I – Intervenţia bravului soldat Švejk în războiul mondial.
Care va să zică, ni l-au ucis pe Ferdinand1, i se adresă menajera domnului Švejk care – după ce părăsise cu ani în urmă serviciul militar, fiind declarat tâmpit iremediabil de către comisia medicală militară – trăia acum din negoţul de câini, nişte pocitanii de cotarle vagabonde, cărora le ticluia pedigriuri false.
În afară de această ocupaţie, suferea de reumatism şi tocmai îşi ungea genunchii cu alifie camforată.
— Pe care Ferdinand, doamnă Mullerova? întrebă Švejk continuând să-şi maseze genunchiul. Eu cunosc doi. Unul, servitor la droghistul Prusa, care a băut o dată, din greşeală, o sticlă cu ulei de păr, celălalt, Ferdinand Kokoska, care adună căcăţei de câine. Nu-i nici o pagubă, nici de unul, nici de altul.
— Dar, conaşule, e vorba de domnul Ferdinand, arhiducele de la Konopiste, ăla gras şi cucernic!
— Maica ta Cristoase, strigă Švejk, asta-i bună! Şi unde i s-a întâmplat asta, mă rog, domnului arhiduce?
— La Sarajevo, conaşule, ştiţi, cu revolverul: Trecea pe acolo cu arhiducesa lui, în automobil.
— Ia te uită, doamnă Mullerova, în automobil! Păi, te cred, un domn ca el îşi poate îngădui asta şi nici prin minte nu-i trece cât de tragic se poate sfârşi o plimbare cu automobilul. Şi încă la Sarajevo; în Bosnia, care va să zică, doamnă Mullerova. O fi isprava turcilor. Da, da, n-ar fi trebuit să le luăm Bosnia şi Herţegovina. Să ştii că asta e, doamnă Mullerova… Care va să zică, domnul arhiduce e acum în împărăţia cerului. S-a chinuit mult?
— Domnul arhiduce şi-a dat duhul numaidecât, conaşule. Cu revolverul nu-i glumă. Nu demult, la noi la Nusle, un domn s-a jucat cu revolverul; şi-a împuşcat toată familia şi pe deasupra şi portarul care se dusese să vadă cine trage la etajul trei.
— Unele revolvere, doamnă Mullerova, nu iau foc, nici în ruptul capului. Sunt de felurite feluri. Ei, dar pentru domnul arhiduce şi-au cumpărat, desigur, ceva mai bun şi m-aş prinde că omul care i-a făcut-o s-a îmbrăcat frumos pentru treaba asta. Gândeşte-te numai: să tragi în domnul arhiduce e lucru mare. Nu merge să-l împuşti ca braconierul pe pădurar. Întâi şi-ntâi, cum te înfăţişezi înainte-i? Pentru că nu-i îngăduit să te apropii în zdrenţe de un domn ca dânsul. Trebuie să ai ţilindru, dacă vrei să nu-ţi puie poliţistul mâna-n guler.
— Cică ar fi fost mai mulţi, conaşule.
— Păi, cred şi eu, doamnă Mullerova, spuse Švejk, isprăvind cu masajul; dacă dumneata ai vrea să-l împuşti pe arhiduce sau pe împărat, de bună seamă că te-ai sfătui mai întâi cu cineva. Unde-s mulţi, şi minte-i mai multă: unul zice una, altul, alta, şi aşa se face treaba, cum spune şi imnul nostru. Principalul e să pândeşti momentul când îţi trece pe dinainte un asemenea domn. Aşa s-a întâmplat, dacă îţi mai aminteşti, cu domnul cela, Lucheni, care a înjunghiat-o pe răposata noastră Elisabeta cu stiletul… în timp ce se plimbau împreună. Te mai poţi încrede în cineva? De-atunci nici o împărăteasă nu mai iese la plimbare! Ei, dar soarta asta îi aşteaptă şi pe alţii. Şi-o să vezi, doamnă Mullerova, or să ajungă şi la ţar, şi la ţarină, şi poate că, ferească Dumnezeu, chiar la împărat, dacă de pe acu au început-o cu nepotu-su. Bătrânul are mulţi duşmani. Chiar mai mulţi decât Ferdinand. Cum spunea mai deunăzi un domn, la cârciumă: are să vie vremea când împăraţii or să pice unul după altul, şi nici procurorul-general n-o să-i scape. Pe urmă, neavând cu ce plăti consumaţia, cârciumarul s-a văzut silit să-l dea pe mâna poliţiei. Doar domnul i-a ars cârciumarului o palmă şi poliţaiului două. L-au ridicat cu duba şi l-au dus să se trezească. Da, doamnă Mullerova, multe se mai întâmplă în ziua de azi! Asta-i o pierdere grea pentru Austria. Când eram militar, un infanterist l-a împuşcat pe căpitan. Şi-a încărcat flinta şi s-a dus la cancelarie. I -a spus că n-are ce căuta acolo, dar el îi dădea într-una că trebuie să-i vorbească domnului căpitan. Căpitanul a ieşit afară şi cât ai zice peşte i-a ars două perechi de palme. El a pus mâna pe flintă şi l-a găurit drept în inimă. Glonţul a ieşit prin spinarea domnului căpitan şi-a mai făcut şi paguba în cancelarie; a spart o sticlă cu cerneală şi s-au pătat actele oficiale.
— Şi ce s-a întâmplat cu soldatul? întrebă după un răstimp doamna Mullerova, în vreme ce Švejk se îmbrăca.
— S-a spânzurat cu cozondracii, spuse Švejk, periindu-şi pălăria tare. Şi, când stai să te gândeşti, nici nu erau cozondracii lui. Îi ceruse împrumut de la un gardian – cică-i cad pantalonii. De ce? Să aştepte până l-or împuşca? Ştii, doamnă Mullerova, în situaţii d-astea toţi îşi pierd capul. Pe gardian l-au degradat şi i-au mai dat şase luni de închisoare. Dar nu le-a făcut pe toate. A şters-o în Elveţia şi azi face pe predicatorul în nu ştiu ce biserică. Azi, doamnă Mullerova, nu sunt mulţi oameni cinstiţi pe lume. Eu cred că şi domnul arhiduce Ferdinand s-a înşelat în privinţa omului care l-a împuşcat la Sarajevo. A văzut şi el un domn acolo şi şi-o fi zis că e un om cumsecade dacă strigă ura. Şi când colo, domnul acela l-a doborât. Câte gloanţe i-a tras, unul sau mai multe?
— Gazetele scriu, conaşule, că domnul arhiduce era ciuruit. A descărcat în el toate gloanţele.
— Da, treaba asta se face foarte repede, doamnă Mullerova, grozav de repede. Eu, pentru o treabă ca asta, mi-aş cumpăra un browning. Pare o jucărie, dar poţi împuşca cu el, în două minute, douăzeci de arhiduci, slabi sau graşi, la alegere. Cu toate că, între noi fie vorba, doamnă Mullerova, într-un arhiduce gras nimereşti mai uşor decât într-unui slab. Îţi aduci aminte, când şi-au împuşcat regele în Portugalia? Şi acela era un bondoc. Cred şi eu: unde s-a mai văzut rege slab?… Ei, acu eu mă duc la cârciuma „U Kalicha” 2 şi, dacă o veni careva după foxterierul pentru care am luat arvună, spune-i că e la crescătoria mea de la ţară, că i-am tăiat de curând urechile şi că nu poate fi transportat pân-ce nu i s-or vindeca; nu de alta, da să nu răcească. Cheia las-o la portăreasă.
În cârciuma „U Kalicha” nu era decât un singur muşteriu: agentul secret Bretschneider, de la Siguranţă. Cârciumarul Palivec spăla farfurioarele, în timp ce Bretschneider încerca zadarnic să-l tragă de limbă.
Palivec era cunoscut ca spurcat la gură; expresiile cur şi căcat îi reveneau pe limbă la fiecare două vorbe. în acelaşi timp era însă şi un om citit şi nu pierdea prilejul să recomande tuturor pasajul în care Victor Hugo pomeneşte de ultimul cuvânt adresat englezilor de comandantul vechii gărzi a lui Napoleon, în bătălia de la Waterloo.
— Frumoasă vară, nu-i aşa? începu vorba Bretschneider.
— Ca un căcat, răspunse Palivec, aranjând farfurioarele în galantar.
— Mare bine ne-au făcut ăia, la Sarajevo, reluă Bretschneider fără să pară convins.
— Care Sarajevo? întrebă Palivec. Vinăria din Nusle? Acolo, în fiecare zi e câte o încăierare; aşa-i la Nusle.
— La Sarajevo, în Bosnia, domnule cârciumar! Acolo l-au împuşcat pe arhiducele Ferdinand. Ce ai de zis?
— Eu unul nu mă bag în daravelile astea; n-au decât să mă pupe-n cur cu toţii, răspunse cuviincios domnul Palivec aprinzându-şi luleaua. Într-o treabă belalie ca asta, nu-i greu să-ţi frângi gâtul. Eu sunt negustor; dacă vine cineva şi cere bere, îi dau bere. Sarajevo, politică, arhiduce răposat… nu-s de nasul nostru; asta nu poate duce decât la Pankrac 3.
Bretschneider amuţi şi, dezamăgit, îşi roti privirile prin cârciumă.
— Aici atârna pe vremuri portretul împăratului, reîncepu el după un răstimp. Chiar acolo unde e oglinda.
— Da, aveţi dreptate, răspunse domnul Palivec, atârna acolo, dar s-au căcat muştele pe el, aşa că l-am suit în pod. Ştiţi cum se-ntâmplă: se găseşte un deştept să spuie o prostie şi, cât ai bate din palme, încep să curgă neplăcerile gârlă. Asta-mi lipseşte?
— Trebuie să fi fost urât de tot la Sarajevo, ce zici domnule cârciumar?
La această întrebare directă şi vicleană, domnul Palivec răspunse cu multă prudenţă:
— Pe vremea asta, în Bosnia şi Herţegovina e îngrozitor de cald… Când făceam acolo armata, locotenentul nostru îşi punea gheaţă la cap.
— La ce regiment aţi slujit, domnule cârciumar?
— Nu ţin minte toate fleacurile, niciodată nu m-am interesat de căcăţişuri de astea şi niciodată n-am fost curios să le ştiu, răspunse domnul Palivec. Prea multă curiozitate strică.
Agentul secret Bretschneider amuţi de-a binelea şi faţa lui posomorâtă se mai învioră abia la sosirea lui Švejk care, intrând în cârciuma, comandă o bere neagră, făcând următoarea observaţie: „Şi la Viena e astăzi zi de doliu”.
Ochii lui Bretschneider începură să lucească plini de speranţă şi spuse scurt:
— La Konopiste sunt arborate zece drapele negre.
— Ar trebui să fie douăsprezece, fu de părere Švejk, după ce trase o duşcă.
— De ce douăsprezece? întrebă Bretschneider.
— Ca să fie număr rotund; cu duzina socoteala se face mai uşor şi apoi revine şi mai ieftin, răspunse Švejk.
Se aşternu o tăcere pe care tot Švejk o întrerupse oftând:
— Care va să zică, acum e în împărăţia cerurilor, deie-i Domnul veşnică slavă. Nici n-a apucat sărmanul să ajungă împărat. Pe vremea când făceam eu militărie, un general a căzut de pe cal şi, foarte liniştit, şi-a dat duhul. Când au vrut să-l ajute să se suie iar pe cal, au băgat de seamă că era mort de-a binelea. Şi când te gândeşti că trebuia să fie avansat feldmareşal. Asta s-a întâmplat la o paradă militară. Parăzile astea sunt lucru dracului. Şi la Sarajevo, tot o paradă trebuie să fi fost. Îmi aduc aminte că o dată, la o astfel de paradă, îmi lipseau douăzeci de nasturi la mundir şi pentru asta mi-au dat paisprezece zile de carceră, din care două le-am făcut ca Lazăr, legat fedeleş. Dar în armată fără disciplină se duce dracului totul. Locotenentul nostru Makovec ne spunea mereu: „Dacă n-ar fi disciplina, mă, tâmpiţilor, v-aţi căţăra ca maimuţele în copaci; milităria vă face oameni, idioţilor, neisprăviţilor!” Şi n-avea dreptate? Închipuiţi-vă un parc, să zicem la Karlak4 şi acolo în fiecare copac câte un soldat fără disciplină. Vedeţi, de asta m-am temut eu întotdeauna.
— Sarajevo, reluă Bretschneider discuţia, e isprava sârbilor.
— Vă înşelaţi, răspunse Švejk, asta au făcut-o turcii din pricina Bosniei şi Herţegovinei. Şi Švejk îşi expuse opiniile sale în legătură cu politica externă a Austriei în Balcani. Turcii au pierdut în 1912 războiul cu Serbia, Bulgaria şi Grecia. Ei ar fi vrut ca Austria să le sară în ajutor şi, pentru că n-a făcut-o, l-au împuşcat pe Ferdinand.
— Ţi-s dragi turcii? se adresă Švejk cârciumarului Palivec. Ţi-s dragi câinii ăştia păgâni? Nu ţi-s dragi, nu-i aşa?
— Muşteriu-i muşteriu, zise Palivec, fie el şi turc. Noi, negustorii, nu ţinem socoteală de politică. Plăteşte-ţi berea şi şezi în cârciuma şi trăncăneşte ce pofteşti. Asta-i principiul meu. Mi-e totuna dacă cel care i-a făcut seama lui Ferdinand al nostru e sârb, turc, catolic sau mahomedan, anarhist sau „mladoceh”5.
— Bine, domnule cârciumar, glăsui Bretschneider care începuse să tragă din nou nădejde că din cei doi unul tot se va prinde în horă, dar trebuie să recunoaşteţi că asta-i o pierdere mare pentru Austria.
În locul cârciumarului răspunse Švejk:
— Pierdere este, nu se poate tăgădui. Îngrozitoare pierdere. Ferdinand nu poate fi înlocuit cu orice dobitoc. N-ar fi stricat însă să fie ceva mai gras.
— Ce vreţi să spuneţi? se învioră Bretschneider.
— Ce vreau să spun? răspunse liniştit Švejk. Uite, foarte simplu. Dacă ar fi fost mai gras, nu mai încape îndoială că l-ar fi lovit damblaua înainte, când alerga la Konopiste după babele care adunau vreascuri şi ciuperci pe moşia lui, şi n-ar mai fi pierit de o moarte aşa de ruşinoasă. Stau şi mă gândesc: nepotul împăratului… şi dumnealor… îl împuşcă. E o ruşine, vuiesc gazetele. La noi, la Budejovice, cu ani în urmă, într-o mică ceartă, în piaţă, a fost înjunghiat un negustor de vite, un oarecare Bretislav Ludvik. Negustorul avea un fiu, Bohuslav, şi oriunde s-ar fi dus să vândă porci, nimeni nu cumpăra nimic de la el şi fiecare zicea: „Ăsta e băiatul înjunghiatului, o fi şi el un hoţoman ca tat-su”. Până la urmă a fost silit să se arunce în Vltava de pe podul de la Krumlov; a trebuit să-l pescuiască, să-l învie, să pompeze apa din el, ca să-şi dea ultima suflare în braţele medicului în timp ce-i făcea o injecţie.
— Ciudate comparaţii mai aveţi dumneavoastră, spuse Bretschneider cu tâlc. Începeţi cu Ferdinand şi isprăviţi cu un negustor de vite.
— Da de unde, se apără Švejk, Doamne fereşte! Eu să fac asemenea apropiere? Domnul cârciumar mă cunoaşte. Spune şi dumneata: am făcut eu vreodată comparaţii între oameni? Dar, la drept vorbind, eu n-aş vrea să fiu în pielea văduvei arhiducelui. Ce-o să facă acum? Copiii au rămas orfani, moşia de la Konopiste fără stăpân. Să se mărite din nou cu un alt arhiduce? La ce bun? Pleacă din nou la Sarajevo şi are să fie văduvă pentru a doua oară. Tot aşa, cu ani în urmă, era la Zliv, lângă Hluboka, un pădurar; avea un nume tare urât. L-au împuşcat braconierii; după el a rămas o văduvă cu doi copii, care peste un an s-a măritat cu alt pădurar; cu unul Pepik al lui Savlovic din Mydlovary. I l-au împuşcat şi pe ăsta. Pe urmă s-a măritat pentru a treia oară, tot cu un pădurar, zicând: „Să fie cu noroc a treia oară. Dacă nici acum n-o ieşi bine, apoi nu mai ştiu ce să fac.” Se înţelege că i l-au împuşcat şi pe ăsta, şi a rămas sărmana, de pe urma pădurarilor, cu şase copii grămadă. S-a dus până la cancelaria ducelui de la Hluboka şi s-a plâns că numai necazuri are cu pădurarii. Acolo au povăţuit-o să-l ia pe Jares, paznic la iazurile din Razice. Ce să vă mai spun: i l-au înecat în timp ce prindea peşte în iaz şi a rămas şi de la ăsta cu doi copii. Pe urmă a luat un jugănar din Vodnany, care i-a crăpat într-o noapte capul cu securea şi s-a dus să se predea de bună-voie. Înainte de a-l spânzura, în faţa tribunalului regional din Pisek, a muşcat preotul de nas, spunând că nu-i pare rău de nimic şi adăugând ceva tare urât despre măria-sa împăratul.
— Dar nu ştiţi ce-a zis? întrebă Bretschneider, trăgând speranţe să mai afle ceva.
— Nu v-aş putea spune, pentru că nimeni nu s-a încumetat s-o repete. Se zice că a fost ceva atât de înspăimântător şi de fioros, încât un consilier de tribunal, care se afla de faţă, a înnebunit, şi nici până în ziua de azi nu i-au dat drumul de la popreală, ca să nu dea lucrurile în vileag. N-a fost vorba numai de-o insultă obişnuită la adresa împăratului, din acelea care se spun la beţie.
— Da ce fel de insulte se aduc împăratului, la beţie? întrebă Bretschneider.
— Domnilor, eu v-aş ruga să întoarceţi foaia, interveni cârciumarul Palivec. Mie nu-mi plac socotelile astea. Se trăncăneşte ce se trăncăneşte şi pe urmă dă omul de bucluc.
— Ce fel de insulte se aduc împăratului la beţie? repetă Švejk. Tot felul! Îmbătaţi-vă numai, puneţi să vi se cânte imnul austriac şi veţi vedea ce urmează. Veţi auzi atâtea despre împărat, că numai pe jumătate de-ar fi adevărate, ar fi destul să fie făcut de râs, pe toată viaţa. Dar el, bătrânul, zău că n-o merită, săracul. Soţia, Elisabeta, i-a fost înjunghiată, pe urmă i s-a prăpădit Jan Orth; frate-su, împăratul Mexicului, a fost împuşcat într-o fortăreaţă, la zid. Şi acum, la bătrâneţe, i-au mai împuşcat şi nepotul. Ar trebui să aibă omul nervi de oţel. Pe lângă asta îl mai înjură şi beţivii. Dacă ar izbucni astăzi ceva eu unul m-aş duce voluntar să-l apăr, chiar dacă m-ar face harcea-parcea.
Švejk dădu peste cap o duşcă zdravănă, apoi urmă:
— Şi dumneavoastră credeţi că împăratul o să lase treaba asta, cu una cu două? Se vede că nu-l cunoaşteţi. Să se facă război cu turcii! Mi-aţi ucis nepotul? Acum, păzea! Războiul e sigur. Serbia şi Rusia ne ajută. O să intre în ei ca-n brânză.
În această clipă profetică, Švejk era măreţ. Faţa lui deschisă, surâzătoare ca o lună plină, strălucea de avânt. Pentru el totul era limpede.
— Se poate întâmpla, continuă el să prorocească viitorul Austriei, ca în caz de război cu Turcia, nemţii să ne atace, pentru că nemţii şi turcii ţin între ei. Sunt nişte javre fără pereche. Ne putem însă alia cu Franţa care, încă din 71, are o răfuială cu Germania. Ăsta-i începutul. Are să fie un război pe cinste, atâta pot să vă spun.
Bretschneider se ridică, adresându-li-se solemn:
— Mai mult nici nu e nevoie să spuneţi, veniţi cu mine pe coridor şi acolo am să vă spun şi eu ceva.
Švejk ieşi pe coridor, după agentul secret; acolo îl aştepta o mică surpriză. Vecinul de masă îi arătă vulturul şi-i declară că îl arestează şi că-l va duce imediat la direcţia poliţiei.
Švejk încercă să explice că trebuie să fie o greşeală, că el e absolut nevinovat, că nu rostise nici o vorbă care ar fi putut jigni pe cineva.
Bretschneider îi comunică însă că se făcuse vinovat de crime penale, printre care un rol important îl avea înalta trădare.
Apoi se întoarseră în cârciumă şi Švejk se adresă domnului Palivec:
— Eu am cinci halbe, o chiflă şi nişte crenvurşti. Acum, mai daţi-mi o şliboviţă, pentru că sunt arestat şi trebuie să plec.
Bretschneider îi arătă şi domnului Palivec vulturul; se uită o clipă la el, apoi îl întrebă:
— Sunteţi însurat?
— Sunt.
— Şi soţia dumneavoastră poate să conducă prăvălia când lipsiţi?
— Poate.
— Atunci totul e în ordine, domnule cârciumar, spuse vesel Bretschneider. Chemaţi-o pe soţia dumneavoastră şi predaţi-i prăvălia. Diseară venim să vă luăm.
— Nu-ţi face sânge rău, îl mângâie Švejk, eu nu mă duc decât pentru înaltă trădare.
— Dar eu? Pentru ce? se tângui domnul Palivec. Eu care am fost atât de prevăzător!
Bretschneider zâmbi triumfător:
— Pentru că aţi spus că s-au căcat muştele pe împărat. Acolo o să vi-l scoată pe nas pe împăratul ăsta.
Şi Švejk părăsi cârciuma „La Potirul” însoţit de agentul secret, pe care, privindu-l drept în faţă cu zâmbetul său blajin, îl întrebă la ieşirea în stradă:
— Trebuie să cobor de pe trotuar?
— Cum adică?
— Păi, socoteam că dacă sunt arestat n-am dreptul să merg pe trotuar.
Când intrară pe poarta Direcţiei poliţiei, Švejk întrebă:
— Bine am petrecut! Veniţi des pe la „Potirul”?
Şi în timp ce Švejk era dus la biroul pe primiri, domnul Palivec preda cârciuma soţiei în lacrimi, mângâind-o în felul lui:
— Nu plânge, nu zbiera, ce pot să-mi facă pentru tabloul ăla căcat, al măriei-sale împăratul?
Aşa şi-a făcut intrarea bravul soldat Švejk în războiul mondial, după felul lui sucit de a fi. Pentru istorici e interesant prin aceea că a întrezărit viitorul. Dacă mai târziu situaţia s-a desfăşurat totuşi altfel decât a expus-o el la „Potirul”, trebuie să ţinem seama de faptul că nu avea pregătirea diplomatică necesară.
