IV – Marschieren! Marsch!

Sosind la Sanok, aflară că, în adevăr, cei clin vagonul în care era instalată bucătăria de campanie a companiei a 11-a, unde neîndestulatui Baloun se băşea de fericire, avuseseră dreptate când spuseseră că aci li se va distribui masa de seară. În afară de asta, urma să li se mai distribuie în plus raţia de pâine pentru toate zilele în care batalionul nu căpătase nimic. De asemeni, coborând din vagoane, aflară că la Sanok era instalat comandamentul „brigăzii de fier”, de care depindea batalionul 91, potrivit actului său de botez. Cu toate că legăturile de cale ferată spre Lvov şi mai departe spre nord, până la graniţă, nu erau întrerupte, părea totuşi ciudat că comandamentul sectorului răsăritean dăduse dispoziţia ca „brigada de fier” împreună cu statul ei major să-şi concentreze batalioanele de marş la o sută cincizeci de kilometri în spate, când linia frontului se întindea de la Brod până la Bug şi de-a lungul râului, spre nord, până la Sokal.

Această foarte interesantă problemă strategică fu rezolvată într-un mod cât se poate de simplu, în clipa când căpitanul Sagner se prezenţă la comandamentul brigăzii din Sanok, pentru a anunţa sosirea batalionului de marş.

Ofiţer de serviciu era aghiotantul brigăzii, căpitanul Tayrle.

— Mă mir, spuse căpitanul Tayrle, că dumneavoastră n-aţi primit anumite instrucţiuni. Marşruta e precisă. În ce priveşte desfăşurarea marşului dumneavoastră, ar fi trebuit, aşa cum era firesc, să ne anunţaţi dinainte. După dispoziţiile cartierului general, dumneavoastră aţi sosit cu două zile mai devreme.

Căpitanul Sagner roşi puţin, dar nu se gândi să-i repete cuprinsul telegramelor cifrate pe care le primise în cursul călătoriei.

— Mă mir de dumneata… reluă aghiotantul Tayrle.

— Credeam, îi răspunse iritat căpitanul Sagner, că ofiţerii se tutuiesc între ei.

— Din partea mea, spuse căpitanul Tayrle. Dar, ia spune-mi, te rog, eşti activ sau rezervist? Activ? Păi, spune aşa, frate… Asta-i cu totul altceva… Azi e greu să-i mai deosebeşti… Pe aici au trecut atâţia locotenenţi de rezervă idioţi. În retragerea de la Limanov şi Krasnik, toţi „locotenenţii” ăştia îşi pierdeau capul cum zăreau o patrulă căzăcească. Noi, ăştia de la comandament, nu-i prea avem la stomac pe aceşti încurcă-lume. Nişte dobitoci de intelectuali care se activează sau îşi dau examenul de ofiţeri în civil şi continuă să fie imbecili de civili până vine războiul şi se scapă pe ei, căcăcioşii!

Căpitanul Tayrle scuipă cu dispreţ şi-l bătu pe umăr cu familiaritate pe căpitanul Sagner.

— O să rămâneţi aici probabil două zile. Vă iau pe toţi sub protecţia mea, o să mai dansăm. Avem aici nişte curvuliţe grozave, între altele fata unui general care înainte vreme era lesbiană. Ca s-o aţâţăm, ne îmbrăcăm cu toţii în rochii de damă şi să te ţii pe urmă, ce carte ştie! Scroafa e aşa de slăbănoagă, încât parcă nici nu-ţi vine să crezi că ar fi în stare de ceva. Dar se pricepe, frăţioare… de altfel ai să vezi… Pardon! şi rămase o clipă încurcat. Trebuie să mă duc iar să borăsc; pentru a treia oară azi…

După ce se întoarse, destăinui căpitanului Sagner, pentru a-i dovedi atmosfera de veselie care domnea acolo, că vărsăturile de care suferea erau urmările chefului din ajun, la care participaseră şi ofiţerii unităţii de pionieri.

Pe comandantul acestei unităţi, căpitan şi el, Sagner avu prilejul să-l cunoască foarte curând. În cancelarie intră un lungan în uniformă cu trei steluţe aurii şi oarecum mahmur; nebăgând în seamă prezenţa căpitanului Sagner, se adresă pe un ton foarte familiar lui Tayrle:

— Ce faci, mă, porcule? Frumos ai aranjat-o aseară pe contesa noastră. Se aşeză pe scaun şi, lovindu-se cu o vargă subţire peste pulpe, începu să râdă cu hohote: Când mi-amintesc că i-ai borât în poale…

— Da, încuviinţă Tayrle, m-am distrat bine aseară.

Abia după aceea îl prezentă pe Sagner ofiţerului cu varga în mână şi tustrei părăsiră cancelaria, brigăzii, îndreptându-se spre cafeneaua care răsărise peste noapte pe ruinele unei foste berării.

În timp ce traversau cancelaria, căpitanul Tayrle împrumută varga de la comandantul unităţii de pionieri şi lovi cu ea în masa lungă în jurul căreia, la această comandă, se ridicară în poziţie de drepţi doisprezece conţopişti. Aceştia erau partizani ai muncii liniştite şi lipsite de primejdie din spatele frontului, şi aveau nişte burţi respectabile, îmbrăcate în uniforme extra.

Acestor doisprezece apostoli ai chiulului, căpitanul Tayrle le spuse, vrând să facă pe grozavul faţă de Sagner şi celălalt oaspe:

— Să nu vă închipuiţi, porcilor, că sunteţi aici la cură de îngrăşare. Mai puţină mâncare şi băutură şi mai multă alergătură!… Şi acum să vă mai arăt un număr de dresaj, îi anunţă Tayrle.

Lovi din nou cu varga în masă şi-i întrebă pe cei doisprezece, care stăteau smirnă:

— Când aveţi de gând să crăpaţi, neisprăviţilor?

Cei doisprezece răspunseră în unison:

— La ordinul dumneavoastră, domnule căpitan.

După care, râzând de propria-i tâmpenie, căpitanul Tayrle ieşi din cancelarie, însoţit de oaspeţii săi.

Aşezându-se cu ei la o masă în cafenea, Tayrle comandă o sticlă cu lichior de scoruşe şi porunci să fie aduse câteva domnişoare din cele care erau libere. Astfel Sagner află că în realitate cafeneaua era un tractir. Când auzi că niciuna din domnişoare nu era liberă, căpitanul Tayrle se înfurie peste măsură şi, întâlnind-o pe madamă în sala de aşteptare, o înjură grosolan, întrebând-o apoi cine era la domnişoara Ella. Iar când i se spuse că era ocupată cu un locotenent, începu să zbiere şi mai tare, ca ieşit din minţi.

La domnişoara Ella se afla în clipa aceea domnul locotenent Dub, care, după cantonarea batalionului în clădirea gimnaziului, adunase toată unitatea sa şi într-o lungă expunere atrăsese luarea-aminte ostaşilor că, în retragere, ruşii au împânzit bordelurile cu personal contaminat de boli venerice, pentru a provoca în felul acesta pierderi grele armatei austriece. Atrase aşadar atenţia ostaşilor să nu frecventeze asemenea localuri şi adăugă că el însuşi va inspecta aceste case, pentru a se convinge personal dacă ordinul n-a fost călcat; ţinând seamă că acum se aflau în zona frontului, cel care va fi descoperit acolo va fi trimis în faţa Consiliului de război.

Locotenentul Dub se duse deci să se convingă la faţa locului dacă ordinul lui fusese respectat şi-şi alese ca punct de plecare al cercetărilor sale canapeaua din odăiţa Ellei, aflată la etajul întâi al aşa-zisei „Cafenele” a oraşului, unde se distra de minune.

Între timp, căpitanul Sagner se înapoie la batalion. Societatea lui Tayrle trebui să se risipească, acesta fiind chemat de urgenţă la brigadă, unde comandantul îşi căuta de mai bine de o jumătate de oră aghiotantul.

Veniseră ordine noi de la divizie şi trebuia stabilită definitiv marşruta regimentului 91 abia sosit, deoarece, după noi ordine primite, pe vechiul lui itinerar urma să se îndrepte acum batalionul de marş al regimentului 102.

Situaţia era foarte încurcată; ruşii se retrăgeau în grabă spre nord-estul Galiţiei, formaţiuni austriece se amestecau între ele, iar unităţi germane pătrundeau, pe alocuri, în liniile lor ca nişte săgeţi; toate acestea dădură naştere unui haos, care fu sporit apoi de sosirea în zona frontului a unor noi batalioane de marş şi a altor unităţi militare. O situaţie asemănătoare era şi în zonele din spatele frontului, ca de pildă chiar aici, la Sanok, unde pe neaşteptate sosiseră rezervele unei divizii germane hanovreze, sub comanda unui colonel cu o căutătură atât de crâncenă, încât generalul de brigadă îşi pierdu cumpătul. Colonelul comandant al rezervelor diviziei hanovreze îi arătă o dispoziţie scrisă – dată de statul-major al armatelor germane – în care se arăta că oamenii lui trebuiau cartiruiţi în clădirea gimnaziului, unde fuseseră cazaţi ostaşii din regimentul 91. Pentru instalarea statului său major, ceru evacuarea clădirii „Băncii Cracoviene”, în care se stabilise comandamentul brigăzii.

Comandamentul chemă la telefon divizia, înfăţişând situaţia exactă; apoi vorbi cu divizia şi hanovrezul cu căutătura crâncenă şi, drept urmare, la brigadă sosi următoarea dispoziţie telegrafică: „Brigada părăseşte oraşul la orele şase seara în direcţia Turow – Volsk – Liskowiec – Starasol – Sambov, unde va primi noi dispoziţii. O dată cu ea va pleca şi batalionul de marş 91, care va forma ariergarda; patrulele de recunoaştere vor pleca din Turow la orele cinci şi jumătate; între detaşamentele de apărare a flancurilor sudic şi nordic, distanţă 3 kilometri. Ariergarda părăseşte oraşul la orele şase şi un sfert!”

În clădirea gimnaziului era mare forfotă. La adunarea ofiţerilor, convocată ad-hoc de comandantul batalionului, nu lipsea decât locotenentul Dub; Švejk primi ordinul să-l caute.

— Cred că dumneata ai să-l găseşti uşor, îi spuse locotenentul-major Lukáš, ştiu că vă aveţi ca pisica şi câinele.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent, că am nevoie de un ordin scris de la companie. Tocmai pentru că noi doi mereu ne luăm la harţă.

Şi în timp ce locotenentul-major Lukáš scria pe o foaie de hârtie ordinul prin care locotenentul Dub era chemat să se prezinte de urgenţă la gimnaziu, unde avea loc adunarea, Švejk continua să-i raporteze:

— Da, domnule oberlaitnant, n-aveţi nici o grijă. Vi-l găsesc eu numaidecât, pentru că ostaşii n-au voie să intre în bordel, aşa că dumnealui e mai mult ca sigur acolo, ca să se convingă dacă nu cumva vreun ostaş din unitatea dumisale doreşte să ajungă în faţa Consiliului de război. Domnul laitnant Dub, personal, a declarat în faţa manşaftului că va inspecta bordelele şi vai şi amar de cei care îi vor cunoaşte şi partea rea. De altfel, ştiu unde e. E aici, aproape, în cafeneaua de peste drum; oamenii dumnealui l-au urmărit să vadă unde se duce mai întâi.

Localurile unite de distracţie şi „Cafeneaua oraşului”, despre care amintise Švejk, erau împărţite în două secţii. Cine nu voia să treacă prin cafenea, intra prin spatele clădirii, unde se încălzea la soare o babă, care se adresa vizitatorilor în limbile germană, poloneză şi ungară, cam aşa:

— Hai, drăgălaşule, avem fetiţe drăguţe.

Dacă ostaşul intra, bătrâna îl conducea, printr-un coridor, într-un fel de sală de primire unde chema câte o domnişoară, care venea fuga, în cămăşuţă; cerea banii înainte şi pe loc, şi în timp ce soldatul îşi descingea baioneta, suma respectivă era vărsată madamei.

Ofiţerii intrau prin cafenea; pentru domnii ofiţeri drumul era mai complicat, pentru că ducea către separeurile din fundul localului, unde erau domnişoarele mai selecte, în cămăşuţe cu dantele, anume alese pentru gradele ofiţereşti, şi unde se servea vin şi lichior. De altfel, madama nu îngăduia nici un gest uşuratic în cafenea; totul se petrecea sus, în cămăruţe. Într-un astfel de paradis, plin de ploşniţe, se afla tolănit pe un divan, numai în izmene, şi locotenentul Dub, în timp ce domnişoara Ella îi povestea, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, tragedia vieţii ei; cum că tatăl ei fusese fabricant şi dânsa profesoară de liceu la Pesta şi că situaţia în care se găsea acum era o consecinţă a unei dragoste nefericite.

Lângă pat, în spatele locotenentului Dub, pe o măsuţă, se vedeau o sticlă cu lichior de scoruşe şi două păhărele. Având în vedere că sticla era numai pe jumătate golită şi că domnişoara Ella şi locotenentul Dub nu mai ştiau ce vorbesc, se putea uşor trage încheierea că locotenentul Dub nu ţinea de fel la băutură. Din cele ce spunea se vedea limpede că începuse să încurce totul, confundând-o pe Ella cu ordonanţa lui, Kunnert; vorbea şi îl ameninţa pe imaginarul Kunnert aşa cum îi era obiceiul:

— Kunnert, Kunnert, bestie, ţine minte, când ai să-mi cunoşti partea rea…

Švejk ar fi trebuit să se supună aceleiaşi proceduri ca şi ceilalţi ostaşi care intrau prin spatele clădirii; el se smulse însă amabil din braţele unei fetiţe în cămăşuţă, la al cărei strigăt sosi în grabă madama, o poloneză grasă, care tăgădui cu neruşinare că s-ar afla pe acolo, ca musafir, vreun domn locotenent.

— Nu zbieraţi aşa la mine, cucoană, îi spuse Švejk zâmbind politicos, dacă vreţi să nu vă ating peste bot. La noi pe strada Platnerska, o madamă a încasat odată o chelfăneală, că n-a mai ştiut pe ce lume e. Un băiat îl căuta acolo pe taică-su, un oarecare Vondracek, care avea prăvălie cu cauciucuri de automobil. Pe madamă, o chema Krovanova; după ce au readus-o în simţiri şi au întrebat-o, la spitalul de urgenţă, cum o cheamă, dumneaei a spus ceva care începea cu „Ch”… Dar dumneavoastră cum vă numiţi, stimată doamnă?

Drept orice răspuns, venerabila matroană începu să urle ca ieşită din minţi, când Švejk, după aceste cuvinte, o îmbrânci de o parte şi urcă grav scările de lemn care duceau la etajul întâi.

La semnalul ei îşi făcu apariţia însuşi proprietarul tractirului, un nobil polonez uscăţiv la înfăţişare, care se repezi pe scară după Švejk şi începu să-l tragă cu disperare de bluză, strigând la el, pe nemţeşte, că soldaţii n-aveau acces sus, etajul fiind rezervat pentru domnii ofiţeri, iar parterul pentru ostaşi.

Švejk îi atrase atenţia că el venea în interes de serviciu şi că avea misiunea să găsească pe un domn locotenent, fără de care armata nu putea porni spre câmpul de luptă, iar când patronul deveni agresiv, Švejk îi dădu brânci pe scări şi îşi văzu mai departe de inspecţia încăperilor de sus. Se convinse astfel că toate odăiţele erau goale; abia la capătul coridorului unde, după ce bătuse discret, apăsase pe clanţă şi crăpase uşa, auzi dintr-o cameră glasul piţigăiat al domnişoarei Ella ciripind: „Besetzt”291 şi îndată după aceea glasul profund al locotenentului Dub, care se credea probabil încă în camera lui de la cantonament strigând: „Herrein!”292

Švejk intră, se apropie de divan şi, înmânând locotenentului Dub ordinul, raportă, trăgând cu coada ochiului spre uniforma aruncată într-un colţ al patului:

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că trebuie să vă îmbrăcaţi şi să vă prezentaţi numaidecât – după cum spune ordinul pe care vi-l înmânez – la cazarma noastră de la gimnaziu, unde avem o consfătuire importantă.

Locotenentul Dub holbă la el ochii împăienjeniţi, dar îşi dădu seama că nu era chiar atât de ameţit, încât să nu-l recunoască pe Švejk. În ameţeala lui îşi închipuia că Švejk fusese trimis la el, la raport, şi de aceea îi spuse:

— Imediat mă răfuiesc eu cu tine, Švejkule. Ve-vezi-tu-ce-păţeşti… Kunnert, strigă către Ella, m-mai toa-toarnă-mi u-un pă-hărel!

Bău şi, în timp ce rupea ordinul scris, râdea sarcastic:

— Ce-i asta – motivare? La-noi-nu se prinde-cu motivare. Aici suntem la-la mi-militărie, nu – la şcoală. Care va să zică, te-am – agăţat, în bo-bordel? Vi-vino încoa, Sve-Švejk, apropie-te, să-ţi trag o pe-pereche de palme. În ce an i-a învins Filip Macedoneanul pe romani? Nu ştii, armăsarule!

— Cu respect vă raportez, continuă Švejk neînduplecat, e un ordin superior de la brigadă ca toţi domnii ofiţeri să se îmbrace şi să vină la batalionsbesprechung; trebuie să plecăm şi acum se hotăreşte care companie va fi forhut, saitnhut sau nachhut. Socotesc că şi dumneavoastră aveţi un cuvânt de spus în treaba asta.

Această intervenţie diplomatică avu darul să-l trezească oarecum pe locotenentul Dub, care începea să-şi dea seama că totuşi nu era în cazarmă şi din prudenţă întrebă chiar:

— Unde sunt?

— Domnul locotenent binevoieşte a se afla la bordel. Căile Domnului sunt nenumărate.

Locotenentul Dub oftă din greu, coborî de pe divan şi începu să-şi caute uniforma. Švejk îi dădu o mână de ajutor şi în cele din urmă, după ce locotenentul izbuti să se îmbrace, ieşiră amândoi din odăiţă. Dar, peste o clipă, Švejk se înapoie glonţ – şi fără să ţină seama de prezenţa Ellei, care dădu întoarcerii lui altă interpretare, întinzându-se în pat – bău în grabă restul de lichior rămas în sticlă şi o luă din nou în urma locotenentului.

În stradă, locotenentul Dub îşi pierdu din nou minţile, dat fiind că era mare zăpuşeală, şi povesti tot felul de parascovenii, fără nici o legătură între ele. Spuse că are acasă o carte poştală din insula Helgoland şi că, după examenul de bacalaureat, se dusese cu colegii să joace biliard şi nu-l salutaseră pe profesorul diriginte. La fiecare frază adăuga:

— Sper că mă înţelegeţi bine…

— Se poate să nu vă înţeleg? îi răspunse Švejk. Dumneavoastră vorbiţi la fel ca tinichigiul Pokorny din Budejovice. Pe ăla, când oamenii îl întrebau: „V-aţi scăldat în Malsa?”, el răspundea: „Nu m-am scăldat, în schimb anul ăsta o să fie foarte multe prune”. Sau când îl întrebau: „Aţi mâncat anul ăsta ciuperci?”, el le răspundea: „N-am mâncat, dar se zice că noul sultan al Marocului ar fi un om foarte cumsecade”.

Locotenentul Dub se opri în loc şi izbucni:

— Sultanul Marocului? Ce mai, o cantitate neglijabilă…

Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi, uitându-se la Švejk cu ochi tulburi, mormăi:

— În halul ăsta, n-am transpirat nici iarna. Sunteţi de acord? Mă înţelegeţi?

— Înţeleg, domnule laitnant, cum să nu înţeleg. La noi, în cârciumă „La Potirul”, venea mereu un domn bătrân, un consilier în retragere. Zicea întotdeauna, ca şi dumneavoastră, că nu înţelege ce deosebire este între temperatura din timpul verii şi cea din timpul iernii. Şi i se părea tare ciudat că oamenii nu-s în stare să afle acest lucru.

În poarta gimnaziului, Švejk îl părăsi pe locotenentul Dub care, împleticindu-se pe scară, urcă la etaj, îndreptându-se spre sala unde avea loc consfătuirea şi unde raportă numaidecât căpitanului Sagner că era beat turtă. În tot timpul consfătuirii rămase cu capul plecat şi numai din când în când se ridica şi striga:

— Aveţi perfectă dreptate, domnilor, dar eu sunt beat criţă.

Când fixarea dispozitivului de marş fu terminată şi compania locotenentului-major Lukáš desemnată ca avangardă, locotenentul Dub tresări pe neaşteptate, se ridică în picioare şi spuse:

— Îmi amintesc, domnilor, de dirigintele nostru din clasa întâi. Bravo lui, de trei ori bravo!

Locotenentul-major Lukáš avu buna idee să-l cheme pe Kunnert, ca să-l transporte deocamdată pe locotenentul Dub în sala de fizică, la uşa căreia stătea în permanenţă o santinelă ce păzea colecţiile de minerale, pe jumătate jefuite. Brigada atrăgea mereu atenţia asupra acestui lucru unităţilor aflate în trecere prin oraş.

Măsura fusese luată de pe vremea când un batalion de honvezi, cazat în gimnaziu, dăduse iama prin laborator. Honvezilor le plăcuse mai cu seamă colecţia de minerale, compusă din cristale în multe culori şi pirite, pe care le băgaseră în raniţe.

În micul cimitir militar se poate citi şi astăzi, pe una din crucile albe, inscripţia: Laszlo Gargany. Acolo îşi doarme somnul de veci honvedul care, atunci când s-au furat colecţiile gimnaziului, a băut spirtul denaturat din borcanele în care erau depuse spre păstrare tot soiul de reptile.

De unde se vede că războiul mondial a nimicit speţa omenească chiar şi cu rachiu de şarpe.

După ce se risipiră cu toţii, locotenentul-major Lukáš porunci să fie chemat Kunnert, care făcu stăpânului său patul pe canapea. Cu acest prilej, locotenentul Dub căzu deodată în mintea copiilor; îl apucă pe Kunnert de mână şi începu să-i caute în palmă, spunând că-i ghiceşte numele viitoarei lui soţii.

— Cum vă numiţi dumneavoastră? Fiţi bun şi scoateţi-mi din buzunarul de sus al tunicii carnetul de note şi creionul. Vă numiţi, care va să zică, Kunnert; foarte bine, veniţi după un sfert de oră şi veţi găsi un bileţel cu numele soţiei dumneavoastră.

Abia apucă să rostească aceste cuvinte şi căzu într-un somn adânc; după puţin timp, se trezi din nou şi începu să răsfoiască carneţelul; scrise ceva, apoi rupse fila, o aruncă jos, şi ducând misterios degetul la gură bolborosi:

— Încă nu, abia peste un sfert de oră. Cel mai bine ar fi să căutaţi hârtia cu ochii legaţi.

Kunnert, care era şi el un dobitoc fără pereche, veni într-adevăr după un sfert de ceas şi, desfăcând hârtia, descifră în hieroglifele locotenentului Dub: „Numele viitoarei dumneavoastră soţii va fi: „Doamna Kunnertova”.

Kunnert îi arătă hârtia lui Švejk, care îl sfătui s-o ţină bine, căci asemenea documente căpătate de la conducători militari trebuie păstrate cu toată cinstea cuvenită.

— Înainte vreme, adăugă el, nu se pomenea ca ofiţerul să întreţină corespondenţă cu ordonanţa şi să i se adreseze cu „domnule”.

După ce toate pregătirile de plecare fură terminate, conform ordinelor date, generalul de brigadă pe care îl lucrase atât de frumos colonelul hanovrez, ordonă adunarea batalionului în careu, pentru a rosti o cuvântare. Generalului îi plăcea grozav să vorbească şi, după ce bătu câmpii până la istovire, îşi aminti de poşta militară.

— Ostaşi, tună el în careu, ne apropiem de frontul inamicului, de care ne mai despart doar câteva zile de marş. Până acum, ostaşi, fiind în marş, n-aţi putut să indicaţi celor dragi pe care i-aţi părăsit adresa voastră, ca să ştie şi cei de departe unde să vă scrie şi ca, la rândul vostru, să vă mângâiaţi cu scrisori de la cei apropiaţi.

Se încurcă în acest potop de cuvinte din care nu mai ştia cum să iasă şi repetă de nenumărate ori: „scumpii voştri de-acasă, rudele voastre dragi, iubiţii voştri urmaşi” şi aşa mai departe, până când, în sfârşit, izbuti să spargă acest cerc vicios cu un strigăt triumfător:

— De aceea avem pe front poşta militară!

Restul cuvântării sale lăsa să se desprindă ideea că ostaşii n-ar avea altă dorinţă mai arzătoare decât să se lase măcelăriţi de dragul poştei militare existente pe front şi, dacă o grenadă ar reteza cumva vreunuia amândouă picioarele, moartea i-ar părea frumoasă la gândul că oficiul lui poştal are numărul 72 şi că, datorită acestei instituţii, ar putea să primească, eventual, o scrisoare de acasă, din partea celor dragi „de departe”, şi un pachet cu o bucată de carne afumată, slănină şi pesmeţi de casă.

După cuvântare, fanfara brigăzii intonă imnul imperial, ostaşii strigară de trei ori „ura” pentru împărat, şi unităţile sacrificate pentru abatoarele de dincolo de Bug porniră una după alta la drum, după cum glăsuiau ordinele primite.

Compania a 11-a părăsi oraşul la orele cinci şi jumătate, în direcţia Turow-Wolsk. Švejk, zăbovea la coada coloanei lângă statul-major al companiei şi echipa de sanitari, iar locotenentul-major Lukáš călărea de-a lungul coloanei şi se întorcea mereu la urmă pentru a vedea ce se mai întâmplă pe la sanitari – care într-o căruţă, sub coviltir, îl duceau pe locotenentul Dub spre noi acte de vitejie în viitorul necunoscut şi totodată pentru a-şi mai omorî timpul stând de vorbă cu Švejk, care îşi purta raniţa şi puşca cu multă răbdare, povestind plutonierului de administraţie Vanek cât de plăcut fusese cu ani în urmă, la manevrele de lângă Velke Meziric.

— Locurile semănau leit cu cele de aici, numai că noi nu eram aşa de feldmasig, fiindcă pe vremea aceea nu ştiam încă ce-s alea conserve de rezervă; când ni se distribuia vreo conservă o înfulecam la cel dintâi popas de noapte şi băgăm la loc în raniţă o cărămidă. Într-un sat a venit o inspecţie şi ne-au scos din raniţă toate cărămizile: erau atâtea, că mai târziu un ţăran şi-a durat din ele o căsuţă…

După puţin timp, Švejk se trezi mergând ţanţoş alături de calul locotenentului-major Lukáš şi începu să-i vorbească despre poşta militară:

— A fost frumoasă cuvântarea şi sigur că oricine se simte bine când primeşte pe front o scrisorică drăguţă de acasă. Cu ani în urmă, pe vremea când făceam încă militărie la Budejovice, o singură dată am primit la cazarmă o scrisoare, şi acum o mai păstrez.

Şi scoţând dintr-un portofel de piele, soios, o scrisoare unsuroasă, începu să citească, ţinând pasul cu calul locotenentului-major Lukáš, care mergea într-un trap domol: „Mă, nenorocitule, mă criminal şi secătură! Domnu căprar Kriz a venit la Praga în urlaub şi am dansat cu dânsul la «Kocan» şi el mi-a spus că tu petreci la Budejovice «La broasca verde» cu o fleandură şi că m-ai părăsit de tot. Ca să ştii, scrisoarea asta ţi-o scriu la privată, pe scândura de lângă gaură şi am terminat cu tine. Fosta ta Bozena: Ca să nu uit: caporalul poate şi are să-ţi facă mizerie, eu l-am rugat. Şi tot ca să nu uit: când ai să vii în urlaub, n-ai să mă mai găseşti printre cei vii.”

— Se înţelege însă, continuă Švejk, mergând în pas cu calul, că atunci când m-am dus în urlaub, dumneaei era printre vii, şi încă printre ce vii. Am găsit-o tot la „Kocan”; o înghesuiau doi ostaşi de la alt regiment şi unul din ei era aşa de viu, că îi umbla în ochii lumii cu mâna pe sub cămaşă, de parcă ar fi vrut, am onoarea domnule oberlaitnant, să-i smulgă polenul nevinovăţiei, cum zicea Venceslava Luzicka, sau cum a zis odată, cam tot aşa, dar sughiţând printre lacrimi, o fetişcană de vreo şaisprezece ani, la ora de dans, unui licean, când băiatul a ciupit-o de umăr: „Dumneata, dumneata, mi-ai luat polenul fecioriei”. Se înţelege că toată lumea s-a strâmbat de râs şi mămica ei, care o păzea, a scos-o pe coridor la „Beseda” şi i-a cărăbănit câteva, cum scrie la carte. Eu unu, domnule oberlaitnant, am ajuns la părerea că fetele de la ţară sunt mai cinstite decât fâţâitele astea de domnişoare de oraş, care umblă pe la şcolile de dans. Cu ani în urmă, când eram cantonaţi lângă Mnisek, mă duceam şi eu să dansez la Stary Knin; mi-am ales acolo o fată, una Karla Veklova, dar cred că eu nu prea-i plăceam. Odată, într-o duminică seara, am însoţit-o la iaz, ne-am aşezat pe dig şi în timp ce asfinţea soarele am întrebat-o dacă şi ea mă iubeşte. Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că aerul era călduţ, păsărelele cântau şi fata mi-a răspuns, râzând cu răutate: „Te iubesc ca pe un dop în cur, nu vezi că eşti prost ca noaptea?” Şi dacă vreţi să ştiţi, a avut dreptate: eram prost, aşa de prost, domnule oberlaitnant, că am umblat cu dânsa pe câmp prin lanuri înalte de grâne, unde nici dracu nu era şi nu ne-am aşezat măcar o dată; îi arătam numai mana cerească şi-i spuneam eu, fetei de la ţară, că uite, asta-i secară, ăsta-i grâu, ăla-i ovăz.

Şi ca o confirmare a acestor cuvinte, dinspre capul coloanei răsunară glasurile ostaşilor care cântau, în continuare, cântecul cu care regimentele din Cehia mai plecaseră şi altă dată să sângereze pentru Austria, la Solferino:

Când ceasul bate miezul nopţii Trece ovăzul pragul porţii, Iupaidia, iupaida, Orice fată zice da…!

Şi numaidecât, alţii le ţinură isonul:

Şi, mă rog, de ce n-ar da, Uite-aşa şi uite-aşa.

Dă doi pupi în loc de unul Tare de răsun' ca tunul, Iupaidia, iupaida, Orice fată zice da!

Uite-aşa şi uite-aşa Şi mă rog de ce n-ar da…!

Apoi începură nemţii să cânte acelaşi cântec, în germană.

E un vechi cântec ostăşesc, pe care soldăţimea l-a cântat, se pare, în toate limbile, încă pe timpul războaielor napoleoniene. Acum cântecul răsuna puternic pe şoseaua prăfuită spre Turow-Wolsk, în câmpia Galiţiei unde, până hăt departe, spre miazăzi, până la colinele înverzite, lanurile erau doborâte la pământ, călcate în picioare sub copitele cailor şi tălpile miilor şi miilor de bocanci grei, cazoni.

— La fel, spuse Švejk, rotindu-şi privirile în jur, am aranjat odată câmpul şi în timpul manevrelor din regiunea Pisek. Era cu noi acolo un domn arhiduce, un om tare drept; aşa de drept, că după ce a trecut cu suita printr-un lan de grâne, din motive strategice, aghiotantul dumnealui a făcut îndată socoteala la cât se ridică paguba pricinuită. Un ţăran, un oarecare Picha, nu s-a bucurat de fel de vizita înălţimii-sale şi a refuzat să primească de la stat optsprezece coroane ca despăgubire pentru cele cinci pogoane de grâne culcate la pământ; a zis că el se judecă; şi ce credeţi, domnule oberlaitnant? S-a ales cu optsprezece luni de puşcărie. Eu socotesc, domnule oberlaitnant, că de fapt ar fi trebuit să se bucure că cineva din spiţa împăratului i-a făcut o vizită pe pământul lui. Un altul, mai deştept, şi-ar fi îmbrăcat fetele în rochii albe, ca druşcele, le-ar fi pus în mână câte un buchet de flori şi le-ar fi înşirat pe ogor ca să-l salute pe înaltul oaspe, aşa cum am citit eu despre India, unde supuşii unui prinţ s-au lăsat călcaţi în picioare de elefantul stăpânului.

— Ce tot vorbeşti, Švejk? îl întrebă de pe cal locotenentul-major Lukáš.

— Am onoarea să vă raportez, domnule oberlaitnant, că mă gândeam la elefantul care l-a dus în spinare pe prinţul despre care am citit.

— Noroc că te pricepi, Švejkule, să le lămureşti pe toate, spuse Lukáš şi dădu pinteni calului.

În faţă, coloana se destrămase; din pricina marşului, neobişnuit acum după odihna din tren – cu echipamentul de război – pe oameni începuseră să-i doară braţele şi fiecare îşi uşura povara cum putea. Unii îşi schimbau puşca de pe un umăr pe altul; de altfel cei mai mulţi nu o mai ţineau de curea, ci sprijinită pe umăr, cum se poartă grebla sau furca. Unii îşi închipuiau că le vine mai uşor să meargă prin şanţ sau pe răzoare, unde pământul li se părea mai moale decât pe şoseaua prăfuită.

Cei mai mulţi mergeau cu capetele plecate şi pe toţi îi chinuia o sete cumplită, pentru că, deşi soarele asfinţise, era la fel de cald şi de înăbuşitor ca peste zi şi nimeni nu mai avea strop de apă în bidon. Era cea dintâi zi de marş şi această situaţie, neobişnuită, un fel de preludiu la nişte chinuri din ce în ce mai grele, îi făcea pe toţi, pe măsură ce înaintau, mai molatici, mai fără vlagă. Încetaseră să mai cânte şi fiecare îşi dădea cu părerea, apreciind distanţa până la Turow-Wolsk unde, socoteau ei, aveau să doarmă peste noapte. Unii se aşezau în şanţ şi, pentru a salva aparenţele, îşi desfăceau ghetele vrând să lase impresia că nu-şi înfăşuraseră bine obielele şi acum le aranjau ca să nu-i mai roadă bocancii. Alţii strângeau sau prelungeau cureaua de la armă sau îşi desfăceau raniţele şi-şi puneau în ordine lucruşoarele ca un fel de scuză faţă de ei înşişi că făceau asta pentru a proporţiona mai bine greutatea raniţei, ca să nu le apese mai mult un umăr decât celălalt. Când se apropia de ei locotenentul-major Lukáš, se ridicau şi raportau că îi apasă sau îi încurcă cutare lucru – bineînţeles dacă mai înainte nu-i goneau cadeţii sau sergenţii când zăreau din depărtare iapa locotenentului-major.

Trecând pe lângă ei, Lukáš îi încuraja şi îi îndemna prietenos să se ridice, spunându-le că până la Turow-Wolsk nu mai erau decât trei kilometri şi că acolo se vor odihni.

Între timp, de atâta hurducăit şi zdruncinat, în căruţul cu două roţi se trezi şi locotenentul Dub. E drept că nu-şi revenise chiar de tot, dar găsi puterea să se ridice, să se aplece din căruţă şi să zbiere la oamenii din ştabul companiei, care se mişcau în voie în jurul lui, deoarece toţi, începând cu Baloun şi sfârşind cu Chodounsky, îşi depuseseră raniţele în căruţul cu două roate. Numai Švejk păşea înainte neînfricat, cu raniţa în spinare şi puşca trecută peste piept, ca dragonii; fuma din pipă şi cânta de zor, bătând cadenţa:

Cum mergeam spre Jaromer, Creadă cine-o vrea, Doar sosit-am în cvartir Când la masa ne chema…

La o depărtare de mai bine de cinci sute de paşi de locotenentul Dub, se înălţau pe şosea nori de praf, printre care se zăreau siluetele soldaţilor; locotenentul Dub, căruia îi revenise din nou entuziasmul, scoase capul de sub coviltir şi începu să strige, răscolind parcă mai tare praful şoselei:

— Ostaşi, nobila voastră misiune e grea; vă aşteaptă marşuri obositoare, lipsuri şi suferinţi de tot felul. Dar eu am toată încrederea în rezistenţa voastră şi în voinţa voastră de neînfrânt.

— Nici boii nu-ţi dau crezământ, versifică pentru sine Švejk.

Locotenentul Dub continuă:

— Pentru voi, ostaşi, nu există piedică pe care să n-o puteţi înfrânge! Încă o dată v-o repet, ostaşi! Nu vă conduc spre biruinţi uşoare! Veţi avea de făcut o treabă grea, dar veţi izbuti! Istoria vă va nemuri!

— Borăşte şi nu greşi, găsi Švejk rima pentru a doua oară.

Şi, ca şi când ar fi auzit povaţa lui Švejk, locotenentul Dub începu deodată să vomite, aşa cum era cu capul plecat, în praful şoselei. După ce se uşură, începu iar să strige:

— Înainte, ostaşi!

Dar căzu din nou peste raniţa telegrafistului Chodounsky şi dormi până la Turow-Wolsk, unde, în sfârşit, din ordinul locotenentului-major Lukáš, fu coborât din căruţă şi pus pe picioare. Lukáš avu cu el o convorbire îndelungată şi foarte penibilă, după care locotenentul îşi reveni în asemenea măsură, încât declară:

— Logic judecând, am săvârşit o mare prostie, pe care o voi repara în faţa inamicului.

Se vede totuşi că nu se trezise chiar de-a binelea, deoarece înainte de-a se îndrepta spre plutonul său, îi spuse locotenentului-major Lukáš:

— Dumneata încă nu mă cunoşti, dar când ai să mă cunoşti…!

— Švejk vă poate da toate informaţiile despre isprăvile dumneavoastră.

De aceea, înainte de a-şi lua în primire plutonul, locotenentul Dub se duse să-l vadă pe Švejk, pe care îl găsi în tovărăşia lui Baloun şi a plutonierului de administraţie Vanek.

Baloun povestea tocmai că la ei, la moară, avea întotdeauna băgată în fântână o sticlă de bere. Berea era aşa de rece, de trosneau dinţii… La alte mori, la o bere din asta dădeau gata o rozhuda293, dar el, în lăcomia lui, pentru care Dumnezeu îl pedepsea acum, după rozhuda, mai înfuleca de fiecare dată o halcă zdravănă de carne. Acum, dreptatea lui Dumnezeu îl pedepsise cu apă caldă şi puturoasă din fântânile Turow-Wolskului, în care toată lumea trebuia să toarne, din pricina holerei, acid citric, care tocmai li se distribuise pe grupe, o dată cu apa de fântână. Baloun îşi exprimă părerea că acidul ăsta citric era făcut, fără doar şi poate, numai pentru înfometarea oamenilor. E adevărat că la Sanok mâncase oarecum şi chiar oberlaitnantul Lukáš îi lăsase o bună jumătate de porţie din friptura de viţel trimisă de la brigadă, dar acum situaţia era îngrozitoare căci el nădăjduise tot timpul că o dată ajunşi aici, unde urmau să înnopteze, li se va pregăti din nou ceva de mâncare. Nu se îndoise nici o clipă de asta, cu atât mai mult cu cât îi văzuse pe bucătari adunând apă în cazane. Se şi dusese numaidecât la bucătărie să se intereseze cum devenea cazul, dar bucătarii îi răspunseră că deocamdată nu primiseră alt ordin decât să umple cazanele şi că tot aşa de bine pot căpăta în orice clipă ordinul să le deşerte.

Tocmai atunci se ivi şi locotenentul Dub şi, întrucât nu era nici el sigur de sine, întrebă şovăitor:

— Vă distraţi?

— Ne distrăm, domnule laitnant, răspunse pentru toţi Švejk. Eram în plină distracţie. Să ştiţi de la mine un lucru, că cel mai bine este să te distrezi bine, întotdeauna. Acum, tocma ne distram pe seama acidului citric. Fără distracţie nici un soldat nu poate exista; cel puţin aşa uită mai uşor de toate necazurile.

Locotenentul Dub îl rugă să facă câţiva paşi cu el, pentru că avea să-1 întrebe ceva. Când se depărtară puţin, i se adresă cu foarte multă şovăială în glas:

— Nu cumva v-aţi distrat pe socoteala mea?

— Se poate? Dimpotrivă, domnule laitnant! Era vorba numai de acidul citric şi de carnea afumată.

— Mi-a spus oberlaitnantul Lukáš că aş fi făcut nu ştiu ce ispravă şi că dumneata, Švejk, ai fi la curent cu ce s-a întâmplat.

Foarte solemn şi apăsat, Švejk îi răspunse:

— N-aţi făcut nici o ispravă, domnule laitnant: aţi fost numai în vizită într-o casă de toleranţă. Dar eu cred că la mijloc trebuie să fi fost o greşeală. Pe tinichigiul Pimpr din piaţa Caprelor tot aşa îl căutau ai lui de fiecare dată când se ducea să cumpere tablă în oraş şi mereu îl găseau într-un local asemănător, la „Suhu” sau la „Dvorak”, cum v-am găsit şi eu. Jos era cafeneaua, iar sus, cum ar fi în cazul nostru, fetele. Eu cred însă că dumneavoastră v-aţi încurcat şi nu v-aţi dat seama unde vă aflaţi de fapt, pentru că era tare cald, şi când omul nu-i deprins cu băutura, se ameţeşte repede pe o asemenea căldură chiar şi cu rom obişnuit, darămite, domnule laitnant, cu rachiu de scoruşe. Şi cum vă zic, am primit ordin să vă înmânez invitaţia la besprechung, ştiţi, înainte de a pleca; şi, cum vă spun, v-am găsit acolo sus la fata aceea; de atâta zăpuşeală şi rachiu de scoruşe nici nu m-aţi recunoscut şi stăteaţi întins pe canapea, dezbrăcat. Nu ştiu să vă fi văzut făcând pe acolo vreo poznă şi nici măcar nu mi-aţi spus ca de obicei: „Dumneata încă nu mă cunoşti…”, dar una ca asta i se poate întâmplă oricui, când e tare cald. E câte unul care o ţine vârtos la băutură şi n-are nici pe dracu, dar altul nici n-apucă să bea ca lumea şi cade ca musca. Dacă l-aţi fi cunoscut, domnule laitnant, pe bătrânul Vejvoda, meşter zidar din Vrsovice… ei, ăsta, domnule laitnant, şi-a zis într-o bună zi că în viaţa lui n-are să beie nici un fel de băutură cu care să se îmbete. A tras omul o duşcă de rachiu, ca să aibă putere la drum, şi a plecat de acasă ca să caute băuturi fără alcool. S-a oprit, aşadar, mai întâi la cârciuma „La barieră”; a tras acolo un sfertuleţ de vermut şi aşa, într-o doară, s-a apucat să-l întrebe pe cârciumar cam ce anume beau abstinenţii. Îşi spunea în gândul lui că apa chioară e o băutură prea nesuferită, chiar pentru abstinenţi. Cârciumarul l-a lămurit că abstinenţii beau sifon, limonadă, lapte, vin fără alcool, şi alte băuturi nealcoolizate. Din toate astea, bătrânului Vejvoda parcă tot vinul fără alcool i-a mirosit mai bine. A mai întrebat dacă există şi rachiuri fără alcool, a mai băut un sfertuleţ şi iar a mai stat la taifas cu cârciumarul, zicând că, într-adevăr, e mare păcat să te îmbeţi prea des, la care cârciumarul i-a răspuns că nimic nu-i mai urât pe lumea asta decât omul beat care se îmbată în altă parte şi vine să se trezească la el cu o sticlă de sifon, şi pe deasupra mai face şi scandal. „Îmbată-te la mine, i-a spus cârciumarul, şi eşti omul meu, altfel nu te cunosc.” Bătrânul Vejvoda a dat paharul pe gât şi a plecat mai departe până când, domnule laitnant, a ajuns în piaţa Karol, într-o prăvălie cu vinuri, unde se ducea el din când în când, şi a întrebat dacă n-au cumva acolo vin fără alcool. „Vin fără alcool n-avem, domnule Vejvoda, i-au răspuns vânzătorii. Dar avem vermut sau sherry.” Bătrânului i-a fost ruşine să plece fără să consume, aşa că a băut un sfert de vermut şi un sfert de sherry; şi cum şedea aşa, la masa, domnule laitnant, a făcut cunoştinţă cu un alt abstinent, şi tot aşa, din vorbă în vorbă, au mai băut câte un sfert fiecare, ca până la urmă să iasă la iveală că domnul acela cunoştea un loc unde se bea vin fără alcool. „Localul e pe strada Bolzanova; cobori pe o scară; au acolo şi gramofon…” Pentru această informaţie preţioasă, bătrânul Vejvoda a mai dat o sticlă de vermut şi pe urmă au luat-o amândoi spre strada Bolzanova, unde vă spuneam că se coboară pe scară şi au gramofon… Şi, cu adevărat, acolo nu se servea decât vin de fructe şi fără alcool. Au luat fiecare câte o jumătate de vin de agrişe şi deodată au simţit că li se înmoaie picioarele din pricina vermuturilor şi sherry-urilor băute mai înainte, aşa că au început să strige în gura mare să li se aducă o adeverinţă oficială cum că ceea ce beau ei acolo e vin fără alcool. Şi urlau că ei sunt abstinenţi şi că dacă nu li se aduce imediat adeverinţa, apoi fac praf toată prăvălia, cu gramofon cu tot. Până la urmă poliţaii au trebuit să-i tragă în sus, pe scări, până în strada Bolzanova, ca să-i bage în dubă şi să-i ducă să se trezească la răcoare – după care amândoi abstinenţii au fost condamnaţi pentru beţie.

— De ce-mi îndrugi toate astea, zbieră locotenentul Dub, pe care povestea lui Švejk îl trezise de-a binelea din mahmureală.

— Am onoarea să vă raportez, domnule laitnant, că de fapt n-au nici o legătură una cu alta, dar dacă tot stăteam de vorbă…

Locotenentului Dub îi trecu în clipa aceea prin minte că Švejk îşi bătea din nou joc de el şi, cum îşi revenise de tot, se stropşi la el:

— Ai să mă cunoşti tu odată! Cum stai în faţa mea?

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că nu stau bine; eu, să trăiţi, am uitat să lipesc călcâiele. Dar se face numaidecât.

Şi Švejk luă cea mai perfectă poziţie de Habt Acht.

Locotenentul Dub îşi munci mintea ca să găsească cam ce ar mai fi trebuit să spună, dar până la urmă se mulţumi numai cu aceste cuvinte:

— Bagă de seamă, că ţi-o spun pentru ultima oară. La care, drept completare parcă, rectifică vechea lui zicală: „Tu pe mine nu mă cunoşti încă, dar eu te cunosc…”

Şi, părăsindu-l pe Švejk, locotenentul Dub gândi în supărarea lui: „Poate că mai mare efect ar fi avut asupra lui dacă i-aş fi spus: «Bestie, de mult îţi cunosc eu partea rea»„.

Apoi îl chemă pe Kunnert, ordonanţa, căruia îi porunci să-i facă rost de un ulcior cu apă.

Spre marea cinste a lui Kunnert, trebuie să spunem că fu nevoit să cutreiere tot Turow-Wolskul ca să găsească un ulcior şi apă.

Până la urmă reuşi să şterpelească un ulcior părintelui, iar apa o trase dintr-o fântână, bătută în scânduri de jur împrejur. Pentru a izbuti, trebui deci să smulgă câteva scânduri, fântână fiind închisă, din pricina apei contaminate de tifos.

Locotenentul Dub bău însă toată apa din ulcior, fără nici un fel de urmări, confirmând astfel zicala: „Porcului de rasă de nimic nu-i pasă”.

Se înşelaseră cu toţii amarnic, când îşi închipuiseră că vor rămâne să înnopteze la Turow-Wolsk. Locotenentul-major Lukáš porunci să fie chemaţi telefonistul Chodounsky, plutonierul de administraţie Vanek, curierul companiei Švejk şi Baloun. Ordinele erau foarte scurte şi precise: toţi patru îşi lasă echipamentul la sanitari şi o pornesc numaidecât peste câmp spre Maly Polanec, apoi de-a lungul pârăului în jos, spre sud-est, până la Liskowiec.

Švejk, Vanek şi Chodounsky sunt numiţi kvartir-maiştri. Tustrei au misiunea să asigure cazarea peste noapte a companiei, care va veni în urma lor, după un ceas, cel mult un ceas şi jumătate. Între timp, Baloun are misiunea să se îngrijească ca acolo unde va fi găzduit el, locotenentulmajor Lukáš, să i se pregătească o gâscă friptă, iar ceilalţi să vegheze ca nu cumva Baloun să-i înfulece jumătate. În afară de asta, Vanek şi Švejk vor face rost de un porc pentru companie, având în vedere cantitatea de carne trebuitoare pentru hrana ostaşilor. Gulaşul se va găti peste noapte. Condiţiile de cazare a trupei trebuie să fie din cele mai bune; trebuie ocolite cocioabele cu păduchi, ca oamenii să se poată odihni ca lumea, deoarece compania părăseşte Liskowiec-ul la orele şase şi jumătate dimineaţa, de unde se va îndrepta spre Starasol, trecând prin Krotienka.

Batalionul nu mai era sărac. Intendenţa brigăzii din Sanok plătise un avans asupra viitorului măcel. Casieria companiei avea acum mai bine de o sută de mii de coroane, iar plutonierul de administraţie Vanek primise ordin ca atunci când vor ajunge la destinaţie, adică în tranşee sau, mai bine zis, în incinta de decimare a companiei, să facă socoteala şi să plătească neîntârziat trupei solda cuvenită pentru raţiile de pâine cazonă şi hrană nedistribuită.

Şi în timp ce tuspatru o porneau la drum, la companie îşi făcu apariţia preotul din localitate şi împărţi ostaşilor după naţionalitatea lor, nişte foi volante pe care era tipărit, în mai multe limbi, un imn pentru pelerinii de la Lourdes. Preotul avea un maldăr de exemplare, pe care i le lăsase un înalt demnitar al bisericii ce străbătuse cu automobilul Galiţia pustiită, în tovărăşia unui cârd de curve.

„Acolo unde muntele spre râu se înclina, Un clopot anunţă solia divină.

Ave, ave, ave Maria!

— Ave, ave, ave, Maria!

Bernardo, fetiţo, un duh te avântă, Acolo spre râu, în lunca cea sfântă.

— Ave!

Zăreşte pe stâncă o strălucire de stea, Şi-un chip luminos oglindindu-se-n ea.

— Ave!

Frumos mai şade, alb, veşmântu pe ea Şi-ncinsă-i la mijloc cu brâu de peruzea.

— Ave!

Cu mâinile-amândouă mătănii împresoară, Aţa stă Maria, preamilostiva Fecioară.

— Ave!

Ah, Bernardei chipul nevinovat i se schimb', O mare lumină-i i-aduce pe faţă un nimb.

— Ave!

Ea îngenunche, Maria o priveşte Şi într-o limbă cerească, astfel îi grăieşte.

— Ave!

— Aş vrea, fetiţo, o taină mare să-ţi destăinuiesc Să ştii că eu născut-am fără să păcătuiesc.

— Ave!

Drept care veni-va aici norodu-n puhoi Ca laudă s-aducă la ce vorbit-am noi.

— Ave!

Spre aducere-aminte, lăcaş de marmură sfânt Îmi va dura norodul pe acest pământ.

— Ave!

Izvorul de har care aici a ţâşnit Tuturora le zice: Bine-aţi venit.

— Ave!

O, slavă ţie, luncă prea milostivă, Ce Fecioara Maria o făcu fericită.

— Ave!

Acol în stâncă, în peştera ta minunată, Tu raiul ni l-ai dat, în veci preacurată.

— Ave!

Şi de vrut-ai să vezi adunate noroade-furnici Nu ne uita nici pe noi cei de-aici.

— Ave!

O, stella maris! Tu numai ne îndeamnă, Şi binele de rău va şti să se cearnă.

— Ave!

O, preasfântă Fecioară, de Dumnezeu milostivă Iartă-ne păcatele nouă, celor căzuţi în ispită.

— Ave!”

La Turow-Wolsk erau multe latrine şi în toate zăceau împrăştiate hârtii cu imnul pelerinilor de la Lourdes.

Caporalul Nachtigal, de fel din munţii Kasper, făcu rost de o sticlă de rachiu, de la un evreu speriat, adună în jurul lui câţiva camarazi şi, cu textul german în mână, începură să fredoneze imnul pelerinilor fără refrenul „Ave!” pe melodia cântecului Prinz Eugen.

Când se întunecă şi cei patru, care trebuiau să se îngrijească de cazarea, peste noapte, a companiei a 11-a, intrară în păduricea de dincolo de pârâiaş, pe drumul spre Liskowiec, mersul deveni foarte anevoios.

Baloun, care pentru prima oară în viaţa lui era pus în situaţia de a înfrunta necunoscutul şi căruia toate – întunericul, cazarea – i se păreau lucruri peste măsură de tainice, fu cuprins deodată de bănuiala îngrozitoare că lucrurile nu erau chiar atât de simple.

— Camarazi, li se adresă el cu glasul sugrumat împiedicându-se de un ciot pe poteca de deasupra pârăului, să ştiţi că am fost sacrificaţi.

— Cum adică? se răsti Švejk.

— Camarazi, îi imploră Baloun, nu faceţi zgomot; am şi început să simt în şale… să ştiţi c-or să ne audă şi au să înceapă să tragă în noi. Sunt sigur. Ne-au trimis înainte ca să cercetăm dacă duşmanul nu se află cumva cuibărit pe undeva pe aici şi imediat ce au să audă focuri de armă, au să ştie că nu se poate trece mai departe. Ascultaţi-mă pe mine, camarazi, suntem o for patrolă, cum mi-a spus caporalul Terna.

— Atunci, mână tu înainte, îi spuse Švejk. Noi o să venim frumuşel în urmă, ca să ne aperi cu trupul tău de uriaş. Dacă te nimereşte un glonte, dă-ne şi nouă de veste ca să putem face nieder la vreme. Ce să zic, grozav soldat mai eşti; auziţi, dumnealui îi e teamă c-au să tragă în el. Păi, tocmai asta trebuie să dorească un soldat; orice ostaş trebuie să ştie că, cu cât duşmanul trage mai des asupra lui, cu atât i se împuţinează muniţiile. Fiecare foc pe care soldatul duşman îl trage asupra ta slăbeşte puterea lui de luptă. Unde mai pui că şi el se bucură că poate să tragă în tine, pentru că în felul ăsta scapă de povara cartuşelor şi îi vine mai uşor să fugă.

Baloun suspină din greu:

— Ce să fac, dacă eu am acasă gospodărie.

— Da mai dă-o dracului de gospodărie, îl povăţui Švejk, dă-ţi viaţa mai bine pentru împărat. Ce dracu, chiar nimic n-ai învăţat la militărie?

— Despre asta ne-au vorbit numai aşa, în treacăt, se prosti de tot Baloun. Ne-au dus la exeţirplaţ şi pe urmă n-am mai auzit vorbindu-se de aşa ceva, că m-au făcut ţucălar… Măcar dacă împăratul ne-ar hrăni ceva mai bine.

— Scroafă afurisită şi nesătulă! înainte de gefecht, ostaşul n-are voie să mănânce de loc; asta ne-a spus-o încă cu ani în urmă, la şcoală, căpitanul Untergriez. Domnul căpitan mereu ne zicea: „Mă, băieţi, mă, dacă o fi cumva să izbucnească vreodată războiul şi să intraţi în gefecht, nu care cumva să vă îndopaţi înainte de luptă. Cel care, ghiftuit fiind, se va alege cu un glonţ în burtă, s-a zis cu el, că – după o asemenea lovitură – toată ciorba şi pâinea cazonă se scurg din maţe; şi gata congestia. Dacă are însă stomacul gol, rana la burtă e un fleac, e ca şi cum te-ar înţepa o viespe; mai mare plăcerea…

— Eu diger repede, spuse Baloun. La mine în stomac nu rămâne niciodată mare lucru. Îţi înghit, camarade, o oală de găluşte cu friptură de porc şi varză şi după jumătate de ceas nu mă cac mai mult de trei linguri de ciorbă; restul se pierde în mine. Da e câte unul, de pildă, care atunci când mănâncă bureţi îi dă afară cum au fost; doar; să-i speli şi să-i faci din nou cu oţet; la mine e tocmai pe dos. Dacă un altul ar înfuleca atâţia bureţi, ar plesni, da eu unul când mă duc la privată abia scuip afară o ţâră de zeamă galbenă, ca de copil; restul se topeşte în mine. În mine, camarade, îi destăinui în şoaptă Baloun lui Švejk, se topesc chiar şi oasele de peşte şi sâmburii de prune. Odată am stat înadins şi am numărat. Am mâncat şaptezeci de găluşte cu prune, cu sâmburi cu tot, şi când m-a apucat burta m-am dus în spatele bătăturii; pe urmă am scociorât cu o surcică, am dat sâmburii deoparte şi i-am numărat. Din şaptezeci de sâmburi mai bine de jumătate se topiseră în mine.

Şi spunând asta, buzele lui Baloun lăsară să se strecoare un suspin duios şi prelung.

— Morăriţa mea făcea găluştele cu aluat de cartofi şi mai punea şi olecuţă de brânză, ca să fie mai săţioase. Ei îi plăceau mai mult presărate cu mac decât cu brânzică, dar mie tocmai pe dos, aşa că din pricina asta i-am ars odată o pereche de palme… Da, da, n-am ştiut să-mi preţuiesc fericirea în familie…

Se opri, plescăi şi, trecându-şi limba pe cerul gurii spuse cu glas domol şi trist:

— Ştii, mai camarade, acuma, când duc dorul după toate astea, îmi pare că nevasta a avut dreptate, că mai bune sunt parcă cele cu mac… Atunci mi se părea că macul îmi rămâne între dinţi, dar acum mă gândesc că bine ar fi dacă mi-ar mai rămâne… Ei, nevestica mea multe necazuri a mai avut cu mine… De câte ori n-a bocit când îi spuneam să bage mai multe miroase în cârnaţi şi îi scăpăm şi câte o labă… O dată, sărmănica, am stâlcit-o aşa de rău, că a zăcut două zile, pentru că n-a vrut să-mi taie la cină un curcan; zicea că mi-ajunge un cocoş. Eh, măi camarade, se tângui Baloun, acum m-aş mulţumi şi cu un cocoş şi cu un cârnat fără miroase, numai de-ar fi… Îţi place sosul de mărar? Ca să vezi, din pricina asta ieşea mereu scandal şi azi l-aş bea cum beau cafeaua.

Încetul cu încetul, Baloun uită de primejdia imaginară care îl păştea şi, în tăcerea nopţii, în timp ce coborau spre Liskowiec, continua să-i povestească, foarte mişcat, lui Švejk ce nu ştiuse el să preţuiască înainte şi ce ar fi mâncat acum, că te podideau lacrimile.

În urma lor veneau telefonistul Chodounsky şi plutonierul de administraţie Vanek.

Chodounsky îi arăta lui Vanek că, după părerea lui, războiul mondial e o prostie. Îi demonstra cât de lipsit de sens este, ca atunci când undeva se întrerupe o legătură telefonică, să trebuiască s-o refaci chiar în timpul nopţii; dar cel mai reprobabil i se părea faptul că, spre deosebire de alte timpuri când în războaie nu se ştia de reflectoare, acum, tocmai în clipa când repari nenorocitele de fire, duşmanul te descoperă cu reflectoarele şi deschide asupra ta focul întregii artilerii.

Jos în sat, unde aveau să se îngrijească de cazarea companiei, era întuneric beznă şi câinii lătrau în cor, ceea ce sili expediţia să se oprească şi să mediteze asupra modului cum ar putea să înfrunte javrele.

— Ce-ar fi dacă ne-am întoarce? şopti Baloun.

— Oh, Baloun, Baloun, dacă te-am denunţa ai fi cu siguranţă împuşcat pentru laşitate, îi replică Švejk.

Câinii lătrau din ce în ce mai tare; ba până la urmă fură stârniţi şi cei de dincolo de râul Ropa, spre miazăzi, în Krotienka şi în alte sate vecine, deoarece Švejk se apucase să strige în puterea nopţii:

— Culcat, culcat, culcat! cum striga odinioară la cotarlele lui, pe vremea când mai făcea comerţ cu câini.

Câinii se înfuriaseră atât de rău, încât plutonierul de administraţie Vanek îi spuse lui Švejk:

— Las-te păgubaş, nu mai urla atâta la ei, că asmuţi asupra noastră toată Galiţia.

— Cam aşa ceva, răspunse Švejk, ni s-a întâmplat şi în timpul manevrelor, în regiunea Tabor. Într-o noapte ne-am pripăşit într-un sat şi câinii au început să facă zarvă mare. Pe acolo împrejurimile sunt peste tot bine populate, aşa că lătratul câinilor s-a dus frumos din sat în sat, mereu aşa, tot mai departe; şi când cu chiu cu vai au amuţit câinii din satul nostru, unde eram cantonaţi, din depărtare, de undeva, parcă tocmai de la Pelhrimov, s-a auzit un alt lătrat şi iar s-au pus pe lătrat ai noştri şi după puţin timp lătra toată regiunea Tabor, Pelhrimov, Budejovice, Humpolec, Trebon şi Jihlava. Căpitanul nostru era un boşorog nervos; nu suferea lătratul de câine. N-a dormit toată noaptea, s-a foit de colo până colo şi întreba mereu patrula: „Cine latră, ce latră?” Ostaşii i-au răspuns respectuos că latră câinii; treaba asta l-a scos din sărite aşa de tare, că după ce ne-am înapoiat din manevre, pe toţi cei care au fost în patrulare în noaptea aceea i-a băgat la carceră. De atunci, de fiecare dată alegea o „echipă pentru câini” pe care o trimitea înainte. Echipa avea misiunea să intre în satele în care urma să fim cantonaţi şi să anunţe populaţia că nici un câine nu are voie să latre în timpul nopţii, altminteri va fi ucis. Am făcut şi eu parte o dată dintr-o echipă şi, când am ajuns într-un sat de pe lângă Milevsko, nu ştiu cum dracu s-a făcut că m-am încurcat şi am spus primarului că orice proprietar de câine care va lătra în timpul nopţii va fi împuşcat din motive strategice. Primarul s-a speriat, a înhămat caii la căruţă şi s-a dus la comandamentul general să ceară îndurare pentru satul lui. Acolo nici nu l-au lăsat să intre, santinelele erau gata-gata să-l împuşte, aşa că omul s-a răzgândit şi s-a întors acasă; şi până să intrăm în sat, la sfatul lui, toţi ţăranii şi-au legat câinii cu cârpe la bot, că trei din ei au şi turbat.

Porniră spre sat, după ce luară cunoştinţă de învăţătura lui Švejk că noaptea câinii se tem de focul de ţigară aprinsă. Din nefericire însă niciunul din ei nu fuma, aşa încât sfatul lui Švejk nu avu urmări practice. Mai apoi se dovedi de altfel că lătratul câinilor era de bucurie, deoarece îşi aduceau cu drag aminte de trupele în trecere care, de fiecare dată, le lăsaseră câte ceva de mâncare.

Simţiseră de departe că se apropiau creaturile care lăsau în urma lor oase şi hoituri de cai. Dintr-o dată, ca din pământ, în jurul lui Švejk se adunară patru dulăi, care începură să sară pe el cu cozile încârligate de bucurie.

Švejk îi mângâia, îi bătea prieteneşte pe spinare şi le vorbea ca unor copii.

— Ei, vedeţi, am venit, da, da, am venit să vă luăm la plimbare, să vă dăm păpică, oscioare, cojiţe şi dimineaţa plecăm iar după duşman.

Prin sat începură să se aprindă lumini. La prima casă unde bocăniră la uşă ca să afle locuinţa primarului, le răspunse dinăuntru un glas plângăreţ şi piţigăiat de femeie care, într-o limbă ce nu aducea nici cu poloneza, nici cu ucraineana, le făcu cunoscut că avea bărbatul plecat în armată şi copiii bolnavi de vărsat; muscalii o jefuiseră de tot şi bărbatul ei, zicea, înainte de a pleca, îi poruncise să nu deschidă nimănui noaptea. Numai după ce îşi înteţiră atacul asupra uşii, dând în acelaşi timp asigurări că sunt kvartirmaiştri, o mână necunoscută le deschise uşa, şi intrând înăuntru se dovedi că, de fapt, acolo locuia primarul, care în zadar se strădui să-l convingă pe Švejk că nu el imitase glasul plângăreţ de femeie. Se scuză că el dormea în fân şi că femeia lui, atunci când e trezită din somn pe neaşteptate, nu mai ştie ce vorbeşte. Cât despre cazarea companiei, satul era aşa de mic, că nici măcar pentru un soldat nu era loc. Nici vorbă să dormi în sat. De cumpărat, aşijderea, nu era nimic. Muscalii prădaseră tot.

Dar dacă pe domnii binefăcători nu i-ar supăra, i-ar conduce chiar el până la Krosienka, unde sunt gospodării mari şi nu-i prea departe, numai trei sferturi de ceas; acolo sunt locuri, slavă Domnului, fiecare ostaş se va putea acoperi cu un cojoc de blană de oaie; vaci sunt atâtea, că fiecare ostaş va căpăta câte o gamelă de lapte; au şi apă bună de băut; domnii ofiţeri ar putea să doarmă în castel, pe când aici în Liskowiec? numai sărăcie, râie şi păduchi. Şi el a avut cândva cinci vaci, dar muscalii i-au luat tot şi acum, când are nevoie de lapte pentru copiii bolnavi, el, primarul, trebuie să se ducă tocmai până la Krosienka.

Pentru a întări aceste spuse, din grajd se auzi un muget colectiv, apoi un glas piţigăiat de femeie care ţipa la vaci, blestemându-le să dea holera în ele.

Primarul nu se încurcă însă şi continuă netulburat, trăgându-şi cizmele:

— Singura vacă în sat o are vecinul Vojciek; asta pe care aţi binevoit, domnii mei binefăcători, s-o auziţi mugind… E o vacă bolnavă, tristă. Muscalii i-au luat viţelul. De atunci nu mai dă lapte, dar gospodarul nu-i vine s-o taie, de milă; se gândeşte şi el că Maica Domnului preacinstită o avea ea grijă şi or să se îndrepte iar lucrurile…

Şi în timp ce vorbea aşa, îşi trase pe el sumanul:

— Să mergem, domnilor binefăcători, la Krosienka; nici trei sferturi de ceas nu facem până acolo; dar ce spun eu, păcătosul de mine; dacă o fi jumătate de oră… Ştiu eu un drum peste pârău, pe urmă printr-un crâng de liliac, pe lângă un stejar… Satul e mare şi e acolo o vodcă… Să mergem, domnilor binefăcători! De ce să pierdem vremea? Domnii soldaţi din regimentul dumneavoastră au nevoie de un culcuş bun, să se odihnească. Domnul soldat imperial şi regal care se bate cu muscalul are nevoie, nu-i aşa? de un pat curat, comod… La noi ce-ar găsi? Păduchi, râie, vărsat de vânt şi holeră. Chiar ieri, s-au înnegrit trei băieţi de holeră… Bunul şi milostivul Dumnezeu a blestemat Liskowiec-ul…

În clipa aceea, Švejk făcu un gest maiestuos cu mâna:

— Domnilor binefăcători, începu el, imitând glasul primarului. Am citit odată într-o carte că pe vremea războaielor suedeze, când se dădea ordin ca oastea să fie încartiruită în cutare sau cutare sat, iar primarul încerca s-o facă pe prostul şi nu dădea o mână de ajutor, îl spânzurau pe loc de cel dintâi copac. Pe urmă, chiar astăzi, la Sanok, un caporal polonez mi-a povestit că atunci când vin kvartirmaiştrii, primarul trebuie să-şi adune numaidecât toţi sfetnicii, cu care să meargă din casă în casă şi să spună doar atât; aici încap trei, aici patru, la parohie au să stea domnii ofiţeri şi într-o jumătate de ceas totul trebuie să fie pregătit… Domnule binefăcător, se adresă Švejk foarte grav primarului, unde-i copacul cel mai apropiat?

Primarul nu înţelese ce înseamnă cuvântul „copac” şi de aceea Švejk îi explică cu răbdare, vorbindu-i de mesteacăn, stejar, păr, măr, într-un cuvânt, îi dădu de înţeles că era vorba de un lucru care avea crengi groase. Dar primarul nu pricepu nici de data asta şi, când auzi pomeniţi pomii fructiferi, se sperie, deoarece cireşele tocmai se copseseră şi răspunse că nu ştie de aşa ceva şi că are numai un stejar în faţa casei.

— Foarte bine, spuse Švejk, făcând cu mâna semnul internaţional al spânzurării, te spânzurăm chiar aici în faţa cocioabei, ca să ştii şi tu că e război şi că noi avem ordin să dormim aici şi nu la Krosienka, sau mai ştiu eu unde. N-ai să te apuci tu acum să schimbi planurile noastre strategice sau poate, cumva, vrei să te legeni într-un copac, cum zice în cartea aceea despre războaiele suedeze… Am cunoscut un caz la fel, domnilor, în timpul manevrelor de lângă Velike Mezirici…

Plutonierul de administraţie Vanek îi tăie vorba:

— Asta ai să ne-o povesteşti mai târziu, Švejkule. Apoi, întorcându-se către primar, îi spuse: Şi acum, repede alarma şi aranjaţi cartiruirea.

Primarul începu să tremure; bâigui ceva din care se putea desluşi că el avusese intenţiile cele mai bune cu domnii binefăcători, dar dacă altfel nu se poate, are să încerce să găsească ceva şi în sat, ca să fie toţi domnii mulţumiţi, aşa că se duce numaidecât să aducă un felinar.

Când ieşi din odaia foarte slab luminată de o lămpiţă cu petrol, agăţată sub icoana unui sfânt cu chipul chinuit ca al unui schilod în ultimul grad, se auzi deodată strigătul lui Chodounsky:

— Unde a dispărut Baloun?

Dar mai înainte de a începe o cercetare mai temeinică, din spatele cuptorului se deschise încetişor o uşiţă ce dădea undeva în afară şi prin deschizătură îşi lungi trupul Baloun; îşi roti privirea să vadă dacă nu era cumva primarul, şi rosti cu un glas hâhâit, de parcă ar fi avut cel mai feroce guturai:

— Ham fost în chamhară, am cothrobăit prin cevha şi ham băghat în gură şi achum thothul mi she lipheşte de cehrul guhrii. Nhu-i nhici shărat, nhici dhulce, e alhuat pentrhu phâine.

Plutonierul de administraţie Vanek îndreptă asupra lui lanterna electrică şi cu toţii constatară că în viaţa lor nu văzuseră ostaş austriac în aşa hal de murdărie. Apoi se speriară, deoarece băgaseră de seamă că bluza lui Baloun era umflată, de parcă ar fi fost gravid în ultima lună.

— Ce-ai păţit, Baloun? îl întrebă compătimitor Švej pipăindu-i burta umflată.

— Ăştia-s castraveţi, hârâi Baloun sufocându-se cu aluatul care nu se mişca nici în sus, nici în jos. Aveţi grijă, că sunt săraţi. Am mâncat trei la iuţeală şi restul vi i-am adus vouă.

Şi începu să scoată din sân castraveţi, unul după altul, împărţindu-i celor din jur.

Între timp, primarul se ivise în prag cu felinarul aprins şi văzând scena îşi făcu semnul crucii şi spuse cu un glas plângăreţ:

— Muscalii au luat şi ai noştri adună…

Ieşiră cu toţii în sat, însoţiţi de o haită de cinci câini care se ţineau scai de Baloun şi-i dădeau mereu târcoale pe la buzunarele de la pantaloni, unde Baloun dosise o bucată de slănină, şterpelită tot din cămară şi pe care, din lăcomie, o ascunsese de camarazii săi.

— Ce au câinii de se înghesuie mereu la tine? îl întrebă Švejk.

După ce se gândi câteva clipe, Baloun răspunse:

— Au simţit că-s om bun.

Nu spuse însă că, în acelaşi timp, ţinea strâns în buzunar slănina şi că un câine tot trăgea cu dinţii de ea.

În raita făcută prin sat pentru cazare, se convinseră că Liskowiec-ul era o comună mare, dar care fusese într-adevăr greu încercată de urgia războiului. E drept că nu fuseseră incendii; ca prin minune, părţile beligerante nu o încadraseră în sfera operaţiunilor de război; în schimb în sat se refugiase populaţia din multe alte sate învecinate: Chyrow, Grabow, Eloluba ş.a., distruse de război.

În unele cocioabe trăiau în cea mai cruntă sărăcie chiar câte opt familii, aciuate acolo după atâtea pagube pricinuite de războiul distrugător, care trecuse peste ele cu furia torentelor sălbatice şi pustiitoare ale unui râu revărsat.

Compania fu încartiruită în mica făbricuţă de spirt, minată şi ea, de la celălalt capăt al satului, în ale cărei ateliere de fermentaţie încăpu cam jumătate din efectiv. Ceilalţi ostaşi fură plasaţi pe la câteva ferme, în care domnii bogătaşi nu îngăduiseră cazarea gloatelor de pălmaşi năpăstuiţi.

Statul-major al companiei: ofiţerii, plutonierul de administraţie Vanek, ordonanţele ofiţerilor, telefonistul, echipa de sanitari, bucătarii lui Švejk se instalară în casa popii, care nu catadicsise nici el să adăpostească vreo familie de năpăstuiţi din împrejurimi şi deci avea loc destul.

Era un om între două vârste, înalt şi uscăţiv, care umbla cu o sutană soioasă şi roasă şi care de atâta zgârcenie nici să mănânce nu se îndura. Fusese crescut de taică-său într-o ură cumplită faţă de ruşi, ură ce-i trecuse, însă, subit la retragerea ruşilor şi sosirea armatelor austriece care-i mâncaseră gâştele şi găinele lăsate neatinse de ruşii ce nu-l deranjaseră decât prin câţiva cazaci cu părul zbârlit, de dincolo de Baikal.

Mânia preotului împotriva oştilor austriece crescu şi mai mult când intrară în sat maghiarii şi-i stoarseră toată miera din stupi. Acum se uita cu o ură înverşunată la oaspeţii nepoftiţi şi se simţea grozav de bine, fiindcă putea să se învârtească în jurul lor, să strângă din umeri şi să repete mereu:

— N-am nimic. Sunt sărac lipit pământului; la mine, la mine nu găsiţi, domnilor, nici măcar un codru de pâine.

Aşa cum e lesne de înţeles, cel mai trist era Baloun, care sta mai-mai să plângă de disperare. În mintea lui dăinuia încă imaginea înceţoşată a unui purceluş de lapte, a cărui crustă rumenă trosneşte între dinţi şi îmbată cu aroma ei. Ordonanţa locotenentului-major Lukáš moţăia în bucătăria domnului părinte, unde din când în când venea să tragă cu ochiul un copilandru uscăţiv şi deşirat, care-i ţinea părintelui loc şi de argat şi de bucătăreasă, şi avea poruncă aspră să fie cu ochii în patru peste tot, ca să nu se fure ceva.

De altfel, Baloun nici nu găsise nimic în bucătărie; doar în solniţă puţin chimion înfăşurat într-o hârtiuţă, pe care-l băgă în gură şi al cărui miros îi stârni şi mai mult halucinaţia gustativă a purceluşului de lapte.

În curtea făbricuţii de spirt, în spatele parohiei, focul pălălăia sub cazanul bucătăriei de campanie, apa dăduse în clocot şi clocotea aşa, fără nici un rost. Plutonierul de administraţie şi bucătarii cutreieraseră tot satul în căutarea unui porc, dar truda le fusese zadarnică. Pretutindeni se aleseseră cu acelaşi răspuns stereotip: „Muscalii au luat şi au mâncat totul”.

Îl treziră deci pe cârciumarul evreu, care începu prin a-şi smulge perciunii şi a-şi exprima regretul că nu poate să fie de folos domnilor soldaţi, dar până la urmă îi făcu să cumpere de la ei o vacă bătrână, slabă şi prăpădită, numai oase şi piele. Ceru pentru ea o sumă fantastică şi, trăgându-se de barbă, se jură că o astfel de vacă nu se află în toată Galiţia, în toată Austria şi Germania, în toată Europa şi chiar în lumea întreagă; în acelaşi timp urlă, plânse şi se jură pe legea lui că era cea mai grasă vacă din câte veniseră vreodată pe lume, din porunca lui Iehova. Se jură pe toţi strămoşii lui că pe vaca aceea se dusese călare până la Wolocisko, că în toată regiunea se vorbea despre ea ca despre o minune dumnezeiască şi că de fapt nici nu era vacă, ci cel mai gras bivol din lume. În cele din urmă înghenunche în faţa lor şi, îmbrăţişându-le pe rând picioarele, strigă:

— Omorâţi-mă dacă vreţi, dar nu plecaţi fără vacă. Îi ameţi în aşa hal cu bocetele lui, că porniră spre bucătăria de campanie cu această gloabă de care i-ar fi fost scârbă şi unui hingher. Mult timp încă, după ce se văzu cu banii în buzunar, cârciumarul continuă să plângă în faţa lor şi să se blesteme că-l lăsaseră sărac lipit pământului, că singur se nenorocise vânzându-le o vacă atât de bună pe un preţ atât de mic. Îi ruga să-l spânzure, pentru că el, om bătrân, făcuse o asemenea prostie de care strămoşii se vor ruşina în mormintele lor.

Dar chiar în timp ce se tăvălea încă în praf, înaintea lor, îşi scutură de pe el toată părerea de rău şi, când se duse acasă, îi spuse nevestei:

— Elsală dragă, soldaţii-s proşti, dar noroc de Nathan al tău că-i deştept foc…

Avură de furcă cu vaca, nu glumă. Trecură prin clipe când se părea că nici nu va putea fi desfăcută. În sfârşit, când izbutiră să-i sfâşie în câteva locuri pielea, ieşiră la iveală nişte muşchi închirciţi aducând a odgoane uscate de vapor.

Cineva reuşi să facă rost de un sac de cartofi şi bucătarii puseră la fiert, fără prea mari speranţe, zgârciurile şi oasele; puţin mai încolo, la o bucătărie mai mică, un bucătar se căzni, cu disperare, să pregătească dintr-o bucată din scheletul vacii masa ofiţerilor.

Această vacă nefericită, dacă în general acest fenomen al naturii poate fi numit astfel, rămase adânc întipărită în amintirea participanţilor la festin şi, fără nici o exagerare, se poate spune că dacă mai târziu, înaintea bătăliei de la Sokal, comandanţii ar fi amintit ostaşilor de vaca din Liskowiec, compania a unsprezecea s-ar fi năpustit, urlând de furie, asupra duşmanului.

Atât de neruşinată fusese această vacă, încât nici măcar o supă de vacă n-a ieşit dintr-însa. Cu cât fierbea mai mult, cu atât carnea se prindea mai tare de oase, formând un tot şi împietrindu-se ca un birocrat care jumătate din viaţă trăise numai printre hârţoage şi se hrănise numai cu acte.

Švejk, care în calitatea lui de curier menţinea o legătură permanentă între comandament şi bucătărie pentru a anunţa dacă-i gata mâncarea, raportă în cele din urmă locotenentului-major Lukáš:

— Domnule oberalaitnant, e în regulă, s-a făcut porţelan. Vaca are o carne aşa de tare, că se poate tăia sticlă cu ea.

Când voiseră s-o guste, bucătarul Pavlicek îşi rupse un dinte din faţă, iar Baloun o măsea din fundul gurii.

Apropiindu-se solemn de locotenentul-major Lukáš, Baloun îi întinse, văicărindu-se, dintele rupt, învelit în textul imnului pelerinilor de la Lourdes:

— Am onoarea să vă raportez, domnule oberlaitnant, că am făcut tot ce-am putut. Dintele s-a rupt la ofiţirmenaj când am vrut să încercăm dacă nu s-ar putea totuşi face un biftec din carnea aceea.

La auzul acestor cuvinte, din fotoliul de lângă fereastră se ridică o mutră peste măsură de tristă. Era locotenentul Dub, pe care echipa de sanitari îl transportase cu căruţa, ca pe un om sfârşit:

— Vă rog faceţi linişte, îi imploră el cu un glas deznădăjduit, mi-e rău!

După care se lăsă din nou în fotoliul uzat, în ale cărui crăpături se cuibăriseră mii de ouă de ploşniţe.

— Sunt obosit, continuă Dub cu aceeaşi voce tragică. Sunt bolnav şi suferind şi rog să nu pomeniţi în faţa mea de măsele rupte. Adresa mea e: Smichov, Kralovska 18. Dacă nu apuc ziua de mâine, vă rog să înştiinţaţi familia cu menajamente şi să nu uitaţi să pomeniţi pe mormântul meu că înainte de război am fost şi profesor de gimnaziu K. u. K.

Adormi apoi sforăind uşor, astfel că nu mai apucă să audă cum Švejk îl prohodi cu câteva versuri din pomenirea morţilor:

Mariei i-ai iertat păcatul, Păcătosului i-ai alinat oftatul, Fă ca şi-n mine nădejdea să-nflorească…

Tocmai atunci plutonierul de administraţie Vanek anunţă că faimoasa vacă mai trebuia să fiarbă încă două ore la bucătăria ofiţerilor, că nici vorbă nu putea fi de biftec şi că în loc de biftec se va găti un gulaş.

Se luă hotărârea ca până va suna gornistul masa, trupa să tragă un pui de somn, deoarece cina va fi oricum gata abia în zori.

Vanek îşi cără de undeva un braţ de fin, îl întinse pe jos în sufrageria parohiei şi, răsucindu-şi nervos mustaţa, îi spuse locotenentului-major Lukáš, care se odihnea lângă el pe o canapea veche:

— Vă rog să mă credeţi, domnule oberlaitnant, că aşa vacă n-am înghiţit în viaţa mea.

În bucătărie, la lumina unui muc de lumânare şterpelit din biserică, telefonistul Chodounsky scria acasă o scrisoare pe care voia s-o aibă gata ca să nu-şi mai bată capul cu treaba asta când, în sfârşit, li se va anunţa numărul oficiului poştal militar. Scria: „Scumpă şi iubită soţie, draga mea Bozena!

E noapte şi mă gândesc fără încetare la tine, iubita mea, şi te văd şi pe tine cum te gândeşti la mine când te uiţi la patul gol, lângă tine. Să mă ierţi dacă atunci când mă gândesc la asta, îmi trec prin minte unele lucruri. Ştii bine că sunt concentrat chiar de la începutul războiului şi am auzit câte unele de pe la camarazii răniţi care au căpătat concediu şi când au ajuns acasă ar fi fost mai bucuroşi să intre în pământ decât să afle că un potlogar se ţinea de fusta nevestei lor. Mă doare, crede-mă, dragă Bozena, că trebuie să-ţi scriu aşa. Nici n-aş fi pomenit de una ca asta, dar ştii foarte bine că chiar tu mi-ai spus că ai mai fost în vorbă cu cineva şi că înaintea mea te-a avut domnul Kraus din strada Mikulasska. Acum, în noaptea asta, când mă gândesc că beteagul acela ar mai putea, în lipsa mea, să ridice vreo pretenţie faţă de tine, îmi zic, dragă Bozeno, că l-aş sugruma pe loc. Multă vreme am ţinut-o în mine, dar când mă gândesc că s-ar putea da iar la tine, mi se strânge inima şi-ţi atrag atenţia că nu înghit lângă mine o scroafă care s-ar curvăsări cu oricine şi mi-ar face numele de râs. Iartă-mi, dragă Bozeno, cuvintele prea aspre, dar bagă de seamă ca nu cumva să aflu ceva rău despre tine; altminteri m-aş vedea silit să vă ucid pe amândoi, pentru că eu unul sunt gata la orice, chiar dacă ar fi să mă coste şi viaţa. Te sărută de o mie de ori şi urează sănătate tatei şi mamei.

Al tău, Tonous.

P. S. Nu uita că porţi numele meu.”

Apoi mai scrise încă o scrisoare de rezervă: „Prea scumpa mea Bozena!

Când vei primi aceste rânduri, să ştii că suntem după o mare bătălie, în care norocul războiului s-a întors de partea noastră. Printre altele, am doborât vreo zece avioane inamice şi am împuşcat un general cu o ciupercă mare pe nas. În mijlocul luptei, când deasupra noastră explodau şrapnelele, m-am gândit la tine, scumpa mea Bozena, ce-i fi făcând, cum o duci şi ce-o mai fi nou pe acasă? De fiecare dată când îţi scriu îmi amintesc cum am fost împreună la berăria «U Tornase», cum m-ai dus în cârcă acasă şi cum te-a durut a doua zi mâna de atâta trudă. Acum plecăm iar înainte, aşa că nu-mi mai rămâne vreme să continui scrisoarea. Nădăjduiesc că mi-ai rămas credincioasă, că ştii bine că în privinţa asta nu iert nimic. Ei, dar acum a sosit clipa plecării! Te sărut de o mie de ori, dragă Bozena, şi nădăjduieşte că totul se va sfârşi cu bine.

Al tău credincios, Tonous.”

Telefonistul Chodounsky începu să moţăie şi adormi cu capul pe masă.

Părintele, care nu dormea şi umbla de colo până colo prin parohie, deschise uşa bucătăriei şi, din spirit de economie, suflă şi stinse mucul de lumânare ce pâlpâia încă, pe sfârşite, lângă Chodounsky.

În sufragerie, în afară de locotenentul Dub, nu dormea nimeni. Plutonierul de administraţie Vanek studia cu grijă un nou ordin în legătură cu aprovizionarea trupei, pe care-l primise la Sanok de la cancelaria brigăzii, şi băgă de seamă că, pe măsură ce se apropiau de front, raţiile scădeau. Când ajunse la sfârşit, îl pufni râsul citind un paragraf din noul ordin, prin care se interzice folosirea şofranului şi a cimbrului la dresul ciorbei pentru trupă. Ordinul mai spunea de asemeni că bucătăriile de campanie trebuie să strângă toate oasele şi să le trimită, în spate, la magaziile diviziei respective. Fraza era puţin cam obscură, deoarece nu se specifica dacă era vorba de oseminte omeneşti sau de oasele altor animale măcelărite.

— Ascultă, Švejk, i se adresă locotenentul-major Lukáš căscând de plictiseală, până căpătăm de mâncare ai putea să ne povesteşti ceva.

— Ei, până să căpătăm ceva de mâncare, domnule oberlaitnant, ar trebui să vă povestesc toată istoria poporului ceh, răspunse Švejk. Dar până una alta ştiu o istorioară scurtă despre o doamnă dirigintă de poştă din Sedlceansk, care, după moartea bărbatului ei, a pus mâna pe poştă. Mi-a venit în minte atunci când am auzit vorbindu-se despre oficiile poştale militare, cu toate că nu are nimic nici în clin nici în mânecă cu feldpoşta.

— Švejk, se auzi de pe sofa glasul locotenentului-major, iar începi cu tâmpeniile dumitale…

— Da, să trăiţi, domnule oberlaitnant, chiar aşa să ştiţi, e o poveste grozav de tâmpită. Stau singur şi mă mir cum de mi-a venit în minte să vă spun aşa ceva; o fi din cauza de tâmpenie din născare, ori din cauza unor amintiri din tinereţe. Ştiţi, domnule oberlaitnant, pe globul nostru pământesc sunt tot felul de firi şi până la urmă tot a avut dreptate bucătarul nostru Jurajda, când s-a îmbătat criţă atunci la Bruck, de-a căzut în privată, de unde n-a mai putut să iasă, şi striga într-una: „Destinul şi menirea omului este să cunoască adevărul, să stăpânească cu spiritul lui universal, să se perfecţioneze şi să se formeze neîncetat şi treptat-treptat să intre în sferele mai înalte ale unei lumi mai frumoase, mai pline de dragoste”. Când am vrut să-l scoatem de acolo, a început să zgârie şi să muşte. Se credea la el acasă şi abia după ce l-am azvârlit din nou în latrină a început să se sclifosească cerând să-l scoatem afară.

— Dar cu diriginta aia de poştă ce a fost? strigă disperat locotenentul-major Lukáš.

— A, era o femeiuşcă tare cumsecade, dar şi o javră, domnule oberlaitnant. Făcea faţă la îndatoririle de serviciu, dar avea un cusur: credea că toată lumea se ţine de capul ei, că toţi au boală pe dânsa şi, de aceea, în fiecare zi după slujbă, făcea rapoarte la autorităţi, după cum era cazul. Odată, s-a dus dis-de-dimineaţă la pădure să strângă ciuperci şi, trecând prin faţa şcolii, a observat că domnul învăţător era treaz şi că i-a dat ziua bună, întrebând-o chiar unde se duce aşa cu noaptea în cap. Când i-a răspuns că se duce la ciuperci, dumnealui i-a zis că vine şi el în urmă. Din asta dumneaei, babă afurisită, a tras concluzia că dumnealui avea nişte gânduri necurate şi apoi, când l-a văzut că într-adevăr iese din desiş şi se îndreaptă spre dânsa, dumneaei s-a speriat, a fugit, şi numaidecât a făcut un raport la consiliul şcolar local cum că învăţătorul a vrut s-o violeze. Învăţătorul a fost trimis spre cercetare în faţa comisiei disciplinare şi, pentru ca nu cumva din povestea asta să iasă vreun scandal public, a venit să facă cercetările chiar inspectorul şcolar în persoană, care s-a adresat şefului de post ca să aprecieze el dacă într-adevăr învăţătorul era în stare de o asemenea faptă. Şeful de post, după ce s-a uitat în acte, a spus că nu era cu putinţă una ca asta, fiindcă învăţătorul în cauză mai fusese învinuit o dată de preot că s-ar fi ţinut de nepoata lui cu care se culca el, părintele, dar că învăţătorul adusese de la medicul de plasă o adeverinţă cum că era neputincios de la vârsta de şase ani, când a căzut răscrăcărat din pod, drept în oiştea căruţei. Javra dracului nu s-a lăsat şi a făcut plângere împotriva şefului de post, a doctorului de plasă şi a inspectorului şcolar, cum că ar fi fost cu toţii mituiţi de învăţător. Dacă au văzut dumnealor asta, au dat-o şi ei în judecată şi a fost condamnată; dar dumneaei a făcut apel, zicând că e iresponsabilă. A fost cercetată şi de medicii legişti, care i-au dat certificat că, deşi e tâmpită, poate totuşi să ocupe orice fel de slujbă la stat.

Locotenentul-major Lukáš strigă ca ieşit din minţi:

— Maica ta Cristoase! La care mai adăugă: Ţi-aş spune eu una dumitale, Švejkule, dar nu vreau să-mi stric masa de seară. Švejk răspunse:

— Păi, nu v-am spus dinainte, domnule oberlaitnant, că e o poveste grozav de tâmpită…

Lukáš făcu doar un gest plictisit cu mâna şi spuse:

— Deşteptăciunii din astea am mai auzit eu multe de la dumneata.

— Nu oricine poate să fie deştept, domnule oberlaitnant, observă Švejk convingător. Proştii fac excepţie, pentru că altfel, dacă oricine ar fi deştept, s-ar aduna pe lumea asta atâta deşteptăciune că fiecare al doilea om ar fi tâmpit. Dacă, de pildă, domnule oberlaitnant, fiecare din noi ar cunoaşte legile naturii şi ar şti să socotească distanţele cereşti, i-ar stingheri pe cei din jurul lui, aşa cum făcea unul Capek, un domn care venea de multe ori pe la cârciuma „La Potirul” şi care, când se lăsa noaptea, ieşea din bodegă, se uita la cerul înstelat şi, când se întorcea în cârciumă, umbla de la unul la altul şi spunea: „Jupiter străluceşte astăzi grozav de frumos, dar tu habar n-ai, băiete, ce ai deasupra capului. Înţelegi tu, mă derbedeule, ce distanţe sunt astea? Dacă te-ar împuşca dintr-un tun, apoi ar trebui să zbori cu viteza unei ghiulele milioane şi milioane de ani ca să ajungi acolo.” Era atât de grosolan şi de spurcat la gură când spunea de-alde astea, că de cele mai multe ori zbura el din cârciumă, cu viteza tramvaiului electric, domnule oberlaitnant, adică cu circa zece kilometri pe oră. Sau să luăm, de pildă, domnule oberlaitnant, furnicile…

Locotenentul-major se ridică în capul oaselor pe sofa şi, împreunându-şi mâinile, strigă:

— Mă mir eu singur, Švejk, de ce stau cu dumneata la taifas, când te cunosc doar de atâta vreme…

Švejk încuviinţă cu capul:

— Asta-i obişnuinţa, domnule oberlaitnant, vedeţi, vine de aici că noii ne cunoaştem de mult şi am trecut împreună prin multe. Am îndurat împreună atâtea şi de fiecare dată ne-am regăsit, ca curca chioară cu curcanul ei. Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că asta se numeşte soartă… Ceea ce maiestatea-sa împăratul a hotărât o dată e bine hotărât; dumnealui ne-a legat unul de altul şi de altfel nici nu doresc altceva decât să vă fiu cândva de folos. Nu vă este foame, domnule oberlaitnant?

Lukáš, care între timp se întinsese din nou pe sofaua veche, îi răspunse lui Švejk că ultima întrebare era cea mai înţeleaptă soluţie pentru terminarea palavrelor tâmpite de până atunci şi-l sfătui să se ducă să vadă ce se mai aude cu masa. Ar fi categoric mai bine dacă Švejk s-ar mai duce puţin şi pe afară şi l-ar scuti de tâmpeniile pe care i le îndrugă şi care îl obosesc mai mult decât tot marşul de la Sanok până aici. Îi mai spuse că ar fi foarte bucuros să aţipească puţin, dar că nu poate.

— Asta-i din pricina ploşniţelor, domnule oberlaitnant. Ştiţi, e o veche superstiţie cum că preoţii nasc ploşniţe. Nicăieri nu găsiţi atâtea ploşniţe ca la parohii. Părintele Zamastil de la parohia din Horni Stodulky a scris chiar o carte întreagă despre ploşniţe; umblau ploşniţele pe el chiar şi în timpul predicii.

— Ascultă, Švejk, parcă ai spus ceva? Te duci la bucătărie, sau nu te duci?

Švejk ieşi, şi-n urma lui, dintr-un colţ, se desprinse ca o umbră, călcând după el în vârful picioarelor, Baloun…

Dimineaţa, când părăsiră satul Liskowiec şi porniră spre Starasol şi Sambov, luară cu ei în cazanul bucătăriei de campanie şi nefericita vacă care încă nu fiersese. Fusese luată hotărârea de a se continua fiertul în timpul marşului, urmând ca masa să fie servită la popasul de la jumătatea drumului, între Liskowiec şi Starasol.

Pentru drum, trupa căpătă cafea neagră.

Locotenentul Dub fu urcat din nou într-un furgon sanitar, dat fiind că se simţea şi mai rău chiar decât cu o zi înainte. Cel mai mult avu de suferit din pricina asta ordonanţa, care trebui să alerge tot timpul pe lângă furgon şi să asculte cum locotenentul Dub îl porcăia într-una, pentru că în ziua precedentă nici nu s-ar fi sinchisit de el, drept care, când vor ajunge la destinaţie, va avea el grijă să se răfuiască. Tot mereu cerea să i se aducă apă, pe care cum o bea, o bora numaidecât.

— De cine… de cine râdeţi? zbiera din furgon. Vă învăţ eu minte, cu mine nu vă jucaţi; o să aflaţi voi cine sunt!

Locotenentul-major Lukáš mergea călare, iar Švejk, care îi ţinea tovărăşie, bătea pasul atât de convins, de parcă n-ar fi avut răbdare să aştepte clipa când avea să dea ochii cu inamicul. în acelaşi timp, povestea:

— Aţi băgat de seamă, domnule oberlaitnant, că unii din oamenii noştri sunt ca muştele? Nu duc nici măcar treizeci de kilograme în spinare şi nu mai au putere să răsufle. Ar trebui să li se ţină şi lor conferinţe, aşa cum ne ţinea nouă răposatul dom'oberlaitnant Buchanek, care s-a împuşcat din pricina acontului de zestre pe care l-a luat de la viitorul socru şi pe care dumnealui l-a făcut praf cu alte curve. Pe urmă a luat altă arvună, de la un al doilea viitor socru; cu asta a umblat mai gospodăreşte, a păpat-o pe îndelete la cărţi şi nici nu s-a uitat la curve. Se înţelege că banii nu i-au ajuns totuşi pentru multă vreme, aşa că a trebuit să atace un al treilea viitor socru, pentru altă arvună. Cu asta şi-a cumpărat un cal; un armăsar arăbesc, dar nu era un pursânge…

Locotenentul-major Lukáš sări furios de pe cal:

— Švejk, tună el cu un glas ameninţător, dacă încerci să-mi vorbeşti şi despre al patrulea acont, să ştii că te zvârl în şanţ.

Apoi încălecă din nou, iar Švejk continuă foarte grav:

— Am onoarea să vă raportez, domnule oberlaitnant, că nici vorbă nu poate fi de un al patrulea acont, pentru că după al treilea dumnealui s-a împuşcat.

— Slavă Domnului, oftă uşurat locotenentul-major Lukáš.

— Dar, ca să nu uităm despre ce vorbeam, reluă Švejk. Conferinţe din acelea pe care ni le ţinea domnul oberlaitnant Buchanek, când se întâmplă ca soldaţii să cadă de oboseală în timpul marşului, ar trebui, după modesta mea părere, să se ţie în faţa ostaşilor, aşa cum o făcea dumnealui. Dumnelui dădea rast, ne aduna pe toţi ca puii în jurul cloştii şi începea să ne spună: „Bă, nătărăilor, voi nici nu sunteţi în stare să preţuiţi avantajul că mărşăluiţi pe globul pământesc, fiindcă sunteţi o adunătură de golani neciopliţi, de-i vine omului să borască când se uită la voi; ce v-aţi face dacă v-aş lăsa să mărşăluiţi aşa prin soare, unde omul care pe planeta noastră nenorocită are şaizeci de kile cântăreşte acolo peste o mie şapte sute de kilograme; atunci să vă văd cum aţi mărşălui dacă aţi avea în spinare două sute optzeci de kile, aproape trei sute, şi arma ar cântări cam vreo două sute cincizeci de kile; aţi pieri dracului. Aţi gâfâi şi aţi scoate limbile de-un cot, ca nişte câini hăituţi. Era printre noi un nenorocit de învăţător, care a avut îndrăzneala să ceară şi el cuvântul: „Dacă îmi daţi voie, domnule oberlaitnant: în lună, un om de şaizeci de kilograme cântăreşte numai treisprezece kilograme. În lună ni s-ar părea marşul mai uşor, pentru că povara noastră ar cântări acolo numai patru kilograme. În lună, de fapt, am zbura, n-am mărşălui.” „Asta-i acuma, i-a răspuns răposatul domn oberlaitnant Buchanek, păi bine, mizerabile, îţi arde de o palmă; să fii bucuros că-ţi dau una pământească, obişnuită: dacă ţi-aş cârpi una din acelea din lună – de care ziceai – uşor cum eşti, ai zbura tocmai până în Alpi şi te-ai face zob. Şi dacă ţi-aş arde una grea, solară, apoi te-ai face terci, şi capul ţi-ar zbura până în Africa.” I-a cârpit de aceea o labă obişnuită, pământenească: atotştiutorul s-a pus pe bocit şi noi am mărşăluit mai departe. Tot timpul cât a durat drumul, s-a smiorcăit şi s-a apucat, domnule oberlaitnant, să ne vorbească despre nu ştiu care demnitate omenească şi că se procedează cu el ca faţă de o fiinţă necuvântătoare. După aceea, domnul oberlaitnant l-a trimis la raport, acolo i-au dat paisprezece zile de închisoare şi şase săptămâni de serviciu peste termen, pe care însă nu le-a făcut pentru că avea hernie şi dumnealor l-au silit să se sucească cam prea mult pe trapez şi el n-a rezistat şi a murit ca simulant, la spitalul militar.

— Mi se pare foarte interesant, Švejk, spuse locotenentulmajor Lukáš, că dumneata – aşa cum ţi-am spus-o în repetate rânduri – ai obiceiul să iei într-un anume fel peste picior corpul ofiţeresc.

— Da de unde, răspunse sincer Švejk. Eu am vrut doar să vă povestesc, domnule oberlaitnant, cum înainte vreme, la militărie, oamenii se băgau singuri în nenorocire. Omul acela îşi închipuia că e mai învăţat decât domnul oberlaitnant, voia să-l înjosească cu luna lui în faţa manşaftului şi dacă vreţi să ştiţi, când l-a atins cu aia pământească peste bot, au răsuflat cu toţii uşuraţi, nimănui nu i-a părut rău; ba din contra s-au bucurat cu toţii că domnul oberlaitnant a făcut o glumă aşa de bună cu laba aia pământească. Asta se cheamă să salvezi o situaţie. Omului trebuie să-i treacă pe loc ceva prin minte, şi totu-i în regulă. Peste drum de mănăstirea Carmeliţilor din Praga, domnule oberlaitnant, avea cu ani în urmă o prăvălie cu iepuri de casă şi alte păsări un domn Jenom… Într-un timp a intrat în vorbă cu fiica legătorului de cărţi Bilek. Lui dom'Bilek nu-i era pe plac cunoştinţa asta şi chiar a şi spus-o public la cârciumă că dacă cumva domnu Jenom ar veni să ceară mâna fiicei lui, l-ar azvârli pe scări „ce n-a văzut lumea”. Domnul Jenom a băut zdravăn şi s-a dus la domnul Bilek, care l-a întâmpinat în antreu, cu un cuţit mare în mână – din acela cu care se rotunjesc marginile cărţilor şi arată a satâr de tocat broaşte. A zbierat o dată la el întrebând ce doreşte, şi domnu Jenom, drăguţul de el, s-a băşit aşa de tare, că s-a oprit şi pendula din perete. Pe domnul Bilek l-a pufnit atunci râsul, i-a întins numaidecât mâna şi n-a mai ştiut cum să fie mai gentil: „Poftiţi, intraţi, domnule Jenom, luaţi loc, vă rog, sper că nu v-aţi cufurit, doar nu sunt chiar aşa de rău; e drept că aveam de gând să vă dau afară, dar acum văd că sunteţi un om foarte simpatic, un original. Eu sunt legător de cărţi; am citit multe romane şi nuvele, dar nicăieri n-am văzut ca un mire să se prezinte aşa.” Şi între timp râdea, de se ţinea de burtă, şi zicea cu nespusă bucurie că parcă s-ar cunoaşte de când s-au născut, ca şi când ar fi fraţi buni, i-a umplut numaidecât pipa, a trimis după bere şi cârnaţi, şi-a chemat soţia şi l-a descris în toate amănuntele cu băşinile pe care le-a tras. Doamna a scuipat scârbită şi s-a retras. Pe urmă şi-a chemat fiica şi i-a spus: „Uite, vezi, domnul ăsta a venit să-ţi ceară mâna în cutare şi cutare împrejurări”. Fata a izbucnit în plâns şi a declarat că nu-l cunoaşte, că nici nu vrea să ştie de el, aşa că nu le-a rămas altceva mai bun de făcut decât să bea amândoi berea, să mănânce cârnaţii şi să se despartă. Apoi, după asta, domnul Jenom s-a mai făcut de râs în cârciuma aceea, unde se ducea domnul Bilek; aşa că, până la urmă, peste tot, în tot cartierul nu i se mai zicea altfel decât „Jenom căcăciosul” şi toată lumea vorbea de felul cum a vrut să salveze el situaţia. Viaţa omenească – să trăiţi, domnule oberlaitnant – e aşa de complicată, încât viaţa unui singur om e un fleac faţă de ea. La cârciuma noastră, „La Potirul”, din strada Bojiste, veneau, înainte de război, un poliţai, unu Hubicka, şi un domn redactor care umbla după picioare rupte, oameni călcaţi de tramvaie, sinucigaşi, ca să aibă ce scrie la ziar. Era un om tare vesel, mai mult îşi pierdea vremea pe la poliţie decât în redacţia lui. Într-o zi, dumnealui l-a îmbătat pe poliţaiul Hubicka, l-a dus în bucătărie şi au schimbat între ei hainele, astfel că poliţaiul a rămas îmbrăcat în civil, iar domnul redactor a devenit poliţai… a acoperit frumuşel numărul revolverului şi a pornit-o aşa în inspecţie prin Praga. În strada Resslova, dincolo de fostul penitenciar, a întâlnit în liniştea nopţii un domn mai în vârstă, în cilindru şi palton căptuşit cu blană, care mergea la braţ cu o doamnă tot aşa, mai în vârstă, şi tot în haină de blana. Se grăbeau amândoi spre casă şi nu scoteau o vorbă. Redactorul a intrat în ei şi s-a stropşit la domnul cu joben: „Încetaţi o dată cu zbieratul, că vă arestez!” închipuiţi-vă, domnule oberlaitnant, spaima bătrânilor. Zadarnic au încercat să-i spună că trebuie să fie la mijloc o greşeală, că veneau de la un dineu, de la domnul guvernator. Trăsura i-a adus până dincoace de Teatrul Naţional, de unde au luat-o pe jos ca să mai ia puţin aer; locuiau aproape, pe strada Morani; el era consilier superior la guvernământ, iar doamna – soţia sa. „Pe mine nu mă duceţi de nas, a continuat să tune la el redactorul travestit, ar trebui să vă fie ruşine, dacă într-adevăr sunteţi – aşa cum spuneţi – consilier superior la guvernământ şi vă purtaţi ca un băieţandru. Vă urmăresc de mult şi am văzut cum aţi ciocănit cu bastonul în toate obloanele magazinelor pe care le-aţi întâlnit în drum, iar soţia dumneavoastră, cum o numiţi, v-a dat o mână de ajutor.” „Dar, după cum vedeţi, nici nu am baston! Poate că a fost altcineva înaintea noastră”, s-a apărat consilierul. „Cum să-l mai aveţi, i-a răspuns pe loc redactorul travestit, când l-aţi rupt, aşa cum am văzut, colea după colţ, pe spinarea unei babe care umblă prin cârciumi cu cartofi copţi şi castane.”

Doamna nici să plângă nu mai putea de spaimă, iar domnul consilier superior s-a înfuriat aşa de tare, încât a început să-i spună ceva despre obrăznicie; în consecinţă a fost arestat şi predat primei patrule întâlnite în raza comisariatului din strada Salmova, căreia redactorul travestit i-a ordonat să ducă perechea la comisariat, deoarece el fiind de la circa sfântul Jindrich, şi trecând în interes de serviciu pe la Vinohrady, îi surprinsese pe cei doi în timp ce tulburau liniştea nopţii, într-o încăierare, şi insultau gardianul din post. A mai adăugat că el se duce să rezolve treburile la comisariatul lui din sfântul Jindrich şi peste un ceas are să vină la comisariatul din Salmova. Aşa că patrula i-a dus pe cei doi şi i-a băgat la răcoare, unde au aşteptat până dimineaţa să vină poliţaiul care, între timp, cu ocoluri mari, s-a înapoiat „La Potirul”, în strada Bojiste, unde l-a trezit pe Hubicka şi, cu mari precauţiuni, i-a spus ce s-a întâmplat şi ce urmări ar putea să aibă daravera dacă nu-şi ţine gura…

Locotenentul-major Lukáš părea obosit de atâta vorbărie, dar înainte de a da pinteni calului, ca să ajungă din urmă avangarda, îi spuse lui Švejk:

— Dacă ai vorbi până seara, ai spune tâmpenii din ce în ce mai mari.

— Domnule oberlaitnant, strigă Švejk în urma locotenentului-major, care se îndepărta în galop, nu vreţi să ştiţi cum s-a terminat?

Locotenentul-major Lukáš smuci nervos frâul.

Starea locotenentului Dub se îmbunătăţi atât de mult, încât coborî din furgonul sanitar, adună în jurul lui întregul serviciu auxiliar al companiei şi ca prin vis începu să-i facă educaţie. Ţinu un logos lung, care îi apăsă pe ostaşi mai mult decât raniţa şi arma.

Era un amestec de tot soiul de imitaţii. Începu aşa:

— Dragostea ostaşilor faţă de domnii ofiţeri este un impuls pentru sacrificii de necrezut, dar când dragostea asta nu e înnăscută în soldat, ea trebuie impusă. În viaţa civilă, dragostea cu sila a unui om faţă de altul, să zicem, de pildă, a intendentului faţă de corpul profesoral, durează atâta timp cât ţine şi puterea care o impune; în armată se întâmplă însă altfel, deoarece ofiţerul nu poate îngădui soldatului nici cea mai mică slăbire a dragostei care-l leagă de superiorul lui. Dragostea asta nu este o simplă dragoste, ea este de fapt respect, frică şi disciplină.

Švejk se ţinea pe aproape, în stânga locotenentului Dub şi, în timp ce acesta vorbea, stătea smirna, cu faţa întoarsă spre el, în poziţia rechtsschaut.

La început, locotenentul Dub nu-l băgă în seamă şi îşi văzu mai departe de cuvântarea lui:

— Disciplina şi îndatorirea de ascultare, dragostea obligatorie a ostaşului faţă de ofiţer oglindeşte o mare realitate, căci raportul dintre soldat şi ofiţer este foarte simplu: unul ascultă, celălalt porunceşte. În cărţile de artă militară am citit că laconismul, simplitatea militară sunt virtuţi pe care trebuie să şi le însuşească orice soldat care fie că vrea, fie că nu vrea, îşi iubeşte superiorul, care în ochii lui trebuie să fie obiectul cel mai mare, mai desăvârşit şi mai pur al unei voinţe hotărâte şi de neclintit.

Abia acum observă rechtsschauta-ul lui Švejk, care îl privea ţintă; lucrul îi era foarte neplăcut, deoarece simţi deodată că se cam încurcase în vorbăria lui şi nu găsea o ieşire din acest făgaş al dragostei ostaşului faţă de superior. De aceea zbieră la Švejk:

— Ce tot căşti gura la mine, ca viţelul la poarta nouă?

— La ordin, să trăiţi, domnule laitnant, chiar dumneavoastră aţi binevoit odată să-mi atrageţi atenţia că atunci când vorbiţi sunt dator să vă urmăresc buzele cu privirea. Dat fiind că orice ostaş trebuie să execute ordinele superiorului său şi să le ţină minte o dată pentru totdeauna, a trebuit s-o fac.

— Uită-te în partea cealaltă, strigă locotenentul Dub, nu te holba la mine, tâmpitule; ştii bine că nu te pot suferi şi că nu-mi face plăcere să te văd; mă pun eu odată pe capul tău…

Švejk întoarse capul „la stângă” şi continuă să rămână atât de ţeapăn, în preajma locotenentului Dub, încât acesta izbucni:

— Unde te uiţi, când îţi vorbesc?

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că potrivit ordinului dumneavoastră sunt linksschaut.

— Ah, Dumnezeule, oftă locotenentul Dub, mare pacoste mai eşti. Uită-te drept înainte şi spune-ţi în gând: sunt aşa de prost, că n-are să fie nici o pagubă dacă crăp. Ai să ţii minte?

Švejk îşi aţinti privirea drept înainte şi spuse:

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, e nevoie să răspund la această întrebare?

— Cum îţi permiţi? tună locotenentul Dub. Cum îndrăzneşti să vorbeşti cu mine; ce vrei să spui cu asta?

— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că mă gândesc la un ordin al dumneavoastră, într-o gară, unde m-aţi ocărât şi mi-aţi spus să nu mai răspund niciodată după ce dumneavoastră aţi isprăvit de vorbit.

— Ţi-e frică de mine, hai? se bucură locotenentul Dub. Bine, dar să ştii că încă nu m-ai cunoscut. În faţa mea au tremurat şi alţii mai dihai ca tine; ţine minte asta. Am mai îmblânzit eu şi pe alţii; de aceea, ţine-ţi gura şi rămâi frumuşel în urmă; să nu te mai văd!

Švejk rămase deci în urmă şi călători comod, în furgonul sanitar, până la locul destinat pentru popas unde, în sfârşit, avură bucuria să se înfrupte din nefericita vacă.

— Vaca asta, ţinu să observe Švejk, ar fi trebuit ţinută cel puţin paisprezece zile în oţet sau, dacă nu vaca, măcar omul care a cumpărat-o.

De la brigadă sosi în galop un curier cu noi dispoziţii pentru compania a 11-a; brigada ordona schimbarea marşrutei, compania urmând să se îndrepte spre Felstyn, ocolind Woralyce şi Sambor-ul, deoarece nu putea fi cazată în niciunul din aceste sate, din cauza a două regimente din Poznan.

Locotenentul-major Lukáš dădu imediat dispoziţiile de rigoare: plutonierul de administraţie Vanek şi Švejk să plece înainte spre a se asigura cazarea companiei la Felstyn.

— Nu cumva, Švejk, să faci vreo năzbâtie pe drum, îi atrase atenţia locotenentul-major. Şi mai ales să te porţi cuviincios cu populaţia!

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că am să mă străduiesc. E drept că am avut un vis tare urât când am aţipit niţel, spre dimineaţă. Am visat despre o albie de rufe care s-a scurs toată noaptea pe coridor, în casa unde locuiam, şi apa a răzbit în apartamentul proprietarului, care a doua zi dimineaţă mi-a reziliat contractul. Ştiţi, domnule oberlaitnant, un caz ca ăsta s-a întâmplat cu adevărat, la Karlin, dincolo de viaduct…

— Švejk, scuteşte-ne, te rog, de prostiile dumitale şi priveşte mai bine împreună cu Vanek harta, ca să ştiţi încotro aveţi de mers. Vedeţi satele astea; de aici o ţineţi tot la dreapta spre râu, apoi de-a lungul râului, până ajungeţi iar într-un sat şi de acolo, din locul unde se varsă cel dintâi pârâu pe care o să-l aveţi pe mâna dreaptă, o luaţi peste câmp în sus, mereu spre miazănoapte şi nimeriţi drept în Felstyn. O să ţineţi minte?

Švejk porni aşadar la drum cu plutonierul de administraţie Vanek, călăuzindu-se după dispoziţiile primite.

Era pe la amiază; natura respira din greu în arşiţa înăbuşitoare, iar mormintele proaspete, acoperite în grabă, împrăştiau o duhoare de hoit descompus. Švejk şi Vanek traversau o regiune în care se dăduseră lupte grele în cursul înaintării spre Przemysl şi unde mitralierele seceraseră batalioane întregi. Prin zăvoaie se vedeau limpede isprăvile artileriei. Pe suprafeţe întinse şi pe povârnişuri, în loc de arbori ieşeau din pământ un fel de cioate negre, şi toată această pustietate era brăzdată de tranşee.

— Aici arată niţel altfel decât la noi la Praga, începu Švejk, ca să rupă tăcerea.

— La noi, acum s-a isprăvit secerişul, spuse plutonierul de administraţie Vanek. La Kralupy începem devreme cu secerişul.

— După război o să fie aici o recoltă grozavă, continuă Švejk după o clipă de tăcere. Ăştia n-au să trebuiască să cumpere făină de oase; e foarte avantajos pentru ţărani când le putrezeşte un regiment întreg pe pământurile lor; e un îngrăşământ bun. Mie numai de un singur lucru mi-e teamă: ca nu cumva ţăranii de pe aici să se lase duşi de nas şi să vândă oasele la fabrica de zahăr. La cazarma din Karlin era un oberlaitnant, Holub, care era aşa de învăţat, că toţi de la companie îl socoteau tâmpit, fiindcă dumnealui, din pricina învăţăturii, nu ştia să înjure soldaţii şi toate le rezolva numai din punct de vedere ştiinţific. Într-o zi, ostaşii i-au raportat că pâinea distribuită nu se putea mânca. Alt ofiţer s-ar fi mâniat de o asemenea obrăznicie, dar el nu; a rămas foarte liniştit, n-a făcut pe niciunul porc sau scroafă, nici măcar o labă peste bot n-a ars nimănui! Şi-a adunat numai băieţii şi le-a spus cu vocea lui blajină: „Mai întâi de toate, ostaşi, trebuie să vă daţi seama de faptul că aici în cazarmă nu vă treziţi într-un «delikatessen handlung», unde să puteţi alege marinată de ţipar, sardele în ulei sau sandviciuri. Orice ostaş trebuie să fie destul de deştept ca să înghită fără să crâcnească tot ce i se dă şi să simtă în el atâta disciplină cât să nu-1 facă să se revolte împotriva calităţii produselor căpătate pentru mâncare. Închipuiţi-vă, ostaşi că ar veni un război. Pământului în care, după bătălie, veţi fi îngropaţi îi e absolut indiferent cu ce fel de pâine cazonă v-aţi îndopat înainte de moarte. Tătucul-pământ vă înghite şi vă mistuie cu bocanci cu tot. În lumea asta nimic nu se pierde; din voi, ostaşi, vor creşte alte grâne din care se va face pâine pentru alţi ostaşi, care, poate la fel ca şi voi, nu vor fi mulţumiţi, se vor duce să se plângă şi vor da de unul care să-i bage la închisoare până în vecii vecilor, fiindcă are dreptul s-o facă. Acum, ostaşi, că v-am lămurit totul aşa de frumos, nădăjduiesc că nu va mai fi nevoie să vă reamintesc din nou, iar cel care în viitor va mai avea de gând să se plângă va sta şi va chibzui mai întâi foarte bine.” „Cel puţin dacă ne-ar înjura”, îşi spuneau soldaţii între ei şi toţi eram grozav de mânioşi de vorbele delicate ale domnului oberlaitnant. Aşa s-a făcut că într-o zi, băieţii din companie m-au ales pe mine ca să-i spun că toţi îl iubesc, dar că asta nu-i militărie, dacă nu înjură. M-am dus atunci la el acasă şi l-am rugat să lase deoparte orice sfială, că milităria trebuie să fie militărie şi că ostaşii sunt învăţaţi să li se reamintească mereu că sunt porci şi câini, pentru că altfel îşi pierd respectul faţă de superior. La început, dumnealui s-a apărat, mi-a spus ceva despre inteligenţă, despre pinţipul că în ziua de azi nu-i îngăduit să ţii ostaşii la respect cu nuiaua, dar până la urmă s-a dat pe brazdă; mi-a cârpit o labă şi m-a dat pe uşă afară, aşa ca să-i crească autoritatea. Când am comunicat băieţilor rezultatul tratativelor mele, s-au bucurat grozav cu toţii, dar dumnealui le-a stricat bucuria chiar a doua zi. De faţă cu toţi, a venit după mine şi mi-a spus: „Švejk, am exagerat ieri, ţine un galben şi bea-l în sănătatea mea. Trebuie să ştii cum să te porţi cu ostaşii.”

Švejk îşi roti privirea peste împrejurimi.

— Cred că am luat-o greşit, anunţă el. Domnul oberlaitnant ne-a explicat doar foarte limpede. Să mergem în sus, în jos, pe urmă la stânga şi la dreapta, apoi iar la dreapta şi iar la stânga – şi noi îi tot dăm mereu înainte. Sau te pomeneşti că am trecut prin toate astea, în timp ce vorbeam? Eu unul văd în faţa mea două drumuri care duc spre Felstynul nostru. Aş fi de părere s-o apucăm pe drumul ăsta care o ia la stânga.

Aşa cum se întâmplă îndeobşte când doi ajung la o răspântie de drumuri, plutonierul de administraţie Vanek începu să demonstreze că ar trebui s-o ia la dreapta.

— Drumul meu, îi replică Švejk, e mai lesnicios decât al dumitale. Eu merg pe lângă pârău, unde cresc floricele de „nu-mă-uita”, dumneata n-ai decât să baţi drumul prin arşiţă. Eu ascult de vorbele domnului oberlaitnant că în nici un caz nu putem rătăci şi, dacă tot nu putem rătăci, de ce mă rog m-aş osteni la deal; o iau frumuşel prin luncă, îmi pun o floricică la capelă şi adun un buchet întreg pentru domnul oberlaitnant. La urma urmei, putem să încercăm, să vedem care din noi are dreptate şi sper că ne despărţim aici ca buni camarazi. Locurile pe aici sunt aşa fel făcute, că toate drumurile trebuie să ducă la Felstynul nostru.

— Nu te prosti, Švejk, insistă Vanek. Aşa cum am văzut pe hartă, de aici trebuie s-o luăm la dreapta.

— Harta? Se mai înşală şi ea, răspunse Švejk, coborând în vale spre pârău. Într-un rând, mezelarul Krenek din Vinohrady a pornit-o noaptea, călăuzit de planul oraşului Praga, de la localul „Montagu” din Mala Strana, spre casă, la Vinohrady, şi dimineaţa a ajuns tocmai la Rozdelov, lângă Kladno, unde oamenii l-au găsit mort de oboseală, într-un lan de secară. Aşadar, domnule rechnungsfeldwebel, dacă dumneata te încăpăţânezi şi nu vrei să ştii de vorbă bună, apoi n-am ce-ţi face, trebuie să ne despărţim şi ne-om întâlni la destinaţie, în Felstyn. Fiţi bun şi uitaţi-vă la ceas, ca să ştim care o ajunge mai întâi. Iar dacă nu cumva v-ar ameninţa vreo primejdie, trageţi fără teamă în aer ca să ştiu şi eu unde vă aflaţi.

După-amiază, Švejk ajunse lângă un iaz mic, unde dădu peste un prizonier rus fugar, care se scălda în iaz; zărindu-l pe Švejk, prizonierul o luă la fugă, gol, aşa cum ieşise din apă.

Švejk, curios să vadă cum i-ar şedea în uniforma rusească, care zăcea acolo la umbra sălciilor, se dezbrăcă şi îşi trase pe el uniforma nefericitului prizonier, rămas în pielea goală, care o tulise din coloana de prizonieri cantonată în satul din spatele pădurii. În dorinţa lui de a se oglindi din toate părţile în apa iazului, Švejk se plimbă multă vreme pe dig încoace şi încolo până când dădu peste el o patrulă de jandarmi pedeştri, care umbla în căutarea fugarului rus. Ostaşii din patrulă erau maghiari şi, cu toate protestele lui Švejk, îl duseră în spatele frontului, la Chyrow, unde-l băgară într-o coloană de prizonieri ruşi, destinaţi să lucreze Ia repararea traseului de cale ferată ce ducea spre Przemysl.

Totul se petrecu cu o asemenea repeziciune, încât abia a doua zi îşi dădu seama Švejk de situaţie şi, cu o bucată de cărbune de lemn, scrise pe zidul alb al odăii de şcoală, unde erau cazaţi o parte din prizonieri: „Aici a dormit Josef Švejk din Praga, kompanienordonanz al companiei a 11-a de marş din regimentul 91 infanterie, care în calitate de kvartirmacher a căzut din greşeală în captivitate austriacă, lângă Felstyn.”