XV – Catastrofa.

Colonelul Frederik Kraus, supranumit şi von Zillergut, după un sat oarecare de lângă Salzburg, pe care strămoşii săi îl păpaseră încă în secolul al optsprezecelea, era un idiot solemn. Când deschidea gura nu articula decât truisme, întrebând în acelaşi timp dacă toată lumea înţelegea expresiile cele mai obişnuite: „Aşadar fereastra, domnilor da. Ştiţi dumneavoastră ce e o fereastră?”

Sau: „Drumul la marginile căruia se află de o parte şi de alta şanţuri se numeşte şosea. Da, domnilor. Ştiţi dumneavoastră ce-i un şanţ? Un şanţ e o deschizătură în pământ, la care lucrează mai mulţi oameni. Este o adâncitură. Da. Se lucrează cu cazmalele. Ştiţi ce-i o cazma?”

Suferea de mania explicatului şi o făcea cu pasiunea inventatorului care vorbeşte de invenţiile lui.

„Cartea, domnilor, este un mănunchi de mai multe coli de hârtie, tăiate în diferite formate, care sunt tipărite şi adunate la un loc, legate şi încleiate. Da. Ştiţi dumneavoastră, domnilor, ce este cleiul? Cleiul este lipici.”

Era atât de tâmpit, încât ofiţerii îl ocoleau de la distanţă, ca să nu fie obligaţi să audă explicaţii ca: „trotuarul nu ţine de partea carosabilă a străzii; el este o fâşie mai ridicată, asfaltată, de-a lungul caselor; faţada este acea parte a clădirii pe care o vedem din stradă, sau de pe trotuar; spatele casei nu-l putem vedea de pe trotuar, lucru de care ne putem convinge uşor, mergând prin mijlocul străzii.”

Oricând era dispus să demonstreze această interesantă descoperire. Din fericire însă, într-o bună zi, fu călcat de o maşină. De atunci se tâmpi şi mai rău. Oprea ofiţerii şi-i otrăvea cu teorii nesfârşite despre omletă, soare, termometre, iepe, ferestre şi mărci poştale.

Te prindea într-adevăr mirarea că acest sinistru dobitoc reuşise într-un timp relativ destul de scurt să avanseze şi să fie susţinut de oameni cu mare influenţă ca, de pildă, un general comandant de armată, care-l proteja, cu toată incontestabila sa incapacitate militară.

La manevre făcea adevărate minuni cu regimentul său. Niciodată nu sosea la timp unde trebuia, ducea regimentul încolonat împotriva puştilor automate, iar odată, cu ani în urmă, la manevrele imperiale din Cehia, de sud, i s-a întâmplat să dispară de-a binelea cu regiment cu tot, şi să ajungă cu el tocmai în Moravia, unde se mai învârti câteva zile, după ce manevrele se terminaseră şi soldaţii se aflau prin cazărmi. Cei mari însă au închis ochii şi la această ispravă.

Relaţiile sale de prietenie cu generalul comandant şi cu alţi câţiva înalţi demnitari ai vechii Austrii, tot atât de tâmpiţi ca şi el, i-au adus diferite decoraţii şi ordine cu care se mândrea grozav, considerându-se cel mai bun soldat sub soare şi cel mai mare specialist în ale strategiei şi în celelalte discipline militare.

În cursul inspecţiilor la regiment, obişnuia să intre în vorbă cu soldaţii, întrebându-i mereu acelaşi lucru:

— De ce puştile introduse în armată se numesc Manlicher?

La regiment era poreclit „Manlichertrottel”. Era teribil de răzbunător şi capabil să nenorocească pe ofiţerii în subordine dacă nu-i erau pe plac; când voiau să se însoare, anexa la cererile lor, adresate organelor superioare, referate foarte proaste.

Îi lipsea jumătate din urechea stângă, pe care i-o retezase în tinereţe un adversar la un duel cauzat de simpla constatare că Frederik Kraus von Zillergut e un tâmpit fără pereche.

Dacă am face aşadar o analiză a facultăţilor lui mintale, am ajunge la convingerea că nu erau cu nimic prejos celor care îi aduseseră caraghiosului Habsburg, Franz Josef, faima de idiot notoriu.

Acelaşi debit verbal, acelaşi bagaj de enorme naivităţi. O dată, la un banchet oferit la cazinoul ofiţerilor, când venise vorba de Schiller, colonelul Kraus von Zillergut se amestecă netam-nesam în vorbă: „Am văzut ieri, domnilor, un plug cu aburi tras de o locomotivă. închipuiţi-vă, domnilor, de o locomotivă; dar nu numai de una, de două locomotive! Zăresc fum, mă duc mai aproape şi ce să vezi: o locomotivă, iar de partea cealaltă a doua. Spuneţi şi dumneavoastră, domnilor, dacă nu e caraghios? Două locomotive, ca şi cum una n-ar ajunge.”

Tăcu, şi după o clipă de gândire, urmă: „Dacă se isprăveşte benzina, automobilul trebuie să se oprească. Şi asta am văzut-o ieri. Şi se pălăvrăgeşte despre virtutea inerţiei, domnilor. Nu merge, stă locului, nu se mişcă, n-are benzină. Nu vi se pare ridicol?”

În tâmpenia lui, era şi foarte evlavios. Avea în apartament un mic altar de casă. Se ducea foarte des să se spovedească şi să se împărtăşească la biserica Sfântului Ignaţiu, iar de la izbucnirea războiului, se ruga pentru izbânda oştilor austriece şi nemţeşti. Amesteca creştinismul cu visurile sale despre hegemonia germană. După credinţa lui, Dumnezeu trebuia să ajute imperiului să prade bogăţiile şi să cotropească teritoriile celor învinşi.

Se înfuria cumplit când citea în gazete că un nou transport de prizonieri a fost adus în ţară.

— Ce rost are să transporţi prizonieri? obişnuia el să spună în asemenea prilejuri. Trebuiesc împuşcaţi toţi fără milă. Să jucăm pe cadavre. Toţi civilii din Serbia să fie arşi până la unul. Copiii să fie spintecaţi cu baionetele!

Era aşadar la fel de fioros ca „poetul” german Vierordt, care în timpul războiului a publicat versuri propovăduind ideea ca Germania să urască şi să ucidă cu inimă de fier milioanele de diavoli francezi: „Spre înaltul cerului, peste culmile munţilor să se înalţe mormane de oase omeneşti şi carne fumegândă.”

Terminând cursurile cu teteriştii, locotenentul-major Lukáš ieşi la plimbare cu Max.

— Îmi permit să vă atrag atenţia, domnule oberlaitnant, zise Švejk, grijuliu, că trebuie să fiţi foarte atent cu câinele ăsta, să nu fugă. S-ar putea să i se facă dor de fostul lui cămin şi s-o ia razna dacă i-aţi da drumul din curea. Şi v-aş mai sfătui să nu treceţi cu el prin Piaţa Havlicek, pentru că pe acolo hoinăreşte dulăul măcelarului de la „Mariansky obraz”, care e foarte rău şi muşcă al dracului. Cum zăreşte câine străin prin raionul lui, se burzuluieşte, bănuindu-l că vrea să-i fure mâncarea. E ca cerşetorul de la biserica Sfântul Hastal.

Max zburda vesel prin casă, se încurca printre picioarele locotenentului-major, răsucea cureluşa în jurul săbiei şi se arăta grozav de bucuros, presimţind plimbarea.

Ieşind în stradă, locotenentul-major Lukáš se îndreptă cu câinele spre Prikopy. În colţul străzii Panska trebuia să se întâlnească cu o doamnă. În acelaşi timp însă se gândea şi la ale lui. Despre ce să vorbească el a doua zi elevilor? Cum determinăm înălţimea unei coline? De ce indicăm întotdeauna înălţimea pornind de la nivelul mării? Cum se calculează înălţimea simplă a unei coline a cărei înălţime a fost stabilită în raport cu nivelul mării? Ei, drăcia dracului, ce i-a venit Ministerului de Război să introducă asemenea lucruri în programul şcolii? Astea-s pentru artilerie. Şi pe urmă, nu sunt hărţile statului-major? Când duşmanul e la cota 312, ce rost mai are să stai să te gândeşti de ce înălţimea acestui deal a fost stabilită de la nivelul mării, sau să calculezi ce înălţime are dealul respectiv? Te uiţi pe hartă, şi basta!

Firul acestor gânduri îi fu curmat de un „halt” autoritar, tocmai când se apropia de strada Panska.

La auzul acestui strigăt, câinele încercă să se smulgă cu lanţ cu tot, şi lătrând de bucurie se năpusti asupra celui care rostise autoritarul „halt”.

În faţa locotenentului-major se afla colonelul Kraus von Zillergut. Locotenentul-major Lukáš salută şi luă poziţia de drepţi în faţa superiorului, cerându-şi scuze că nu-l văzuse.

Colonelul Kraus era vestit printre ofiţeri pentru mania lui de a opri lumea pe stradă. El considera salutul drept un element de care depindea izbânda în război şi pe care se întemeiază toată forţa armatei.

— În salut, soldatul trebuie să pună tot sufletul, declara el cu o convingere oarbă, de caporal.

Avea grijă ca cel care dă onorul să execute salutul conform regulamentului până în cele mai mici amănunte, corect şi cu demnitate.

Îi pândea pe toţi cei care treceau prin faţa lui, de la soldat până la locotenent-colonel. Soldaţii care salutau într-o doară, atingând doar cozorocul capelei, ca şi cum ar fi vrut să spună „noroc bun”, erau duşi chiar de el de-a dreptul la cazarmă, pentru a fi pedepsiţi.

Scuza: „N-am văzut” nu era valabilă.

— Soldatul, obişnuia el să spună, trebuie să-şi caute superiorul prin mulţime şi să nu se gândească decât la îndeplinirea îndatoririlor sale, prescrise în regulamentul serviciului interior. Când cade pe câmpul de luptă, înainte de-şi dă sufletul, e dator să salute. Cel care nu ştie să salute, sau se face că nu vede, sau salută de mântuială, în ochii mei nu mai e om, e o bestie.

— Domnule locotenent-major, începu colonelul Kraus pe un ton aspru, gradele inferioare sunt datoare să dea onorul gradelor superioare. Obiceiul ăsta n-a fost încă desfiinţat. Asta ar fi una. Şi-n al doilea rând: de când au luat obiceiul domnii ofiţeri să iasă pe promenadă cu câini furaţi? Da, cu câini furaţi. Un câine care aparţine altuia e un câine furat.

— Câinele ăsta, domnule colonel… replică locotenentulmajor Lukáš.

— E al meu, domnule locotenent-major, îl întrerupse răstit superiorul. E Fox al meu.

Şi Fox, alias Max, îşi aminti de fostul stăpân, ştergând cu totul din inimă pe noul său protector: se smuci cu lanţ cu tot şi se năpusti asupra colonelului, manifestând bucuria pe care o simte liceanul de clasa a şasea în clipa când se vede înţeles de fiinţa iubită.

— Plimbatul cu câini furaţi domnule locotenent-major, nu cadrează cu demnitatea de ofiţer. N-aţi ştiut? Un ofiţer nu poate cumpăra un câine înainte de a fi încredinţat că-l poate cumpăra fără urmări nefaste, tuna mai departe colonelul Kraus, mângâindu-l pe Fox-Max, care, din ticăloşie, începu să mârâie la locotenentul-major, arătându-şi colţii, de parcă l-ar fi asmuţit colonelul: „şo, pe el!”

— Domnule locotenent-major, urmă colonelul, dumneata socoţi că e drept să călăreşti pe un cal furat? N-ai citit anunţul din Bohemia şi din Tageblatt, că mi s-a pierdut grifonul? N-ai citit anunţul pe care l-a dat la gazetă superiorul dumitale?

Colonelul îşi frângea mâinile.

— Într-adevăr, frumos, ofiţeri tineri! Unde-i disciplina? Colonelul publică anunţuri şi locotenentul-major nu le citeşte.

„Ah, dacă ţi-aş putea cârpi câteva perechi de palme boşorogule”, îşi spunea în acelaşi timp locotenentul-major Lukáš, uitându-se la favoriţii colonelului, care-i aminteau de părul urangutanului.

— Vino cu mine o clipă, îl rugă colonelul. Şi merseră împreună, întreţinându-se foarte plăcut: Pe front, domnule locotenent-major, nu ţi se mai poate întâmpla una ca asta. De bună seamă că e foarte neplăcut să te plimbi în spatele frontului cu câini furaţi. Da! Să te plimbi cu câinele superiorului, într-o vreme în care pierdem zilnic sute de ofiţeri pe câmpul de bătălie, şi anunţurile nu se citesc. Aş putea publica o sută de ani că mi s-a pierdut câinele. Două sute de ani, trei sute de ani!

Colonelul îşi suflă nasul zgomotos, semn că-i sărise zdravăn ţandăra:

— Îţi poţi continua plimbarea, se întoarse deodată brusc şi-şi văzu de drum, plesnindu-şi furios cu cravaşa pulpanele mantalei.

Locotenentul-major Lukáš trecu pe celălalt trotuar, de unde auzi din nou: „Halt!” Colonelul oprise un nenorocit le rezervist care se gândea probabil acasă, poate la mama lui, şi nu-l băgase în seamă.

Colonelul îl târî personal la cazarmă, pentru a-i administra pedeapsa cuvenită, tratându-l pe drum cu tot felul de insulte.

„Ce să fac eu cu Švejk? se gândi locotenentul-major. Îi mut fălcile; nu, atâta nu-i ajunge. Chiar dacă l-aş jupui de viu, tot e prea puţin pentru un nătărău ca el!” Şi, fără să nai ţină seama că trebuia să se întâlnească cu o cucoană, o luă spre casă cu-o falcă-n cer şi una-n pământ.

„Îl ucid, ticălosul!” îşi zise, urcându-se în tramvai.

În acest timp, bravul soldat Švejk încinsese o discuţie cu ordonanţa de la cazarmă. Soldatul adusese nişte hârtii locotenentului, să le iscălească, şi îl aştepta.

Švejk îl cinsti cu o cafea. Stând la taifas, îşi împărtăşiră unul altuia părerea că Austria va pierde războiul.

Vorbeau despre asta cu atâta siguranţă, ca şi când lucrul ar fi fost de la sine înţeles. În nesfârşita lor convorbire, fiecare cuvânt ar fi fost considerat, fără îndoială, la tribunal drept o crimă de înaltă trădare şi amândoi ar fi ajuns la spânzurătoare.

— Împăratul trebuie să se fi tâmpit de-a binelea din toată afacerea asta, declară Švejk. Las' că prea deştept n-a fost el niciodată, dar războiul ăsta cu siguranţă că-i pune capac.

— E tâmpit, întări sentenţios soldatul. E tâmpit de dă în gropi. Poate că el, săracul, nici nu ştie că-i război. Le-o fi fost, poate, ruşine să i-o spună. Ce, crezi că s-a iscălit chiar el pe manifestul ăla către popoarele lui? Aş! Asta-i curată şarlatanie! L-au tipărit fără ştirea lui, că el nu mai e în stare să judece.

— S-a sfârşit cu el, adăugă Švejk, cu siguranţa cunoscătorului. Se scapă-n pantaloni şi trebuie să-l hrănească ca pe un copilaş. Deunăzi ne-a povestit un domn la cârciumă că are două doici şi că împăratul suge ţâţă de trei ori pe zi.

— De s-ar sfârşi odată, ofta soldatul de la cazarmă, să mâncăm o bătaie zdravănă şi să fie iarăşi linişte în Austria.

Şi discuţia continuă pe această pantă, până când Švejk dădu Austriei sentinţa definitivă: o monarhie aşa de tâmpită nici n-are ce căuta pe lumea asta, la care celălalt, pentru a da oarecum o confirmare practică acestei aprecieri, adăugă: Cum ajung pe front, spăl putina!

Apoi, după ce amândoi exprimară părerea poporului ceh cu privire la război, soldatul de la cazarmă repetă ceea ce auzise în ziua aceea prin Praga: că la Nachod se aud bubuituri de tun şi că ţarul Rusiei va sosi foarte curând în Cracovia.

După care îşi manifestaseră indignarea că grâul din Cehia este cărat în Germania şi că soldaţii nemţi capătă ţigări şi ciocolată.

Îşi amintiră apoi de războaiele din trecut şi Švejk argumentă cu seriozitate că nici pe vremea când în cetăţile asediate se aruncau bombe puturoase nu era o fericire să lupţi. Citise el că undeva o cetate fusese încercuită trei ani de zile şi duşmanul nu făcea altceva decât să se distreze în felul ăsta cu cei încercuiţi.

Fără îndoială c-ar mai fi avut de spus multe lucruri interesante şi instructive, dacă convorbirea nu le-ar fi fost întreruptă de întoarcerea locotenentului-major Lukáš.

Locotenentul-major semnă hârtiile, oprindu-şi din când în când privirile nimicitoare asupra lui Švejk. După plecarea soldatului, îi poruncii să-l urmeze în odaie.

Ochii locotenentului-major aruncau fulgere înspăimântătoare. Se aşeză pe scaun şi, uitându-se la Švejk, chibzuia cum să înceapă masacrul.

„Mai întâi îi ard câteva peste bot, îşi zise locotenentulmajor, apoi îi zdrobesc nasul şi-i rup urechile, pe urmă văd eu ce-i mai fac.”

Švejk se opri în faţa lui şi, privindu-l cu ochii lui blajini şi nevinovaţi, se încumetă să tulbure tăcerea premergătoare furtunii, cu următoarele cuvinte:

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că vi s-a prăpădit pisica. A înghiţit crema de ghete şi-a binevoit să crape. Am aruncat-o în pivniţă, dar în a vecinului. O pisică de Angora, aşa de cuminte şi de frumoasă, nu mai găsiţi…

„Dumnezeule, ce mă fac cu el? îi săgetă prin minte locotenentului-major. Are o mutră aşa de tâmpită!”

Ochii blajini şi nevinovaţi străluceau cu aceeaşi netulburată blândeţe şi bunătate, îmbinate cu un desăvârşit echilibru sufletesc, care vădea că totul e în perfectă ordine, că nu s-a întâmplat nimic, şi chiar dacă se va fi întâmplat ceva, tot e bine, din moment ce se întâmplă ceva. Locotenentul-major Lukáš sări în sus, dar nu-l lovi pe Švejk, aşa cum îşi pusese în gând să facă de la bun, început. Îi vârî doar pumnul sub nas şi zbieră:

— Švejkule, ai furat câinele!

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că nu ştiu să se fi întâmplat un asemenea caz în ultima vreme şi îmi îngădui să vă mai amintesc, domnule oberlaitnant, că pe Max l-aţi luat după-masă la plimbare, aşa că eu nu l-am putut fura. Mi-am zis eu, de cum v-am văzut venind fără câine, că ceva trebuie să se fi întâmplat. Asta îmi aminteşte o întâmplare: pe strada Spalena este un curelar, pe nume Kunes. Curelarul nu era chip să iasă cu câinele: ori îl lăsa pe undeva, prin vreo cârciumă, ori i-l fura, ori i-l lua careva cu împrumut şi uita să i-l mai aducă înapoi…

— Švejk, dobitocule, himmellaudon, tacă-ţi gura! Dumneata ori eşti un ticălos rafinat, ori eşti o vită şi un tâmpit fără pereche. Tot timpul mă omori cu exemplele, dar ţine minte, cu mine nu te joci! De unde ai adus câinele? Cum ai ajuns la el? Ştiai că e al colonelului nostru care şi l-a luat înapoi când ne-am întâlnit din întâmplare? Ştii că asta-i o ruşine nemaipomenită? Haide, spune adevărul, l-ai furat ori nu l-ai furat?

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că nu l-am furat.

— Ştiai că e un câine furat?

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, ştiam că e un câine de furat.

— Švejk, pentru numele lui Dumnezeu, te împuşc, vită ce eşti, dobitocule, boule, măgarule, scârnăvie. Eşti chiar atât de tâmpit?

— Chiar aşa, cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant.

— De ce mi-ai adus un câine furat, de ce mi-ai băgat în casă bestia aia? De ce?

— Ca să vă fac o bucurie, domnule oberlaitnant!

Şi ochii lui Švejk priveau cu seninătate şi blândeţe chipul locotenentului-major, care se aşeză pe scaun suspinând:

— De ce mă pedepseşte Dumnezeu cu vita asta?

Şedea pe scaun, într-o resemnare tăcută; se simţea neputincios nu numai să-i cârpească lui Švejk o pereche de palme dar fie şi să-şi răsucească o ţigară; nici nu-şi dădu seama de ce-l trimise pe Švejk să cumpere Bohemia şi Tageblatt şi de ce-l puse să citească şi el anunţul domnului colonel, cu privire la câinele furat.

Švejk se înapoie cu ziarele deschise la mica publicitate. Era radios şi raportă vesel:

— Este, domnule oberlaitnant! Şi ce frumos descrie domnul oberst grifonul furat! Ţi-e mai mare dragul, şi-i mai da şi o sută de coroane răsplată celui care i-l aduce înapoi. Asta-i recompensă, clasa-ntâi! De obicei nu se dă decât cincizeci de coroane. Era la Kosire unul, Bozetech, care numai din asta trăia. Fura câte un câine, apoi căuta în ziare la mica publicitate şi, cum dădea de anunţ, se şi înfiinţa. O dată a furat un şpiţ negru, de toată frumuseţea, şi fiindcă stăpânul nu dădea nici o veste a dat el singur anunţ la gazetă. L-a costat cinci coroane, atâtea anunţuri a dat, până ce s-a prezentat un domn, care pretindea că el pierduse câinele, dar că-şi zisese că ar fi zadarnic să-l mai caute, fiindcă nu mai credea în cinstea oamenilor. Acum, zicea el, vede că tot se mai găsesc oameni cinstiţi pe lume şi asta îl bucură. Zicea că în principiu nu e pentru răsplătirea cinstei, dar că-i dăruieşte ca amintire o carte a lui, despre creşterea floriilor în casă şi-n grădină. Drăguţul de Bozetech a înşfăcat şpiţul negru de labele dinapoi şi dă-i cu el în capul stăpânului şi de atunci s-a jurat că nu mai dă anunţuri la ziare. Zicea că mai bine vinde câinele la crescătorie, dacă nu dă nimeni anunţ.

— Du-te de te culcă, Švejk, îi porunci locotenentul-major. Ai fi în stare să-mi îndrugi la prăpăstii până dimineaţă.

Apoi se duse şi el la culcare şi toată noaptea îl visă numai pe Švejk: că furase şi calul prinţului moştenitor, pe care i-l adusese lui, şi că prinţul moştenitor l-a recunoscut în timpul parăzii, pe când el, nenorocosul locotenent-major Lukáš, trecea călare în fruntea companiei.

Dimineaţa, locotenentul-major se simţea ca după o noapte de chef, urmată de o bătaie zdravănă. O mare greutate îi apăsa sufletul. Spre dimineaţă, istovit de visul îngrozitor, adormi din nou şi nu se trezi decât când auzi nişte bătăi în uşă. În crăpătura ei se ivi chipul plin de bunătate al lui Švejk, care întrebă când să-l trezească pe domnul locotenent-major.

Locotenentul-major gemu în pat:

— Afară, dobitocule. Of, e îngrozitor!

În timp ce Švejk îi aducea gustarea de dimineaţă, locotenentul-major se pomeni surprins de o nouă întrebare:

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, n-aţi dori să vă fac rost de un căţeluş?

— Cum te-aş mai trimite, Švejkule în faţa tribunalului militar! oftă adânc locotenentul-major. Dar ştiu că asta n-ar schimba nimic. Domniile lor te-ar achita, fără-ndoială, fiindcă asemenea tâmpit n-au mai văzut de când s-au născut. Priveşte-te în oglindă! Când îţi zăreşti mutra asta de dobitoc, nu-ţi vine rău? Eşti cea mai proastă glumă a naturii. Hai, spune drept Švejk, dumneata te placi?

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că nu mă plac; nu ştiu cum, dar în oglinda asta arăt cam spanchiu sau cam aşa ceva. Asta-i oglindă neşlefuită. Băcanul Stanek, ăl de vinde ceai chinezesc, a avut odată în faţa prăvăliei o oglindă bulbucată, şi oricine se privea în ea, îi venea să borască. Îţi făcea gura mare, capul cât o baniţă, burta ca de popă bine băut; ce mai tura-vura, erai altul. O dată a trecut pe acolo domnul prefect, s-a privit şi el şi pe loc a poruncit să se scoată oglinda.

Locotenentul-major îi întoarse spatele, suspină adânc şi găsi cu cale că ar fi mai nimerit să se ocupe de cafeaua cu lapte decât de Švejk.

Švejk se şi apucase să deretice prin bucătărie. Locotenentul-major Lukáš îl auzi cântând: „Grenevil mărşăluieşte pe sub poarta Prasna.

Sabia îi străluceşte şi-i plânge frumoasa”.

După un răstimp, din bucătărie se auzi din nou: „Noi, ostaşii, suntem domni, Ne iubesc fetele toate, Bani avem şi peste tot noi o ducem bine”.

„Cred şi eu că ţie îţi merge bine, nătărăule”, îşi spuse locotenentul-major scuipând scârbit.

În uşă se ivi capul lui Švejk:

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că a venit după dumneavoastră de la cazarmă; trebuie să vă duceţi numaidecât la domnu colonel; ordonanţa e aici.

Şi pe un ton confidenţial, adăugă:

— O fi poate din pricina căţelului…

— Am auzit, se adresă locotenentul-major în vestibul ordonanţei care tocmai se pregătea să-i raporteze.

Rostise aceasta cu un glas sugrumat şi plecă, aruncându-i lui Švejk o privire nimicitoare.

Nici vorbă de raport: pe locotenentul-major îl aştepta ceva mai rău. Când intră în cancelarie, colonelul şedea în fotoliu şi era foarte întunecat:

— Acum doi ani, domnule locotenent-major, începu colonelul, v-aţi manifestat dorinţa de a fi transferat la regimentul 91 din Budejovice. Dumneavoastră ştiţi unde se află Budejovice? Pe Vltava, da, pe Vltava; acolo se varsă în ea Egerul, sau cam aşa ceva. Oraşul e mare, aş zice, plăcut, şi dacă nu mă înşel are şi cheiuri. Ştiţi ce este un chei? E un zid, ridicat deasupra apei. Da… De altfel, asta n-are nici o legătură cu chestiunea. Am făcut pe-acolo nişte manevre.

Colonelul tăcu şi, uitându-se stăruitor în călimară, trecu repede la altă temă:

— Ştiţi, câinele meu s-a stricat la dumneavoastră. Nu vrea să mai mănânce nimic. Ia te uită, în călimară e o muscă! Ce ciudat să cadă iarna muşte în călimară! Ce dezordine!

„Hai, dă drumul odată la ce ai de spus, hodorogule”, îşi zise locotenentul-major.

Colonelul se ridică şi începu să se plimbe prin cancelarie.

— Am stat şi-am chibzuit mult, domnule locotenent-major, cum să fac ca să nu se mai repete ceea ce s-a întâmplat, şi mi-am adus aminte că aţi dorit să fiţi transferat la regimentul 91. Comandantul suprem ne-a comunicat nu de mult că la regimentul 91 din Budejovice se simte o mare lipsă de ofiţeri, pentru că sârbii i-au ucis pe toţi. Vă asigur, pe cuvânt de onoare, că până în trei zile veţi fi la regimentul 91, la Budejovice, unde se formează câteva batalioane de marş. Nu trebuie să-mi mulţumiţi. Armata are nevoie de ofiţeri care…

Şi neştiind ce să mai zică, se uită la ceas şi spuse:

— E zece şi jumătate! E timpul să plec la raportul pe regiment.

Cu asta, plăcuta convorbire luă sfârşit. Locotenentul-major se simţi foarte uşurat când ieşi din cancelarie. Se duse la şcoala de teterişti unde anunţă că în zilele ce urmează pleacă pe front, şi că organizează cu acest prilej o petrecere de adio la Nekazanka.

Când sosi acasă, îl întrebă pe Švejk, cu tâlc:

— Ascultă, Švejk, dumneata ştii ce este un „marşbatalion”?

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că „marşbatalionul” este un „marşbatiac” şi că „marşca” este o „marşcompanie”. Aşa le prescurtăm noi.

— Ei află atunci, Švejkule, urmă locotenentul-major cu glas ceremonios, că pleci cu mine, cu „marşbatiacul”, dacă îţi place aşa de mult prescurtarea. Dar să nu-ţi închipui că pe front o să te poţi ţine de parascovenii ca aici. Ei, ce zici, te bucuri?

— Cu respect raportez, domnule oberlaitnant, că mă bucur mult, răspunse bravul soldat Švejk. Ce bine are să fie când vom cădea împreună pentru maiestatea-sa împăratul şi pentru familia lui!