III – De Ia Hatvan la graniţa Galiţiei.
Tot timpul cât a durat transportul pe calea ferată al batalionului, care apoi urma să străbată pe jos toată Galiţia răsăriteană – de la Laborka spre front, ca să se acopere de glorie, în vagonul în care călătoreau teteristul şi Švejk discuţiile avură un caracter mai mult sau mai puţin subversiv; discuţii asemănătoare, dar într-o măsură, ce-i drept, mai mică, au avut loc şi în alte vagoane; ba chiar şi în vagonul comandamentului domnea o atmosferă de nemulţumire, de când la Fuzes-Abony venise de la regiment un ordin pe armată, prin care se făcea cunoscut că raţiile de vin pentru ofiţeri au fost reduse cu una optime de litru. Se înţelege că nici trupa nu fusese uitată. Raţia de tapioca fusese redusă cu zece grame de cap. Ordinul stârni cu atât mai multe nedumeriri cu cât nimeni nu văzuse nici urmă de tapioca în batalion.
Când află de toate acestea, plutonierul de administraţie Bautanzel se simţi nu numai jignit, dar jefuit chiar. Exprimându-şi dezaprobarea, el arătă, pe bună dreptate, că în timp de război tapioca e un articol de lux şi că ar fi putut lua cel puţin 8 coroane pe kilogram.
La Fuzes-Abony, unde urma să se pregătească gulaşul cu cartofi pe care punea atâta preţ „latrinen-general”-ul, aflară că o companie îşi pierduse bucătăria de campanie. Făcându-se cercetările de rigoare, se dovedi că nefericita bucătărie de campanie nici nu plecase din Bruck şi că în clipa aceea se mai afla încă depozitată undeva în spatele barăcii 186, părăsită şi rece.
Cu o zi înainte de plecarea eşalonului, personalul acestei bucătării de companie fusese închis la comenduire pentru atitudine turbulentă în oraş şi ştiuse să se învârtească în aşa fel, încât să rămână arestat până când compania de marş de care ţineau pornise să traverseze Ungaria.
Compania rămasă fără bucătărie fu repartizată la bucătăria altei campanii; cum era de aşteptat, evenimentul nu se petrecu fără certuri, deoarece ostaşii din amândouă companiile, însărcinaţi cu curăţatul cartofilor, socotiră că „nu-s chiar aşa de tâmpiţi ca să se spetească pentru alţii”. Până la urmă se dovedi că povestea cu gulaşul nu era de altfel decât un exerciţiu pentru a-i deprinde pe ostaşi cu gândul că pe front, dacă în timp ce se găteşte gulaşul, vine ordinul „Alles zuruck”, gulaşul să fie vărsat fără ca nimeni să-i fi aflat gustul.
Toată povestea fusese, aşadar, o pregătire de luptă, dacă nu prea tragică ca urmări, în orice caz foarte instructivă. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: în clipa când gulaşul urma să fie distribuit, se auzi ordinul: „În vagoane!” şi trenul porni numaidecât spre Miskolc. Dar nici aici nu fu împărţit gulaşul, deoarece în gară era un tren cu vagoane ruseşti, fapt pentru care li se interzise ostaşilor să coboare din vagoane, în schimb li se permise să lase frâu liber fanteziei lor. Şi ostaşii îşi spuseră că gulaşul va fi distribuit abia la coborârea din tren, în Galiţia. Acolo însă se va constata că gulaşul s-a acrit şi, ca atare, fiind necomestibil, va fi aruncat.
Într-adevăr, gulaşul fu transportat mai departe la Tiszalak-Zombor şi, când nimeni nu se mai gândea la el, trenul opri la Nove Mesto de sub Şiator, unde focul fu din nou încins sub cazane, gulaşul încălzit şi în cele din urmă distribuit.
Gara era supraaglomerată; mai întâi trebuiau să plece două trenuri cu muniţii, după ele două eşaloane de artilerie şi un tren cu unităţi de pionieri. Se adunaseră, aşadar, trenuri cu grupări aparţinând celor mai diverse unităţi ale armatei.
În spatele gării, nişte husari honvezi se distrau cu doi evrei polonezi, cărora le goliseră sticlele cu rachiu şi acum, bine dispuşi, drept plată îi loveau peste gură, fapt îngăduit pare-se, deoarece în imediata lor apropiere se afla rittmaisterul lor care privea satisfăcut scena, în timp ce după o magazie, alţi husari honvezi umblau sub fustele oacheşelor fete ale evreilor loviţi.
Tot în gară mai era un tren cu o unitate de aviaţie. Nu prea departe erau alte aeroplane şi tunuri, dar de data asta într-o stare de plâns: avioane doborâte, ţevi de tun plesnite. În timp ce tot ce era proaspăt şi nou se îndrepta spre câmpul de luptă, aceste rămăşiţe ale gloriei se întorceau pentru refacere şi reconstruire în interiorul ţării.
Locotenentul Dub explica tocmai ostaşilor adunaţi în jurul tunurilor şi aeroplanelor distruse că acestea erau – se înţelege – trofee de război, când deodată observă că ceva mai departe, în mijlocul unui grup compact, Švejk dădea şi el anumite lămuriri. Se apropie deci de locul cu pricina şi ascultă glasul potolit a lui Švejk:
— Oricum am lua-o, până la urmă tot pradă de război se cheamă că e. E drept că la prima vedere, cel care citeşte pe afetul tunului K.u. K. Artillerriedivision nu pricepe nimic. Dar lucrurile se vede că s-or fi petrecut aşa: tunul trebuie să fi căzut în mâinile ruşilor şi noi a trebuit să-l cucerim din nou; şi aflaţi de la mine că o asemenea pradă are un preţ mult mai mare, fiindcă… fiindcă, adăugă el solemn când îl zări pe locotenentul Dub, nu-i voie să laşi nimic în mâna duşmanului. Asta-i la fel ca şi cu Przemysl sau cu soldatul căruia la un atac duşmanul i-a smuls bidonul. E o chestie veche de pe timpul lui Napoleon, după câte se spune; ostaşul a intrat noaptea în tabăra duşmanului şi s-a întors cu bidonul. Şi unde mai pui că a ieşit şi cu câştig, pentru că duşmanul primise peste noapte raţia de rachiu.
Locotenentul Dub spuse numai:
— Ascultă, Švejk, şterge-o în galop şi altă dată să nu te mai prind pe aci.
— La ordin, domnule laitnant, răspunse scurt Švejk şi plecă spre alt şir de vagoane. Dacă locotenentul Dub ar fi auzit însă ce mai adăugase în şoaptă, cu siguranţă că şi-ar fi ieşit din fire, deşi în fond nu era vorba decât de o nevinovată zicală biblică: „Încă puţin şi-ai să mă vezi şi iarăşi puţin şi n-ai să mă mai vezi”.
După plecarea lui Švejk, locotenentul Dub se prosti în asemenea hal, încât atrase soldaţilor atenţia asupra unui aeroplan austriac doborât, pe al cărui fuzelaj scria cu litere citeţe şi mari: „Wiener Neustadt”.
— Vedeţi, spuse el, avionul ăsta rusesc l-am doborât la Lvov.
Cuvintele lui fură însă auzite de locotenentul-major Lukáš care, apropiindu-se, adăugă cu glas tare:
— Şi amândoi aviatorii ruşi au fost carbonizaţi.
După care plecă de acolo fără să mai spună ceva, spunându-şi că locotenentul Dub era un dobitoc fără pereche.
În spatele unui vagon dădu cu ochii de Švejk şi încercă să-l ocolească pentru că, la vederea locotenentului-major Lukáš, Švejk făcuse o mutră din care se putea vedea că avea multe pe inimă şi voia să le împărtăşească.
Fără să stea însă pe gânduri, Švejk îi ieşi înainte.
— Ich melde gehorsamst, Kompanienordonanz Švejk aşteaptă noi ordine. Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că v-am mai căutat în vagonul comandamentului.
— Ascultă, Švejk, îi răspunse locotenentul-major Lukáš tăios şi cu duşmănie, ştii cum te numeşti? Sau ai uitat cum te-am botezat?
— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că n-am uitat; eu nu sunt ca teteristul Zelezny272. Cu mult înainte de război ne aflam amândoi în cazarma de la Karlin, unde era colonel unu Fiedler von Bumerang, sau aşa ceva…
Fără să vrea, locotenentul-major Lukáš râse de acest „aşa ceva”, în timp ce Švejk îi da înainte:
— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că colonelul ăsta, cum vă spuneam, era pe jumătate cât dumneavoastră şi purta o barbă lungă ca ducele de Lobkovitz, aşa că arăta ca un maimuţoi; şi pentru că la mânie avea obiceiul să sară de două ori mai sus decât unde-i sta capul, l-am poreclit „boşorogul de gumă”! Şi, cum vă spuneam, era într-o zi de întâi mai şi aveam bereitscbaft; cu o seară înainte ne-a ţinut în curtea regimentului o cuvântare măreaţă, spunându-ne că a doua zi trebuie să rămânem cu toţii în cazarmă şi să nu ne urnim de acolo, pentru ca la nevoie să putem împuşca din ordin superior toată banda socialistă. Ostaşul – ne-a spus – care se va brodi învoit şi nu se va înapoia la timp la cazarmă, prelungind noaptea cu de la sine putere până a doua zi, se va face vinovat de trădare de ţară, pentru că un asemenea ostaş – zicea – în stare de beţie fiind, nu va mai putea să nimerească ţinta la comanda foc, trăgând – zicea – pe deasupra, adică în aer. Teteristul Zelezny, de care vă vorbeam, cum s-a întors în dormitor ne-a comunicat că boşorogul de gumă i-a dat o idee grozavă. Băiatul avea dreptate: dat fiind că a doua zi intrarea în cazarmă era oprită, mai cuminte era nici să nu te prezinţi. Şi aşa cum vă spun, să trăiţi domnule oberlaitnant, aşa a făcut. Dar oberstul ăsta Fiedler era o javră fără pereche, Dumnezeu să-l ierte; a doua zi a început să hoinărească prin Praga în căutarea fugarilor; aşa se face că lângă poarta „Pulberăriei” l-a găbjit pe Zelezny. Cum l-a zărit s-a şi repezit la el: „Te înfaţ eu, intulcesc eu la tine fiaţa, te touă ori!” I-a mai spus el şi altele şi până la urmă au pornit amândoi spre cazarmă. Pe drum l-a tot descântat, întrebându-l mereu cum îl cheamă. „Aha, Şelesnei, Şelesnei! Tu cacarisit, eu bucuros că prins la tine. Araţ eu la ţine «den ersten Mai», Şelesny, Şelesny, tu închis, fain închis!” Da lui Zelezny nu-i păsa de loc; şi cum treceau pe strada Porice, aproape de Rozvaril, a zbughit-o într-un gang, s-a făcut nevăzut prin mulţime şi l-a lăsat pe boşorog cu gura căscată. Şi aşa de rău s-a înfuriat domnul oberst că i-a scăpat printre degete, că de supărare a uitat cum îl chema. Ajuns la cazarmă, a început să ţopăie de ciudă; şi mult s-a mai minunat caporalul de serviciu pe batalion când s-a trezit cu el urlând şi răcnind în ceheasca lui pocită: „Medenei (Arămaru) închis, nu Medenei închis, Olofenei (Plumbaru) închis, Cinofei (Zincarul) închis!”273 Aşa Olofenei şi Cinovy. A scos chiar la raport tot regimentul, dar între timp Zelezny, despre care toată lumea ştia că era omul cu pricina, a fost trimis în răspândire la infirmerie, ca tehnician dentar ce era. Într-o bună zi unul din regimentul nostru a înjunghiat un dragon la cârciumă „U Bucku” pe motiv că-i curta iubita. Ne-a adunat pe toţi în careu, chiar şi pe cei de la infirmerie. Cei prea betegi erau susţinuţi de câte doi camarazi. Dacă n-a avut încotro, a trebuit să iasă şi Zelezny. Ni s-a citit un ordin pe regiment, care suna cam aşa: „Având în vedere că dragonii sunt şi ei ostaşi şi ca atare, fiindu-ne camarazi, este aspru oprit a se înjunghia dragoni…” În timp ce un teterist tălmăcea ordinul, colonelul rotea priviri de fiară la pândă. A trecut prin faţa frontului, a trecut prin spate, a ocolit careul şi deodată a dat cu ochii de Zelezny, care era înalt cât un munte. Era mai mare dragul când l-a scos în mijlocul careului. Teteristul se oprise din cetanie, iar colonelul a început să sară în faţa lui Zelezny, în copci de prepelicar, zbierând ca un ieşit din minţi: Aha, tu la mine nu scăpat, tu la mine nu fugit, acum tu spus este Şelesnei, şi eu mereu spus Medenv, Cinofy, Olofeny; el Şelesny este, el terbeteu Şelesny, infaţ eu la tine minte Olofeny, Cinofy, Medeny, du Mistwiech, du Schwein, du Şelesny!” I-a dat el, nu-i vorbă, o lună de arest, dar peste vreo doua săptămâni l-a apucat o durere de măsea, şi şi-a amintit că Zelezny e tehnician dentist. Aşa că l-a adus de la arest la infirmerie, ca să-i scoată măseaua. A tras Zelezny, nu-i vorbă, de măsea cam o jumătate de oră, că de trei ori a trebuit să-l stropească pe colonel cu apă să-l readucă în simţiri, dar până la urmă s-a muiat boşorogul şi l-a iertat de restul pedepsei. Aşa se întâmplă când superiorul uită numele inferiorului; inferiorului, însă, nu-i este îngăduit niciodată să uite de numele superiorului, cum bine ne zicea oberstul de care vă vorbeam, şi aşa şi este căci câte zile om avea n-o să uităm că am avut un colonel pe care îl chema Fiedler… N-a fost cumva prea lungă povestea, domnule oberlaitnant?
— Ascultă, Švejk, îi răspunse locotenentul-major Lukáš. Cu cât te ascult mai mult, cu atât îmi dau mai bine seama ca dumneata, de fapt, nu-ţi respecţi superiorii. Soldatul e dator să-i vorbească numai de bine pe foştii lui superiori.
Locotenentul-major Lukáš începea să se dispună.
— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, îl întrerupse Švejk, pocăit, domnul colonel Fiedler e de mult pe ceea lume. Dar dacă domnul oberlaitnant doreşte, pot să vorbesc de el numai de bine. Aflaţi, domnule oberlaitnant, că era un adevărat înger binefăcător al ostaşilor. Era la fel de bun şi cumsecade ca sfântul Martin, care împărţea gâştele la cei sărmani şi flămânzi. Dumnealui îşi împărţea mâncarea de prânz de la popota ofiţerească cu primul ostaş care îi ieşea în cale, şi când nouă, tuturor, ni se făcuse lehamite de găluştele cazone, a ordonat să ni se facă la popotă „grenadiermarş” cu carne de porc. Dar abia în timpul manevrelor şi-a arătat dumnealui toată mărinimia. La Doini Karlovice a poruncit să bem pe socoteala lui toată fabrica de bere de acolo, şi când era ziua lui onomastică sau de naştere punea să se gătească pentru tot regimentul iepure cu smântână şi găluşte. Era aşa de bun cu trupa, că o dată, să vedeţi, domnule oberlaitnant…
Locotenentul-major Lukáš îl lovi uşor peste ureche şi-i spuse cu un ton prietenos:
— Acum las-o baltă şi pleacă, secătură.
— Zu Befehl, Herr Oberlaitnant!
În timp ce Švejk intră în vagonul lui, în faţa eşalonului, lângă vagonul în care erau depozitate sub lacăt telefoanele şi sârma telefonică, se petrecea următoarea scenă: cum din ordinul căpitanului Sagner totul trebuia să fie feldmassig, se puseseră santinele. Acestea erau postate de o parte şi de alta a trenului, iar parolele şi consemnele se dădeau la cancelaria batalionului.
În ziua aceea „fedruf”274 era cuvântul „Kappe”, iar „losung” 275, „Hatvan”. Ostaşul care păzea aparatele de telefon şi trebuia să ţină minte aceste vorbe era un polonez din Kolomeia, pripăşit la regimentul 91, prin cine ştie ce întâmplare ciudată.
Habar n-avea ce înseamnă „Kappe”; dar pentru că avea idee de mnemotehnică, îşi aduse aminte că parola începea cu litera „k”; aşa se face că locotenentului Dub, care era de serviciu pe batalion, şi care se apropie de el cerându-i cuvântul de ordine din ziua aceea îi răspunse foarte mândru:
— Kaffee!
Era de fapt foarte firesc să se întâmple aşa; polonezul din Kolomeia se gândea mereu la cafeaua de dimineaţă şi seară, care li se dăduse în cantonament, la Bruck.
Şi după ce zbieră pentru a două oară „Kaffe”, iar locotenentul Dub continuă să se apropie tot mai mult de el, polonezul, aducându-şi aminte de jurământul pe care-l făcuse şi de faptul că era în post, strigă ameninţător: „Halt!”, iar când locotenentul Dub mai făcu doi paşi, cerându-i într-una parola, ostaşul îndreptă spre el carabina şi, cum nu cunoştea prea bine limba germană, folosi un amestec ciudat de poloneză şi nemţească, strigând cât îl ţinea gura:
— Benze şaisn, benze şaisn276.
Locotenentul Dub pricepu şi începu să bată în retragere, strigând:
— Wachkomandant, Wachkomandant!277
Sergentul Jelinek apăru în grabă şi îl duse pe bietul polonez în corpul de gardă, unde atât el cât şi locotenentul Dub îi cerură pe rând cuvântul de ordine, la care polonezul din Kolomeia spuse disperat, cu un strigăt care se auzi în toată gara:
— Kaffee, Kaffee!
Ostaşii din toate eşaloanele dădură buzna cu gamelele, producând o învălmăşeală care nu luă sfârşit decât în clipa când cinstitul ostaş, dezarmat, fu transportat în vagonul de arestaţi.
Locotenentul Dub avea însă anumite bănuieli în legătură cu Švejk, pe care îl văzuse sărind cel dintâi din vagon cu gamela în mână, şi ar fi putut să jure că-l auzise strigând:
— Ieşiţi cu gamelele, ieşiţi cu gamelele.
După miezul nopţii, trenul o porni spre Ladovko şi Trebisov, unde, din greşeală, fu întâmpinat în zori de o asociaţie de veterani din localitate; voiseră de fapt să firitisească un batalion de marş din regimentul 14 de honvezi maghiari, care trecuse prin staţie în cursul nopţii. Un lucru era, însă, sigur: veteranii erau chercheliţi şi cu zbieretele lor: „Isten ald meg a kiralyt” 278 treziră din somn întregul eşalon. Câţiva ostaşi, mai susceptibili, se plecară afară din vagoane şi-l sfătuiră:
— Pupaţi-ne în cur! Eljen!279
La care veteranii începură, drept răspuns, să zbiere, de se cutremurară ferestrele din gară.
— Eljen! Eljen a tizennegyedik regiment!280
După cinci minute, trenul plecă mai departe spre Humenna. De aici începeau să se vadă desluşit urmele luptelor ce avuseseră loc în timpul ofensivei ruse din valea Tisei. Pe povârnişuri se întindeau tranşee săpate în grabă, iar din când în când se vedea câte o casă de ţară mistuită de flăcări, în apropierea căreia o cocioabă proaspăt clădită dovedea că stăpânii se şi înapoiaseră.
Spre amiază, când intrară în gara Humenna, începură să se facă pregătiri pentru masa de prânz. Între timp ostaşii din eşalon descoperiră un secret public, şi anume cum se comportau autorităţile, după plecarea ruşilor, cu populaţia locală, care prin limbă şi religie era înrudită cu ostaşii ruşi.
Pe peron, înconjuraţi de jandarmi maghiari, se afla un grup de ruşi din Ungaria arestaţi. Erau printre ei câţiva popi, învăţători şi ţărani de prin împrejurimi. Aveau mâinile legate cu funii la spate şi erau prinşi perechi-perechi, unul de altul. Cei mai mulţi aveau nasul zdrobit şi cucuie în cap, de pe urma loviturilor căpătate de la jandarmi, când fuseseră arestaţi.
Ceva mai departe, un jandarm ungur petrecea cu un popă. Îi legase piciorul stâng cu o funie, pe care o ţinea de celălalt capăt, şi-l îndemna cu bâta să joace ceardaş. În timp ce popa juca, jandarmul trăgea de funie. Popa căzu în nas şi, având mâinile legate la spate, nu se mai putu ridica de jos. Acum făcea încercări disperate să se întoarcă pe spate, în nădejdea că se va putea totuşi ridica. Jandarmul râdea cu lacrimi şi, când popa izbutea să se ridice într-o rână, trăgea funia şi popa iar cădea în nas. În cele din urmă spectacolul fu întrerupt de un ofiţer de jandarmi care porunci ca, deocamdată, până la sosirea trenului, arestaţii să fie duşi în spatele gării, într-o magazie goală. Acolo fură snopiţi în bătaie fără martori oculari.
În legătură cu acest episod avu loc o discuţie aprinsă în vagonul comandamentului şi în general se poate spune că cei mai mulţi condamnau aceste atrocităţi.
Fahnrich Kraus era de părere că dacă era vorba de trădători de ţară, apoi să fie spânzuraţi pe loc, dar fără schingiuiri; în schimb locotenentul Dub era întru totul de acord cu cele întâmplate şi aduse numaidecât vorba despre atentatul de la Sarajevo, demonstrând că jandarmii unguri din staţia Humenna nu fac decât să răzbune asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale. Pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale, Dub arătă că era abonat la o revistă în care citise, încă înainte de izbucnirea războiului şi anume în numărul din iulie, cum că atentatul de la Sarajevo, această crimă odioasă şi fără seamăn, va lăsa în inimile oamenilor, pentru multă vreme, o rană nevindecată, cu atât mai dureroasă cu cât prin această crimă fusese curmată nu numai viaţa unui reprezentant al puterii executive a statului, dar şi viaţa credincioasei şi iubitei sale soţii; prin distrugerea acestor două vieţi fusese tulburată o viaţă fericită şi exemplară de familie, iar copiii lor, iubiţi de noi toţi, au rămas orfani.
Locotenentul-major Lukáš bodogăni ceva ca pentru sine observând că jandarmii din Humenna trebuie să fi citit şi ei revista în care fusese publicat acest impresionant articol. Şi deodată îl cuprinse o lehamite din care simţea că numai băutura l-ar putea scoate. Ieşi deci din vagon şi porni în căutarea lui Švejk.
— Ascultă, Švejkule, nu ştii cumva unde s-ar putea găsi o sticlă de coniac? Nu mă simt tocmai bine…
— Asta, să trăiţi, domnule oberlaitnant, vi se trage de la schimbarea vremii. S-ar putea ca pe câmpul de bătălie să vă fie şi mai rău. Cu cât se depărtează omul de baza militară de care ţine, cu atât se simte mai rău. Aşa s-a întâmplat şi cu un grădinar din Strasnice, un oarecare Josef Kalenda. A plecat de-acasă de la Strasnice, la Vinohrady, unde s-a oprit la cârciuma „Na zastavce”281. N-avea nici pe dracu, dar cum a ajuns în strada Coroanei, aproape de castelul de apă, a luat la rând, până la biserica Sfântă Ludmila, toate cârciumile şi deodată a simţit un fel de moleşeală. Nu s-a speriat el de atâta lucru, mai ales că înainte cu o seară făcuse prinsoare cu un vatman de tramvai în cârciumă „U Remisy” de la Strasnice că are să facă înconjurul lumii pe jos în trei săptămâni. A început aşadar să se depărteze tot mai mult de casa lui, până când a nimerit la „Berăria neagră”, în piaţa Carol, de unde, prin Mala Strana, a ajuns la fabrica de bere Sfântul Tomas şi de aici prin restaurantul „La lunea”, şi mai departe, prin cârciuma „La regele Brabantului”, a poposit la „Priveliştea frumoasă” şi de aci la fabrica de bere de la mănăstirea Strahov. Apoi, mergând tot aşa, a ajuns tocmai în piaţa Loretha. Acolo i-a venit deodată dor de casă. S-a trântit la pământ, a început să se zvârcolească pe trotuar şi să urle ca ieşit din minţi: „Oameni buni, nu merg mai departe. Mă piş – mă iertaţi domnule oberlaitnant, dar aşa a spus – mă piş pe călătoria în jurul lumii.” Dacă doriţi, domnule oberlaitnant, vă fac eu rost de coniac, numai că mi-e teamă să nu plece trenul până mă înapoiez.
Locotenentul-major Lukáš îi dădu toate asigurările că trenul avea să plece abia peste două ceasuri şi îi dezvălui secretul că există nişte coniac de vânzare, pe sub mână, imediat în spatele gării, unde căpitanul Sagner îl trimisese pe Matusic, care-i şi adusese cu cincisprezece coroane o sticlă de coniac destul de bun. Îi dădu deci cincisprezece coroane şi-i spuse să se ducă cât mai repede, atrăgându-i totodată atenţia să nu spună nimănui că e pentru locotenentul-major Lukáš sau că el l-ar fi trimis, pentru că, de fapt, treaba asta nu-i premisă.
— Lăsaţi pe mine, domnule oberlaitnant, îl asigură Švejk, fiţi pe pace că totul va fi în ordine. Mie grozav îmi plac lucrurile neîngăduite şi nu ştiu cum se face că întotdeauna am parte de ele şi chiar fără măcar să ştiu. O dată, la cazarma din Karlin, ni s-a interzis…
— Kehrt euch, marschieren, marsch! i-o curmă locotenentul-major Lukáš.
Švejk porni, aşadar, în spatele gării, recapitulându-şi pe drum misiunea: coniacul trebuie să fie bun; de aceea trebuie mai întâi gustat; apoi e interzis – prin urmare trebuie să fie foarte prudent.
În clipa când tocmai dădea s-o cotească în spatele peronului, se ciocni din nou de locotenentul Dub.
— Unde hoinăreşti? îl întrebă locotenentul. Mă cunoşti pe mine?
— Cu respect vă raportez, îi răspunse Švejk salutând, că nu ţin să vă cunosc partea rea.
Locotenentul Dub înlemni de spaimă: Švejk stătea însă calm, ţinând mai departe mâna la cozorocul capelei:
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că eu vreau să vă cunosc numai partea bună, ca să nu mă faceţi să plâng, aşa cum mi-aţi spus ultima dată când ne-am văzut.
În faţa acestei obrăznicii nemaipomenite, locotenentului Dub începu să-i joace totul în faţa ochilor şi nu izbuti să reacţioneze altfel decât printr-un strigăt sălbatic:
— Pleacă, mizerabile, o să mai stăm noi de vorbă.
Švejk trecu dincolo de peron, iar locotenentul Dub, revenindu-şi în fire, porni pe urmele lui. În spatele gării, chiar la marginea şoselei, era un şir de coşuri-tarabe întoarse cu fundul în sus, pe care, în paneraşe mici, erau expuse bunătăţi absolut inofensive, ca şi când totul ar fi fost pregătit pentru nişte şcolari veniţi în excursie. Se puteau vedea bomboane fondante, cornete de cocă, grămezi de bomboane acrişoare; ici şi colo, se mai vedeau în unele paneraşe şi felii de pâine neagră cu câte o bucăţică de salam, pe care de departe îl miroseai că era de cal. Sub coşuri însă erau dosite băuturi alcoolice; sticle de coniac, rom, rachiu de scoruşe şi alte băuturi spirtoase.
Dincolo de şanţul şoselei, în imediată apropiere, era o gheretă în care se făcea de fapt negoţul clandestin cu băuturi.
Ostaşii se tocmeau mai întâi la tarabă, după care un ovrei cu perciuni scotea de sub coş sticla de băutură, cu înfăţişare nevinovată şi o ducea sub caftan în ghereta de lemn, unde ostaşul o strecura cu băgare de seamă în buzunarul pantalonilor sau sub manta.
Aşadar, într-acolo se îndreptă Švejk, în timp ce din gară locotenentul Dub îl urmărea cu deosebitul lui talent de detectiv.
Švejk se opri la prima tarabă. Îşi alese nişte bomboane pe care le plăti şi le băgă în buzunar, iar domnul cu perciuni îi şopti discret:
— Schnaps hab'ich auch, gnadiger Herr Soldat. 282
Târgul fu încheiat repede; Švejk se duse în gheretă şi nu scoase banii până când domnul cu perciuni nu-i deschise sticla ca să guste din băutură. Găsind că coniacul e bun, porni înapoi spre gară, după ce ascunse sticla sub manta.
— Unde mi-ai fost, mizerabile? îi tăie drumul, când dădu să intre pe peron, locotenentul Dub.
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, am fost să cumpăr bomboane.
Şi duse mâna în buzunar, scoţând un pumn de bomboane murdare, pline de praf.
— Dacă domnului laitnant nu-i e silă… Eu le-am gustat, nu-s rele. Au un gust foarte plăcut, ca de magiun, domnule laitnant.
Sub manta se contura forma rotundă a sticlei.
Locotenentul Dub îi pipăi mantaua şi izbucni:
— Ce ai aici, mizerabile? Scoate-o afară!
Švejk scoase sticla cu lichid galben, pe a cărei etichetă se putea citi foarte desluşit: „Coniac”.
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, răspunse Švejk curajos, că am fost de am pompat niţică apă de băut în sticla asta goală de coniac. Am rămas cu o sete cumplită după gulaşul de ieri. Numai că apa de la pompa asta, aşa cum vedeţi, domnule laitnant, e cam galbenă; o fi vreo apă minerală cu fier. Apele astea sunt foarte sănătoase şi binefăcătoare.
— Bine, Švejkule, dacă ţi-e aşa de sete, spuse locotenentul Dub zâmbind diabolic şi voind să prelungească cât mai mult această scenă, în care avea convingerea că se va consuma definitiv pierderea lui Švejk, atunci bea, dar aşa, gospodăreşte. Bea toată sticla dintr-o suflare!
În mintea lui, locotenentul Dub îşi făcea, cu anticipaţie, următoarea socoteală: după primele înghiţituri Švejk nu va mai putea să bea, iar el, locotenentul Dub, va dobândi asupră-i o glorioasă victorie şi-i va spune:
— Dă-mi şi mie sticla, să beau şi eu niţel, că şi mie mi-e sete.
Şi încercă să-şi închipuie ce mutră avea să facă Švejk în clipa aceea înspăimântătoare; apoi va urma raportul şi aşa mai departe.
Švejk desfundă sticla, o duse la gură şi, înghiţitură cu înghiţitură, conţinutul sticlei îi lunecă pe gât. Locotenentul Dub încremeni. Sub ochii lui, Švejk bău tot coniacul fără să clipească. După care aruncă sticla goală peste şosea, în iaz, scuipă şi spuse, ca şi când ar fi băut un pahar cu apă minerală:
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că apa asta avea într-adevăr un gust de fier. La Kamyk, pe Vltava, era un cârciumar care, pentru oaspeţii lui din timpul verii, prepara apă feroasă aruncând în fântână potcoave vechi.
— Îţi dau eu ţie potcoave vechi! Mie să-mi arăţi fântâna din care ai luat apa asta.
— E aici, numaidecât domnule laitnant, chiar în spatele gheretei de lemn.
— Ia-o înainte, mizerabile, să te văd cum ţii pasul.
„Într-adevăr, foarte ciudat, îşi zise locotenentul Dub, după cum merge, păcătosul, nu s-ar zice că a băut!”
Švejk o luase înainte, lăsându-se în voia Domnului. Cu toate acestea, îşi spunea că trebuie să fie vreo fântână pe acolo; de aceea nici nu se arătă surprins când dădu de ea. Ba era chiar un puţ cu pompă şi, cum ajunseră lângă el, Švejk începu să pompeze; din ţeavă curgea într-adevăr o apă gălbuie, aşa că putu să declare foarte solemn:
— Vedeţi, asta-i apa aceea feroasă, de care vă vorbeam, domnule laitnant.
Înfricoşat, bărbatul cu perciuni se apropie de el şi Švejk îi spuse pe nemţeşte să aducă un pahar, deoarece domnul laitnant dorea să bea.
Întâmplarea avu darul să-l uluiască în aşa hal pe locotenentul Dub, încât bău un pahar întreg din apa aceea, care îi lăsă în gura un gust amestecat de urină de cal şi bălegar; îndobitocit de-a binelea de această păţanie, dădu evreului cu perciuni cinci coroane pentru paharul cu apă, apoi întorcându-se către Švejk, îi spuse:
— Ce mi te-ai proţăpit aci? Şterge-o acasă!
După cinci minute Švejk îşi făcu apariţia în vagonul comandamentului unde, cu un gest tainic, îl trase pe locotenentul-major Lukáš afară, unde îi raportă:
— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că în cinci minute – maximum zece – voi fii beat turtă; am să zac în vagonul meu şi v-aş ruga pe dumneavoastră, domnule oberlaitnant, ca timp de trei ceasuri cel puţin să nu mă chemaţi şi să nu-mi daţi nici un ordin, ca să-i pot trage un pui de somn şi să mă trezesc din beţie. Eu am executat ordinul, domnule oberlaitnant, numai că m-a găbjit domnul laitnant Dub şi a trebuit să beau în faţa lui toată sticla de coniac, ca să-i dovedesc că era apă. Încolo, totul e în ordine, n-am destăinuit nimic, aşa cum aţi dorit, şi am fost cu băgare de seamă, dar acum, să trăiţi, domnule oberlaitnant, au început să mi se îngreuneze picioarele. De altfel eu sunt învăţat cu băutura, fiindcă eu şi domnul feldkurat Katz…
— Pleacă, bestie! îl împinse Lukáš, fără să se supere, în schimb, din pricina acestei întâmplări, antipatia-i pentru locotenentul Dub crescu şi mai mult.
Švejk se sui încetişor în vagon şi, după ce se întinse pe manta, cu capul sprijinit de raniţă, se adresă plutonierului de administraţie şi celorlalţi:
— O dată, cineva s-a îmbătat şi a rugat să nu fie trezit…
Şi rostind aceste vorbe se lăsă pe o rână şi începu să sforăie.
Gazele pe care le elimina o dată cu râgâielile umplură pe dată întreaga încăpere, aşa încât bucătarul ocultist, adulmecând aerul, declară furios:
— Aici miroase a coniac.
În faţa unei mese portabile şedea teteristul voluntar Marek, ajuns, în sfârşit, după toate necazurile şi suferinţele, batalionsgescbicbtsschreiber.
Şedea la masă şi ticluia cu anticipaţie faptele de eroism ale batalionului. Se vedea bine că această incursiune în viitor îi făcea plăcere.
Plutonierul de administraţie Vanek îl urmărea cu interes cum scrie şi râde cu hohote. La un moment dat se sculă de pe scaun şi se aplecă deasupra teteristului, care începu să-i dea lămuriri:
— Ştii, e teribil de nostim să scrii istoria batalionului cu anticipaţie. Totul e să procedezi metodic. În toate trebuie metodă…
— O metodă metodică, ţinu să remarce plutonierul de administraţie, cu un surâs mai mult sau mai puţin dispreţuitor.
— Da, răspunse cu nepăsare teteristul. E nevoie de o metodă metodică metodizată pentru a scrie istoria batalionului. Nu putem începe chiar din capul locului cu victorii mari. Nu trebuie să forţăm lucrurile, totul trebuie să meargă după un plan bine stabilit. Batalionul nostru nu poate să câştige aşa, dintr-o dată, războiul mondial. „Nihil nisi bene.”283 Principalul pentru un istoriograf serios, cum sunt eu e să-şi întocmească mai întâi un plan de victorii viitoare. Să zicem că descriu cum batalionul nostru – asta se va întâmplă probabil peste vreo două luni – trece frontiera rusească, foarte puternic apărată, să zicem de cazaci de la Don, în timp ce câteva divizii ale inamicului ne atacă din flanc. La prima vedere s-ar părea că batalionul nostru e pierdut, că vom fi făcuţi harcea-parcea, dar pe neaşteptate căpitanul Sagner dă următorul ordin de zi pe batalion: „Dumnezeu nu vrea pieirea noastră, s-o luăm la sănătoasa”. Batalionul nostru o ia, aşadar, la sănătoasa, iar divizia duşmană, care e în spatele nostru, văzând că ne năpustim asupra ei, începe să fugă îngrozită şi cade, fără nici o împuşcătură, în mâinile trupelor noastre de rezervă. Aşa începe istoria batalionului nostru. Dintr-un eveniment neînsemnat, ca să vorbesc profetic, iau apoi naştere, domnule Vanek, acţiuni de mare amploare. Batalionul merge din victorie în victorie. Foarte interesant o să fie când batalionul are să atace duşmanul care doarme; bineînţeles, pentru asta e nevoie de stilul revistei Corespondentul de război ilustrat, pe care-o scotea Vilimek în timpul războiului ruso-japonez. Batalionul nostru ia prin suprindere tabăra duşmanului, care doarme. Fiecare ostaş de-al nostru îşi caută un adversar şi îi înfige baioneta în piept cât poate mai adânc. Dacă eşti dibaci, baioneta ascuţită intră ca în brânză şi numai pe ici-colo mai trosneşte câte o coastă; duşmanii somnoroşi se dau de ceasul morţii, holbează ochii împăienjeniţi, horcăie scurt şi-şi dau duhul. Pe buzele duşmanului se iveşte un firicel de salivă însângerat. Dar şi mai bine are să fie, să zicem peste trei luni, când batalionul nostru îl va face prizonier pe ţarul Rusiei. Despre asta însă, domnule Vanek, o să vorbim mai încolo; deocamdată, trebuie să scot din tolbă întâmplări mai mărunte, mărturii de lirism fără pereche. Ar fi nevoie, cred, să născocesc o nouă terminologie militară. O expresie am şi găsit-o: am să scriu despre spiritul de sacrificiu al ostaşilor noştri, împroşcaţi de schijele grenadelor duşmane. Din cauza exploziei unei mine aruncate de duşman, unul din fruntaşii noştri, să zicem din compania a treisprezecea sau a paisprezecea, se alege cu capul retezat. A propos, continuă teteristul lovindu-se peste cap. Era cât pe ce să uit, domnule rechnungsfeldwebel, sau mai bine zis, în termeni civili, domnule Vanek; trebuie să-mi faci rost de o listă cu toţi gradaţii. Spune-mi, te rog, numele unui sergent de la compania a douăsprezecea. Houska? Bun! Va să zică, Houska rămâne în urma exploziei fără cap, care-i zboară departe de trup; trupul însă mai face câţiva paşi, ţinteşte şi mai apucă să doboare un aeroplan inamic. Bineînţeles, răsunetul peste vremi al acestor victorii va trebui sărbătorit în sânul familiei imperiale, la Schonbrunn. Austria are foarte multe batalioane, dar singurul care se va distinge aşa de mult, încât în cinstea lui să fie organizată o mică festivitate intimă de familie a casei imperiale, este batalionul nostru. După cum reiese din însemnările mele, cu ocazia asta familia arhiducesei Maria Valeria va părăsi Wallsee şi se va muta la Schonbrunn. Festivitatea are un caracter strict intim şi se desfăşoară în salonul vecin cu dormitorul monarhului, luminat cu lumânări de ceară albă pentru că, e bine ştiut, la curtea imperială nu sunt agreate becurile electrice din pricina scurt-circuitului, faţă de care bătrânul monarh e foarte pornit.
Festivitatea organizată în cinstea batalionului nostru începe la orele şase seara. Exact la ora şase sunt introduşi în salon, care de fapt ţine de apartamentele neuitatei împărătese, nepoţii maiestăţii-sale. Acu se pune întrebarea cine are să mai fie invitat, în afară de familia imperială. Trebuie să fie de faţă, şi are să fie, generalul-adjutant al monarhului, contele Paar. Întrucât la asemenea festinuri familiare şi intime se întâmplă câteodată ca unuia dintre oaspeţi să i se facă rău – nu vreau să spun prin asta că contele Paar o să borască pe el – se cere, neapărat, prezenţa medicului personal, aşadar a consilierului curţii imperiale, doctorul Kerzl. Pentru buna regulă, ca un cumva curtenii să-şi îngăduie vreo intimitate faţă de doamnele de onoare ale curţii, prezente la festin, îşi vor face apariţia marele hofmeister, baronul Lederer, contele şambelan Bellegarde şi prima doamnă de onoare a curţii imperiale, contesa Bombelles, care joacă printre doamnele de onoare ale curţii rolul madamei de la bordelul „U Suhu”. După ce se adună distinşii oaspeţi, e înştiinţat împăratul, care îşi face apariţia însoţit de nepoţii săi, se aşază la masă şi rosteşte un toast în cinstea marşbatalionului nostru. Apoi ia cuvântul arhiducesa Maria Valeria, care se exprimă în termeni elogioşi, mai cu seamă despre dumneavoastră, domnule recbnungsfeldwebel. Bineînţeles, conform însemnărilor mele, batalionul nostru va suferi pierderi grele şi simţitoare, pentru că un batalion fără morţi nu-i batalion. Va trebui să confecţionez un articol şi despre morţii noştri. Istoria batalionului nu poate fi alcătuită numai din date seci despre cele patruzeci şi două de victorii pe care le-am consemnat cu anticipaţie. Dumneata, de pildă, domnule Vanek, ai să cazi undeva lângă un pârâiaş, iar Baloun, care stă aici şi se holbează la noi, o să piară de o moarte care n-are nimic de-a face cu glonţul, şrapnelul sau grenada. Va fi strangulat cu un lasso, aruncat de duşman din aeroplan tocmai în clipa când se va îndopa cu prânzul oberlaitnantului Lukáš, a cărui ordonanţă este.
Baloun dădu înapoi, gesticulând deznădăjduit, şi spuse cu tristeţe:
— Ce-s eu de vina că am o fire aşa de păcătoasă? Încă de pe vremea când eram activ se întâmplă să mă înfăţişez de câte trei ori la bucătărie pentru mâncare, până când m-au dibuit şi m-au închis… O dată am avut la prânz trei coaste, pentru care am stat o lună. Facă-se voia Domnului…
— Nu-ţi fie teamă, Baloune, încercă să-l mângâie teteristul, în istoria batalionului n-ai să fii trecut cum că ai pierit mâncând raţia stăpânului, pe drumul de la popota ofiţerească spre tranşee. Ai să fii pomenit laolaltă cu toţi ostaşii batalionului nostru care au căzut eroic pentru gloria imperiului nostru, ca, de pildă, domnul plutonier Vanek.
— Mie ce moarte îmi prevesteşti, Marek?
— Încetişor, domnule recbnungsfeldwebel, de ce vă grăbiţi? Nu se poate aşa repede!
Şi după ce stătu puţin pe gânduri, teteristul urmă:
— Dacă nu mă înşel, dumneavoastră sunteţi din Kralupy. Scrieţi, aşadar, acasă la Kralupy că veţi dispare fără urmă, dar scrieţi aşa, mai pe-nconjur. Sau poate doriţi să cădeţi grav rănit şi să ziceţi în drahthindernisse 284 o zi întreagă? Peste noapte inamicul luminează cu reflectorul poziţiile noastre şi vă descoperă; îşi închipuie că sunteţi de recunoaştere şi începe să vă bombardeze cu şrapnele şi grenade. În felul ăsta aţi adus armatei un incomensurabil folos, deoarece inamicul a cheltuit pentru dumneavoastră atâta muniţie cât ar fi ajuns pentru un întreg batalion. În urma acestor explozii, rămăşiţele dumneavoastră plutesc liber în aer, străbat văzduhul învârtindu-se şi cântă un imn despre marea victorie. Într-un cuvânt, ca să n-o mai lungim, nimeni n-are să fie uitat şi fiecare om din batalionul nostru se va distinge în lupte, aşa că paginile istoriei noastre au să fie pline de victorii – deşi, între noi fie vorba, aş fi mai bucuros să nu trebuiască să le completez, dar n-am încotro; trebuie să întocmesc totul temeinic, ca să rămână de la noi un document înainte ca – să zicem în luna septembrie – din batalionul nostru să nu mai existe absolut nimic în afară de aceste glorioase pagini de istorie, care vor merge la inimă tuturor austriecilor, încredinţându-i că cei care nu-şi vor mai vedea niciodată căminul s-au bătut cu o egală vrednicie şi credinţă.
În sfârşit, ca să fim mai siguri, domnule Vanek, am alcătuit şi necrologul: „Cinste amintirii celor căzuţi! Dragostea lor pentru imperiu este sfântă, deoarece însufleţiţi de această iubire au păşit ei spre moarte. Fie ca numele lor să fie rostite cu veneraţie, ca de pildă numele lui Vanek. Aceia pe care pierderea capului familiei i-a îndurerat cel mai mult să-şi şteargă cu mândrie lacrimile, căci cei ce-au căzut au fost eroi ai batalionului nostru.”
Telefonistul Chodounsky şi bucătarul Jurajda ascultau cu mult interes această expunere despre viitoarea istorie a batalionului.
— Veniţi mai aproape, domnilor, îi chemă teteristul şi răsfoi însemnările sale. Pagina 15: „Telefonistul Chodounsky a căzut în ziua de 3 septembrie, o dată cu bucătarul batalionului, Jurajda”.
Dar ascultaţi mai departe: „Eroism fără seamăn. Cel dintâi, fără să fie schimbat la telefon timp de trei zile, salvează cu preţul vieţii sârma de telefon în adăpostul lui. Al doilea, văzând primejdia ameninţătoare a încercuirii din flancuri, se năpusteşte asupra duşmanului cu cazanul de ciorbă în clocot, semănând groază şi opăreli în rândurile inamicului. Amândoi au avut parte de o moarte eroică. Cel dintâi, sfârtecat de o mină, iar al doilea, sufocat de gaze toxice, pe care i le-au vârât sub nas, când n-a mai avut cu ce să se apere. Amândoi şi-au dat sfârşitul strigând: «Es lebe unser Batalionskonunandant!» 285Comandamentul suprem ne aduce zilnic mulţumiri prin ordine de zi, spre a face cunoscute şi altor unităţi ale armatei vitejia batalionului nostru, de la care să ia exemplu. Pot să vă citesc, dacă vreţi, un paragraf din ordinul de zi pe armată cu faimosul ordin dat de arhiducele Karl, în anul 1805, când se afla cu oştirile sale în faţa cetăţii Padova, iar a doua zi s-a ales cu o chelfăneală clasa întâi. Ascultaţi, aşadar, ce se va citi oştilor noastre despre batalionul nostru, formaţie eroică, pilduitoare: «… Nădăjduiesc că întreaga armată va lua exemplu de la sus-numitul batalion, că mai cu seamă îşi va însuşi spiritul său de încredere îin forţele proprii, neînfricarea, dârzenia sa în faţa primejdiei, pilduitoarele acte de eroism, dragostea şi credinţa faţă de superiori, virtuţi care au caracterizat respectivul batalion şi l-au dus la acte de vitejie demne de admiraţie, spre fericirea şi biruinţa imperiului nostru. Să-i urmăm pilda…»„
Dinspre locul unde dormea Švejk răsună un căscat zgomotos, apoi se auzi cum Švejk vorbeşte prin somn:
— Da, da, aveţi dreptate, doamnă Mullerova; oamenii seamănă între ei. La Kralupy era un instalator de pompe, unul Jaros, care semăna ca două picături de apă cu ceasornicarul Leihanz din Pardubice: ăsta la rândul lui semăna leit cu unul Piskor din Jicin şi toţi patru la un loc parcă ar fi fost rupţi dintr-o bucată cu un sinucigaş găsit spânzurat şi complet mutilat într-un iaz de lângă Jindrichuv Hradec, chiar la marginea liniei ferate, unde pesemne se aruncase înaintea trenului.
Şi din nou se auzi un căscat zgomotos, după care urmă această completare:
— Toţi ceilalţi de care vă spuneam au fost condamnaţi la o amendă mare, iar pentru mâine, doamnă Mullerova, să-mi faceţi tăiţei scăzuţi…
Şi Švejk se întoarse pe cealaltă parte şi continuă să sforăie, în timp ce bucătarul ocultist Jurajda şi teteristul Marek începură o discuţie interesantă despre evoluţia ulterioară a evenimentelor.
Ocultistul Jurajda era de părere că, deşi la prima vedere ar putea să pară lipsit de sens ca omul să scrie, aşa de florile mărului, despre lucruri care se vor petrece în viitor, nu încape nici o îndoială că o astfel de glumă cuprinde adesea profeţii, deoarece ochiul spiritului poate răzbate, sub influenţa unor forţe oculte, prin vălul viitorului necunoscut. Din această clipă, expozeul lui Jurajda fu împânzit de văluri, în fiecare frază era vorba de vălul viitorului, până când, în sfârşit, trecu la regenerare, adică la refacerea trupului omenesc; ajuns aici, făcu o expunere despre teoria capacitaţii de refacere a corpului la infuzori şi termină declarând că şopârlei, dacă-i smulgi coada, îi creşte la loc.
La cele de mai sus, telefonistul Chodounsky ţinu să remarce că oamenii s-ar bucura foarte mult dacă li s-ar întâmplă şi lor aşa cum se întâmplă cu coada şopârlei. Dacă în armată, de pildă, unde oricui i se poate întâmplă să rămână fără cap sau altă parte a trupului, ar fi la fel, n-ar mai exista invalizi, ceea ce ar bucura foarte mult administraţia militară. Un soldat austriac, căruia să-i crească de fiecare dată la loc picioarele, mâinile, capul, ar preţui desigur mai mult decât o întreagă brigadă.
Teteristul declară că în zilele noastre, datorită perfecţionării tehnicii de război, duşmanul poate fi tăiat cu succes, chiar şi în trei părţi diagonale. Există o lege în legătură cu refacerea corpului unei anumite specii din familia infuzorilor, sub a cărei acţiune fiecare parte dezmembrată se regenerează, capătă o nouă înfăţişare şi se dezvoltă ca o vietate întreagă. Prin analogie, după fiecare bătălie, oştile austriece care ar participa la luptele respective s-ar putea înmulţi de trei ori, de zece ori, din fiecare picior dezvoltându-se câte un nou şi proaspăt infanterist.
— Dacă v-ar auzi Švejk, interveni plutonierul de administraţie Vanek, ne-ar da cu siguranţă cel puţin un exemplu.
Auzindu-şi numele, Švejk reacţionă şi mormăi în somn: „Hier!” 286 Dar după această dovadă de respect faţă de disciplina militară, continuă să sforăie.
Prin uşa întredeschisă se văzu capul locotenentului Dub.
— Švejk e aici? întrebă el.
— Doarme, să trăiţi, domnule laitnant, îi răspunse teteristul.
— Când întreb de cineva, teteristule, datoria dumitale e să te repezi numaidecât şi să-l chemi.
— Dar nu pot, domnule laitnant, doarme.
— Păi, trezeşte-l! Mă mir, teteristule, că n-ai înţeles…?! Ar fi totuşi de datoria dumitale să dai dovadă de mai multă serviabilitate faţă de superiori! Dumneata încă nu mă cunoşti? Ei bine, când ai să mă cunoşti…
Teteristul se duse să-l trezească pe Švejk.
— Švejkule, scoală că arde!
— Pe vremuri, când au ars morile de la Odkolek, mormăi Švejk, întorcându-se pe cealaltă parte, au venit pompierii tocmai de la Vysocany…
— Binevoiţi a observa, se adresă teteristul amabil locotenentului Dub, că fac eforturi să-1 trezesc, dar nu izbutesc.
Locotenentul Dub se supără foc.
— Cum te numeşti dumneata, teteristule? Marek? Aha, va să zică dumneata eşti faimosul teterist Marek, care a trecut prin toate închisorile, nu-i aşa?
— Da, domnule laitnant. Am făcut – ca să zic aşa – şcoală de teterişti în puşcărie şi am fost dregradat. Adică, după eliberarea mea de către consiliul de război al diviziei, unde s-a dovedit că sunt nevinovat, am fost numit batalionsgeschichtssehreiber, păstrându-mi gradul de teterist.
— Multă vreme n-ai să mai fii, zbieră locotenentul Dub, roşindu-se tot la faţă şi trecerea bruscă de la o culoare la alta lăsă impresia că schimbarea s-ar fi produs în urma unei perechi de palme zdravene primite peste obraz. Am să am eu grijă de asta!
— Vă rog, domnule laitnant, să fiu scos la raport, ripostă grav teteristul.
— Nu te juca cu mine, se înfurie şi mai tare locotenentul Dub. Îţi arăt eu dumitale raport… Noi doi o să ne mai întâlnim, dar te asigur că o să-ţi pară al dracului de rău, pentru că ai să mă cunoşti, dacă acum nu mă cunoşti încă!
Şi locotenentul Dub ieşi mânios din vagon uitând, în mânia lui, de Švejk, deşi cu câteva clipe înainte avusese cea mai bună intenţie de a-l chema şi a-i spune: „Suflă spre mine!”, supremul mijloc pentru constatarea antireglementarei stări de ebrietate. Acum era însă prea târziu căci, după o jumătate de oră, când reveni în vagon, chestiunea era consumată; trupa primise între timp cafeaua cu rom. Švejk se trezise şi la chemarea locotenentului Dub sări din vagon ca o ciută.
— Suflă spre mine! zbieră la el locotenentul Dub.
Švejk suflă cu toată nădejdea, din rărunchi, făcând parcă să adie un vânticel călduţ care împrăştie peste câmpie mirosurile unei fabrici de spirt.
— Ei, a ce miroşi, băiete?
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că miros a rom.
— Bravo, băieţaşule, strigă triumfător locotenentul Dub, în sfârşit te-am prins!
— Exact, domnule laitnant, încuviinţă Švejk cu aerul cel mai calm. Tocmai ni s-a distribuit rom pentru cafea, şi eu am băut întâi romul. Dar dacă există cumva vreo dispoziţie cum că să bem întâi cafeaua şi pe urmă romul, vă rog, domnule laitnant, să mă iertaţi; n-are să se mai întâmple altădată.
— Da de ce, mă rog, sforăiai, acu o jumătate de oră, când am fost pe-aici? Nimeni nu te-a putut trezi.
— Să trăiţi, domnule laitnant, n-am dormit toată noaptea; m-am gândit la manevrele pe care le-am făcut odată lângă Vesprim. Corpurile de armată unu şi doi au străbătut Stiria, şi prin Ungaria apuseană au încercuit corpul nostru, numărul patru care era cantonat la Viena şi în împrejurimi, unde făcusem peste tot tranşee; ne-au ocolit şi au ajuns până la podul pe care-l făcuseră pionierii de pe malul drept al Dunării. Noi trebuia să trecem la ofensivă şi aşteptam să ne sosească în ajutor trupe dinspre miazănoapte şi mai târziu chiar şi dinspre miazăzi, de la Vosek… Aşa ni s-a citit în ordinul de zi că în ajutorul nostru se îndreaptă corpul trei de armată, ca să nu fim zdrobiţi, între lacul Balaton şi Pressburg, când om porni la atac împotriva corpului doi de armată. Da ce folos, totul a fost în zadar; tocmai când eram gata să câştigăm, a sunat sfârşitul bătăliei şi au ieşit biruitori cei cu vipuşca albă.
Locotenentul Dub rămase cu gura căscată şi plecă zăpăcit; când ajunse însă în dreptul vagonului comandamentului, se înapoie repede şi-i spuse lui Švejk:
— Să ţineţi minte cu toţii că o să vină vremea când o să chelălăiţi în faţa mea.
Mai mult nu izbuti însă să spună şi o porni din nou spre vagonul comandamentului, unde căpitanul Sagner îl descosea pe un nefericit din compania a douăsprezecea, pe care i-l adusese sergentul Strnad, pe motiv că ostaşul care începuse de pe acum să se ocupe de securitatea lui în tranşee furase în gară, de la un coteţ de porci, o uşă bătută în tablă. Holba ochii de spaimă şi se jura că în intenţia lui fusese să ia uşa cu el în tranşee, ca să-l apere de şrapnele.
Locotenentul Dub folosi prilejul pentru a ţine o predică lungă despre felul cum trebuie să se poarte un ostaş, despre îndatoririle sale faţă de patrie şi monarh, care este comandantul suprem şi cel mai înalt demnitar al armatei. Dacă existau însă în batalion asemenea elemente, părerea lui era că trebuiau extirpate, pedepsite, arestate.
Trăncăneala lui era atât de dezgustătoare, încât căpitanul Sagner îl bătu pe inculpat prietenos peste umăr şi-i spuse:
— Chiar dacă ai fost bine intenţionat, altă dată să nu mai faci. E o copilărie. Şi acum, du uşa la loc de unde ai luat-o, şi să lipseşti din ochii mei!
Locotenentul Dub îşi muşcă buzele şi în gândul lui îşi spuse că, de fapt, el era singurul ofiţer de care depindea salvarea disciplinei batalionului, oare se destrăma. De aceea mai făcu încă o dată ocolul gării şi descoperi lângă o magazie, pe care scria cu litere mari, în limbile germană şi ungară, că fumatul era oprit, un soldat ce-şi citea liniştit ziarul, care îl acoperea în aşa fel încât nu i se vedeau petliţele. Zbieră la el: Habt! Acht!; soldatul era dintr-un regiment unguresc, aflat în rezervă la Humenna.
Locotenentul Dub îl zgâlţâi, dar ostaşul ungur se ridică şi, fără să se sinchisească, îşi băgă ziarul în buzunar şi o porni agale spre şosea. Locotenentul Dub se luă după el, pradă parcă unui coşmar; soldatul iuţi pasul, apoi întorcându-se brusc ridică mâinile în sus, în bătaie de joc, pentru ca locotenentul Dub să nu se îndoiască nici o clipă că-şi dăduse seama imediat că face parte dintr-un regiment ceh. După care, maghiarul se mistui repede printre cocioabele de la marginea şoselei.
Ca să lase impresia că nu avea nimic de a face cu această scenă, locotenentul Dub intră grav într-o prăvălioară, aflată lângă şosea, şi arătă zăpăcit spre un mosor mare; după ce-l băgă în buzunar, plăti şi se înapoie în vagonul comandamentului, unde porunci ordonanţei batalionului să-l cheme pe Kunnert – ordonanţa lui personală – căruia, înmânându-i mosorul de aţă, îi spuse:
— De toate trebuie să am grijă numai eu; sunt sigur că uitat de aţă.
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că avem o duzină de mosorele.
— Da? Atunci du-te repede şi vino cu ele, să le văd. N-am încredere în dumneata.
Când Kunnert se întoarse cu o cutie plină de mosoare de aţă albă şi neagră, locotenentul Dub îi spuse:
— Ei, ce zici, băiete? Uită-te bine la aţa pe care ai luat-o tu şi la mosorul meu! Vezi, cât de subţiri sunt firele tale? O dată se rup? Da ia îneearcă-l pe-al meu, să vezi cât îţi dă de furcă până să-l rupi. Pe câmpul de bătălie n-avem nevoie de cârpe, totul trebuie să fie solid. Ia-ţi înapoi aţele şi aşteaptă ordinele mele; şi pe viitor, ţine minte, să nu mai faci nimic de capul tău şi să vii să mă întrebi când ai de gând să cumperi ceva! Nu-ţi dori să mă cunoşti; încă n-ai avut prilejul să-mi cunoşti şi partea rea.
După plecarea lui Kunnert, locotenentul Dub se adresă locotenentului-major Lukáš:
— Vistavoiul meu e un tip foarte deştept. Mai face el pe ici, pe colo, câte o greşeală, dar în general e un om cu care te poţi înţelege. Şi cel mai mult îmi place că-i cinstit. La Bruek am primit un pachet de la cumnatul meu, de la ţară, câţiva boboci de gâscă fripţi; te rog să mă crezi că nici nu s-a atins de ei şi, cum eu nu i-am putut mânca aşa de repede, a preferat să-i lase să se împută. Ga să vezi ce poate să facă disciplina. Ofiţerul trebuie să ştie să facă educaţia soldaţilor.
Pentru a-l face să priceapă că nu-i asculta pălăvrăgeala, locotenentul-major Lukáš se întoarse spre fereastră şi spuse într-o doară:
— Da, da, azi e miercuri…
Văzând că e neglijat, dar simţind totuşi nevoia să vorbească ceva, locotenentul Dub se adresă căpitanului Sagner pe un ton foarte intim, camaraderesc:
— Ascultă, căpitane Sagner, ce crezi despre…
— Pardon, un moment, i-o reteză scurt Sagner şi ieşi din vagon.
Tot atunci, Kunnert şi Švejk vorbeau despre stăpânii lor.
— Pe unde tot umbli, că nu te mai vezi, omule? îl întrebă Švejk.
— Parcă tu nu ştii, oftă Kunnert. Cu nebunul meu am de furcă, nu glumă. Toată ziua, bună ziua, mă cheamă şi mă întreabă ce nici nu gândeşti. O dată m-a întrebat chiar dacă sunt prieten cu tine şi i-am răspuns că nu prea ne vedem.
— E frumos din partea lui că întreabă de mine. Mie mi-e foarte drag laitnantul tău. E aşa de bun şi inimos cu ostaşii, ca un tată, spuse Švejk foarte serios.
— Ba asta s-o crezi tu, se înfurie Kunnert. E un porc ce nu s-a văzut şi-i prost ca un căcat. Mi s-a făcut lehamite de el; toată vremea mă canoneşte.
— Ei asta-i! se minună Švejk. Şi eu care credeam că-i un om cumsecade. Vorbeşti cam curios despre laitnantul tău, dar ăsta-i un lucru înnăscut la toţi ţucălarii. Aşa era şi ţucălarul maiorului Wenzl; nu ştia să spuie altceva despre stăpânu-său decât că-i o probă de idiot cu cizme; ţucălarul colonelului Schroder nu-l scotea nici el din „javră pişăcioasă” şi „putoarea putorilor”, de câte ori venea vorba de colonel. Dar… cum e sluga aşa-i şi stăpânul. Dacă stăpânul n-ar înjura, apoi nici ţucălarul n-ar avea ce să repete după el. La Budejovice, pe vremea când eram activ, aveam un laitnant, Prochazka, care nu prea înjura. Nu-i spunea ţucălarului decât: „Văcuţă drăgălaşă”. Hibmian, ţucălarul lui, altă înjurătură n-a auzit de la el. Şi ce să vezi: Hibman s-a învăţat să vorbească şi el aşa, şi la eliberare îi spunea lui taică-su, mă-si şi surorilor: „Văcuţă drăgălaşă”, ba aşa-i spunea şi nevestei, care l-a lăsat şi l-a dat şi-n judecată pentru jignire, că vorbele astea i le-a spus şi ei, şi lui taică-su şi mă-si la o petrecere cu dans, de faţă cu toată lumea. Şi nu l-a iertat şi la tribunal a declarat că dacă ar fi făcut-o vacă între patru ochi, mai-mai că s-ar fi împăcat, dar aşa-i un scandal european. Între noi fie vorba, dragă Kunnert, n-aş fi crezut niciodată una ca asta despre laitnantul tău. Când am stat cu el de vorbă prima dată, mi-a făcut o impresie aşa de bună, zău, ca un cârnat abia afumat; dar a doua oară mi-am dat seama că am a face şi cu un om învăţat şi bun la suflet. Dar ia spune-mi, de unde eşti de fel? Chiar din Budejovice? Mie-mi plac oamenii de acolo, şi unde stai cu casa? Sub arcade? Eeei, grozav; vara, cel puţin, e răcoare. Ai familie? Nevastă şi trei copii? Să-ţi trăiască; asta zic şi eu fericire, camarade; măcar o să aibă cine să te plângă, vorba feldkuratului meu, Otto Katz; şi să ştii că-i adevărat, fiindcă eu am mai auzit o dată pe un colonel la Bruck spunând rezerviştilor care plecau în Serbia că ostaşul care lasă acasă familia şi cade pe câmpul de luptă înseamnă că rupe prin asta orice legătură de familie… Da stai, să-mi amintesc mai bine cum a zis: „Când a murit, este un mort al familiei şi deci e adevărat că rupe orice legături familiale, dar este şi erou, pentru că şi-a dat viaţa pentru familia mai mare, pentru Vaterland”… Locuieşti la etajul patru? Cum? La parter? Ai dreptate, acu mi-am adus aminte că în piaţa mare din Rudejovice nu există nici o casă cu patru etaje. Ce faci, pleci? Aha, am înţeles, stăpânu-tău e în faţa vagonului comandamentului şi se uită încoace. De te întreabă cumva dacă despre el vorbeam, spune-i fără grijă că da, şi nu uita să-i aminteşti cât de frumos am vorbit despre el, că nu de multe ori am întâlnit un ofiţer care să se poarte aşa de părinteşte şi de omenos ca dânsul. Nu uita să-i spui că-mi pare un om cu multă carte, şi mai spune-i că e şi foarte deştept. Şi nu uita să adaugi că te-am învăţat să te porţi frumos şi să-i împlineşti orice dorinţă i-ai citi în ochi. Ai să ţii minte?
Švejk urcă în vagon, în timp ce Kunnert se duse, cu aţa, înapoi în culcuşul lui.
După un sfert de oră trenul porni spre Nova Cabyna, traversând satele pârjolite, Brestov şi Veliky Radvan, care mai păstrau urmele unor lupte crâncene.
Povârnişurile Carpaţilor erau muşcate de tranşee care duceau dintr-o vale într-alta, de-a lungul căii ferate cu traverse noi-nouţe: de o parte şi de alta a liniei se vedeau gropi adânci, răscolite de grenade. Din loc în loc, peste pâraiele ce se vărsau în Laborka, se zăreau poduri noi şi traversele arse ale vechilor poduri.
Toată valea Medzilaborka era răscolită şi întoarsă cu dosul în sus, de parcă fusese devastată de-o armată de cârtiţe uriaşe. Şoseaua care şerpuia de partea cealaltă a râului era desfundată şi distrusă. De amândouă părţile se vedeau şleaurile bătătorite pe unde trecuseră armatele.
Torentele şi ploile scoseseră la iveală, pe marginile gropilor provocate de explozia grenadelor, bucăţi ferfeniţite de uniforme austriece.
Dincolo de Nova Cabyna într-un pin bătrân, pârjolit atârna într-o învălmăşeală de crengi bocancul unui infanterist austriac, cu o bucată de picior.
Unde te uitai, zăreai numai păduri desfrunzite, fără cetină, aşa cum le zburătăcise focul artileriei, copaci fără coroane şi căruţe ciuruite de gloanţe.
Trenul înainta încet pe terasamentul proaspăt construit, aşa că batalionul avu prilejul să simtă şi să guste din plin bucuria războiului, iar la vederea cimitirelor cu cruci albe, care străluceau prin poienile şi pe costişele pustiite, să se pregătească sufleteşte, încet dar sigur, pentru câmpul de glorie care se sfârşeşte cu un chipiu austriac împroşcat de noroi, bălăbănindu-se pe o cruce albă.
Nemţii din munţii Kasper, care se aflau în vagoanele din spate şi care la ieşirea din staţia Milovice mai cântau încă: „Wann icht kumm, wann ich wieda kumm…”, începând de la Humenna, amuţiseră de-a binelea când îşi amintiră că mulţi din cei ale căror capele atârnau pe morminte cântaseră şi ei cât de frumos va fi când se vor întoarce din nou acasă şi vor rămâne lângă iubitele lor.
La Medzilaborka, oprirea se făcea dincolo de gara pârjolită, din ale cărei ziduri afumate se profilau bârne arse.
Baraca lungă, de lemn, construită în grabă ca să înlocuiască gara mistuită de foc, era acoperită cu afişe tipărite în toate limbile: „Subscrieţi la împrumutul de război al Austriei!”
În altă baracă, la fel de lungă, se vedea un post de Cruce Roşie, de unde ieşiră, însoţite de un medic militar grăsun, două surori de caritate râzând în hohote de grăsunul care, pentru a le înveseli, imita diferite animale. În clipa aceea cerca să grohăie.
La poalele terasamentului de cale ferată, în valea pârâului, zăcea răsturnată o bucătărie de campanie. Arătând într-acolo Švejk îi spuse lui Baloun:
— Ia te uită, Baloun, ce ne aşteaptă şi pe noi, foarte curând. Priveşte, tocmai trebuia să se distribuie masa, când a zburat o grenadă şi a aranjat-o aşa cum se vede.
— E îngrozitor, oftă Baloun. Eu unul nu mi-am închipuit niciodată că ar putea să mă aştepte aşa ceva, dar asta-i numai din pricina fuduliei mele; mare dobitoc mai sunt; astă-iarnă mi-am cumpărat în târg la Budejovice mănuşi de piele. Nu mai era, chipurile, de nasul meu să port, pe labele mele ţărăneşti, mănuşile vechi de lână, împletite, aşa cum a purtat şi răposatul taică-meu; nu, mie mi se scurgeau ochii după mănuşi de piele, de oraş. Tata mânca „pucialka” 287, da eu să nu văd mazăre, că-mi vine rău; mie numai carnea de pasăre îmi prieşte. Ba strâmbam din nas şi la friptura de porc, dacă era făcută aşa, obişnuit; morăreasa – Doamne iartă-mă – trebuia să mi-o facă cu bere.
În culmea deznădejdii, Baloun începu să se spovedească:
— Mi-am bătut joc de sfinţii şi sfintele Domnului, în cârciumă la Malsa, ba chiar la Dolni Zahaji l-am snopit în bătaie pe un diacon. În Dumnezeu mai credeam eu, nu zic, dar de sfântul Iosif mă îndoiam. Pe toţi sfinţii i-am suferit în casă, numai icoana sfântului Iosif nu puteam s-o văd; am dat-o afară şi acum Domnul m-a pedepsit pentru toate păcatele şi ticăloşiile mele. Câte fapte urâte n-am săvârşit la moară; l-am înjurat pe tata, am amărât viaţa meşterului morar şi am chinuit-o pe nevastă…
Švejk rămase o clipă pe gânduri:
— Aha, dumneata eşti morar? Ai fi putut atunci să afli şi să ştii că morile Domnului macină încetişor, dar sigur, şi că din pricina dumitale a izbucnit războiul mondial.
Teteristul se amestecă în discuţie:
— Ştii, Baloun, cu batjocorirea şi nesocotirea sfinţilor şi sfintelor nu prea ţi-ai făcut un bun serviciu; dumneata ar trebui să ştii că armata noastră austriacă este de când lumea o armată catolică, care are cea mai minunată pildă de moralitate în persoana comandantului nostru suprem. Cum ai putut cuteza să îndrepţi otrava urii împotriva unor sfinţi şi sfinte ale Domnului, când Ministerul de război a introdus prin comandamentele garnizoanelor predicile iezuite pentru domnii ofiţeri şi când am asistat cu toţii la ceremonia învierii militare. Înţelegi, Baloun, ce vreau să spun? Îţi dai seama, că, de fapt, dumneata necinsteşti spiritul glorios al slăvitei noastre armate? Şi apoi treaba cu sfântul Iosif, despre care ziceai că nu-l puteai suferi să atârne în odaia dumitale. Dacă ai fi stat şi te-ai fi gândit bine, ai fi aflat, Baloun, că de fapt sfântul Iosif e patronul celor ce vor să scape de armată. A fost tâmplar, şi cunoşti zicala:Să vedem unde a lăsat tâmplarul gaura”. Câţi n-au ajuns în prizonierat până acum cu vorba asta, când, înconjuraţi din toate părţile, au căutat să-şi salveze pielea, nu dintr-o pornire egoistă, ci dimpotrivă, ca ostaşi credincioşi, pentru ca apoi, când se vor întoarce din captivitate, să-i poată spune maiestăţii-sale împăratului: „Am venit şi aşteptăm noi ordine!” Nădăjduiesc că de data asta m-ai înţeles, nu-i aşa, Baloun?
— Nu, suspină Baloun. Eu sunt cam greu de cap. Dacă nu mi se repetă de zece ori, nu pricep nimic.
— N-ai vrea să faci o reducere? îl întrebă Švejk. Am să-ţi explic eu încă o dată. Care va să zică, ai auzit că trebuie să urmezi spiritul care domneşte în armată; asta înseamnă să crezi în sfântul Iosif şi, când te-o încercui duşmanul, să cauţi gaura pe care a lăsat-o tâmplarul, ca să te salvezi pentru maiestatea-sa împăratul şi pentru viitoarele războaie. Nădăjduiesc că de data asta ai priceput şi n-ar strica dacă ne-ai povesti mai pe larg cum a fost cu fărădelegile pe care le-ai săvârşit la moara ta. Dar să nu faci ca fata din poveste, la spovedanie, care, după ce a înşirat preotului o seamă de păcate mărunte, a prins-o deodată ruşinea, mărturisind că în fiecare noapte a săvârşit păcat trupesc. Auzind una ca asta, popii i-a lăsat gura apă şi a grăit sfinţia-sa către dânsa: „Nu te ruşina, copilă, că doar cu locul Domnului-Dumnezeului tău îl ţin; spune-mi fără sfială şi de-a fir a păr cum ai păcătuit cu fapta?” Fetiţa a început a plânge zicând că ruşinea-i mare şi păcatul cumplit. Popa o ţinea înainte că nu are de ce se ruşina înaintea făpturii lui duhovniceşti. După multe nazuri şi codeli, fata i-a spus că în fiecare seară se dezbrăca şi se băga în aşternut. Şi iar a amuţit. Dar sfinţia-sa nu se da bătut. Şi a sfătuit fata să lase ruşinea deoparte, că omul este o fiinţă păcătoasă, dar că mila Domnului e fără sfârşit. Auzind asta, fata a mai prins inimă şi printre lacrimi şi hohote i-a spus: „După ce m-am întins, goală, în pat, am început să adun murdăria dintre degetele de la picioare şi pe urmă am mirosit-o”. Ăsta a fost păcatul ei trupesc. Trag nădejde, Baloun, că tu n-ai făcut la fel la moara ta şi că ai să ne istoriseşti ceva mai aproape de adevăr, un păcat adevărat.
Aflară astfel că într-adevăr, după cum singur recunoştea, Baloun păcătuise la moară cu ţărăncile, amestecându-le făina, şi nu altfel. În nesfârşita lui candoare, el numea asta imoralitate. Cel mai dezamăgit de spovedania lui Baloun fu telegrafistul Chodounsky care-l întrebă dacă într-adevăr nu păcătuise la moară cu ţărancele pe sacii cu făină, la care Baloun răspunse stingher, bălăbănind din mâini:
— La de-alde astea nu mă tăia capul.
Între timp sosi vestea că trupa va primi masa de prânz dincolo de Palota, în trecătoarea Lupkov. La Medzilaborka, plutonierul de administraţie al batalionului împreună cu bucătarii companiilor şi locotenentul Cajthaml, care se ocupa de gospodăria batalionului, plecară în sat însoţiţi de o patrulă formată din patru oameni.
Se înapoiară în mai puţin de jumătate de ceas cu trei porci legaţi de-un picior de la spate, însoţiţi de alaiul zgomotos al familiei unui rus din Ungaria, de la care fuseseră rechiziţionate animalele, şi de medicul grăsun de la baraca Crucii Roşii, care explica ceva locotenentului lui Cajthaml, în timp ce acesta ridica din umeri.
Incidentul a ajuns la punctul culminant în faţa vagonului comandamentului, unde medicul militar afirmă cu tărie căpitanului Sagner că porcii respectivi erau destinaţi spitalului de Cruce Roşie, fapt infirmat cu înverşunare de ţăran, care nu voia să ştie de nimic şi ţinea morţiş să i se dea porcii înapoi, declarând că erau ultima lui avere pe care nu putea s-o lase nici în ruptul capului cu preţul care îi fusese plătit. În timp ce vorbea, ţăranul căuta să dea înapoi căpitanului banii primiţi pentru porci, pe care îi ţinea strânşi în pumn, iar nevasta ţăranului îi apucase cealaltă mână, sărutându-i-o cu umilinţă, după obiceiul pământului.
Neştiind ce să facă, căpitanul Sagner rămase câteva clipe descumpănit, până izbuti să se descotorosească de bătrâna ţărancă. Dar fără folos, căci în locul ei sosiră forţe tinere, care prinseră din nou să-i sărute mâinile. Locotenentul Cajthaml raportă însă, cu un ton strict oficial:
— Omul mai are doisprezece porci şi de plătit i s-a plătit cât se cuvine, conform ultimului ordin pe divizie, numărul 12420, aliniatul economic. Conform paragrafului 16, în regiunile care nu au avut de suferit de pe urma războiului, porcii se vor cumpăra la un preţ care să nu depăşească suma de 2 coroane şi 16 helleri kilogramul, greutate vie; în ţinuturile năpăstuite de război se va adăuga la fiecare kilogram greutate vie încă 36 de helleri, urmând să se plătească, deci, 2 coroane şi 52 helleri de kilogram. La asta se mai adaugă următoarea menţiune: dacă în locurile pustiite de război se constată că gospodăria respectivă a rămas neatinsă, cu un efectiv de porci care poate fi folosit pentru aprovizionarea unităţilor în trecere, pentru carnea de porc achiziţionată urmează să se plătească acelaşi preţ ca în regiunile care nu au avut de suferit de pe urma războiului, cu un supliment special de 12 helleri de fiecare kilogram greutate vie. Dacă situaţia nu e destul de clară, se va constitui la faţa locului o comisie formată din partea interesată, comandantul unităţii militare respective şi din ofiţerul sau plutonierul de administraţie (dacă e vorba de o formaţiune mai mică) însărcinat cu aprovizionarea.
Cele de mai sus fură citite de locotenentul Cajthaml după copia ordinului pe divizie, pe care o ţinea în permanenţă asupra lui şi aproape că ştia pe dinafară că în teritoriile din imediata apropiere a frontului se prevede o alocaţie suplimentară de 15,30 helleri la kilogramul de morcovi, în timp ce preţul unui kilogram de conopidă pentru Offiziersmenagekucheabteilung în zonele din preajma frontului se ridică la 1 coroană şi 75 de helleri.
Cei care dăduseră la Viena numitul ordin îşi închipuisem probabil că zona frontului e un teren fertil, bogat în culturi de morcovi şi conopide.
Locotenentul Cajthaml citise bineînţeles ordinul în limba germană; de aceea se întoarse spre reclamant şi-l întrebă dacă a înţeles; văzând că ţăranul dă din cap în semn că nu pricepuse, zbieră la el:
— Aşadar, vrei comisie, hai?
Înţelegând numai cuvântul comisie, ţăranul dădu din cap în semn că era de acord, aşa încât în timp ce porcii erau transportaţi spre bucătăria de campanie pentru execuţie, omul fu încadrat de ostaşii luaţi pentru rechiziţii cu baioneta la armă, şi comisia o porni spre gospodăria lui spre a constata dacă era cazul să se plătească 2 coroane şi 52 de helleri sau numai 2 coroane şi 28 de helleri de kilogram.
N-apucară să ajungă nici măcar la şoseaua care ducea spre sat, când din direcţia bucătăriilor de campanie se auzi triplul guiţat de moarte al porcilor.
Ţăranul înţelese că ireparabilul se produsese şi strigă deznădăjduit:
— Davaite mne zakajduiu sviniu dva rynskij!288
Cei patru ostaşi îl încercuiră mai strâns, în timp ce familia aţinu calea căpitanului Sagner şi locotenentului Cajthaml, îngenunchind în praful şoselei.
Nevasta şi cele două fete le îmbrăţişară rugător picioarele, numindu-i binefăcători, până când ţăranul strigă la ele în dialectul ucrainean al ruşilor din Ungaria să se ridice, că soldaţii n-au decât să mănânce porcii şi să le rămâie în gât.
Comisia se dizolvă, dar cum ţăranul începuse să se revolte şi să ameninţe cu pumnul, un ostaş îl pocni cu patul armei peste spinare, făcând să-i răsune cojocul ca o bubuitură de tunet. Îngrozită, întreaga familie o luă la fugă cu tatăl în cap.
După zece minute, plutonierul de administraţie şi ordonanţa batalionului, Matusic, se înfruptau cu poftă, în vagonul lor, din creierul porcului. În timp ce se îndopau, plutonierul se adresa din când în când, cu răutate, conţopiştilor:
— Ce-aţi mai înfuleca şi voi, hai? Dar ce să vă fac, măi băieţi, asta-i pentru gradaţi. Bucătarilor rinichii şi ficaţii, creieraşul şi ceafa domnilor rechnungsfeldwebeli, iar conţopiştilor o porţie dublă de la trupă.
— Între timp, căpitanul Sagner dăduse şi el următoarea dispoziţie pentru popota ofiţerească: „Friptură de porc cu chimion; să fie aleasă carnea cea mai bună şi nu prea grasă!”
Şi aşa se face că în clipa când, la trecătoarea Lupkov, se distribui masa trupei, ostaşii avură plăcuta surpriză de a nu găsi în gamela cu ciorbă decât cele două bucăţele infime de carne, iar cei născuţi în zodie rea, numai o bucăţică de şoric.
La bucătărie stăpânea obişnuitul nepotism militar, darnic cu toţi cei apropiaţi de clica stăpânitoare. Ţucălarii îşi făcură apariţia în trecătoarea Lupkov cu gurile unse de grăsime. Aveau cu toţii burţile umflate ca nişte poloboace. Se petreceau lucruri înfiorătoare.
Teteristul Marek îşi aprinsese paie-n cap la bucătărie pentru că încercase să fie drept; când bucătarul îi strecurase în ciorbă o bucată bună de carne fiartă cu observaţia: „Asta-i pentru geschichtsschreiberul nostru”, Marek declarase că în război nu există nici o deosebire între ostaşi şi că toţi sunt egali, fapt care îi aduse aprobarea unanimă şi fu un prilej de înjurături la adresa bucătarilor.
Teteristul azvârli deci bucata de carne înapoi, declarând că nu are nevoie de nici un fel de protecţie. Cei de la bucătărie interpretară însă greşit gestul lui, închipuindu-şi că batalionsgeschichtsschreiberul nu era mulţumit; bucătarul îi şopti discret să vină mai târziu, după ce va termina cu împărţitul, şi are să-i dea o bucată de picior.
Conţopiştilor, de asemeni, le lucea râtul, sanitarii gâfâiau de fericire, dar în preajma acestei binecuvântări divine, pretutindeni în jur zăceau neadunate încă amintirile ultimelor lupte. Peste tot numai cartuşiere, cutii goale de conserve, zdrenţe de uniforme ruseşti, austriece şi germane, rămăşiţe de vehicule stricate, pansamente şi vată.
Într-un pin, lângă fosta clădire a gării, din care rămăsese doar un morman de moloz, se înfipsese o grenadă care nu explodase. Pretutindeni se vedeau schije de grenade şi undeva, în apropiere, fuseseră de bună seamă îngropaţi ostaşi căzuţi, deoarece se simţea un miros greu, de putreziciune.
Şi cum trecuseră trupe şi cantonaseră în vecinătate, mai peste tot se vedeau şi nişte moviliţe urât mirositoare, de provenienţă internaţională, aparţinând popoarelor Austriei, Germaniei şi Rusiei. Căcaţii ostaşilor de toate naţionalităţile şi de toate confesiunile zăceau grămadă, în cea mai perfectă înţelegere.
Rezervorul de apă pe jumătate dărăpănat, ghereta acarului de cale ferată şi în general tot ce mai avea vreun perete, era ciuruit de gloanţe ca o sită.
Pentru a da o impresie şi mai completă despre fericirea războiului, din spatele unei coline din apropiere se înălţau munţi uriaşi de fum, de parcă ar fi ars un sat întreg, aflat în centrul unor mari operaţiuni militare. Fuseseră incendiate, se spunea, barăcile de holerici şi dizenteriei, spre marea bucurie a domnilor care-şi făcuseră de lucru cu amenajarea unui pretins spital, sub înaltul patronaj al arhiducesei Maria, şi care furaseră şi-şi umpluseră buzunarele, prezentând note de plată pentru nenumărate barăci inexistente.
O singură baracă pătimea acum pentru toate celelalte şi o dată cu duhoarea înecăcioasă a saltelelor de paie, care ardeau, se înălţa spre cer toată nelegiuirea patronajului arhiducal.
În spatele gării, pe o stâncă, nemţii din Reich se grăbiseră să ridice brandenburghezilor căzuţi o statuie cu următoarea inscripţiei: „Den helden von Lupkapass” 289. deasupra căreia veghea vulturul german turnat în bronz. Pe soclul statuii se consemnase cu ostentaţie că respectiva emblemă fusese confecţionată din tunurile ruseşti capturate cu prilejul eliberării Carpaţilor de către regimentele germane.
În această atmosferă ciudată şi neobişnuită pentru el, se odihnea batalionul, după-masă, în vagoane, în timp ce căpitanul Sagner şi aghiotantul lui se trudeau să descurce telegramele cifrate venite de la comandamentul brigăzii, în legătură cu viitoarele acţiuni ale batalionului. Dispoziţiile erau aşa de neclare, încât părea că de fapt batalionul nici n-ar fi trebuit să se afle în trecătoarea Lupkov, ci s-o fi apucat de la Nove Mesto în cu totul altă direcţie, deoarece în telegrame se pomenea mereu de localităţile:
Csap-Ungvar, Kis-Berezna-Uzsok.
După zece minute se dovedi că ofiţerul de stat-major care era de serviciu la baza brigăzii era un nătărău, deoarece sosi o telegramă cifrată care întreba dacă la aparat era batalionul 8 din regimentul 75 (cifru militar G. 3). Ofiţerul rămase uluit de răspunsul primit, în care i se făcea cunoscut că era vorba de batalionul de marş nr. 7 din regimentul 91, şi întrebă: cine-i dăduse ordin s-o apuce spre Munkacs, când itinerariul era: trecătoarea Lupkov spre Sanok în Galiţia. Ofiţerul se minună grozav că răspunsul îi venea de la trecătoarea Lupkov şi zăpăcit de tot transmise o nouă telegramă cifrată: „Itinerariul neschimbat, trecătoarea Lupkov-Sanok unde veţi primi noi ordine”.
După înapoierea căpitanului Sagner în vagonul comandamentului, neregulile de la statul-major fură comentate cu asprime, mergându-se până acolo încât să se afirme că, dacă n-ar fi nemţii din Reich, armatele de pe frontul răsăritean şi-ar pierde cu desăvârşire capul.
Locotenentul Dub încercă să scuze imbecilitatea comandamentului, susţinând că în urma ultimelor lupte terenul fusese atât de răvăşit, încât nu se putuse fixa încă un itinerar definitiv.
Compătimirea din privirile tuturor voia parcă să spuie: „Ce vină are, dacă-i tâmpit?” Văzând că nimeni nu-i răspunde, locotenentul Dub continuă să pălăvrăgească despre minunata impresie pe care i-o făcea această regiune distrusă, mărturie impresionantă a forţei cu care ştie să lovească pumnul de fier al oştilor austriece. Neprimind nici de data asta răspuns, Dub mai repetă o dată:
— Da, da, nu încape nici o îndoială, ruşii s-au retras de-aci într-o panică nebună.
Drept care, căpitanul Sagner luă hotărârea ca la prima ocazie, când primejdia va fi mai mare, să-l trimită pe locotenentul Dub ca offizierspatrolle dincolo de reţeaua de sârmă ghimpată, în recunoaşterea poziţiilor inamice, şi-i şopti locotenentului-major Lukáš, care stătea lângă el, la fereastra vagonului:
— Cine dracu ne-a mai trimis şi civilii ăştia? Cu cât sunt mai învăţaţi, cu atât sunt mai dobitoci.
Dar locotenentul Dub avea chef de vorbă. Începuse să povestească ofiţerilor ce citise în ziar despre luptele din Carpaţi şi despre bătălia pentru trecătorile Carpaţilor, în timpul ofensivei austro-germane pe râul San.
Şi povestea, de parcă nu numai că ar fi luat parte la toate luptele, dar ar fi condus personal toate operaţiile.
Cele mai nesuferite fraze sunau cam aşa:
— Apoi, ne-am îndreptat spre Bukovsko, ca să ne asigurăm linia Bukovsko-Dynov, păstrând tot timpul legătura cu gruparea aflată la Bardejov, lângă Velke Polanky, unde am nimicit divizia din Samara a inamicului.
Locotenentul-major Lukáš nu se mai putu stăpâni şi întrebă:
— Dacă nu mă înşel, ai vorbit de asta încă înainte de război cu prefectul dumitale.
Surprins, locotenentul Dub îi aruncă o privire duşmănoasă şi ieşi din vagon.
Jos, la câţiva metri de baza terasamentului pe care staţiona trenul militar, zăceau tot soiul de obiecte aruncate claie peste grămadă de soldaţii ruşi care, se vede, se retrăseseră prin şanţul terasamentului. Se puteau vedea ceainice ruginite, gamele, cartuşiere, apoi, alături de cele mai variate obiecte, roţi de sârmă ghimpată şi iar fâşii însângerate de pansament şi vată. La buza şanţului, într-un loc, se adunase un grup de soldaţi, în mijlocul cărora locotenentul Dub îl descoperi şi pe Švejk, care povestea ceva.
Se îndreptă deci spre el.
— Ce faceţi aici? răsună aspru glasul lui şi locotenentul Dub se opri drept în faţa lui Švejk.
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că ne uităm, răspunse Švejk în numele tuturor.
— Şi la ce vă uitaţi, mă rog? urmă el mânios.
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că ne uităm în jos, spre şanţ.
— Cine v-a dat voie s-o faceţi?
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că asta este dorinţa domnului oberst Schroder din Bruck. În cuvântarea de despărţire, cu ocazia plecării noastre pe front, ne-a spus că ori de câte ori vom trece prin locuri pe unde s-au dat bătălii, să nu pierdem prilejul de a le privi cu toată atenţia, pentru a putea trage învăţăminte. Noi vedem acum, domnule locotenent, în şanţul ăsta, câte lucruri trebuie să mai arunce soldatul când o ia la fugă. Privind acest şanţ, am tras învăţământul că soldatul rău face când cară cu el tot felul de ciurucuri şi obiecte de prisos. Asta îl îngreunează şi îl oboseşte fără nici un rost şi se înţelege că, împovărat de atâta calabalâc, e mai puţin apt pentru luptă.
În mintea locotenentului Dub încolţi speranţa de a-l trimite, în fine, pe Švejk în faţa Consiliului de război pentru propagandă subversivă şi antiostăşească; de aceea îl întrebă răstit:
— Aşadar, dumneata socoteşti că soldatul trebuie să arunce cartuşele sau baioneta, cum se vede acolo jos, în şanţ?
— Nici gând, domnule laitnant, răspunse Švejk cu un zâmbet inefabil: Uitaţi-vă numai în vale la ţucalul acela de tablă.
Şi într-adevăr, jos la poalele terasamentului, zăcea demonstrativ o oală de noapte cu smalţul crăpat, mâncată de rugină, în mijlocul unei grămezi de cioburi şi oale stricate care, scoase din uzul casnic, fuseseră depozitate acolo de şeful de gardă, fără doar şi poate cu gândul de a furniza material de discuţie pentru arheologii veacurilor viitoare, care, descoperind această aşezare, vor face pe grozavii şi-i vor învăţa pe copiii de şcoală despre era oalelor de noapte smălţuite.
Locotenentul Dub rămase cu ochii ţintă la oala de noapte, încredinţându-se că în adevăr era vorba de unul din acele obiecte casnice care în copilăria lui îşi aveau locul sub pat.
Cu toţii fură profund înduioşaţi de această privelişte şi, profitând de tăcerea locotenentului Dub, Švejk reluă:
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că o dată, la băile din Podebrady, un ţucal ca ăsta a stârnit o vâlvă nemaipomenită. Am aflat povestea în cârciumă de la Vinohrady: era pe vremea când începea să apară la Podebrady revista Independenţa, director era farmacistul din Podebrady şi redactor unu, Ladislav Hajek Domazlicky. Farmacistul era un om ciudat; a adunat oale vechi şi alte fleacuri, până când şi-a făcut un adevărat muzeu. Într-o bună zi, redactorul Hajek Domazlicky a poftit la băile din Podebrady un prieten, şi el gazetar şi, cum nu se văzuseră de-o săptămână, s-au îmbătat de bucurie. Ca să-i mulţumească pentru ospitalitate, prietenul i-a făgăduit să scrie un foileton la Independenţa, revista aceea independentă de care depindea. Zis şi făcut; şi a scris prietenul ăsta un foileton grozav, despre un colecţionar care a găsit în nisip, pe malul Elbei, un ţucal vechi de tablă şi crezând că era coiful sfântului Vaclav a făcut atâta tărăboi, încât însuşi episcopul Brynych din Hradec s-a dus să-l vadă în procesiune şi cu prapuri. Farmacistul din Podebrady şi-a zis că în foiletonul acela era vorba de el, aşa că amândoi, gazetarul şi domnul Hajek, au feştelit-o.
Locotenentul Dub l-ar fi aruncat din toată inima pe Švejk în şanţ, dar se stăpâni şi zbieră la ceilalţi:
— Ce tot căscaţi gura de pomană! Nu mă cunoaşteţi, încă, dar când o să mă cunoaşteţi… Dumneata, Švejk, rămâi aici, se stropşi apoi, când Švejk dădu să plece cu ceilalţi, spre vagoane.
Rămaseră pe loc, faţă în faţă, şi locotenentul Dub îşi frământă creierul ce să-i spună ca să-l sperie.
Dar Švejk i-o luă înainte:
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că ar fi bine dacă timpul ar ţine-o tot aşa; ziua nu-i prea cald şi nopţile sunt foarte plăcute; e, cum să spun, vremea cea mai potrivită pentru război.
Locotenentul Dub scoase revolverul şi întrebă:
— Ştii ce-i ăsta?
— Cu respect vă raportez, domnule laitnant, că ştiu. Domnul oberlaitnant Lukáš are unul, namlich, la fel.
— Atunci bagă-ţi minţile-n cap, nătărăule! spuse grav şi cu demnitate locotenentul, punând revolverul la loc. Că de unde nu, ar putea să ţi se întâmple ceva foarte neplăcut. Mai încet cu propaganda, ţine-ţi gura!
Locotenentul Dub se îndepărtă bodogănind:
— Acu i-am zis-o cel mai bine; da, cu propaganda, da, da, cu propaganda…!
Înainte de a se urca în vagon, Švejk se mai plimbă puţin, muncit de o întrebare: „Ce fel de pocitanie e asta?” Şi pe măsură ce se întreba, îşi dădea seama că acestui soi de om i se potrivea cel mai bine denumirea la care se şi opri de: „băşinos neisprăvit”.
În dicţionarul militar, cuvântul „băşinos” a fost folosit cu multă dragoste din vremurile cele mai vechi, această vorbă de cinste desemnând mai ales pe colonei, căpitanii mai bătrâni şi pe maiori, constituind o treaptă superioara după calificativul de „boşorog afurisit”. Fără acest adaos cuvântul „boşorog” era apelaţiunea amabilă a unui colonel sau maior mai în vârstă, care zbiera ca un disperat, dar în acelaşi timp îşi iubea soldaţii şi îi apăra faţă de alte regimente, mai cu seamă când era vorba de patrule străine ce ridicau de prin cârciumi şi taverne pe ostaşii lui, când nu aveau bilet de voie. Boşorogul avea grijă de ostaşii lui, le asigura o mâncare omenească, dar avea întotdeauna, o „păsărică” a lui; avea trăsneala lui; de aici, porecla de „boşorog”.
Când boşorogul era însă cicălitor fără nici un rost şi făcea zile fripte trupei şi gradaţilor, inventând exerciţii de noapte şi alte aiureli de soiul ăsta, devenea „boşorog afurisit'„.
Din expresia „boşorog afurisit”, ca treaptă superioară pentru definirea ticăloşiei, răutăţii şi prostiei, a apărut cuvântul „băşinos”. Acest cuvânt spune totul şi este o mare deosebire între un băşinos civil şi un băşinos din armată.
Cel dintâi, civilul, este şi el un superior, poreclit aşa în instituţia lui de servitori şi de funcţionarii subalterni. E birocratul-filistin care face, de pildă, mizerii pentru că conceptul n-a fost destul de bine uscat cu sugativa şi aşa mai departe. Individul e, în general, o apariţie stupidă, un animal tâmpit în sânul societăţii omeneşti, deoarece un astfel de ipochimen pozează în om deştept, pretinde că înţelege totul, ştie să explice orice şi se simte jignit cu orice prilej.
Cine a tăcut armata va înţelege, fără îndoială, care e deosebirea între un astfel de specimen şi băşinosul în uniformă. În armată, atributul e alăturat unui „boşorog” afurisit, un afurisit în adevăratul înţeles al cuvântului, adică fanfaron cu orice prilej, dar laş îndată ce se poticneşte de vreun obstacol; nu iubeşte soldaţii, e în veşnică harţă şi se războieşte în zadar cu ei, căci nu e niciodată în stare să-şi câştige autoritatea de care se bucură „boşorogul” sau chiar „boşorogul afurisit”.
În anumite garnizoane, ca de pildă la Trident, în loc de „băşinos”, se vorbea de „căcănarul nostru ramolit”, în toate cazurile era vorba de un om mai în vârstă, de aceea atunci când, în gândul lui, Švejk îl poreclise pe locotenentul Dub „băşinos neisprăvit”, lucrul se întemeia pe o logică fără cusur, întrucât, atât în ceea ce priveşte vârsta, gradul şi în general toate calităţile amintite, locotenentului Dub îi mai lipsea cincizeci la sută până să ajungă cu adevărat un „băşinos”.
Frământând aceste gânduri în drum spre vagonul lui, îl întâlni pe ţucălarul Kunnert. Avea obrajii umflaţi şi, din cele ce îngăima, Švejk înţelese că se întâlnise pe neaşteptate cu locotenentul Dub care-l luase la palme pe nepusă masă, pe motiv că aflase că-i prieten cu el.
— Dacă e aşa, spuse Švejk liniştit, ieşim la raport. Soldatul austriac trebuie să se lase pălmuit numai în anumite împrejurări. Dar jupânul ăsta s-a cam întrecut cu gluma: vorba bătrânului Eugen de Savoia: „De-aici şi până-aici”. E de datoria ta să ceri să fii scos la raport şi, dacă n-ai s-o faci, am să-ţi trag eu câteva perechi de palme, ca să ţii minte ce va să zică disciplina în armată. La cazarma din Karlin era un laitnant, Hausner; şi ăsta avea tot aşa un ţucălar pe care numai în palme şi-n picioare îl ţinea. Într-o zi, după ce a fost snopit în bătăi, ţucălarul a cerut să fie scos la raport. Da s-a fâstâcit, n-a mai ştiut ce spunea şi a declarat că a fost călcat în picioare. Stăpânul a dovedit uşor că soldatul minte şi că în ziua aceea nu-l călcase în picioare, mărginindu-se să-i tragă numai câteva perechi de palme, ce-i drept zdravene. Aşa se face că bietul ţucălar a fost băgat trei săptămâni la carceră pentru declaraţii mincinoase. Dar asta-i altă poveste, urmă Švejk. Unu Houbicka, student în medicină, ne spunea că e totuna dacă la Institutul de patologie tai cadavrul unui spânzurat sau al unui otrăvit. Merg cu tine… în armată, o pereche de palme e chestie gravă.
Năucit de-a binelea, Kunnert se lăsă condus de Švejk spre vagonul comandamentului.
Văzându-i, locotenentul Dub zbieră la ei, aplecându-se în afară:
— Ce căutaţi aici, nătărăilor?
— Fii demn, îi atrase Švejk atenţia lui Kunnert, împingându-l în vagon.
Pe culoar îşi făcură apariţia locotenentul-major Lukáš şi, în spatele lui, căpitanul Sagner.
Uitându-se la Švejk, locotenentul-major Lukáš, care era păţit, fu foarte mirat deoarece de data aceasta chipul lui Švejk nu mai era solemn şi binevoitor, ca de obicei, ci prevestea mai degrabă furtună.
— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, spuse Švejk, că am venit la raport.
— Lasă prostiile, Švejkule, că m-am săturat de ele.
— Binevoiţi să-mi daţi ascultare, insistă Švejk. Eu sunt ordonanţa companiei dumneavoastră; dumneavoastră, dacă îmi îngăduiţi, binevoiţi a fi kompanienkomandantul companiei a 11-a. Ştiu că lucru-i grozav de caraghios, dar domnul laitnant Dub se află sub ordinele dumneavoastră.
— Ai înnebunit de tot, Švejk, îi curmă vorba locotenentul Lukáš, eşti beat tun şi ai face mai bine dacă ai pleca puşcă! Idiotule, dobitocule!
— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, răspunse Švejk, împingându-l înainte pe Kunnert. Situaţia se aseamănă cu aceea când s-a făcut la Praga prima probă cu grătarul de protecţie la tramvaie. Domnul inventator s-a sacrificat personal, primind să fie victima probei sale. Primăria a fost obligată să plătească despăgubiri văduvei.
Căpitanul Sagner, care nu ştia ce atitudine să ia, îi făcu semn să urmeze, în timp ce locotenentul-major Lukáš se schimbă la faţă de disperare.
Trebuie să ieşim la raport, să trăiţi, domnule oberlaitnant, continuă Švejk neînduplecat. Dacă vă amintiţi, la Bruck mi-aţi spus că, în calitate de ordonanţă a companiei, eu mai am şi alte îndatoriri în afară de transmiterea ordinelor; ziceaţi că trebuie să fiu bine informat de tot ce se întâmplă în companie. Pe temeiul acestui ordin îmi îngădui, domnule oberlaitnant, să vă aduc la cunoştinţă că domnul laitnant Dub şi-a luat netam-nesam la palme ţucălarul. Eu unul, să trăiţi, domnule oberlaitnant, poate nici nu v-aş fi spus-o, dar de vreme ce domnul laitnant Dub se află sub comanda dumneavoastră, mi-am zis că chestiunea trebuie să ajungă la raport.
— Cazul e cam ciudat, interveni căpitanul Sagner. Ascultă, Švejk, de ce-l tot împingi înainte pe Kunnert?
— Cu respect vă raportez, domnule batallionskomandant, că e caz de raport. Kunnert e tâmpit! A fost pălmuit de domnul laitnant Dub şi se teme să iasă singur la raport. Cu respect vă raportez, domnule hauptman, că, dacă v-aţi uita la el, aţi vedea cum îi tremură genunchii. S-a zăpăcit de tot. Dacă nu eram eu, poate că nici n-ar fi ieşit la raport, la fel ca unu Kudela din Bytouchov, care pe vremea când făcea serviciul activ a ieşit de atâtea ori la raport până a fost trecut la marină, unde a devenit gornist şi apoi a devenit cunoscut ca dezertor undeva, pe o insulă din Oceanul Pacific. Acolo s-a însurat şi după un timp a stat chiar de vorbă cu exploratorul Havlasa, care nici n-a băgat de seamă că nu e băştinaş. Sigur, e foarte trist când cineva trebuie să iasă la raport, pentru câteva nenorocite de perechi de palme. Dar ştiţi, el nici n-a vrut să vină, fiindcă mi-a zis chiar că nu vine. A căpătat atâtea palme, că nici el nu ştie de care palme e vorba acum; şi nici prin gând nu i-ar fi trecut să vie aici, n-a vrut în ruptul capului să iasă la raport; dacă ar fi după el, s-ar lăsa cârpit şi de-acu încolo. Cu respect vă raportez, domnule hauptman, poftiţi numai de vă uitaţi, de frică s-a căcat pe el. Pe de altă parte, ar fi trebuit să se plângă numaidecât de perechile de palme pe care le-a primit, dar nu s-a încumetat, pentru că a ştiut că e mai bine să fii o floare modestă… Ştiţi, face serviciul la domnu laitnant Dub.
Şi, împingându-l pe Kunnert înainte, Švejk îi spuse:
— Ce te tot clatini ca un stejar290 pe vreme de furtună?
Căpitanul Sagner îl întrebă pe Kunnert cum a fost.
Tremurând tot, Kunnert declară că ar fi mai bine să fie întrebat domnul laitnant Dub. Ba acest Iudă merse chiar până acolo încât, tremurând ca varga, afirmă că la mijloc nu-i decât o invenţie a lui Švejk.
Acestei neplăcute situaţii îi puse capăt însuşi locotenentul Dub, care apăru pe neaşteptate, zbierând cât îl ţinea gura, la Kunnert:
— Iar ţi s-a făcut de o pereche de palme?
Chestiunea era, aşadar, limpede ca lumina zilei, încât Sagner îi spuse pur şi simplu locotenentului Dub:
— Cu începere de astăzi, Kunnert e detaşat la bucătăria batalionului. În ce priveşte noua ordonanţă, adresează-te rechnungsfeldwebelului Vanek.
Locotenentul Dub salută şi, înainte de a pleca, se întoarse către Švejk şi-i spuse:
— Fac prinsoare că într-o bună zi tot la spânzurătoare ai s-o sfârşeşti.
După plecarea lui, Švejk se adresă locotenentului-major cu un ton de nespusă blândeţe:
— La Mnichovo Hradiste era un domn care vorbind cam tot aşa cu un altul, cel de-al doilea i-a răspuns: „Să ne vedem cu bine pe locul de execuţie”.
— Švejkule, îi spuse locotenentul-major Lukáš, mare tâmpit mai eşti, dar nu care cumva să-mi răspunzi iar aşa cum ţi-e obiceiul: „Cu respect vă raportez că sunt tâmpit!”
— Extraordinar! exclamă căpitanul Sagner care, aplecat în afara vagonului, ar fi fost în clipa aceea fericit să se retragă de la fereastră, dar nu mai avu când, căci catastrofa se întâmplase: locotenentul Dub se afla sub fereastra vagonului.
Locotenentul Dub începu prin a-şi exprima regretul că Sagner plecase fără să-i fi ascultat expunerea de motive în legătură cu ofensiva pe frontul răsăritean.
— Ca să înţelegem bine această uriaşă ofensivă, striga Dub în sus spre fereastră, trebuie să ne dăm seama în prealabil cum s-a desfăşurat ofensiva de Ia sfârşitul lunii aprilie. A trebuit mai întâi să spargem frontul rusesc şi am găsit locul cel mai potrivit pentru această spărtură între Carpaţi şi Vistula.
— Nu te contrazic de fel, îi răspunse sec căpitanul Sagner şi plecă de la fereastră.
După o jumătate de oră, când trenul porni mai departe spre Sanok, căpitanul Sagner se întinse în vagon pe o banchetă, prefăcându-se că doarme, nădăjduind că între timp locotenentul Dub avea să uite de răsuflata lui concluzie în legătură cu ofensiva.
Din vagonul în care se afla Švejk, lipsea Baloun. Ceruse, ce-i drept, permisiunea de a şterge cu pâine cazanul în care se gătise gulaşul, şi acum era în vagonul bucătărie, într-o situaţie neplăcută, întrucât la pornirea trenului, din cauza smuciturii neprevăzute, fusese proiectat cu capul în jos în cazan şi numai picioarele îi ieşeau afară. Se obişnui însă repede şi cu această poziţie şi din cazan se auzi o forfoteală ca de arici la vânătoare de gândaci şi, ceva mai târziu, glasul tânguitor al lui Baloun.
— Oameni buni, pentru Dumnezeu, mai aruncaţi-mi, vă rog, o bucată de pâine, că mai e sos.
Această idilă ţinu până la prima staţie, unde ajunseră cu cazanul companiei a 11-a gata curăţat şi lucind lună.
— Dumnezeu să vă răsplătească, prieteni, le mulţumi Baloun din inimă. De când mă ştiu în armată, pentru prima dată mi-a zâmbit şi mie norocul.
Şi într-adevăr n-avea de ce să se plângă. La trecătoarea Lupkov avusese parte de două porţii de gulaş; locotenentul-major Lukáš îşi manifestase mulţumirea pentru faptul că Baloun îi adusese mâncarea de la popota ofiţerească neatinsă, şi drept răsplată îi lăsase o bună jumătate de porţie.
În culmea fericirii, Baloun şedea acum la marginea vagonului, bălăbănindu-şi picioarele în afară şi deodată războiul începu să-i pară un lucru mai plăcut, mai familiar.
Bucătarul companiei începu să-şi bată joc de el, spunând că la Sanok urmează să se dea la masa de seară încă un prânz, drept compensaţie pentru vremea când nu primiseră nimic. Baloun încuviinţă, dând din cap, şi spuse în şoaptă:
— O să vedeţi, prieteni, că Dumnezeu nu ne lasă.
Râseră toţi cu poftă, iar bucătarul, căţărat pe maşina de gătit, începu să cânte:
Iupaidia, iupaida, Dumnezeu nu ne-o lăsa.
Şi din greutatea toată tot el are să ne scoată.
Din nevoie, din desiş, el ne scoate-n luminiş, Iupaidia, iupaida, Dumnezeu nu ne-o lăsa.
Dincolo de staţia Scevna începură din nou să se ivească, prin văi, cimitire militare. În vale, lângă Scevna, se vedea din tren o cruce de piatră cu un Christos al cărui cap fusese retezat de tirul artileriei.
Trenul îşi iuţi viteza, gonind repede prin defileu, la vale spre Sanok; orizonturile se lărgeau şi o dată cu ele apăreau tot mai multe sate distruse, de o parte şi de alta a căii ferate.
La Kulasna, jos în apa râului, se vedea un tren sanitar distrus, răsturnat nu de mult de pe linia ferată.
Baloun holbă ochii mari şi se minună, mai ales de felul cum erau împrăştiate diferitele părţi ale locomotivei; coşul se înfipsese în terasament şi ieşea afară ca o gură de tun de calibrul 28.
Această apariţie trezi şi atenţia celor din vagonul în care se afla Švejk. Cel mai indignat era bucătarul Jurajda:
— Unde s-a mai pomenit să tragi în vagoanele de Cruce Roşie?
— Voie nu este, dar s-a pomenit, îl lămuri Švejk. Lovitura n-a fost rea; şi cu toţii fură de părere că atacul se întâmplase noaptea şi că probabil, din pricina întunericului, nu se zărise crucea roşie. Câte lucruri oprite nu-s pe lumea asta, pe care le faci totuşi. Voie, nevoie, totul e să reuşeşti. La manevrele imperiale de lângă Pisek a venit odată un ordin care interzicea ca soldaţii să fie legaţi fedeleş în timpul marşului. Căpitanul nostru n-a ţinut seamă de el, zicând că ordinul e o prostie: e la mintea cocoşului că un soldat legat nu poate mărşălui. Aşa că el, fără să calce nici un ordin, continua să-i lege, aruncându-i în căruţele eşalonului de aprovizionare. Dar chiar pe strada noastră, acum cinci sau şase ani, s-a întâmplat un alt caz. Într-o casă, la etajul întâi, locuia un domn Karlik. Cu un etaj mai sus stătea un om tare cumsecade; îi zicea Mikes şi era de la conservator. Îi plăceau grozav femeile şi, pe lângă altele, începuse să dea târcoale fiicei domnului Karlik, care avea o firmă de expediţii şi cofetărie, şi pe undeva, prin Moravia, pe alt nume, o legătorie de cărţi. Când domnul Karlik a aflat că vecinul umblă după fata lui, s-a dus la el acasă şi i-a spus: „Dumneata să ştii că n-ai s-o iei pe fiica mea, lepădătură; nu ţi-o dau!” „Bine, i-a răspuns domnul Mikes, dacă n-am voie, n-am voie, ce să fac? N-am să mă omor…” Peste două luni, domnul Karlik a venit din nou la el; de data asta a venit cu soţia şi amândoi i-au spus într-un glas: „Nemernicule, ne-ai necinstit fiica”. „Adevărat, le-a răspuns el atunci fără ocol, mi-am îngăduit să-i fac felul, stimată doamnă.” Domnul Karlik a început atunci să zbiere, amintindu-i că-l prevenise că nu i-o dă; conservatoristul i-a răspuns, pe bună dreptate, că nici n-avea de gând s-o ia şi că, atunci când domnul Karlik a venit la el, în afară de căsătorie nu-i interzisese nimic. Le-a mai spus că, de altfel, să nu aibă nici o grijă, că el e om de cuvânt, că nu se gândeşte la căsătorie şi că se pot bizui pe cuvântul lui. Dacă va fi urmărit – zicea – din pricina asta, lui puţin îi pasă, ştiindu-se cu cugetul curat, că mama lui i-a cerut pe patul de moarte să nu mintă niciodată, că el jurase şi că nu e în stare să calce un asemenea jurământ. În familia lui nimeni n-a minţit niciodată şi el a avut întotdeauna în şcoală cea mai bună notă la educaţia morală. Vedeţi aşadar că există lucruri neîngăduite, dar care se pot face, şi că drumurile pot fi diferite, numai voinţa trebuie s-o avem cu toţii aceeaşi.
— Dragi prieteni, intră în vorbă teteristul, care lucra de zor la notele sale, tot răul spre bine. Trenul ăsta sanitar aruncat în aer, pe jumătate ars şi răsturnat de pe linie, vine să îmbogăţească glorioasa istorie a batalionului nostru cu încă o faptă de vitejie viitoare; închipuieşte-ţi că la 16 septembrie, să zicem, cum mi-am însemnat eu, din fiecare companie a batalionului nostru se prezintă voluntar câţiva ostaşi, sub conducerea unui caporal, şi cer să li se dea voie să arunce în aer un tren blindat al inamicului, care trage asupra noastră şi ne împiedică trecerea peste râu. Şi-au împlinit cu cinste misiunea, travestiţi în ţărani… Da ia te uită ce mi-e dat să văd! strigă teteristul răsfoind prin însemnările sale. Cum de s-o fi rătăcit pe aici domnul Vanek al nostru? Ascultă, domnule rechnungsfeldwebel se adresă el lui Vanek, ce articolaş frumos va apare despre dumneata în istoria batalionului. Am impresia că mai figurezi o dată, pe undeva, dar aici e-aici.
Teteristul citi cu glas tare: „Eroica moarte a plutonierului de administraţie Vanek.
Pentru îndrăzneaţa acţiune de aruncare în aer a trenului blindat al inamicului s-a prezentat plutonierul de administraţie Vanek, îmbrăcat la fel ca şi ceilalţi, în straie ţărăneşti. Asurzit de explozie, a leşinat; când şi-a revenit, s-a pomenit înconjurat de inamic, care l-a transportat numaidecât la comandamentul diviziei duşmane, unde, deşi ameninţat cu moartea, a refuzat cu înverşunare să divulge vreun amănunt în legătură cu poziţia şi efectivul armatelor noastre. Întrucât era travestit, a fost judecat şi condamnat, ca spion, la moarte prin spânzurătoare, pedeapsă care, ţinându-se seama de gradul lui important, a fost comutată în moarte prin împuşcare. Execuţia a avut loc imediat, lângă zidul cimitirului; viteazul plutonier de administraţie Vanek a refuzat să i se lege ochii. La întrebarea dacă mai avea vreo dorinţă a răspuns: «Transmiteţi batalionului meu, prin mijlocirea unui parlamentar, ultimul meu salut şi spuneţi-i că mor cu credinţa că batalionul va continua marşul lui victorios. Mai transmiteţi, de asemenea, domnului căpitan Sagner că, în conformitate cu ultimul ordin pe brigadă, raţia zilnică de carne se sporeşte la două cutii şi jumătate de conserve de cap.» Aşa a murit plutonierul de administraţie Vanek, stârnind cu ultima lui frază panică şi spaimă în rândurile duşmanului care îşi închipuia că, împiedicând trecerea noastră peste râu, ne va tăia punctele de aprovizionare, nădăjduind astfel să provoace înfometare şi prin aceasta demoralizare în rândurile noastre. Calmul cu care a privit moartea în faţă ne este vădit în mod grăitor de împrejurarea că înainte de execuţie a jucat jocker cu ofiţerii inamicului. «Suma câştigată de mine vă rog s-o predaţi Societăţii ruse de Cruce Roşie», a spus, înfruntând cu demnitate ţevile de puşcă. Această nobilă generozitate a mişcat până la lacrimi întreaga asistenţă.”
— Iertaţi-mă, domnule Vanek, se întrerupse teteristul, că mi-am îngăduit să dispun de banii dumneavoastră. Am stat şi m-am gândit dacă nu era mai bine să-i fi predat Crucii Roşii austriece, dar, la urma urmei, socotesc că din punct de vedere uman e totuna; principalul era să fie predaţi unei instituţii umanitare.
— Răposatul nostru, interveni Švejk, ar fi putut să-i predea, de pildă, azilului de noapte, dar parcă tot aşa-i mai bine; domnul primar ar fi fost în stare să-şi cumpere cu banii ăştia cârnaţi pentru gustarea de la ora zece.
— Ei, de furat se fură peste tot spuse telefonistul Chodounsky.
— Da mai ales la Crucea Roşie, declară profund indignat bucătarul Jurajda. La Bruck aveam un prieten bucătar care gătea pentru surorile de la baraca Crucii Roşii; şi mi-a povestit cum superioarele şi infirmierele-şefe trimit acasă lăzi întregi de malaga şi ciocolată. De, asta se întâmplă prin forţa împrejurărilor; e o problemă de autodeterminare a omului. Fiecare om trece în viaţa lui nesfârşită prin nenumărate transformări şi odată şi-odată tot trebuie să apară pe lumea asta în chip de hoţ. Am trecut şi eu printr-o asemenea ipostază.
Bucătarul ocultist Jurajda scoase din raniţă o sticlă de coniac.
— Vedeţi aici, reluă el desfundând sticla, o dovadă de netăgăduit. Sticla asta am luat-o, înainte de plecare, de la popota ofiţerească. Coniacul e de calitatea cea mai bună şi trebuia folosit la siropul de zahăr pentru tortul de Linz. Destinul însă a hotărât să-l fur, după cum tot el a hotărât să devin hoţ.
— Eu socotesc că n-ar fi rău, interveni Švejk, dacă destinul ar hotărî ca noi să fim complicii dumitale; de altfel, presimt că aşa o să se şi întâmple.
Şi într-adevăr, presimţirea lui Švejk se adeveri. Sticla trecu din mână în mână, în ciuda protestelor plutonierului de administraţie, care susţinea că coniacul trebuie băut din gamelă şi împărţit cu dreptate, căci fiind cinci pe-o sticlă, e greu de ştiut dacă unul nu înghite mai mult decât ceilalţi, mai ales că sunt în număr fără soţ.
La această întâmpinare, Švejk observă:
— Lucru-i drept; dacă domnul Vanek doreşte să aibă număr cu soţ, n-are decât să se retragă din combinaţie, ca să nu se ivească certuri şi neplăceri.
Vanek îşi retrase deci propunerea şi prezentă alta, mărinimoasă, potrivit căreia dăruitorul Jurajda urma să se plaseze astfel la rând, încât să poată bea de două ori. Această propunere stârni un val de proteste vehemente, deoarece Vanek trăsese o duşcă, de cum se desfundase sticla.
În cele din urmă, fu adoptată propunerea teteristului, de a se bea în ordinea alfabetică; el îşi motivă propunerea cu argumentul că însuşi numele fiecăruia era o chestiune de predestinare.
Aşadar, sticla fu începută de Chodounsky, primul în ordine alfabetică, care se uita cu groază la Vanek, făcându-şi socoteala că, fiind ultimul, plutonierul va avea parte de o înghiţitură mai mult. Săvârşi însă cu acest prilej o greşeală matematică grosolană, deoarece până la urmă se dovedi că au fost douăzeci şi una de înghiţituri.
Jucară apoi un jocker obişnuit cu trei cărţi, care dădu prilej teteristului să citeze din Sfânta Scriptură, la fiecare levată. Ridicând valetul strigă, de pildă:
— Doamne, lasă robului tău acest valet şi această damă, ca săpându-le şi îngrijindu-le să le culeagă roadele.
Când i se reproşă însă că avusese îndrăzneala să ridice şi optarul, teteristul replică cu glas tunător:
— Dar s-a văzut undeva femeie care, având zece bănuţi şi pierzând unul, nu aprinde lumânarea şi nu caută cu osârdie până îl găseşte? Iar dacă-l găseşte, atunci cheamă vecinii şi prietenele şi le spune: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am ridicat optarul şi am tăiat riga cu asul!” Aşa că daţi cărţile încoace, că v-aţi ars cu toţii.
Teteristul Marek avea într-adevăr mare noroc la cărţi. În timp ce ceilalţi îşi tăiau atuurile între ei, el le tăia pe toate cu atuul cel mai mare, astfel încât unul după altul pierdeau, iar el ridica pot după pot, strigând de fiecare dată către cei biruiţi:
— Şi mari cutremure vor fi pe alocuri, şi foamete, şi ciumă, şi mari minuni cereşti se vor arăta.
În cele din urmă se săturară de joc şi-l întrerupseră, după ce telefonistul Chodounsky îşi pierduse cu anticipaţie solda pe jumătate de an. Era fiert. Teteristul îi ceru o confirmare scrisă în care să declare că plutonierul de administraţie Vanek urma să-i plătească lui, timp de şase luni, solda lui Chodounsky.
— Nu-ţi fă sânge rău pentru asta, Chodounsky, îl mângâie Švejk. Dacă ai noroc, cazi la primul atac şi Marek se linge pe bot de lohnung-ul tău; aşa că semnează, fără frică.
Perspectiva aceasta îl impresionă foarte neplăcut pe Chodounsky care spuse, sigur de sine:
— Eu nu pot să cad, fiindcă sunt telefonist, şi telefoniştii stau întotdeauna în adăposturi, iar sârmele se întind şi se repară numai după gefecht.
Teteristul ţinu să sublinieze că, dimpotrivă, telefoniştii sunt expuşi celor mai mari primejdii şi că mai cu seamă asupra lor este îndreptat, întotdeauna, tirul artileriei duşmane. Nici un telefonist nu poate fi sigur în adăpostul lui. Chiar dacă adăposturile ar fi la zece metri sub pământ, artileria duşmană tot îi poate nimeri. Telefoniştii, zicea, pier ca grindina în ploaia de vară, dovadă că înainte de a pleca el din Bruck se deschisese acolo al douăzeci şi optulea curs pentru telefonişti.
Chodounsky privea pierdut undeva departe, fapt care pe Švejk îl mişcă profund şi-l făcu să-i adreseze un cuvânt de mângâiere:
— N-am ce zice, mare ghinion ai avut!
Chodounsky răspunse amabil:
— Ţine-ţi gura, ţaţo.
— Ia să mă uit la litera „Ch” în notele mele pentru istoria batalionului… Chodounsky… Chodounsky, mda, aha, l-am găsit: „Telefonistul Chodounsky îngropat de o mină. Telefonează din mormânt la comandament: «Mor şi felicit batalionul pentru victorie!»„
— Asta ar trebui să te mulţumească, spuse Švejk, sau poate că vrei să mai adaugi ceva? Îţi aminteşti de telefonistul de pe „Titanic”, care, în clipa când vaporul se scufunda, telefona mereu jos, la bucătăria inundată, întrebând dacă prânzul e gata?
— Mie mi-e totuna, interveni teteristul. S-ar putea întregi eventual cuvintele din urmă ale lui Chodounsky prin următoarea frază pe care o strigă la telefon: „Salutaţi din parte-mi brigada noastră de fier”.
