişte dobitoci ca şi voi!… Ce meserie au avut?… Cum? La aprovizionare…?! Ei bine, ţineţi minte că sunteţi ostaşi… Sunteţi cehi? Ştiţi voi că Palacky a spus că dacă Austria n-ar fi, ar trebui inventată… Abtreten!

Cu toate acestea, privită în general, inspecţia locotenentului Dub nu se soldase cu rezultate satisfăcătoare. Mai acostase vreo trei grupe de ostaşi, dar strădania lui educativă „de a-i face să plângă” eşuase cu desăvârşire. Materialul uman trimis pe front era acum de asemenea calitate, încât locotenentul Dub putea să citească în ochii fiecărui individ în parte că toţi laolaltă gândeau despre el ceva foarte neplăcut. Simţindu-se aşadar jignit în amoru-i propriu, căută să se răzbune, şi de aici cererea adresată căpitanului Sagner de a dispune arestarea lui Švejk. Pentru a motiva necesitatea izolării bravului soldat Švejk, Dub expuse atitudinea lui foarte ciudată şi impertinentă, caracterizând răspunsurile sincere ale lui Švejk la ultima întrebare cu observaţii foarte caustice şi subliniind că, dacă lucrurile vor continua să meargă aşa, corpul ofiţeresc îşi va pierde toată autoritatea în faţa trupei, fapt de care, fără îndoială, niciunul dintre domnii ofiţeri nu se îndoieşte.

Aminti, de asemenea, că înainte de război vorbise personal cu domnul prefect despre aceasta şi-i spusese că superiorul trebuie să ştie să exercite o anumită autoritate faţă de inferiorii săi. Şi, fireşte, domnul prefect fusese de aceeaşi părere. Mai cu seamă în timp de război, cu cât te apropii mai mult de inamic trebuie să ştii să te faci temut de ostaşi. Iată temeiurile pentru care cere ca Švejk să fie pedepsit disciplinar.

Căpitanul Sagner care, ca orice ofiţer activ, îi ura pe toţi rezerviştii, de orice profesie ar fi fost ei în viaţa civilă, atrase atenţia locotenentului Dub că asemenea comunicări se fac numai sub formă de raport şi în nici un caz în felul în care te tocmeşti pe zarzavat în piaţă. În ceea ce-l priveşte în special pe Švejk, îi aminti că prima instanţă de care depinde Švejk este domnul locotenent-major Lukáš. Singura cale de urmat e raportul, de la companie la batalion şi aşa mai departe. Acest lucru ar fi trebuit să fie cunoscut şi de domnul locotenent. Dacă Švejk a săvârşit în adevăr ceva grav, va fi chemat la kompanienraport, iar dacă va face apel, chestiunea va ajunge la batalionsraport. Dacă domnul locotenent-major Lukáš va dori acest lucru şi va socoti că e cazul să primească reclamaţia domnului locotenent Dub drept o comunicare oficială, el, căpitanul Sagner, nu are nimic împotrivă ca Švejk să fie chemat şi interogat.

Locotenentul-major Lukáš nu avu nimic de obiectat; ţinu doar să sublinieze că din convorbirile avute cu Švejk ştia că fratele lui era într-adevăr profesor şi ofiţer de rezervă.

Locotenentul Dub începu să bată în retragere, afirmând că el ceruse pedeapsa numai aşa, de formă, şi că s-ar putea, de bună seamă, ca respectivul Švejk să nu ştie să se exprime, astfel încât răspunsurile lui să lase impresia că ar fi impertinente şi lipsite de respect faţă de superiori. În afară de asta, întreaga înfăţişare a acelui Švejk arată limpede că e slab de minte.

În felul acesta, furtuna trecu peste capul lui Švejk fără ca fulgerele să se dezlănţuie.

În vagonul care slujea drept cancelarie şi magazie a batalionului, plutonierul de administraţie Bautanzel împărţea cu multă dărnicie celor doi conţopişti ai săi bomboane parfumate din cutiile ce trebuiau distribuite trupei. Era de altfel un obicei bine statornicit ca tot ce era destinat trupei să fie supus în cancelaria batalionului unei operaţiuni asemănătoare cu aceea la care erau supuse nefericitele de bomboane aromate. Fenomenul devenise pretutindeni atât de frecvent în timpul războiului, încât chiar dacă se constata la o inspecţie că nu se fură, plutonierul de administraţie era totuşi suspectat de forurile superioare că depăşeşte bugetul, dar că, mulţumită potlogăriilor pe care le face, iese basma curată.

În lipsă de ceva mai bun, îndopându-se cu pastilele aromate sustrase trupei, Bautanzel vorbea despre condiţiile nenorocite în care se desfăşura călătoria:

— Am însoţit până acum două batalioane de marş, da niciodată n-am îndurat mizerie ca asta. Ehei, mă băieţi, pe vremea ceea până să fi ajuns la Presov aveam cu duiumul tot ce-ţi dorea sufletul. Aveam puse deoparte zece mii de ţigări „Memfis”, două roţi de brânză Emental, trei sute de cutii de conserve – şi să te ţii pe urmă afaceri când, după ce-am coborât în tranşee, ruşii din Presov ne-au tăiat legăturile cu Musina. Din toată provizia pe care o făcusem, am predat, numai aşa de ochii lumii, a zecea parte pentru marşbatalion, zicând că am făcut economii, iar restul l-am vândut cu hurta la aprovizionare. Aveam un maior, Sojka, mare porc! Nu prea se avea el bine cu frontul, fiindcă pe acolo şuierau gloanţele şi pocneau şrapnelele. Aşa că mai tot timpul se învârtea la noi, la aprovizionare. De câte ori venea, spunea că trebuie să se convingă, chipurile, dacă gătim mâncare bună pentru ostaşii batalionului. De obicei venea pe la noi ori de câte ori afla că ruşii pregătesc ceva; tremura ca varga de frică; trăgea mai întâi o duşcă zdravănă de rom la bucătărie şi după aceea începea să inspecteze toate bucătăriile de campanie instalate în jurul trenului regimentar, pentru că nu se putea ajunge sus pe poziţii şi mâncarea se ducea noaptea. Împrejurările erau pe atunci de aşa natură, încât nici vorbă nu putea să fie de hrană specială pentru ofiţeri. Singurul drum liber care mai făcea legătura cu spatele frontului era ocupat de nemţii din Reich, care păstrau pentru ei şi se îndopau cu tot ce era mai bun din ce ni se trimitea nouă din spate, aşa că la noi ajungea mai nimic şi te miri ce; chiar şi noi, cei de la aprovizionare, rămăseserăm fără hrană ofiţerească. În tot timpul ăsta n-am izbutit să pun deoparte pentru noi, cei de la cancelarie, nimic; doar un purceluş pe care l-am pus la afumat. Şi ca să nu ne dibuiască maiorul Sojka, l-am pus bine, la un bun prieten de-al meu, care era feuerwerker la artilerie, cam la vreo oră depărtare de noi. Maiorul ăsta, ori de câte ori venea pe la noi, începea mai întâi să guste din ciorbă. E drept că prea multă carne n-aveam de unde băga în cazan; abia dacă găseam prin împrejurimi câţiva porci şi câte-o vacă jigărită. Şi unde mai puneţi că prusacii ne făceau concurenţă mare; plăteau de două ori mai mult decât noi la rechiziţionarea vitelor. Şi aşa, în tot timpul cât am stat lângă Bardenov, n-am putut să pun deoparte decât vreo două mii şi ceva de coroane de la cumpărăturile de vite; şi când stai şi te gândeşti că de cele mai multe ori în loc de bani am dat bonuri cu „ştempelul” regimentului, mai cu seamă în ultima vreme, când ştiam că spre răsărit ruşii erau la Radvan, iar la apus în Podolin. E greu să lucrezi cu o naţie nenorocită ca cei de pe-acolo, care nu ştiu nici să citească, nici să scrie, şi iscălesc numai cu trei cruci, lucru prea bine ştiut de intendenţa noastră, aşa că atunci când trimiteam după bani nu puteam anexa chitanţe false, cum că aş fi primit banii; asta poţi s-o faci numai acolo unde norodul e mai învăţat şi ştie să se iscălească. Şi pe urmă, cum v-am spus, prusacii plăteau mai bine şi bani peşin, aşa că la noi se uitau ca la tâlhari şi, colac peste pupăză, intendenţa mai venise şi cu dispoziţia ca toate chitanţele iscălite cu cruce să se predea spre control contabilităţii de campanie. Unde te-ntorceai, numai de controlori dădeai. Venea câte unul şi, după ce se ghiftuia şi bea pe rupte, se ducea a doua zi să ne denunţe. Maiorul Sojka, cum spuneam, dădea toată ziulica târcoale bucătăriilor de campanie, şi uite, mă jur că o dată a scos din cazan carnea pentru un sfert de companie. A început c-un cap de porc: a zis că nu-i bine fiert, aşa că şi l-a pus să mai fiarbă niţel; e adevărat că pe atunci multă carne nu se punea la fiert; pentru toată compania să tot fi fost douăsprezece porţii cinstite de carne, de pe vremuri; dar dumnealui a înfulecat tot, ca pe urmă să guste din ciorbă şi să înceapă să zbiere că-i apă chioară, că unde s-a mai pomenit ciorbă de carne fără carne; până la urmă a spus să-i mai bage rântaş şi mi-a aruncat în ea ultimele mele macaroane, pe care abia izbutisem să le adun. Dar asta nu m-ar fi durut aşa de tare dacă în sosul ăsta nu mi s-ar fi dus pe copcă şi cele două chile de unt special pentru ceai, pe care le pusesem bine încă de pe vremea când aveam popotă ofiţerească. Îl ţineam pe un fel de poliţă deasupra patului. Când a dat de el, a început să urle; voia să ştie al cui era. Atunci i-am spus că, conform bugetului pentru hrana trupei şi conform ultimului ordin pe divizie, fiecare ostaş are dreptul la un supliment de cincisprezece grame de unt sau douăzeci şi unu de grame de untură şi că, întrucât cantitatea disponibilă nu e suficientă, rezervele de unt au rămas la magazie până când suplimentul de unt va putea fi distribuit trupei în cantitatea ordonată. Maiorul Sojka s-a făcut foc şi pară şi a început din nou să urle la mine că ştie el că aştept să vină ruşii şi mi-a luat ultimele două chile de unt; a poruncit să se bage untul numaidecât în ciorbă, în caz că ciorba e fără carne. Aşa mi s-au dus dracului toate proviziile şi vă rog să mă credeţi că maiorul ăsta îmi aducea ghinion, ori de câte ori îmi ieşea în cale. Încetul cu încetul mirosul i se dezvoltase în aşa hal, că îmi adulmeca pe loc toate rezervele. O dată pusesem deoparte nişte ficat de vacă din raţia trupei, şi tocmai ne gândeam să-l facem înăbuşit, când intră dumnealui şi mi-l scoate de sub pat. La zbieretele lui de fiară i-am răspuns că ficatul urma să fie îngropat în pământ, aşa cum ne învăţase de dimineaţă un potcovar de la artilerie, care făcuse şcoala de veterinari. Maiorul a chemat un flăcău de la aprovizionare şi l-a luat cu dânsul sus în munţi, unde au pus ficatul la fiert într-un ceaun, după nişte stânci. Asta i-a pus capac, fiindcă ruşii au văzut focul şi-au repezit un obuz drept în ceaunul maiorului. Ne-am dus şi noi acolo să vedem ce s-a întâmplat, dar numai dracul mai ştia unde era ficatul maiorului.

Apoi veni ştirea că plecarea va avea loc abia peste patru ore. Până la Hatvan, linia era blocată de trenuri cu răniţi, în gară se răspândise zvonul că lângă Jager un tren sanitar, cu bolnavi şi răniţi, se ciocnise cu un tren care transporta o unitate de artilerie. Şi se mai spunea că din Pesta se trimiseseră trenuri cu echipe de ajutor.

Fantezia întregului batalion începu repede să lucreze. Se vorbea de două mii de morţi şi răniţi şi că ciocnirea fusese aranjată pentru a se acoperi matrapazlâcurile de la aprovizionarea bolnavilor.

Faptul stârni o aspră critică în legătură cu proasta aprovizionare a batalionului şi înjurături la adresa pungaşilor de la cancelarie şi magazie.

Cei mai mulţi erau de părere că Bautanzel, plutonierul de administraţie al batalionului, împărţea totul pe din două cu ofiţerii.

În vagonul comandamentului, căpitanul Sagner anunţa că, potrivit itinerariului, la ora aceea ar fi trebuit să fie de mult la graniţa Galiţiei. La Jager, conform programului, ar fi trebuit să ridice pentru trupă pâine şi conserve pe trei zile. Dar până la Jager mai erau încă zece ore de drum. Pe de altă parte, la Jager staţionau atâtea trenuri cu răniţi din ofensiva de la Lvov, încât, potrivit telegramei primite, nu mai rămăsese nici urmă de pâine cazonă sau de conserve. Primise ordin ca, în loc de pâine şi conserve, să plătească trupei câte 6 coroane şi 72 fileri de cap, care urmează a fi achitaţi pe nouă zile, împreună cu solda, bineînţeles dacă va primi banii de la brigadă. În casă nu avea decât 12 000 de coroane.

— Asta-i curată porcărie din partea regimentului! se înfurie locotenentul-major Lukáš. Să ne lase să pribegim în voia soartei.

Între fahnrich-ul Wolf şi locotenentul-major Kolar se încinse o discuţie în şoaptă. Amândoi pretindeau că în ultimele trei săptămâni colonelul Schroder ar fi depus la Banca Viena, în contul său personal, 16 000 de coroane.

Locotenentul-major Kolar arătă cu acest prilej cum se pot face economii: furi din vistieria regimentului 6 000 de coroane şi le bagi în buzunar, apoi foarte logic dai un ordin către toate bucătăriile să reducă câte trei grame de mazăre din raţia zilnică a fiecărui ostaş. Într-o lună se adună nouăzeci de grame de cap, iar pe companie se face o rezervă de cel puţin şaisprezece kilograme de mazăre de care bucătarul trebuie să se descotorosească.

Locotenentul-major Kolar şi Wolf îşi povestiră reciproc despre diverse cazuri de acest fel pe care le observaseră.

Un lucru era mai ales sigur: că asemenea matrapazlâcuri se făceau cu duiumul în toată administraţia militară. Începând de jos, de la plutonierul de administraţie al unei companii nenorocite şi până la cei cu epoleţi de general, care-şi adunau provizii pentru iarna postbelică.

Războiul cerea curaj chiar şi în materie de furt…

Cei de la intendenţă se priveau mieros, de parcă ar fi vrut să spună: „Suntem trup şi suflet, camarade, furăm pe rupte, frăţioare, estorcăm, dar n-ai ce face, frate-miu. E greu să lupţi împotriva curentului. Dacă nu iei tu, ia altul şi pe deasupra se mai spune despre tine că te-ai lăsat de furat fiindcă ai adunat destul.”

În vagon intră un domn cu vipuşcă roşie şi aurie la pantaloni. Era un alt general, din cei care se plimbau în inspecţie pe toate liniile.

— Luaţi loc, domnilor, şedeţi, ordonă el binevoitor, bucuros că surprinsese un eşalon despre care nu ştia că staţionează acolo.

Când căpitanul Sagner voi să-i dea raportul, generalul îl opri cu un gest:

— Nu, nu, eşalonul dumneavoastră nu e în ordine… Eşalonul nu doarme! Eşalonul dumneavoastră ar fi trebuit să doarmă acum. Eşaloanele care staţionează în gări trebuie să doarmă – ca şi în cazărmi – la ora nouă.

Vorbea tăios şi sacadat.

— Puţin înainte de ora nouă, trupa trebuie scoasă la latrină, în spatele gării, şi pe urmă trimisă la culcare. Altminteri, peste noapte soldaţii murdăresc calea ferată. Aţi înţeles, domnule căpitan? Repetaţi vă rog ce-am spus… Sau… mai bine nu repetaţi şi faceţi totul întocmai cum doresc: alarma, fuga la latrină, sunaţi stingerea, şi la culcare; apoi controlaţi cine nu doarme şi pedepsiţi! S-a înţeles? Ăsta-i tot. Masa de seară la ora şase!

Trecu apoi la o poveste din trecut care s-ar fi întâmplat aiurea, undeva pe alte meleaguri. Stătea acolo ca o fantomă coborâtă din sferele celei de-a patra dimensiuni.

— Masa de seară la ora şase, continuă el uitându-se la ceas care arăta ora 11 şi zece minute. Um halb neune Alarm, Latrinenscheissen, dann schlafen gehen.240 La masa de seară, adică la orele şase: gulaş cu cartofi în loc de o suta cincizeci de grame de brânză Emental.

Acestea zise, dădu ordin să se facă o demonstraţie. Căpitanul Sagner porunci, aşadar, pentru a doua oară, să se sune alarma, iar generalul, după ce asistă la încolonarea batalionului, începu să se plimbe de colo până colo cu ofiţerii după el, explicându-le într-una cum şi ce trebuie să facă, de parc-ar fi avut de-a face cu nişte idioţi incapabili să priceapă lucrurile dintr-o dată. În timp ce vorbea, arăta cu degetele spre acele ceasornicului:

— Also, sehen Sie! Um halb neune scheissen, und nach einer halben Stunde schlafen. Das genugt vollkommen. 241 În această perioadă, trupa are oricum scaun rar. Eu pun accentul principal pe somn. Somnul îi întăreşte pe ostaşi pentru marşurile care vin. Atâta timp cât se află în tren, ostaşii trebuie să doarmă. Dacă nu-s locuri destule în vagoane, trupa trebuie să doarmă partienweise 242. O treime se culcă comod în vagoane şi doarme de la nouă până la miezul nopţii, iar ceilalţi stau în picioare şi se uită la ei. Apoi primii, care s-au odihnit, fac loc altei treimi, care doarme de la miezul nopţii până la orele trei dimineaţa. A treia parte doarme de la trei la şase; pe urmă se sună deşteptarea şi trupa se spală. În timpul mersului nu-se-sa-re din vagoane! Postaţi în faţa eşalonului patrule pentru ca trupa să-nu-sa-ră din vagoane în timpul mersului! Dacă unui ostaş îi frânge piciorul duşmanul… rostind aceste cuvinte generalul se lovi cu palma pe picior…ăsta e un lucru vrednic de laudă, dar ca să se schilodească sărind fără nici un rost din vagoane în plină viteză, asta e o faptă condamnabilă.

— Aşadar, ăsta-i batalionul dumneavoastră? îl întrebă pe căpitanul Sagner, privind feţele somnoroase ale ostaşilor, dintre care mulţi, sculaţi din somn pe neaşteptate, nu se puteau reţine şi căscau cu poftă, treziţi de aerul proaspăt al nopţii. Ăsta, domnule căpitan, e un batalion de căscălăi… Trupa trebuie să meargă la culcare la ora nouă.

Generalul se opri în dreptul companiei a unsprezecea, unde în flancul stâng stătea Švejk, care căsca de zor ţinându-şi, cuviincios, mâna la gură. Cu toate acestea, de sub mână se auzeau asemenea zgomote, încât locotenentul-major Lukáš se cutremură la gândul că generalul ar putea da importanţă acestui fapt. Ba mai mult, i se păru chiar că Švejk căsca intenţionat.

Iar generalul, ca şi când l-ar fi cunoscut pe Švejk, se întoarse către el şi-l întrebă:

— Bohm oder Deutscher?

— Bohm, melde gehorsamst, Herr Generalmajor.243

— Dobrje244, spuse generalul, care era polonez şi cunoştea puţin limba cehă. Ragi ca vaca la fân. Stul pysk, drj gubu245, nu behăi! Ai fost la latrină?

— Cu respect vă raportez, domnule general-maior, că n-am fost.

— De ce nu te-ai dus la căcare cu ceilalţi?

— Cu respect vă raportez, domnule general-maior, că în timpul manevrelor de la Pisek colonelul Wachtl ne spunea, în timpul repausului, când ostaşii se împrăştiau prin lanurile de secară, că soldatul nu trebuie să se gândească mereu la „şaiserai”; soldatul, zicea dumnealui, trebuie să se gândească la luptă. De altfel, mă rog frumos, ce să facem noi la latrină? Nici n-avem ce scoate. După program, ar fi trebuit să primim până acum cina în câteva staţii, dar n-am primit nimic. Este o vorbă: „Cu burta goală nu te înfige la latrină!”

În timp ce explica domnului general, în cuvinte simple, care era situaţia, Švejk îl privea cu atâta încredere, încât acesta citi în ochii lui rugămintea de a le da o mână de ajutor. E doar la mintea cocoşului că atunci când dai ordin să se meargă la latrină în mod organizat, ordinul trebuie susţinut cât de cât şi pe dinăuntru.

— Trimiteţi-i pe toţi înapoi în vagoane, se adresă generalul căpitanului Sagner. Cum se face că n-au primit masa de seară? Eşaloanelor care trec prin gară trebuie să li se dea masa de seară. Aici e punct de aprovizionare. Nici nu se poate altfel. Există un plan precis.

Generalul rosti aceste cuvinte cu atâta siguranţă, încât se putea trage concluzia că, deşi erau orele unsprezece noaptea, masa de seară trebuia servită la orele şase, aşa cum arătase la început, astfel că nu mai rămânea altceva de făcut decât să fie reţinut trenul peste noapte, până a doua zi la orele şase seara, pentru a se putea distribui gulaşul cu cartofi.

— Nimic nu-i mai grav în război, spuse generalul cu o nemaipomenită gravitate, decât să uiţi de aprovizionarea trupei în timpul transportului. Datoria mea e să aflu adevărul, să constat care este situaţia exactă la comandamentul gării. Căci să ştiţi de la mine, domnilor, că uneori sunt vinovaţi chiar comandanţii eşaloanelor. Inspectând staţia Subotişta, pe linia ferată din sudul Bosniei, am putut constata că şase eşaloane nu luaseră masa de seară, din pricină că domnii comandanţi uitaseră să o ceară. De şase ori gătiseră în staţie gulaş cu cartofi şi nimeni nu venise să-l ridice. L-au vărsat la gunoi. După cum vedeţi, domnilor, s-a făcut jaf cu gulaşul de cartofi, pentru ca trei staţii mai departe aceiaşi soldaţi care se învârtiseră în jurul mormanelor de cartofi la Subotişta să cerşească în gară un codru de pâine. După cum vedeţi şi dumneavoastră, în acest caz nu administraţia militară a fost de vină. Făcu un gest violent cu mâna. Da, comandanţii eşaloanelor nu şi-au făcut datoria. Să mergem la cancelarie.

Ofiţerii îl urmară tăcuţi, întrebându-se în gând de ce au înnebunit subit toţi generalii.

La comandament aflară că nu se ştia nimic despre gulaş. Era adevărat că în ziua aceea ar fi trebuit să se gătească pentru toate eşaloanele ce trecuseră prin gară, dar ulterior venise un ordin ca să se scadă din socoteala hranei cuvenite fiecărui soldat câte 72 de helleri de cap, astfel încât fiecare unitate care trecea prin staţie avea un disponibil de 72 de helleri de fiecare ostaş, sumă pe care avea s-o primească de la intendenţa de care depinde, la cea mai apropiată plată a soldei. Cât priveşte pâinea, trupa trebuia s-o ridice la staţia Watiana – câte o jumătate de bulcă de cap.

Comandantul punctului de aprovizionare, un om care nu se lăsa intimidat cu una, cu două, spuse fără ocol generalului că ordinele se schimbă de la un ceas la altul. Cum găteşte pentru eşaloane, vine un tren sanitar, care aduce un ordin superior, aşa că trupa se trezeşte în faţa cazanelor goale.

Generalul încuviinţă din cap şi declară că situaţia se îmbunătăţeşte văzând cu ochii. La începutul războiului fusese mult mai rău. Nu se pot face toate aşa, deodată. Trebuie experienţă, trebuie practică. Teoria ţine adesea practica în loc. Cu cât războiul va dura mai mult, cu atât se va putea pune mai multa ordine în toate.

— Să vă dau un exemplu practic, spuse el în continuare, trădând nespusa plăcere de a fi adus discuţia pe acest făgaş. Cu două zile în urmă, eşaloanele care au trecut prin staţia Hatvan n-au primit pâine. Aflaţi, domnilor, că dumneavoastră mâine o veţi primi. Ei, şi-acuma să mergem la restaurantul gării.

La restaurantul gării, domnul general îşi reluă expunerea cu privire la latrină, încercând să arate cât este de disgraţios când pretutindeni de-a lungul liniei ferate se văd „kaktuşi”. Mânca un biftec şi tuturor celor din preajmă-i li se părea că mestecă în gură un kaktus.

Dădea atâta importanţă latrinelor, de parcă de ele ar fi atârnat victoria monarhiei austriece.

În legătură cu noua situaţie care intervenise o dată cu intrarea în război a Italiei, generalul declară că latrinele armatei noastre constituie un avantaj de netăgăduit în campania din Italia.

Victoria Austriei izvora din latrină.

Pentru domnul general totul era cât se poate de simplu. Marşul spre victorie se desfăşura după prescripţia: la orele şase seara ostaşii capătă gulaş cu cartofi, cu o jumătate de oră mai târziu trupa se uşurează la latrină, iar la orele nouă se duce la culcare. În faţa unei asemenea oştiri, duşmanul intră în panică.

Gânditor, generalul-maior îşi aprinse o ţigară de foi şi rămase multă vreme cu privirile aţintite în tavan, căznindu-se să-şi aducă aminte ce anume s-ar mai cădea să spună, ca ofiţerii eşalonului să se aleagă cât de cât cu ceva de pe urma inspecţiei sale.

— Miezul batalionului dumneavoastră e sănătos, spuse el deodată, băgând de seamă că cei din juru-i se aşteptau să stea mai departe aşa, fixând plafonul, şi să tacă. Efectivul dumneavoastră este în perfectă ordine. Soldatul cu care am stat de vorbă ne îndreptăţeşte – dată fiind sinceritatea şi ţinuta lui militară – să nădăjduim că întregul batalion va lupta până la ultima picătură de sânge.

Tăcu, îşi înălţă privirile spre tavan, rezemat cu spatele de speteaza scaunului, şi în această poziţie îşi continuă expunerea, în timp ce locotenentul Dub, sub impulsul spiritului său servil, îl imita holbând şi el ochii în tavan.

— Batalionul dumneavoastră are nevoie însă de fapte care să nu poată fi uitate. Batalioanele brigăzii din care faceţi parte îşi au fiecare istoria lor, şi batalionul dumneavoastră trebuie s-o ducă mai departe. Dar dumneavoastră vă lipseşte omul care să ţină precis în evidenţă evenimentele şi să scrie istoria batalionului. Toate firele trebuie să ducă spre el; omul ăsta trebuie să cunoască actele de vitejie ale fiecărei companii. Trebuie să fie un om inteligent, învăţat, nu un dobitoc oarecare, sau o vacă. Domnule căpitan, dumneata trebuie să numeşti pe lângă batalion un batalionsgeschicbtsschreiber 246.

Se uită apoi la ceasul din perete, ale cărui ace aduseră aminte somnoroasei societăţi că era momentul să se despartă.

Generalul îi rugă pe domnii ofiţeri să-1 conducă până la vagonul său de dormit, ataşat la trenul de inspecţie care staţiona în gară. În urma lui, comandantul gării oftă din greu: generalul uitase de plata consumaţiei, un biftec şi o sticlă de vin, şi acum trebuia s-o plătească el, din buzunarul lui. Avea câteva vizite de astea pe zi. Aşa s-au dus pe apa sâmbetei cele două vagoane cu fân pe care pusese să le tragă pe linie moartă, după ce le vânduse firmei Lowenstein, furnizoarea de furaj a armatei, ca pe nişte păioase încă nesecerate de pe câmp. Bineînţeles, vagoanele fuseseră din nou vândute statului, dar, pentru orice eventualitate, el le lăsase mai departe acolo. Cine ştie, poate că împrejurările îl vor sili să le mai vândă o dată firmei Lowenstein!

În schimb toate inspecţiile îi dădeau certificat de bună purtare, încât se dusese vestea că la comandantul gării principale din Pesta se bea şi se mănâncă bine.

Dimineaţa, când sună deşteptarea, eşalonul era tot în gară. Ostaşii se spălară la cişmea, cu apa strânsă în gamelă. Generalul nu plecase nici el; trenul cu care venise era în gară; porni deci să inspecteze personal latrinele, unde ostaşii se duceau, în conformitate cu ordinul de zi pe batalion: „Schwarmweise unter Kommando der Schwarmkommandanten” 247. Ordinul fusese dat de căpitanul Sagner, pentru a face o bucurie domnului general-maior. Apoi, ca să-i facă plăcere şi locotenentului Dub, căpitanul Sagner îl numise în ziua aceea de serviciu pe batalion.

Aşadar, locotenentul Dub inspecta latrinele.

În latrina nesfârşit de lungă încăpea pe două şiruri întreg efectivul a două plutoane.

Ostaşii stăteau frumos pe vine, unul lângă altul, pe taluzul şanţului, ca rândunelele pe firele de telegraf, toamna, când se pregătesc să-şi ia zborul spre ţărmurile calde ale Africii.

Li se zăreau genunchii din pantalonii lăsaţi, şi cu toţii îşi atârnaseră centironul în jurul gâtului, de parcă ar fi vrut, dintr-o clipă într-alta, să se spânzure şi nu aşteptau decât comanda pentru executarea funestului act.

Toate acestea vădeau spirit de organizare şi o disciplină militară de fier.

În flancul stâng stătea Švejk, care se pripăşise şi el prin partea locului şi citea cu interes un petic de hârtie rupt, Dumnezeu ştie din care roman al Ruzenei Jesenska: ensionatul de aci, din păcate, doamnele.

ut nesigure, poate chiar mai mult.

te în cea mai mare parte închise, pierd.

cu prânzul în cameră, sau se distracţie sui-generis. Iar dacă s-au se ducea omul numai şi numai de d devenea mai bună, sau nu voia chiar ceaşcă, aşa cum ele însele ar fi dorit.

nu era nimic pentru tânărul Kricka.

La un moment dat îşi ridică ochii de pe hârtie şi se uită într-o doară spre ieşirea latrinei, dar deodată încremeni, îl văzuse chiar pe domnul general-maior, din ajun, în ţinută de paradă, întovărăşit de aghiotantul lui; cu un zel neobişnuit, locotenentul Dub le dădea explicaţii.

Švejk îşi roti privirea în jur. Ostaşii continuau să stea liniştiţi pe vine, fiecare la locul lui, şi numai gradaţii păreau oarecum stingheriţi.

Švejk simţi numaidecât gravitatea momentului.

Sări în picioare, aşa cum era, cu pantalonii lăsaţi, cu centironul în jurul gâtului, folosindu-se până în ultima clipă de peticul de hârtie, şi zbieră cât îl ţinea gura:

— Einstellen! Auf! Habacht! Rechtsschaut!248 şi salută în poziţie de drepţi.

Generalul-maior zâmbi părinteşte şi binevoi să spună:

— Ruht, weiter machen!249

Caporalul Malek fu cel dintâi care dădu exemplu plutonului său, reluându-şi poziţia iniţială. Numai Švejk rămase în picioare, continuând să salute, întrucât, dintr-o parte se apropia de el locotenentul Dub, iar din cealaltă parte, cu acelaşi zâmbet, generalul-maior.

— Pe dumneata parcă te-am mai văzut azi-noapte, se adresă generalul-maior lui Švejk, care rămăsese în ciudata-i postură. Furios, locotenentul Dub se întoarse către generalul-maior şi-i raportă umil:

— Ich melde gehprsam, Herr Generalmajor, der Mann ist blodsinnig und als Idiot bekannt, saghafter Dummkopf.250

— Was sagen Sie, Herr Leutnant? 251 strigă surprins generalul-maior către locotenentul Dub şi-i demonstră, răstit, că se înşală, că în realitate era vorba de un ostaş care ştia ce trebuie să facă când vede un superior şi gradaţi care nu-l bagă în seamă. Aşa-i şi pe front. În clipe de primejdie, chiar şi un simplu soldat poate să ia comanda. În cazul de faţă tocmai el, locotenentul Dub, ar fi trebuit să comande: „Einstellen! Auf! Habtacht! Rechtsschaut!”

— Te-ai şters la cur? îl întrebă pe Švejk generalul-maior.

— Am onoarea să vă raportez, domnule general-maior, că totul e în ordine.

— Nu te mai caci?

— Am onoarea să vă raportez că sunt complet fertig.

— Atunci trage-ţi pantalonii şi pe urmă stai Habt Acht.

Şi pentru că generalul-maior rostise acest Habt Acht cu glasul ceva mai ridicat, toţi cei din preajmă-i începură să ia poziţia de drepţi.

Generalul-maior le făcu un semn amical şi cu o blândă şi părintească voce le spuse:

— Aber nein, rubt, ruht, nur weiter machen!252

Švejk era acum în ţinută reglementară şi generalul-maior îi adresă o scurtă cuvântare în limba germană:

— Respectul faţă de superior, cunoaşterea regulamentelor şi prezenţa de spirit înseamnă totul în armată. Iar când toate acestea se îmbină cu vitejia, atunci nu există pe lume duşman de care să ne fie teamă.

Şi, întorcându-se spre locotenentul Dub, îi spuse, împungându-l pe Švejk prieteneşte, cu degetul în burtă:

— Notează ce-ţi spun: cum ajungeţi pe front să fie înaintat neîntârziat; şi cu prima ocazie să-l decoraţi cu medalia de bronz, pentru serviciu conştiincios şi cunoaşterea… Wissen Sie doch, wass ich schon meine… Abtreten!253

Acestea spuse, generalul-maior părăsi latrina unde locotenentul Dub dădea comenzi cu glas tare, în aşa fel ca să le audă şi superiorul său.

— Erster Schwarm, auf! Doppelreihen… Zweiter Schwarm…254

În acest timp, Švejk ieşise din coloană şi, trecând pe lângă locotenentul Dub, îi dădu, reglementar, onorul; locotenentul Dub găsi însă cu cale să-i spună: Herstelt255 şi Švejk se văzu silit să-l salute încă o dată, dându-i astfel o nouă dovadă de disciplină:

— Mă cunoşti? Nu mă cunoşti! Mi-oi fi cunoscut tu partea bună, dar să te ţii când ai să mi-o cunoşti şi pe cea rea… Am să te fac să plângi!

Îndreptându-se spre vagonul lui, Švejk îşi aminti de o întâmplare: „Când eram încă la Karlin, în cazarmă, era acolo un laitnant, Chudavy; când îl apucau năbădăile zicea: «Să ştiţi, mă băieţi, să vă feriţi de mine că eu sunt porc şi am să rămân porc cât timp o să fiţi în companie».”

Trecând pe lângă vagonul comandamentului, Švejk fu strigat de locotenentul-major Lukáš, care îi ordonă să-i amintească lui Baloun să dea zor cu cafeaua şi să închidă bine cutia cu lapte conservat, ca nu cumva să se strice.

În vagonul în care se afla plutonierul de administraţie Vanek, pe o lămpiţă de spirt, Baloun prepara într-adevăr cafea pentru locotenentul-major Lukáš. Dar intrând pentru a-i transmite ordinul, Švejk băgă de seamă că, în lipsa lui, tot vagonul se înfruptase din cafeaua locotenentului.

Cutiile de cafea şi lapte conservat ale locotenentului-major Lukáš erau pe jumătate golite, iar Baloun, sorbind cafea din ceaşcă, umbla din nou cu linguriţa prin laptele conservat ca să şi-o mai dreagă niţeluş.

Bucătarul ocultist Jurajda şi plutonierul de administraţie Vanek făgăduiseră să acopere paguba imediat ce vor sosi proviziile de cafea şi lapte conservat.

Îi oferiră o ceaşcă de cafea şi lui Švejk, care refuză însă, spunându-i lui Baloun:

— Chiar acum a venit un ordin de la cartierul general al armatei, în care se spune că ţucălarul, care se înfruptă din conservele de cafea şi lapte ale ofiţerului lui, să fie spânzurat în douăzeci şi patru de ore. Îţi transmit asta din partea domnului oberlaitnant, care vrea să te vadă într-o clipită cu cafeaua la el.

Înspăimântat, Baloun smulse din mâna telegrafistului Chodounsky ceaşca de cafea pe care abia i-o umpluse, o puse să se mai încălzească, mai adăugă puţin lapte conservat şi se năpusti spre vagonul comandamentului. Cu ochii holbaţi de spaimă, întinse locotenentului-major Lukáš cafeaua, îngrozit la gândul că acesta ar putea bănui ceva în legătură cu felul cum îi gospodărise el conservele.

— Am… am întârziat, bâigui Baloun, pentru că n-am putut deschide cutiile…

— Ai vărsat laptele conservat, nu? îl întrebă locotenentul-major Lukáš, gustând din cafea. Sau l-ai înghiţit, linguriţă cu linguriţă, ca supa. Ştii ce te aşteaptă?

Baloun slobozi un oftat şi începu să se tânguie:

— Am trei copii, cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant.

— Bagă de seamă, Baloun, îţi atrag din nou atenţia să te laşi de lăcomia ta. Švejk nu ţi-a spus nimic?

— Ba da. Că-n douăzeci şi patru de ore aş putea să fiu spânzurat, răspunse Baloun, pierdut şi tremurând din tot corpul.

— Lasă tremuratul, gogomanule, şi fă-te mai bine om de treabă, îi spuse zâmbind locotenentul-major Lukáš. Scoate-ţi din cap hămeseala asta şi spune-i lui Švejk să vadă prin gară, sau prin apropiere, de ceva bun de mâncare. Ţine, dă-i zece coroane. Pe tine nu te mai trimit nicăieri. Ai să mergi numai când o să fii sătul să crăpi. Nu mi-ai topit cumva cutia de sardele? Hai? Zici că nu? Bine… Ad-o s-o văd.

Baloun îi înmână lui Švejk hârtia de zece coroane, transmiţându-i dorinţa domnului oberlaitnant de a-i face rost prin gară de ceva bun de mâncare. Apoi, oftând amarnic, scoase din cufărul locotenentului-major cutia cu sardele şi, cu un sentiment de profundă părere de rău, o duse spre control stăpânului său.

Bietul de el, se bucurase atât de mult la gândul că locotenentul-major Lukáš uitase de sardele… şi când colo, s-a lins pe bot. Acum locotenentul le va opri la el în vagon şi-l va lăsa cu buza umflată. Se simţea jefuit.

— Aici sunt, sa trăiţi, sardelele dumneavoastră, domnule oberlaitnant, spuse cu jale în glas, predând cutia proprietarului ei. S-o deschid?

— Bine, Baloun, foarte bine; nu deschide nimic! Du-te şi pune-o la loc. Am vrut numai să mă conving dacă nu cumva te-ai uitat prin ea. Mi s-a părut, când mi-ai adus cafeaua, că ţi-era gura cam unsuroasă. Ce-a făcut Švejk, a plecat?

— Cu respect vă raportez, a pornit, se lumină la faţă Baloun. A spus că domnul oberlaitnant are să fie mulţumit, că toată lumea o să-l invidieze pe domnul oberlaitnant. S-a dus undeva dincolo de gară. Zicea că cunoaşte pe-aici locurile, până la Rakospalota şi că dacă trenul ar pleca cumva fără el, se bagă în coloana de automobile şi ne ajunge din urmă la staţia următoare. Să n-avem nici o grijă, a zis, că ştie el ce-i aia datorie… chiar de-ar fi să ia o birjă pe socoteala lui şi să vină cu ea până în Galiţia. Aşa a spus… Pe urmă, a spus, aţi putea să-i reţineţi din soldă. Orice-ar fi, să nu vă faceţi nici o grijă din pricina lui, domnule oberlaitnant.

— Marş de-aici, îi curmă vorba locotenentul-major Lukáš, întunecându-se deodată.

De la biroul comandamentului se anunţă că trenul va pleca spre Godolo-Aszod abia la două după-amiază şi că în gară se vor distribui câte doi litri de vin roşu şi o sticlă de coniac pentru domnii ofiţeri. Se spunea că era vorba de un transport rătăcit, care iniţial fusese destinat „Crucii Roşii”. Oricum, transportul picase ca din cer şi în vagonul comandamentului domnea o bună dispoziţie generală. Coniacul avea trei steluţe şi vinul era de Gumpoldskirchen.

Numai locotenentul-major Lukáš era abătut. Trecuse un ceas şi Švejk tot nu se arătase. După o altă jumătate de oră văzu însă, îndreptându-se spre vagonul comandamentului, un cortegiu foarte ciudat, care ieşise din biroul poliţiei din în frunte păşea Švejk, grav şi demn, ca odinioară martirii creştini când erau târâţi în arenă.

De o parte şi de alta era însoţit de câte un honved cu baioneta la armă; în flancul stâng era un caporal de la comandamentul gării şi în urma lor o femeie în fustă roşie cu falduri şi un bărbat cu cizme, cu pălărie rotundă pe cap, având un ochi învineţit şi în mână o găină speriată, care cotcodăcea de zor.

Procesiunea dădu să intre în vagonul comandamentului, dar caporalul strigă în ungureşte omului cu găina şi femeii să rămână jos.

Zărindu-l pe locotenentul-major Lukáš, Švejk clipi din ochi cu tâlc.

Caporalul ceru să vorbească cu comandantul companiei a 11-a de marş. Locotenentul-major Lukáš luă din mâna lui documentul eliberat de comandantul gării, în care citi, pălind: „Comandantului companiei a 11-a de marş a batalionului de marş N., din regimentul 91 infanterie, spre noi cercetări, Se predă infanteristul Švejk Josef, conform declaraţiei sale ordonanţă a acestei companii N., batalionul de marş N., regimentul 91 infanterie, învinuit de crima de furt, săvârşită în dauna soţilor Istvan din Jsatarcsa, în raza comandamentului gării.

Faptele: Infanteristul Švejk Josef, capturând o găină care alerga în spatele casei proprietatea soţilor Istvan din Isatarcsa, raza comandamentului gării, găina fiind de asemenea proprietatea soţilor Istvan, şi surprins de proprietar care voia să-i ia găina, numitul s-a împotrivit lovindu-l pe proprietarul Istvan cu găina peste ochiul drept şi, reţinut de patrula chemată de urgenţă, a fost transportat la unitatea lui, iar găina înapoiată proprietarului ei:

Semnătura ofiţerului de serviciu”.

În timp ce semna adeverinţa de primire a inculpatului, locotenentul-major Lukáš simţi că se moaie genunchii.

Švejk stătea atât de aproape, încât băgă de seamă că Lukáš uitase să completeze data.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că astăzi suntem în douăzeci şi patru. Ieri a fost în 23 mai, când Italia ne-a declarat război. Am fost prin oraş şi acolo nu se vorbeşte decât de asta.

Honvezii şi caporalul plecară. Rămaseră doar soţii Istvan, care ţineau morţiş să se urce în vagon.

— Dacă aţi mai avea la dumneavoastră, domnule oberlaitnant, o monedă de cinci, am putea cumpăra găina. Nerodul ăsta vrea pe ea cincisprezece creiţari, dar socoteşte în preţ zece creiţari pentru vânătaia de la ochi, explică Švejk, foarte calm. Eu, însă, domnule oberlaitnant, socotesc că zece creiţari pentru un ochi de idiot e cam mult. Pentru douăzeci de creiţari, mi-aduc aminte, la cârciuma „La fata bătrână” i-au scos strungarului Matei tot maxilarul cu şase dinţi; şi pe vremea aceea banii aveau mai multă valoare decât astăzi. Wohlschlager spânzură şi el numai pentru patru creiţari. Ia vino-ncoa, făcu semn Švejk omului cu ochiul învineţit şi cu găina în mână. Tu, babo, rămâi acolo!

Bărbatul urcă în vagon.

— O rupe niţeluş pe nemţeşte, adăugă el. Înţelege toate înjurăturile şi ştie chiar destul de bine să suduie.

— Also zebn Gulden, se adresă apoi ungurului. Funf Gulden Henne, funf Auge256. Pricepi? Ot forint ki kiriki, ot forint kukuk, igen? Aici e „stabsvagon”, pungaşule. Dă găina, mă!

Întinse omului, luat prin surprindere, o hârtie de zece, îi luă găina, îi suci pe loc gâtul, şi-l împinse pe ungur afară din vagon, strângându-i prieteneşte mâna:

— Jo nopot, baratom257, adieu, cară-te la baborniţă, dacă nu vrei să zbori. Ca să vedeţi, domnule oberlaitnant, că toate se pot aranja, spuse Švejk apoi, întorcându-se către locotenentul-major Lukáš. Cel mai bine e când lucrurile se lămuresc fără scandal, fără alai. Acu îl iau pe Baloun şi vă facem o supă de găină, să-i meargă vestea până în Transilvania.

Scos din sărite, locotenentul-major Lukáš îi smulse găina din mână şi răcni:

— Ştii, Švejk, ce păţeşte ostaşul care în timp de război jefuieşte populaţia paşnică?

— Moarte onorabilă, cu pulbere şi plumb, răspunse Švejk solemn.

— Dumneata însă, Švejkule, meriţi ştreangul, pentru că eşti cel dintâi care a început cu jaful. Dumneata – zău dacă mai ştiu cum să-ţi spun – ai uitat de jurământ. Ah, simt că-mi plesneşte capul…

Švejk se uită ţintă la Lukáš şi, luându-şi o înfăţişare de om nedumerit, rosti:

— Cu respect vă raportez că n-am uitat de jurământul pe care trebuie să-l păzească neamul nostru de războinici. Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că am jurat solemn credinţă şi supunere luminatului meu stăpân Franz Josef I; credincios şi supus voi fi şi generalilor maiestăţii-sale şi tuturor superiorilor mei, pe care îi voi asculta, îi voi cinsti şi apăra. Voi împlini întocmai ordinele şi dispoziţiile lor în toate împrejurările, împotriva oricărui duşman, oricare ar fi el, şi oriunde ar suna porunca maiestăţii-sale imperiale şi regale, pe apă, pe uscat, în aer, ziua şi noaptea, în bătălii, la atac, în lupte şi în oricare alte acţiuni, oriunde…

Švejk ridică de jos găina şi continuă tot aşa, stând în poziţie de drepţi şi privindu-l pe locotenentul-major Lukáš drept în ochi:

—.totdeauna şi cu orice prilej voi lupta cu vitejie şi bărbăţie, nu voi părăsi niciodată armata, drapelul şi stindardul, nu voi intra niciodată în vreo înţelegere cu duşmanul, mă voi purta întotdeauna aşa cum cer legile militare şi cum se cuvine unui bun ostaş şi voi trăi şi muri în cinste şi onor, aşa să-mi ajute Dumnezeu. Amin. Iar găina asta, cu respect vă raportez, n-am furat-o, n-am jefuit pe nimeni şi m-am purtat cum se cuvine, cu gândul la jurământul făcut.

— Lasă găina, dobitocule, zbieră locotenentul-major Lukáš, lovindu-l pe Švejk peste mâna în care ţinea mortăciunea. Uite ce scrie în actele astea, negru pe alb. „Se predă infanteristul Švejk Josef, conform declaraţiei sale, ordonanţă a acestei companii… învinuit de crima de furt”… Şi mai ai nasul să-mi spui, fiară sălbatică, hienă… ah, odată şi-odată tot am să te ucid! Spune, tâlhar tâmpit, cum de ţi-a dat prin minte una ca asta… spune!

— Cu respect vă raportez, răspunse Švejk cu glas blajin, că la mijloc e o neînţelegere. Când am primit ordinul dumneavoastră, să vă fac rost de ceva bun de mâncare, am stat şi m-am gândit cam ce anume ar putea fi mai bun. Pe lângă gară n-am găsit nimic, numai salam de cal şi un fel de pastramă de măgar. Dar cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, am stat şi m-am gândit bine… Şi ce mi-am zis? Pe front e nevoie de ceva hrănitor, pentru ca să poţi îndura mai bine greutăţile războiului. Şi m-am gândit să vă fac o bucurie orizontală. Am vrut să vă fac, domnule oberlaitnant, o supă de găină.

— Supă de găină, repetă după el Lukáš, luându-se cu mâinile de cap.

— Da, să trăiţi, o supă de găină, domnule oberlaitnant: am cumpărat ceapă şi cincizeci de grame de fidea. Sare şi piper avem la cancelarie. Nu mai rămânea decât să cumpăr găina. M-am dus aşadar dincolo de gară, până la Isatarcsa. De fapt e un sat, nici nu aduce a oraş; măcar că pe prima stradă scrie Isatarcsa varos258. Trec pe o stradă cu grădini, apoi pe a doua, pe a treia, pe a patra, pe a cincea, pe a şasea, pe a şaptea, pe a opta, pe a noua, pe a zecea, pe a unsprezecea, şi abia pe a treisprezecea, chiar la capătul străzii, unde în spatele unei case începea izlazul, ciuguleau plimbându-se agale câteva găini. M-am apropiat şi am ochit-o pe cea mai mare şi mai grea; binevoiţi a vă uita la ea, domnule oberlaitnant, e numai untură; nici nu-i nevoie s-o căutaţi la târtiţă; de la prima ochire se vede că a fost îndopată cu grăunţe, nu glumă. Am luat-o, aşadar, foarte public, de faţă cu toată lumea care, ce-i drept, striga ceva la mine pe ungureşte şi, cum o ţineam pe picioare, am întrebat câţiva oameni şi pe ceheşte, şi pe nemţeşte, a cui e, ca s-o pot cumpăra; deodată însă, din casa aceea mărginaşă de care vă spuneam, vin în fuga mare spre mine un bărbat şi o femeie şi încep să mă înjure mai întâi pe ungureşte, pe urmă pe nemţeşte, cum că le-am furat găina ziua în amiaza mare. Le-am spus să nu zbiere aşa la mine, că eu sunt trimis s-o cumpăr pentru dumneavoastră şi le-am povestit cum devine cazul. Afurisita de găină, cum o ţineam aşa de picioare, a început deodată să bată din aripi şi să încerce să zboare; şi cum eu o ţineam uşurel şi n-o strângeam, mi-a ridicat mâna şi a vrut să se aşeze pe nasul stăpânului ei. Omul a început să urle că am vrut – zicea – să-l ating cu găina peste bot. Muierea se smiorcăia şi striga mereu la găină: „puta, puta, puta, puta”. Nişte dobitoci, care nu pricepuseră nimic din tot ce se întâmpla, s-au dus să cheme patrula de honvezi şi chiar eu i-am rugat să meargă cu mine la bahnhofkommando, ca nevinovăţia mea să iasă ca untdelemnul deasupra apei. Dar cine să se înţeleagă cu domnul laitnant de serviciu; n-a vrut să ştie de nimic, nici chiar atunci când l-am rugat să vă întrebe pe dumneavoastră dacă-i adevărat sau nu că m-aţi trimis să vă cumpăr ceva bun. Ba a mai şi ţipat la mine să-mi ţin gura; că oricum ar fi, nu mă aşteaptă decât o creangă groasă şi un ştreang bun. Era, mi se pare, în toane foarte rele, pentru că mi-a spus că numai un ostaş care jefuieşte poate fi aşa de durduliu. Au venit în staţie, zicea, mai multe plângeri; alaltăieri, cică, ar fi dispărut cuiva un curcan; şi când am spus că în vremea aceea noi eram la Raab, mi-a răspuns că tertipuri din astea nu prind la dumnealui. Aşa că m-a trimis la dumneavoastră. Şi, după toate, un caporal s-a răţoit şi el la mine, zicea că m-am făcut că nu-l văd şi mă întreba dacă ştiu cu cine am de-a face. Eu i-am spus că e gefreiter259 că dacă ar fi de la vânători, ar fi patrollfuhrer260, iar la artilerie oberkanonier261.

— Švejkule, spuse după un răstimp locotenentul-major Lukáš, dumneata ai trecut până acum prin atâtea întâmplări şi neplăceri, sau, cum le spui dumneata, „încurcături” şi neînţelegeri, încât până la urmă poate că numai un ştreang gros în jurul gâtului, cu toate onorurile militare, în careu, te-ar ajuta să scapi de necazurile astea. Înţelegi?

— Da, să trăiţi, domnule oberlaitnant, un careu sau un geschlossenes batalion262 se formează din patru companii şi numai în mod excepţional din trei sau cinci… Doriţi să vă pun în supa de găină mai mulţi tăiţei, domnule oberlaitnant, ca să fie mai deasă?

— Ascultă, Švejkule, fă bine şi dispari cât mai repede cu găină cu tot, înainte să-ţi dau cu ea în cap, dobitocule…

— La ordin, domnule oberlaitnant, dar să ştiţi că ţelină n-am găsit, şi nici morcov… să trăiţi! Am să pun car…

N-apucă să termine şi zbură cu găină cu tot din vagonul comandamentului. După care locotenentul-major Lukáš bău pe nerăsuflate un pahar mare de coniac. Iar Švejk, oprindu-se la fereastra vagonului, salută şi apoi se depărtă.

Regăsindu-şi liniştea sufletească, fericit că toate se terminaseră cu bine, Baloun se pregătea să deschidă cutia cu sardele a locotenentului-major, când Švejk îşi făcu apariţia cu găină în mână, prilejuind o firească emoţie tuturor celor din vagon. Nu le venea să-şi creadă ochilor şi toate privirile voiau să spună parcă: de unde-ai ciordit-o?

— Am cumpărat-o pentru domnul oberlaitnant, le spuse Švejk, scoţând din buzunare ceapa şi fideaua. Aveam de gând să-i fac din ea o supă, dar dumnealui nu mai vrea, aşa că mi-a dăruit-o mie.

— Nu cumva era moartă? întrebă îngrijorat plutonierul de administraţie Vanek.

— Eu personal i-am sucit gâtul, răspunse Švejk, în timp ce-şi scotea cuţitul din buzunar.

Plin de recunoştinţă şi respect pentru Švejk, Baloun începu să pregătească în tăcere lampa de spirt a locotenentului-major. Apoi luă găleţile şi se duse fuga după apă.

Telegrafistul Chodounsky, care se oferi să ajute la jumulit, se apropie de Švejk şoptindu-i la ureche în mare taină:

— E departe de aici? Trebuie să sari pârleazul sau umblă pe stradă?

— Am cumpărat-o.

— Ce tot îndrugi? Zău, parcă nu mi-ai fi prieten! Crezi că noi n-am văzut când te-au adus sub escortă? Ajută totuşi, cu mult zel, la jumulitul găinii. Bucătarul ocultist Jurajda îşi dădu şi el concursul, tăind cartofi şi ceapă pentru supă.

Penele aruncate din vagon treziră atenţia locotenentului Dub, Care îşi făcea inspecţia în jurul trenului.

Strigă spre vagon să se arate la faţă cel care jumuleşte găina; în uşa vagonului apăru Švejk, pe al cărui chip se citea o imperturbabilă mulţumire de sine.

— Ce-i asta? se răsti locotenentul Dub, ridicând capul de găină.

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că e un cap de găină, de rasă neagră, tiroleză. Sunt foarte bune ouătoare, domnule laitnant. Fac până la două sute şaizeci de ouă pe an. Poftim, vă rog să vedeţi ce ouătoare plină a avut.

Şi Švejk îi întinse sub nas locotenentului Dub maţele şi celelalte măruntaie ale găinii.

Dub scuipă scârbit. Dădu să plece, dar peste o clipă se întoarse:

— Pentru cine o preparaţi?

— Pentru noi, să trăiţi, domnule laitnant. Uitaţi-vă ce de untură are pe ea.

Locotenentul Dub se îndepărtă bombănind:

— Ne mai întâlnim noi la Filippi263.

— Ce ţi-a zis? întrebă bucătarul Jurajda.

— Ei, ne-am dat şi noi întâlnire undeva, la Filippi. Domnii ăştia învăţaţi au obiceiuri proaste.

Bucătarul oculist ţinu însă să atragă atenţia că numai esteţii sunt homosexuali, lucru fără de care nici nu-se poate închipui estetica.

Iar plutonierul de administraţie Vanek folosi prilejul pentru a vorbi despre batjocorirea fetelor de către pedagogi în mănăstirile spaniole.

Şi în timp ce apa din ceaun începea să clocotească pe lampa de spirt, Švejk îşi aminti de istorioara cu un educator căruia îi fusese încredinţată la Viena o colonie de copii părăsiţi şi care-i necinstise pe toţi.

— Ce să-i faci, asta-i o boală, dar mai rău e când le apucă pe femei. Acum câţiva ani, erau în Praga II două cucoane, părăsite de bărbaţi pentru că fuseseră nişte haimanale, una Mourkova şi una Souskova. Într-o zi – cam pe timpul când înfloreau cireşii din Roztoky – dumnealor au găbjit acolo, în amurg, un bătrân de o sută de ani, un flaşnetar impotent, l-au târât până în crângul de la Roztoky şi i-au făcut felul. Şi ce l-au chinuit, sărmanul! Un domn profesor, Axamit din Zizkov, făcea săpături în crâng; căuta nişte schelete de pitici şi făcuse câteva gropi; într-o groapă de astea l-au târât javrele pe bietul flaşnetar, l-au chinuit şi l-au batjocorit. A doua zi, vine la faţa locului profesorul Axamit şi vede că în groapă e ceva. Grozav s-a mai bucurat. Dar când colo, ce să vezi? Era flaşnetarul sleit de puteri şi chinuit ca un martir de cuconiţele divorţate. În jurul lui erau numai aşchii. A cincea zi şi-a dat duhul; javrele de cucoane au avut neruşinarea să se ducă şi la înmormântare. Asta-i perversitate, ce mai…

— Ai pus sare? se întoarse Švejk către Baloun care, profitând de interesul general pentru cele povestite, ascunsese ceva în raniţa lui. Ia să vedem ce faci acolo? Ascultă, Baloun, îl mustră Švejk cu un ton grav. Ce voiai să faci cu pulpa asta de găină: ia uitaţi-vă, ne-a şterpelit o pulpă, ca apoi să şi-o fiarbă pe furiş. Ştii, Baloun, ce-ai făcut? Ştii ce pedeapsă îl aşteaptă pe cel care-şi jefuieşte, pe front, camaradul de arme? E legat de o gură de tun şi i se trage un obuz. Acum e prea târziu să oftezi. Cum întâlnim pe front prima unitate de artilerie, te prezinţi numaidecât la cel dintâi oberfeuerwerker264. Până atunci, ca pedeapsă, ai să faci instrucţie. Ieşi afară!

Norocosul Baloun coborî, iar Švejk din uşa vagonului îi comandă:

— Habt Acht! Ruht! Habt Acht! Rechts schaut! Habt Acht! Uită-te drept la mine! Ruht! Acum ai să faci mişcări pe loc. Rechts um! Ce faci, omule? Eşti o vacă. Coarnele trebuie să-ţi ajungă acolo unde aveai înainte umărul drept. Herstellt! Rechts um! Links um! Halbrechts! Nu aşa, boule! Herstellt! Halbrechts! Vezi, prostănacule, că merge?! Halblinks! Links um! Links! Front! Front, dobitocule! Nu ştii ce-i aia Front? Gradaus! Kehrt euch! Kniet! Nieder! Setzen! Auf! Setzen! Nieder! Auf! Nieder! Auf! Setzen! Ruht! Auf! Ruht! Aşa, Baloun, vezi, asta-i sănătos; acum ai să mistui ca lumea!

În jur începuseră să se adune grupuri compacte de ostaşi. Se produse rumoare.

— Fiţi buni şi făceţi vă rog loc, strigă Švejk. Camaradul o să mărşăluiască. Hai, Baloun, fii atent, să nu trebuiască să herstellen. Mie nu-mi place să chinuiesc trupa, fără rost. Aşadar: Direktion Bahnhof. Uite, cum îţi arăt eu. Marschieren marsch! Gliedhalt!265 Stai, fir-ai al dracului, că te bag la răcoare! Glied-halt! Slavă Domnului, dobitocule, că te-ai oprit, Kurzer Schritt!266 Nu ştii ce-i aia Kurzer Schritt? Te învăţ eu minte, de-o să-ţi iasă ochii! Voller Schritt! Wechselt Schritt! Ohne Schritt!267. Bivole! Când comand „Ohne Schrittt”, bate cotonoagele pe loc, ai înţeles?

În jur se strânseseră cel puţin două companii.

Baloun năduşea, se pierduse cu firea, iar Švejk nu mai contenea să comande:

— Gleicher Schritt! Glied ruckwarts marsch!

— Glied halt!

— Laufschritt!

— Glied marsch!

— Schritt!

— Glied halt!

— Ruht!

— Haht! Acht! Direktion Bahnhof. Lauf schritt marsch! Halt! Kehrt euch! Direktion Wagon! Lauf schritt marsch! Kurzer Schritt! Glied halt! Ruht! Ei, şi-acum răsuflă niţel! Pe urmă o luăm de la capăt. Dacă e bunăvoinţă, toate se fac.

— Ce-i aici? se auzi deodată glasul locotenentului Dub care venea în grabă, foarte agitat.

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, răspunse Švejk, că facem şi noi puţintică instrucţie, ca să nu uităm de exerciţ şi să nu pierdem de pomană un timp atât de preţios.

— Dă-te jos din vagon, îi porunci locotenentul Dub. De data asta, într-adevăr m-am săturat! Ai să mergi cu mine la domnul batalionskomandant.

Când îl zări pe Švejk intrând în vagonul comandamentului, locotenentul-major Lukáš coborî de partea cealaltă şi se duse pe peron.

În timp ce asculta raportul locotenentului Dub despre ciudatele „năzbâtii” ale bravului soldat Švejk (cum se exprimase locotenentul), căpitanul Sagner era foarte bine dispus; vinul de Gumpoldskirchen era într-adevăr minunat.

— Aşadar, dumneata nu vrei să pierzi de pomană timpul preţios, făcu el cu tâlc. Matusic, vino încoace!

Ordonanţa batalionului primi ordin să-l cheme pe plutonierul Nasaklo, de la compania a 12-a, cunoscut printre ostaşi drept cel mai mare tiran, şi totodată să-i facă rost lui Švejk de o carabină.

— Omul ăsta, se adresă căpitanul Sagner plutonierului Nasaklo, nu vrea să piardă bunătate de timp de pomană… Ia-l te rog în spatele vagonului şi fă dumneata cu el un ceas de exerciţii cu arma. Dar fără milă, fără repaus, comandă după comandă, frumos; setzt ab, an, setzt ab! Ai să vezi, Švejkule, cum o să-ţi treacă de urât, îi spuse căpitanul la plecare.

Curând, din spatele vagonului se auzi o comandă aspră răsunând peste calea ferată. Plutonierul Nasaklo, care fusese ridicat de la o partidă de douăzeci şi unu, unde tocmai ţinea banca, zbiera de parcă ar fi vrut să se audă în toată împărăţia Domnului:

— Beim Fuss! Schultert! Beim Fuss! Schultert!268

Apoi pentru o clipă amuţi şi se auzi glasul lui Švejk, liniştit şi mulţumit:

— Astea le-am învăţat cu ani în urmă, pe vremea când eram militar activ. La comanda „beim Fuss”, puşca stă sprijinită de piciorul drept. Ascuţişul patului vine în linie dreaptă cu vârful piciorului. Mâna dreaptă, se înţelege de la sine, e întinsă şi ţine puşca în aşa fel, că degetul gros cuprinde cocoşul; celelalte degete trebuie să închidă patul în faţă, iar la comanda „Schultert!” puşca trebuie ţinută uşor de curea pe umărul drept, cu laufmundungid269 în sus şi cocoşul la spate…

— Termină cu trăncăneala, se auzi din nou comanda plutonierului Nasaklo. Habt Acht! Rechts schaut! Pentru Dumnezeu, ce faci…

— Sunt în poziţia de „schultert” şi la „rechts schaut” mâna dreapta alunecă pe curea în jos, apuc gâtul patului şi zvârl capul la dreapta; la „habt Acht” apuc din nou cureaua cu mâna dreaptă şi aduc capul înainte, cu ochii la dumneata.

Şi din nou răsună glasul plutonierului:

— In die Balanz! Beim Fuss! In die Balanz! Schultert! Bajonett auf! Bajonett a! Fallt das Bajonett! Zum Gebet! Vom Gebet! Kniet nieder zum. Gebet! Laden! Schiessen! Schiessen halb rechts! Ziel Stabswagon! Distanz 200 Schritt… Fertig! An! Feuer! Setzt ab! An! Feuer! An! Feuer! Setzt ab! Aufsatz normal! Patronen versorgen! Ruht!

Plutonierul îşi răsuci o ţigară.

Iar Švejk citi pe patul carabinei numărul de serie şi izbucni:

— 4268! Numărul ăsta l-a avut o locomotivă de cale ferată de pe linia şaisprezece din gara Peciky. Trebuia dusă la depoul din Lysa pe Elba, pentru reparaţie, dar n-a fost chiar aşa de uşor, domnule plutonier, pentru că mecanicul care urma s-o conducă până acolo avea slabă ţinere de minte la cifre. Impiegatul de mişcare l-a chemat la el în canţelarie şi i-a spus: „Pe linia şaisprezece se află locomotiva cu numărul 4268. Eu ştiu că dumneata n-ai ţinere de minte la cifre şi că, atunci când ţi se scrie un număr pe hârtie, pierzi hârtia. Dar fii cu băgare de seamă la ce-ţi spun, dacă nu ţii minte cifrele: am să-ţi arăt ce uşor e să ţii minte orice cifră. Numai să fii cu băgare de seamă: locomotiva pe care trebuie s-o duci la depoul din Lysa pe Elba are numărul 4268. Va să zică, atenţie: prima cifră e patru, a doua doi. Ţii minte 42, adică 2 ori 2; asta înseamnă că dacă începi de la stânga ai mai întâi 4 pe care-l împărţi la 2 şi-ţi dă 2, aşa că iar ai frumos aranjat unul lângă altul 4 şi 2. Ei, şi acum să nu te sperii. Cât face de doi ori 4, opt, nu? Bun, întipăreşte-ţi în minte că din numărul 4268, cifra opt este ultima la rând. Dacă ţii minte că prima este 4, a doua 2, a patra 8, nu mai rămâne decât să fii deştept şi să ţii minte şi pe6, care vine înainte de 8. Lucru-i la mintea cocoşului: prima cifră este 4, a doua doi, patru şi cu doi fac şase. Care va să zică, acum eşti sigur că a doua de la capăt este şase; de acum încolo ordinea cifrelor nu-ţi mai iese din minte. Îţi rămâne în cap numărul 4268. Sau putem ajunge la acelaşi rezultat, pe o cale şi mai simplă…”

Plutonierul isprăvi ţigara şi, holbând ochii spre Švejk, apucă doar să bâiguie:

— Kappe ab!270

Švejk însă îşi continua expunerea, impasibil:

— Şi atunci a început să-i explice o metodă mai simplă, ca să-şi amintească de numărul 68. 6 fără 2 fac 4, care va să zică are 4-68, nu mai rămâne decât să-l bage pe doi şi gata: 4-2-6-8. De altfel, nu-i prea greu dacă socoteala se face şi altfel: cu ajutorul înmulţirii şi împărţirii. Se ajunge la acelaşi rezultat. „Ţii minte, i-a spus impiegatul, că de 2 ori 42 fac 84. Anul are 12 luni. Se scade 12 din 84 şi ne rămâne 72, din care mai scădem 12 luni şi rămânem cu 60. Aşadar pe şase îl avem asigurat, iar pe zero îl ştergem. Va să zică avem aşa: 42, 68, 4. Dacă l-am tăiat pe zero, îl tăiem şi pe patru din coadă şi ne asigurăm iarăşi, foarte uşor, 4268, numărul locomotivei pe care trebuie s-o duci la depoul din Lysa pe Elba”. Şi cum îţi spuneam, cu împărţirea e la fel de uşor. Socotim coeficientul după tariful vamal… Dar ce s-a întâmplat, v-a venit rău, domnule feldwebl? Dacă doriţi, pot să încep cu: „Generaldecharge! Fertig! Hoch an! Feuer!” Afurisită treabă! Domnul căpitan n-ar fi trebuit să ne trimită în soare! Trebuie să mă duc după o targă.

Adus la faţa locului, medicul opină că ar putea să fie o insolaţie puternică sau o congestie cerebrală acută.

Când plutonierul îşi veni în fire, Švejk se afla lângă el şi-i spuse:

— Ei, şi-acum să vă povestesc şi restul. Credeţi, domnule plutonier, că mecanicul a ţinut minte? Aş! De unde! S-a încurcat şi a înmulţit totul cu trei, fiindcă şi-a adus aminte de sfânta treime: aşa că locomotiva tot n-a găsit-o şi mai e şi acum tot pe linia şaisprezece.

Plutonierul dădu din nou ochii peste cap.

Când se înapoie în vagonul lui, la întrebarea unde zăbovise atâta, Švejk răspunse:

— Cine învaţă pe altul Laufschritt, face de o sută de ori Schul-tert!

În fundul vagonului, într-un colţ, Baloun tremura ca varga.

În lipsa lui Švejk, când găina începuse să fiarbă, îi înfulecase jumătate din porţie.

Înainte de plecarea trenului, eşalonul fu ajuns din urmă de un tren militar mixt, cu tot felul de rămăşiţe de unităţi. Erau fie întârziaţi, fie soldaţi ieşiţi din spital, care se întorceau la unităţile lor, sau alţi indivizi suspecţi, înapoiaţi din permisie sau eliberaţi din arest.

Din acest tren coborî şi aspirantul Marek, acuzat odinioară de răzvrătire deoarece refuzase să cureţe latrinele. Tribunalul militar al diviziei găsise cu cale să-l elibereze şi să-i caseze procesul. Aşa încât teteristul Marek îşi făcu apariţia în vagonul comandamentului, pentru a se prezenta comandantului de batalion. Teteristul nu făcuse până acum parte din nici o unitate; fusese purtat din arest în arest.

Când se trezi cu el că-i aduce actele pe care se putea citi indicaţia strict secretă: „Politisch Verdachtig! Vorssicht!” 271, căpitanul Sagner nu se arătă prea bucuros, dar din fericire îşi aduse aminte de „latrinengeneral”, care îi recomandase cu atâta interes completarea batalionului cu un batallionsgeschichtsschreiber.

— Dumneata, teteristule, eşti foarte neglijent, îi spuse Sagner. La şcoala de teterişti ai fost o adevărată mazetă; în loc să fi căutat să te distingi şi să-ţi câştigi rangul la care îţi dă dreptul inteligenţa dumitale, ai umblat din arest în arest… Acum ai însă ocazia să-ţi îndrepţi greşeala, dacă printr-o îndeplinire exemplară a îndatoririlor te vei reîncadra în rândurile ostaşilor merituoşi. Închină batalionului puterea dumitale de muncă, cu toată dragostea. Eu voi încerca să te ajut. Eşti un om tânăr şi inteligent şi fără îndoială că te pricepi să scrii, să redactezi. Uite acum despre ce e vorba. Fiecare batalion are nevoie pe front de un om care să ţină, cronologic, evidenţa faptelor de arme care privesc direct acţiunea batalionului respectiv pe câmpul de luptă. Toate campaniile victorioase, toate momentele glorioase şi însemnate la care participă batalionul şi în care are un rol precumpănitor trebuie să fie descrise, pentru ca, încetul cu încetul, să devină o contribuţie la întocmirea istoriei întregii noastre armate. Înţelegi ce vreau să spun?

— Am onoarea să vă raportez, domnule căpitan, că înţeleg. E vorba de episoade din viaţa unităţilor. Nu-i aşa? Batalionul îşi are istoria lui. Regimentul îşi alcătuieşte istoria lui, pe baza istoriei batalioanelor sale. Regimentele creează apoi istoria brigăzii, istoria brigăzilor pe aceea a diviziilor, şi aşa mai departe. Vă asigur, domnule căpitan, că-mi voi da toată silinţa.

Teteristul Marek îşi duse mâna la inimă şi continuă:

— Voi însemna cu sinceră dragoste evenimentele măreţe ale batalionului nostru; mai cu seamă acum, când ofensiva e în plină desfăşurare, când luptele vor fi crâncene, când batalionul nostru va acoperi cu eroicii săi fii câmpul de bătălie. Voi consemna cu grijă evenimentele ce vor urma, pentru ca paginile istoriei batalionului nostru să fie pline de lauri.

— Ai să fii ataşat pe lângă comandamentul batalionului; ai să ţii evidenţa celor propuşi pentru decorare; ai să consemnezi – bineînţeles în conformitate cu recomandările noastre – marşurile care vor atesta în mod deosebit elanul de luptă şi disciplina de fier a batalionului nostru. Nu-i chiar aşa de uşor, teteristule, dar sper că talentul şi spiritul dumitale de observaţie, susţinute de directivele pe care ţi le voi da, te vor ajuta să ridici batalionul nostru deasupra celorlalte unităţi. Am sa telegrafiez chiar acum la regiment că te-am numit Batallionsgeschitsschreiber. Prezintă-te la plutonierul de administraţie Vanek, de la compania 11-a, ca să te cartiruiască în vagon. Acolo ai să găseşti mai uşor un loc; pe urmă spune-i să vină numaidecât la mine. Bineînţeles că ai să fii pus în subzistenţă la comandamentul batalionului. Se va da un ordin de zi pe batalion.

Bucătarul ocultist dormea. Baloun tremura, deoarece deschisese şi cutia de sardele a locotenentului-major, plutonierul de administraţie Vanek se dusese la căpitanul Sagner, iar telegrafistul Chodounsky, care se-nvârtise prin gară de o sticluţă de borovicka şi o trăsese pe gât, devenise melancolic şi cânta:

Hoinar fără grijă sub cerul senin, Cu inima pururi voioasă Treceam prin viaţă, voios pelerin, Şi viaţa-mi părea mai frumoasă.

Acum şi credinţa şi dragostea-i scrum, Căci viaţa-i ca valul şi marea, Trădarea-n tot locul pândeşte pe drum Şi greu ne loveşte trădarea.

Apoi se sculă de pe scaun, se duse la masa de lucru a plutonierului de administraţie şi scrise pe o bucată de hârtie, cu litere mari: „Prin prezenta, vă rog cu respect să fiu numit şi avansat în rangul de trompet al batalionului.

Chodounsky, telegrafist.”

Căpitanul Sagner nu se întinse prea mult la vorbă cu plutonierul de administraţie Vanek. Îi atrase doar atenţia că deocamdată Batallionsgescbichtsschreiberul Marek va rămâne în vagon cu Švejk.

— Pot să-ţi spun numai că Marek este, ca să zic aşa, un tip suspect. Politisch verdachtig. Dar, ca să fiu drept, lucrul nu mi se pare chiar aşa de ciudat. Despre cine nu se spune în ziua de azi că e suspect? Circulă tot felul de bănuieli. Dumneata înţelegi ce vreau să spun. Îţi atrag atenţia că dacă s-ar întâmpla să scape cumva vreo vorbă care, înţelegi dumneata… să ai grijă să i-o curmi ca, Doamne fereşte, să n-am şi eu vreo neplăcere de pe urma lui. Să-i spui, pur şi simplu, să nu trăncănească. Atât. Şi-o să fie bine. Asta nu înseamnă că trebuie să vii să-mi raportezi toate fleacurile. Înţelege-te bine cu el, prieteneşte; mai bine o convorbire amicală, decât un denunţ prostesc. Într-un cuvânt, ce s-o mai lungim, eu n-am chef să aud nimic, pentru că… înţelegi, o chestiune de asta se răsfrânge întotdeauna asupra întregului batalion.

Când se întoarse în vagon, Vanek îl luă deoparte pe teteristul Marek şi-i spuse:

— Ascultă, dumneata eşti un om suspect, dar lucrul n-are nici o importanţă. Ai grijă numai să nu vorbeşti vrute şi nevrute faţă de telegrafistul Chodounsky.

N-apuca sa isprăvească bine vorba şi Chodounsky intra împleticindu-se; căzu în braţele plutonierului de administraţie şi cu un glas răguşit, ca după beţie, mormăi ceva ce voia să aducă a cântec:

De toţi şi toate părăsit, Cu inima zdrobită, Eu alinare am găsit La sânul tău, iubită.

În ochii tăi un foc ceresc Ca steaua se ivi Şi gura-ţi de mărgean şopti:

Eu nu te părăsesc.

— Nu vă părăsesc, urla Chodounsky. Am să vă spun tot ce-am să aud la telefon. Mă cac pe jurământ.

Într-un colţ Baloun îşi făcea cruce îngrozit, şi începu să se roage cu glas tare:

— Preasfântă născătoare de Dumnezeu, ascultă ruga mea aprinsă, ascultă-mă, milostivă, şi mângâie-l pe robul care te cheamă cu credinţă vie, cu neţărmurită nădejde şi dragoste fierbinte, din această vale a plângerii. Pogoară, regină a cerului, harul tău asupră-mi pentru ca din mila Domnului şi sub ocrotirea ta să-mi pot duce povara până la capăt.

Şi preacurata Fecioară Maria pogorî într-adevăr asupră-i harul divin: căci peste o clipă, din sărăcăcioasa-i raniţă, teteristul Marek scoase câteva cutii de sardele, împărţind fiecăruia câte una.

Baloun deschise, fără să şovăie, valiza locotenentului-major Lukáš şi puse la loc sardelele picate ca din cer.

Puţin mai târziu însă, când ceilalţi desfăcură cutiile şi începură să guste din sardele, căzu din nou în ispită, deschise valiza, scoase sardelele şi le înfulecă pe nerăsuflate.

Şi iată că deodată, preacuvioasa şi preasfânta Maria îl părăsi, căci tocmai în clipa când dădea pe gât ultimii stropi de ulei din cutie, apăru în uşa vagonului ordonanţa batalionului, Matusic, care strigă:

— Baloun, ia sardelele şi du-te cu ele la domnul oberlaitnant.

— Aoleu, o să plouă cu palme.

— Ascultă, Baloun, cu mâinile goale mai bine nu te duce, îl sfătui Švejk. Ia cu tine măcar cinci cutii goale.

— Ce-i fi păcătuit dumneata, că te pedepseşte Dumnezeu aşa de rău? interveni teteristul. Trebuie că există un păcat mare de tot în viaţa dumitale. N-ai fi săvârşit, cumva, vreun furt de obiecte sfinte sau să fi mâncat popii şunca atârnată în coş la afumat? Nu cumva i-ai băut din pivniţă vinul sfinţit? Ai sărit, cumva, când erai copil, pârleazul, în livada parohiei, ca să furi pere?

Baloun se clătină pe picioare şi faţa-i îngrozită arăta o deznădejde fără margini. Cu buzele tremurând, şopti desperat:

— Când o să se isprăvească odată cu chinurile mele…?

— Ei, vezi, aici e aici, spuse teteristul, care auzise cuvintele nefericitului Baloun. Dumneata, amice, ai pierdut legătura cu Dumnezeu. Nu mai ştii nici să te închini cum trebuie, ca Dumnezeu să te adune cât mai repede de pe lumea asta.

La care Švejk adăugă:

— Aşa-i el. Nu-i în stare să ia o dată hotărârea ca viaţa lui de ostaş, gândurile de ostaş, vorbele, faptele şi moartea lui ostăşească să le lase toate în voia inimii milostive, de mamă, a preasfântului Dumnezeu, cum zicea feldkuratul meu Otto Katz, când o lua niţel razna şi din greşeală se ciocnea pe stradă de vreun ostaş.

Baloun declară oftând că-şi pierduse încrederea în Dumnezeu văzând că zadarnic îl roagă să-i dea puterea să-şi stăpânească pârdalnicul lui de stomac.

— Nu din războiul ăsta mi se trage, se văieta el. E o boală veche: sunt lacom, nu pot să fac nimic. Nevastă-mea şi copiii se duc mereu la hramul de la Klokoty să se roage pentru mine, dar degeaba!

— Da, da, spuse Švejk. E lângă Tabor. Au acolo o Sfântă Fecioară împodobită cu briliante false. Un paracliser de prin Slovacia a vrut o dată s-o fure. Era un om foarte cucernic. A venit la hram şi şi-a zis că isprava are mulţi sorţi de izbândă dacă se curăţă mai întâi de toate păcatele vechi, aşa că s-a dus la popă să se spovedească şi i-a mărturisit că a doua zi avea de gând s-o fure pe Sfânta Fecioară Maria. Dar n-a avut nici când să zică valeu, că până să spună el de trei sute de ori „Tatăl nostru”, cum îl îndemnase sfinţia-sa, ca să nu aibă când s-o şteargă, ceauşii şi paracliserii l-au şi înşfăcat şi l-au dus la postul de jandarmi.

Bucătarul ocultist şi telegrafistul Chodounsky discutară aprins dacă trădarea tainei spovedite este sau nu o faptă strigătoare la cer, sau dacă nu cumva toată povestea era o prostie, dat fiind că era vorba de briliante false… în cele din urmă, bucătarul izbuti să-i demonstreze lui Chodounsky că la mijloc fusese un blestem, adică o soartă predestinată din negurile trecutului, când nefericitul paracliser din Slovacia era, poate, încă o caracatiţă pe-o altă planetă şi că, oricum, destinul hotărâse de mult, poate de pe vremea când preotul din Klokoty nu era decât un pui de dinosaur cu pungă – mamifer dispărut astăzi – că el va nesocoti taina spovedaniei, cu toate că din punct de vedere al dreptului canonic se dă absolvire chiar când e vorba de bunuri bisericeşti.

La această pledoarie, Švejk ţinu să adauge şi el o observaţie:

— Aşa-i. Nu există om pe lumea asta care să ştie ce năzdrăvănii o să facă peste câteva milioane de ani; şi nici nu trebuie să-şi frământe mintea cu aşa ceva. Când făceam serviciul la Karlin, era la erkennenskomrnando un oberlaitnant, Kvasnicka; la fiecare oră de teorie, ne spunea: „Să nu vă închipuiţi, mă, căcănarilor, că milităria se isprăveşte pe lumea asta, boi şi porci sălbatici ce sunteţi. Ne mai întâlnim noi şi pe lumea cealaltă şi am să curăţ rapănul de pe voi, bandă de porci ce sunteţi!”

Iar Baloun, care în disperarea lui îşi închipui că tot despre el e vorba, îşi continuă spovedania publică:

— Nici Klokoty n-a putut să-mi potolească lăcomia… Cum s-a întors nevasta cu copiii de la hram, a şi început să numere găinile. Lipseau una sau două. Dar ce era să fac, dacă nu m-am putut stăpâni? Ştiam bine că le ţinea pentru ouă, dar când ieşeam afară şi mă uitam la ele, simţeam cum mi se cască o prăpastie în pântec şi până nu dădeam gata găina nu mă potoleam. O dată, când ai mei erau duşi la Klokoty să se roage pentru mine, ca să mă apăr şi să nu mai fac vreo nouă pagubă, am ieşit să mă plimb prin curte, dar necuratul mi-a scos în cale un curcan. De data asta era s-o plătesc cu viaţa. M-am înecat c-un os care îmi rămăsese în gât, şi dacă nu era argatul, un flăcău mărunţel, care să-mi scoată osul, nu mai şedeam eu azi aici şi nici războiul nu-l mai apucam. Aşa zău! Era dibaci argatul. Era mic, spătos, gros…

Švejk se apropie de Baloun.

— Scoate limba!

Baloun căscă o gură cât o şură şi-i arătă limba:

— Ştiam eu că l-ai înghiţit şi pe argat. Hai, mărturiseşte, când l-ai înghiţit? În timp ce ai tăi erau la Klokoty, nu-i aşa?

Baloun îşi împreună mâinile şi strigă, deznădăjduit:

— Lăsaţi-mă, camarazi! Am destule necazuri, nu mă mai necăjiţi şi voi!

— Noi nu te osândim pentru asta, interveni teteristul. Dimpotrivă, asta dovedeşte că ai să fii un bun ostaş. În timpul războaielor lui Napoleon, când franţujii au încercuit Madridul, comandantul cetăţii asediate şi-a mâncat aghiotantul fără sare, ca să nu fie silit să predea oraşul de foame. Asta zic şi eu sacrificiu; dacă-l săra, era, sigur, mai uşor de mistuit. Cum îl cheamă pe aghiotantul batalionului nostru, domnule rechnungsfeldwebel? Cum? Ziegler? Dacă l-ai tăia în porţii, cu sfrijitul ăsta nu poţi hrăni ca lumea nici o companie.

— Ia uitaţi-vă, oameni buni, strigă plutonierul de administraţie Vanek, Baloun are mătănii.

Într-adevăr, în clipele sale de mare pocăinţă, Baloun îşi căuta izbăvirea în micile mărgele de fistic fabricate de firma Moritz Lowenstein din Viena.

— Tot de la Klokoty le am, spuse melancolic Baloun. Până să mi le-aducă, am dat gata doi boboci de gâscă; dar asta-i carne? Zgârci.

Între timp sosi ordin ca trenul să plece peste un sfert de oră… Cum nimeni nu credea, se întâmplă ca în ciuda pazei întărite pe ici, pe colo, câţiva să mai hoinărească. Aşa se face că în clipa plecării lipseau optsprezece oameni, printre care şi plutonierul Nasaklo de la marşcompania a 12-a, care, în timp ce trenul gonea dincolo de Isatarcsa, se ciorovăia în păduricea de duzi din spatele gării, într-un şanţ nu prea adânc, cu o târfă care-i cerea cinci coroane; plutonierul îi oferea drept plată pentru serviciul făcut o coroană sau o pereche de palme, la alegere. Până la urma se opri la ultima soluţie, şi asta cu atâta insistenţă, încât la ţipetele femeii lumea din gară începu să alerge spre locul cu pricina.