II – Bravul soldat Švejk la Direcţia poliţiei.
Atentatul de la Sarajevo umpluse cancelaria prefecturii de poliţie cu acuzaţi. Oamenii erau aduşi pe rând, şi bătrânul inspector le zicea cu blândeţe:
— O să vă iasă Ferdinand pe nas!
În una din numeroasele celule de la etajul întâi, în care a fost condus, Švejk găsi o societate de şase inşi. Cinci şedeau în jurul mesei, iar într-un ungher, pe pat, stătea retras un bărbat între două vârste, vrând parcă să se izoleze de ceilalţi.
Švejk îi întrebă pe fiecare de ce sunt arestaţi.
Cei cinci din jurul mesei i-au răspuns aproape la fel: „Pentru Sarajevo”; „din pricina lui Ferdinand”; „din cauza asasinării arhiducelui”; „pentru Ferdinand”; „pentru că l-au executat pe arhiduce la Sarajevo”.
Al şaselea, care se ţinea deoparte, răspunse că el n-are nici în clin, nici în mânecă cu ceilalţi, şi nu vrea să fie bănuit, el aflându-se acolo numai pentru tentativă de omor şi jefuirea unui bătrân din Holice.
Švejk se aşeză la masă în grupul conspiratorilor, care îşi povesteau, pentru a zecea oară, cum au intrat în dandana.
Năpasta îi lovise pe toţi, în afară de unul, fie la cârciumă, fie la vinărie, fie la cafenea. Excepţie făcea numai un domn din cale-afară de gras, cu ochelari şi cu ochii plânşi. Fusese arestat la el acasă, deoarece cu două zile înainte de atentatul din Sarajevo plătise la restaurantul „U Brejsky” consumaţia la doi studenţi sârbi de la politehnică şi fusese văzut apoi de detectivul Brix, beat, în tovărăşia lor la „Montmartre” în strada Retez, unde de asemeni plătise pentru ei, după cum a confirmat sub proprie semnătură, în procesul-verbal.
La toate întrebările puse la comisariatul de poliţie cu prilejul anchetei preliminare, el răspunse stereotip, văicărindu-se:
— Eu ţin o papetărie!
La care primea acelaşi răspuns stereotip:
— Asta nu vă dezvinovăţeşte.
Domnul cel scund, profesor de istorie, dăduse de belea într-o vinărie, în vreme ce expunea proprietarului vinăriei istoricul diferitelor atentate. Fusese arestat tocmai în clipa când rezuma analiza psihologică a fiecărui atentat prin cuvintele:
— Ideea atentatului e simplă ca oul lui Columb.
— Tot atât de simplă, precum ai să înfunzi dumneata Pankracul, îl completă comisarul, la interogatoriu.
Al treilea conspirator era preşedintele societăţii de binefacere „Dobromil” din Hodkovicky. În ziua în care se săvârşise atentatul, „Dobromil”-ul organizase o serbare urmată de un concert, în grădină. În timpul serbării s-au pomenit deodată cu un sergent de jandarmi, care îi somă pe participanţi să se împrăştie, amintindu-le că Austria e în doliu, la care preşedintele „Dobromil”-ului îi răspunse blajin:
— Aveţi numai o clipă răbdare, până se termină de cântat Hei, Slovane6.
Acum stătea cu capul în mâini şi se tânguia:
— În august avem alegerea noului prezidiu. Dacă nu sunt acasă până atunci, te pomeneşti că nu mă mai aleg. Am fost de zece ori preşedinte. Aş muri dac-aş păţi o ruşine ca asta.
Ciudată festă mai jucase răposatul Ferdinand celui de-al patrulea arestat, un om aşezat, de o lealitate ireproşabila.
Două zile încheiate evitase orice discuţie în legătură cu Ferdinand, până când într-o seară, la cafenea, la o partidă de cărţi, tăind riga de ghindă cu atuul, un şapte de tobă, strigase:
— Şapte gloanţe, ca la Sarajevo.
Cel de-al cincilea, arestat – după propria-i mărturisire – tot din pricina asasinării domnului arhiduce la Sarajevo, avea şi acum părul şi barba zbârlite de spaimă, ceea ce îl făcea să semene cu un grifon.
În restaurantul unde fusese agăţat nu numai că nu scosese o vorbă, dar nu citise nici măcar ziarele, care relatau despre asasinarea lui Ferdinand. Şedea la masă singur-singurel, când un domn oarecare se apropie, luă loc în faţa lui şi începu să-l întrebe repezit:
— Aţi citit?
— N-am citit.
— Ştiţi ceva despre asta?
— Nu ştiu.
— Dar ştiţi despre ce e vorba?
— Nu ştiu, nu mă interesează.
— Totuşi ar trebui să vă intereseze.
— Nu ştiu ce ar trebui să mă intereseze! Eu îmi fumez trabucul, beau câteva halbe, mănânc şi nu citesc ziarele. Ziarele mint. La ce bun să-mi fac sânge rău?
— Aşadar, nici asasinatul de la Sarajevo nu vă interesează?
— Pe mine nu mă interesează nici un fel de asasinat, fie el la Praga, la Viena, la Sarajevo sau la Londra. Pentru asta există autorităţi, tribunale şi poliţie. Dacă se întâmplă câteodată, pe undeva, să fie ucis careva, aşa-i trebuie; de ce-i atât de bleg şi imprudent să se lase omorât?
Acestea au fost ultimele lui cuvinte, în menţionata convorbire. De atunci nu face decât să repete cu voce tare, din cinci în cinci minute:
— Sunt nevinovat, sunt nevinovat.
Aceste vorbe le strigase şi în poarta prefecturii de poliţie, le va repeta şi în drum spre tribunalul din Praga, şi tot cu ele va intra şi în temniţă.
După ce ascultă toate aceste teribile povestiri de comploturi, Švejk socoti că n-ar strica să-i lămurească pe toţi, asupra situaţiei lor desperate.
— Da, e rău de noi, începu el cu vorbe blajine, şi vă înşelaţi când spuneţi că vouă, nouă tuturor, nu ni se poate întâmpla nimic. Pentru ce, mă rog, avem poliţie, dacă nu ca să ne pedepsească pentru gurile noastre sparte? Când trăim vremuri atât de primejdioase, încât se împuşcă arhiducii apoi nimeni nu trebuie să se mai mire că e dus la poliţie. Toate astea se fac de ochii lumii, ca să se facă vâlvă în jurul înmormântării lui Ferdinand. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât mai bine şi mai frumos. Când eram ostaş, ne pomeneam uneori cu jumătate din companie la arest. Şi câţi nevinovaţi n-au fost osândiţi; şi nu numai în armată, ci şi la tribunalele civile. Îmi amintesc cum odată a fost osândită o femeie, pentru că îşi gâtuise gemenii abia născuţi. Cu toate că s-a jurat ea că nu putea să sugrume gemenii, pe motiv că nu născuse decât o fetiţă pe care a gâtuit-o fără să-i pricinuiască nici o durere, tot pentru dublu asasinat a fost osândită. Tot aşa, cu un ţigan din Zabehlice, şi el nevinovat. Se furişase în noaptea de Crăciun în dugheana unui băcan. A jurat că voia numai să se-ncălzească; dar nu i-a folosit la nimic. O dată încăput pe mâna tribunalului, s-a terminat, e rău. Dar răul e necesar. S-ar putea să nu fie toţi oamenii chiar atât de puşlamale pe cât s-ar crede; dar cum să deosebeşti astăzi pe cel bun de o haimana, mai ales pe vremurile astea, când l-au făcut zob pe Ferdinand? Când eram eu ostaş, la noi la Budejovice a fost împuşcat în pădure, în spatele câmpului de exerciţii, câinele domnului căpitan. Cum a aflat căpitanul de isprava asta, ne-a chemat pe toţi, ne-a aliniat şi a ordonat să ne numărăm din zece în zece, iar al zecelea să iasă din front. Se-nţelege că şi eu eram printre cei năpăstuiţi, că eram al zecelea, da am stat smirnă, fără să clipim măcar. Căpitanul a trecut de câteva ori prin faţa noastră şi numai ce-l auzim: „Haimanalelor, potlogarilor, hiene tărcate ce sunteţi! Îmi vine să vă snopesc în bătaie pentru câinele ăsta, să vă tai în bucăţele, să vă fac tăiţei, să vă împuşc şi să vă fac saramură. Dar, pentru că sunt om bun, vă dau la toţi zece zile de arest.” Vedeţi? Şi-atunci era vorba de un căţel, pe când acum e vorba de însuşi domnul arhiduce! Uite pentru ce e necesară teroarea. Doliul ăsta îşi are şi el rostul lui.
— Eu sunt nevinovat, sunt nevinovat, o ţinea într-una bărbatul cu părul vâlvoi.
— Şi Isus Cristos a fost nevinovat, zise Švejk, şi tot l-au răstignit. De când e lumea lume, nu s-a sinchisit nimeni de-un om nevinovat. „Maul halten und weiter dienen”7 cum ni se spunea nouă la militărie. Aşa e cel mai bine şi cel -mai frumos.
Švejk se întinse pe laviţă şi adormi liniştit.
Între timp mai fură aduşi încă doi arestaţi. Unul din ei era bosniac. Umbla agitat prin celulă, scrâşnea din dinţi, şi la fiecare două vorbe zicea: „Jebem ti…” îl chinuia gândul ca nu cumva la Direcţia poliţiei să i se piardă coropca cu care făcea negoţ ambulant.
Al doilea oaspe era cârciumarul Palivec, care, zărindu-l pe prietenul său Švejk, îl trezi din somn, adresându-i-se cu un glas jalnic:
— Uite-mă şi pe mine aici.
Švejk îi scutură mâna cu afecţiune, răspunzându-i:
— Asta într-adevăr mă bucură! Ştiam eu că domnul acela o să se ţină de cuvânt, când a spus că are să vină să vă ridice. Punctualitatea e mare lucru.
Domnul Palivec ţinu însă să precizeze că asemenea punctualităţi nu fac nici cât un căcat, întrebându-l apoi în şoaptă dacă ceilalţi domni arestaţi nu sunt cumva pungaşi, ceea ce pe el, ca negustor, l-ar putea compromite. Švejk îl lămuri că, în afară de unul, care încercase să ucidă şi să jefuiască un bătrân din Holice, restul oamenilor se afla acolo din pricina arhiducelui.
Domnul Palivec se simţi jignit, susţinând că el nu e arestat din pricina unui fleac de arhiduce, ci pentru însăşi maiestatea-sa împăratul. Afirmaţia stârnind interesul societăţii, Palivec povesti cum l-au murdărit muştele pe împărat.
— Mi l-au necinstit, bestiile, îşi încheie el povestirea, şi la urmă m-au băgat şi pe mine în criminal! Asta nu le-o iert eu muştelor, încheie el ameninţător.
Švejk se duse din nou să se culce, dar n-apucă să doarmă mult, pentru că veniră să-l ia la interogatoriu.
Şi astfel Švejk, urcând scara spre secţia a III-a, îşi ducea crucea spre vârful Golgotei, fără să-şi dea seama de martiriul său.
Citind inscripţia care lămurea că scuipatul pe jos e oprit, ceru voie gardianului să-i permită să folosească scuipătoarea şi, bucuros în naivitatea lui, îşi făcu intrarea în cancelarie, cu vorbele:
— Bună seara la toată lumea, domnilor!
În loc de răspuns, cineva îi dădu un ghiont sub coaste şi-l împinse în faţa unei mese, la care şedea un domn, o mutră nepăsătoare de funcţionar cu trăsături de o cruzime atât de bestială, încât părea un evadat din cartea lui Lombroso Tipuri de criminali.
Se uită la Švejk cu o ferocitate care trăda setea de sânge şi-i spuse:
— Nu face pe tâmpitul.
— N-am de ce să mă fac, răspunse Švejk cu gravitate. Eu am fost reformat din armată pentru tâmpenie şi declarat idiot în mod oficial de o comisie specială. Sunt un idiot oficial.
Domnul cu mutra de criminal scrâşni din dinţi.
— Crima de care eşti acuzat şi cele de care te-ai făcut vinovat dovedesc că eşti în toate minţile.
Şi-i înşiră un pomelnic lung de diferite crime, începând de la înalta trădare şi sfârşind cu insultarea maiestăţii-sale şi a membrilor casei imperiale. În centrul acestui noian de învinuiri cel mai greu trăgea aprobarea asasinării arhiducelui Ferdinand, de unde răsărea o altă ramură cu noi crime, printre care strălucea aceea de instigare la revoltă, întrucât toate se întâmplaseră într-un local public.
— Ei, ce ai de zis? întrebă triumfător domnul cu înfăţişarea feroce.
— Slavă Domnului, e destul, răspunse Švejk cu candoare. Ce e prea mult strică.
— Ei, vezi că recunoşti?
— Eu recunosc tot. Disciplina-i disciplină; fără disciplină nu faci nici o ispravă. Când eram eu ostaş, tot aşa…
— Vorba! se răsti la el inspectorul de poliţie. Şi să nu deschizi gura decât atunci când te-oi întreba eu! Înţeles?
— Păi, cum să nu înţeleg? zise Švejk. Raportez supus precum că înţeleg şi că, în tot ce veţi binevoi să-mi spuneţi, ştiu să mă orientez.
— Cu cine ai legături?
— Cu menajera mea, stimate domn.
— Şi în cercurile politice locale nu ai nici o cunoştinţă?
— Am, onorate domn; îmi cumpăr zilnic ediţia de după-masă a ziarului Narodni politika, „Căţeluşa” cum i se spune.
— Ieşi afară! răcni la el domnul cu mutra de fiară.
În timp ce era scos din birou, Švejk apucă să-i mai spună:
— Noapte bună, stimate domn!
Înapoindu-se în celulă, Švejk aduse la cunoştinţa arestaţilor că interogatoriul e un moft. „Se răţoieşte puţin la tine şi te dă afară.”
— Pe vremuri, povesti Švejk, era mai rău. Am citit odată într-o carte cum că acuzaţii erau puşi să umble pe tablă înroşită şi să bea plumb topit, ca să vadă dacă erau sau nu vinovaţi. Alteori le zdrobeau picioarele în butuci, ori îi întindeau pe o scară, dacă nu voiau să mărturisească, şi le ardeau şoldurile cu torţa de pompier, aşa cum i-au făcut sfântului Jan Nepomuk. Se zice că zbiera sfântul, de parcă l-ar fi tras în ţeapă, şi n-a încetat să zbiere decât atunci când l-au aruncat în apă de pe podul Eliska, într-un sac impermeabil. De multe ori omul era sfârtecat în patru, sau ţintuit la stâlp în faţa muzeului. Ăl de stătea doar închis în camera de tortură se simţea ca un nou-născut.
— În ziua de azi, reluă Švejk cu satisfacţie, arestul e floare la ureche. Nici tu spintecare, nici tu butuci, pat avem, masă avem, laviţe avem, nu ne înghesuim ca sardelele, ciorbă ni se dă, pâine ni se dă, ulciorul cu apă ni se aduce, latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul. E drept că-i cam departe până la interogator: treci prin trei coridoare şi urci şi un etaj; în schimb, pe culoar e curat şi animaţie. Unul vine, altul pleacă, unu-i tânăr, altul bătrân, bărbaţi, femei de-a valma. Îţi pare bine că cel puţin nu eşti singur. Fiecare îşi vede mulţumit de drumul lui şi nu are a se teme că la birou o să i se spună: „Aşadar, am chibzuit şi am hotărât ca mâine să fii sfâşiat în patru sau ars pe rug, la alegere”. Era desigur neplăcut să alegi şi sunt încredinţat, domnilor, că mulţi dintre noi, într-un astfel de moment, am fi stat la cumpănă. Ei, dar astăzi, spre binele nostru, lucrurile s-au schimbat.
Tocmai îşi sfârşea pledoaria întru apărarea tratamentului modern aplicat cetăţeanului în închisori, când paznicul deschise uşa, strigând:
— Švejk, îmbracă-te; eşti chemat la interogator.
— De-mbrăcat mă-mbrac eu, răspunse Švejk, n-am nimic împotrivă; dar cred că e o greşeală la mijloc, pentru că eu am mai fost dat afară de la interogator. Ş-apoi, teamă mi-e că ceilalţi domni, aci prezenţi, se vor supăra pe mine, văzând că mă duc de două ori la interogator, pe câtă vreme dumnealor n-au fost încă niciodată în seara asta. Ar avea motive să fie geloşi pe mine.
— Haide, ieşi odată şi nu mai trăncăni, răspunse gardianul acestei întâmpinări de gentleman.
Şi astfel Švejk se pomeni din nou în faţa domnului cu mutră de criminal, care, luându-l iute, îl întrebă răstit şi categoric:
— Recunoşti totul?
Švejk îşi aţinti ochii albaştri şi blajini pe chipul necruţător al omului din faţă şi zise cu blândeţe:
— Dacă doriţi să recunosc, recunosc, onorate domn. Iar dacă mi-aţi spune: Švejk, să nu recunoşti nimic, aş tăgădui până în pânzele albe, măcar să ştiu că aş fi făcut bucăţele-bucăţele.
Asprul domn însemnă ceva în acte şi, întinzându-i lui Švejk condeiul, îl pofti să semneze.
Şi Švejk iscăli denunţul lui Bretschneider, la care erau adăugate următoarele: „Toate învinuirile, mai sus-menţionate, împotriva mea sunt întemeiate.
Josef Švejk”
După ce semnă, se adresă asprului funcţionar:
— Mai am ceva de iscălit? Ori să mai vin mâine dimineaţă?
— Mâine dimineaţă ai să fii dus la tribunal, fu răspunsul.
— La ce oră, domnule? Nu de alta, dar nu care cumva, Doamne fereşte, să adorm.
— Ieşi afară! zbieră domnul pentru a doua oară în acea zi la Švejk, de la celălalt capăt ai mesei. În timp ce se întorcea la noul său cămin zăbrelit, Švejk îi zise gardianului care-l însoţea: Toate merg ca pe roate! îndată ce uşa se închise în urma lui, tovarăşii de arest îl năpădiră cu tot felul de întrebări, la care Švejk răspunse hotărât:
— Am mărturisit, după cât se pare, că l-am ucis pe arhiducele Ferdinand.
Îngroziţi, cei şase bărbaţi se ghemuiră sub păturile păduchioase; doar bosniacul exclamă: Dobro doşli.8 Întinzându-se pe partea lui de prici, Švejk mai spuse:
— Ce păcat că n-avem un ceas deşteptător. A doua zi de dimineaţă fu însă trezit fără deşteptător şi, la orele şase fix, era dus cu duba spre tribunalul teritorial.
— Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, le zise Švejk tovarăşilor lui de călătorie, în timp ce duba ieşea pe poarta Direcţiei poliţiei.
