Jaroslav Hašek — Peripeţiile bravului soldat Švejk — XIV – Švejk ordonanţă la locotenentul-major Lukáš.

XIV – Švejk ordonanţă la locotenentul-major Lukáš.

Norocul lui Švejk nu ţinu mult. Soarta nemiloasă curmă legăturile prieteneşti dintre el şi preotul militar. Dacă până la întâmplarea de mai jos, feldkuratul fusese o figură simpatică, isprava săvârşită acum a avut însă darul să-l demaşte.

Otto Katz îl vându pe Švejk locotenentului-major Lukáš, mai bine zis îl pierdu la cărţi. Aşa se vindeau pe vremuri, în Rusia, robii. Accidentul s-a întâmplat aşa, pe neaşteptate. La locotenentul-major Lukáš, într-o societate aleasă, se juca „douăzeci şi unu”.

Feldkuratul pierduse tot şi, în cele din urmă, întrebă:

— Cât îmi împrumutaţi pe ordonanţa mea? Un tembel foarte simpatic, un tip interesant, ceva non plus ultra 60. Ordonanţă ca el n-aţi avut niciunul, de când sunteţi.

— Iţi împrumut o sută de coroane, se oferi locotenentul-major Lukáš. Dacă până poimâine nu mi-i restitui, îmi trimiţi aici această pasăre rară. Al meu e un păcătos. Oftează într-una, scrie scrisori acasă şi fură; fură de stinge, tot ce-i cade sub mână. Îi mai trag eu câte o chelfăneală, dar degeaba. I-am scos şi câţiva dinţi din faţă, dar ticălosul tot nu s-a îndreptat.

— Atunci ne-am înţeles, se învoi cu uşurinţă preotul. Pe poimâine: ori suta de coroane, ori Švejk.

Pierdu şi această sută de coroane şi plecă acasă întristat. Ştia bine, fără umbră de îndoială, că nu va face rost de o sută de coroane şi că de fapt îl vânduse pe Švejk, pe o nimica toată, ca un mizerabil.

„Puteam să cer şi două sute de coroane”, îşi zise el cu ciudă şi, urcând în tramvaiul care avea să-l ducă acasă, fu cuprins de remuşcări şi duioşie.

„Nu-i frumos din partea mea, îşi spuse, sunând la uşa locuinţei sale. Cum o să mă mai uit eu acum în ochii lui tembeli şi inocenţi?”

— Švejk dragă, zise el, după ce intră în casă, astăzi s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Am avut un ghinion grozav la cărţi. Am mizat totul şi aveam în mână un as, pe urmă mi-a picat un zece. Bancherul, cu un valet la mână, a tras şi a făcut şi el douăzeci şi unul. Şi aşa am tras de câteva ori când la as, când la decar, şi de fiecare dată am avut aceeaşi carte cu bancherul. Am pierdut toţi banii.

Tăcu.

— Până la urmă, te-am pierdut şi pe dumneata. Am împrumutat pe dumneata o sută de coroane şi dacă până poimâine nu le înapoiez, nu mai eşti al meu, ci al locotenentului-major Lukáš. Mie îmi pare foarte rău, zău…

— O sută de coroane mai am eu, zise Švejk. Pot să vă împrumut.

— Dă-le încoace, se învioră feldkuratul. Îi duc numaidecât lui Lukáš. Zău, mi-ar părea nespus de rău să mă despart de dumneata.

Lukáš fu foarte surprins, pomenindu-se din nou cu Katz.

— Vin să-ţi restitui datoria, zise preotul, privind triumfător în jurul său. Daţi-mi şi mie o carte.

— Banco, se auzi glasul părintelui, când îi veni rândul. Cu un ochişor numai, strigă el, am tras mai mult.

— Banco să fie, spuse el la al doilea tur, banco blind…

— Douăzeci şi unu, anunţă bancherul.

— Eu am numai nouăsprezece, zise preotul cu jumătate de gură, mizând ultimele patruzeci de coroane, din cele o sută împrumutate de Švejk, ca să se răscumpere din noua robie.

În drum spre casă, feldkuratul ajunse la convingerea că totul s-a sfârşit, că nimic nu-l mai putea scăpa pe Švejk, că aşa i-a fost scris: să-l slujească pe locotenentul-major Lukáš.

Când Švejk îi deschise uşa, spuse:

— Totul e în zadar, Švejk. Împotriva fatalităţii nimeni nu poate lupta. Te-am pierdut şi pe dumneata şi cele o sută de coroane ale dumitale. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar destinul e mai tare decât mine. Te-a aruncat în ghearele locotenentului-major Lukáš şi se apropie vremea când va trebui să ne despărţim.

— Şi era mult în bancă? întrebă Švejk liniştit. Dumneavoastră v-a venit rar carte? Când nu pică carte e foarte rău, dar uneori şi când cade prea bine e nenorocire. Pe strada Na Zderaze trăia un tinichigiu. Îi zicea Vejvoda; juca întotdeauna „marias” 61 într-o cârciumă din dosul „Cafenelei secolului”. Într-o zi, îl pune dracu să zică: „Ce-ar fi dacă am juca douăzeci şi unu, la cinci bănuţi?” Am jucat douăzeci şi unu pe cinci bănuţi şi el ţinea banca. La primul tur au pasat toţi şi aşa a crescut miza la zece bănuţi. Bătrânul Vejvoda le dorea tuturor să câştige şi zicea într-una: „Cine o trage pe aia mică a câştigat!” Nu vă puteţi închipui ce ghinion a avut. Cartea mică nu voia să pice nici în ruptul capului şi banca crescu, se adunaseră o sută de coroane. Dintre jucători niciunul nu avea atâţia bani ca să acopere banca. Pe Vejvoda îl treceau năduşelile. Nu se mai auzea decât: „Aia mică”. Pontau cu toţii numai câte un cinci şi de fiecare dată se curăţau. Un meşter hornar s-a înfuriat. Pe masă se adunaseră vreo două sute. S-a dus acasă după bani şi a făcut „banco”. Vejvoda voia să se descotorosească de bancă, şi după cum a povestit mai târziu, ar fi vrut să tragă până la treizeci, numai să nu câştige, şi când colo, i-au picat doi aşi. S-a prefăcut că nu are nimic şi a strigat dinadins: „Şaisprezece câştigă”. Dar meşterul hornar avea numai cincisprezece. Nu-i ăsta ghinion? Bătrânul Vejvoda se făcuse galben ca ceara şi era grozav de nenorocit; în jurul lui lumea începuse să înjure şi să mormăie că umblă cu fofârliga, că mai mâncase el o dată bătaie pentru că ar fi măsluit cărţile, deşi era jucătorul cel mai cinstit. Dar nu s-au lăsat şi au continuat să ponteze coroană după coroană. Se strânseseră cinci sute de coroane. Pe cârciumar nu l-a răbdat inima. Tocmai adunase banii de bere să-i ducă la fabrică. I-a scos, s-a aşezat la masă şi a pontat mai întâi câte două sute; pe urmă a închis ochii, a întors scaunul ca să-i aducă noroc şi a zis că ţine tot ce e în bancă. „Să jucăm, a zis el, cu cărţile pe faţă”. Bătrânul Vejvoda ar fi dat nu ştiu ce numai să piardă. S-au mirat cu toţii când a întors cărţile şi s-a văzut un şapte pe care l-a păstrat. Cârciumarul râdea pe sub mustaţă fiindcă avea douăzeci şi unu. Bătrânului Vejvoda i-a mai picat un şapte şi l-a păstrat şi pe ăsta. „Acum vine un as sau un decar, a cobit cârciumarul cu răutate. Îmi pun gâtul, domnule Vejvoda, că v-aţi curăţat.” S-a aşternut apoi o tăcere mormântală. Vejvoda trage, întoarce cartea şi iese un al treilea şapte. Cârciumarul s-a făcut alb ca varul; erau ultimii lui bani. S-a dus în bucătărie şi peste puţin timp se pomenesc cu băiatul de prăvălie ţipând să vină să-l scape, căci se spânzurase de cerceveaua ferestrei. I-au tăiat frânghia, l-au readus în simţiri, şi s-a jucat mai departe. Nimeni nu mai avea o leţcaie în buzunar, toţi banii erau în bancă, în faţa lui Vejvoda, care zicea într-una: „Aia mică, a luat-o” şi ar fi vrut cu orice preţ să se cureţe; dar fiindcă era silit să dea cartea pe faţă şi să o pună pe masă, nu putea să facă nici o şmecherie şi să tragă dinadins mai mult. Cei de faţă erau uluiţi de bafta lui şi s-au înţeles să ponteze pe datorie, cu bonuri iscălite, că bani nu mai aveau. Meşterul hornar ajunsese să fie dator peste un milion şi jumătate, cărbunarul de la Na Zderaze aproape un milion, portarul de la „Cafeneaua secolului” opt sute de mii de coroane, un student în medicină peste două milioane. Numai caniotă erau peste trei sute de mii de coroane, în bonuri, se înţelege. Bătrânul Vejvoda încerca în fel şi chip să scape de bancă. Se ducea mereu la closet şi dădea altuia să-i ţină locul, dar când se înapoia, îl anunţau că tot el a câştigat şi că i-ar fi picat douăzeci şi unu. Au trimis să cumpere alte cărţi, dar ce folos? Se oprea Vejvoda la cincisprezece, celălalt avea paisprezece. Toţi se uitau furioşi la el şi mai abitir decât ceilalţi trăncănea un pavator, care investise cu totul, mari şi late, opt coroane. Striga în gura mare că un om ca Vejvoda n-are ce căuta pe lumea asta, că ar trebui ciomăgit şi înecat ca un pui de căţea. Nu vă puteţi închipui deznădejdea bătrânului Vejvoda. Până la urmă, să vedeţi ce-i trăsneşte prin minte: „Eu mă duc la closet, îi zise el hornarului. Joacă dumneata în locul meu meştere.” Şi aşa cum era, fără pălărie, a ieşit în stradă şi-a fugit într-un suflet până în strada Myslikova să cheme poliţia. A dat de o patrulă şi a denunţat că în cutare cârciumă se joacă jocuri de noroc. Poliţiştii l-au poftit să se ducă înainte, că ei vin numaidecât după el. S-a înapoiat, care va să zică, la cârciumă, unde i-au spus că între timp studentul medicinist pierduse peste două milioane, iar portarul, peste trei milioane şi că în caniotă au pus cinci bonuri de câte o sută de mii de coroane. N-a trecut mult şi-au dat năvală poliţiştii în cârciumă. Pavatorul, când i-a văzut, s-a apucat să strige: „Salvaţi-vă, care cum puteţi”, dar era prea târziu. Au sechestrat banca şi i-au dus pe toţi la poliţie. Cărbunarul de pe Na Zderaze s-a împotrivit, aşa că l-au dus cu duba. În bancă era peste o jumătate de miliard în bonuri şi o mie cinci sute bani gheaţă. Inspectorul de poliţie, când i-au arătat ditai mormanul de bănet, a rămas trăsnit şi-a exclamat: „N-am mai pomenit una ca asta! Mai rău ca la Monte Carlo!”

Au rămas cu toţii acolo, în afară de bătrânul Vejvoda, până dimineaţa. Lui Vejvoda, ca denunţător, i-au dat drumul şi i-au făgăduit că va căpăta drept răsplată treimea legală din banca sechestrată, vreo şaizeci de milioane, dar până dimineaţa a înnebunit şi umbla prin Praga comandându-şi cu duzinele case de bani încăpătoare. Asta zic şi eu noroc la cărţi.

Terminându-şi povestea, Švejk se duse să prepare grog şi-şi văzură de „lucru”. Noaptea târziu, după ce Švejk izbutise cu chiu, cu vai să-l aşeze în pat, preotul lăcrima, spunând printre sughiţuri:

— Te-am vândut, camarade, te-am vândut ruşinos. Afuriseşte-mă, bate-mă cât vrei. Te-am aruncat în voia soartei. Nu pot să mă uit în ochii tăi. Zgârie-mă, muşcă-mă, ucide-mă. Nu merit altceva. Ştii ce sunt eu? Şi, cufundându-şi faţa în pernă, preotul gemu încet, cu glas blajin: Sunt un ticălos, lipsit de caracter, asta sunt, şi adormi buştean.

A doua zi, ocolind privirile lui Švejk, plecă devreme de tot de acasă şi nu se înapoie decât noaptea, aducând cu sine un infanterist voinic şi gras.

— Arată-i, zise el, ferindu-se iar de privirile lui Švejk, cum merg lucrurile pe aici, ca să fie orientat şi învaţă-l cum se face grog. Mâine dimineaţă te prezinţi la locotenentulmajor Lukáš.

Švejk şi succesorul său petrecură o noapte plăcută cu prepararea grogului. Spre ziuă, infanteristul abia se mai ţinea pe picioare şi mormăia un potpuriu ciudat din diferite cântece populare, pe care le amesteca între ele: „Pe lângă Hodov curge un pârău, draga mea îţi toarnă bere roşie. Munte, munte, înalt mai eşti, trei fetiţe trec pe şosea, pe Muntele Alb ară un ţăran.”

— Nu mi-e ruşine cu tine, frăţioare, zise Švejk. Cu însuşirile tale faci casă bună cu feldkuratul.

Şi aşa se face că în dimineaţa aceea locotenentul-major Lukáš văzu pentru prima oară faţa cinstită şi jovială a bravului soldat Švejk, care îi raportă:

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că eu sunt Švejk, ăla pierdut de domnul feldkurat la cărţi.

Instituţia ordonanţelor ofiţereşti datează din vremuri străvechi. Se pare că Alexandru Macedon a avut şi el ţucălarul lui. Un lucru e cert că pe vremea feudalismului acest rol îl jucau mercenarii cavalerilor. Ce era Sancho Panca al lui Don Quijote? Mă mir că până acum n-a fost scrisă încă istoria ordonanţelor ofiţereşti. Am afla din ea că în timpul asediului cetăţii Toledo, ducele de Almavira şi-a mâncat ordonanţa fără sare, fapt pe care ni-l povesteşte ducele însuşi, în memoriile sale, arătând că ordonanţa lui avea carnea fragedă şi moale, asemănându-se la gust cu ceva între carnea de găină şi cea de măgar.

Într-o veche carte bavareză despre arta militară, găsim şi instrucţiuni cu privire la ordonanţele militare. După această carte, cel care era sortit acestei cariere trebuia să fie: evlavios, plin de virtuţi, să nu mintă, să fie modest, curajos, cinstit şi harnic. Într-un cuvânt, ordonanţa trebuia să fie un model. Timpurile noi au modificat modelul. De obicei „ţucălarul” modern nu-i nici evlavios, nici virtuos, nici cinstit. Minte, îşi înşală stăpânul şi adeseori îi transformă viaţa într-un adevărat infern. E un sclav şiret, care scorneşte tot felul de tertipuri, ca să amărască viaţa stăpânului. În această nouă generaţie de ţucălari nu găseşti fiinţe care să meargă cu devotamentul până a se lăsa să fie consumate fără sare de stăpânii lor, ca mărinimosul Fernando, al ducelui de Almavira. Pe de altă parte, vedem că stăpânii care luptă pe viaţă şi pe moarte cu ordonanţele lor moderne folosesc spre a-şi menţine autoritatea, cele mai variate metode, caracteristice unui regim de teroare. În anul 1912, la Graz, în Stiria, s-a judecat un proces în care rolul principal îl juca un căpitan care-şi ucisese ordonanţa, călcând-o în picioare. A fost achitat, pe temeiul că era numai la al doilea caz. În concepţia domnilor judecători, viaţa „ţucălarului” n-are nici o valoare. El nu este decât un obiect şi în multe cazuri un manechin pentru antrenamentele stăpânilor, un rob, o fată la toate.

De aceea nu trebuie să ne prindă mirarea că o astfel de situaţie impune sclavului să fie şiret şi potlogar. Poziţia lui pe planeta noastră nu poate fi comparată decât cu suferinţele picolilor din vremurile străvechi, educaţi în credinţa că trăiesc pentru a fi pălmuiţi şi torturaţi.

Există însă şi cazuri în care ţucălarul ajunge favoritul stăpânului, şi atunci devine spaima companiei, a batalionului. Toate gradele caută să-l corupă. El hotărăşte concediile, el e în măsură să pună o vorbă bună, ca treburile să iasă bine la raport.

În timp de război, aceşti favoriţi erau răsplătiţi cu medalii de argint, mici şi mari, pentru „bărbăţie şi credinţă”.

La regimentul 91 am cunoscut câteva cazuri. Un ţucălar a căpătat marea medalie de argint pentru că se pricepea de minune să frigă gâştele pe care le fura. Altul s-a ales cu medalia mică de argint, pentru că primea de acasă pachete cu tot felul de bunătăţi, aşa încât chiar pe vremea lipsurilor celor mai cumplite stăpânul său se ghiftuia până nu mai putea să se mişte.

Propunerea de decorare a fost redactată de stăpânul său astfel: „Pentru meritul de a fi dat dovadă de bărbăţie şi vitejie deosebită în luptă, dispreţuindu-şi propria lui viaţă şi nepărăsind nici o clipă pe ofiţerul său, sub focul puternic al duşmanului care înainta”.

În vremea asta, pe undeva, în spatele frontului, el ciordea găinile din curţile oamenilor. Războiul a schimbat poziţia ordonanţei faţă de stăpânul său şi a făcut din el fiinţa cea mai hulită de trupă. Ordonanţa primeşte totdeauna o cutie întreagă de conserve, în timp ce restul trupei numai o cutie la cinci oameni. Bidonul ei e veşnic plin cu rom sau coniac. Toată ziua ronţăie ciocolată şi mestecă pesmeţi dulci, ofiţereşti, fumează ţigările stăpânului, stă acasă, se găteşte ceasuri întregi şi poartă veston de mare ţinută.

Ordonanţa e întotdeauna în relaţiile cele mai bune cu furierul, pe care îl aprovizionează din belşug cu resturile care pică de la masa lui. Sus-numiţii, împreună cu sergentul-contabil, alcătuiesc un adevărat triumvirat, care, trăind în imediata apropiere a ofiţerului, cunoaşte toate operaţiunile şi planurile de război.

Grupa cea mai bine informată e întotdeauna aceea al cărei caporal se are bine cu ordonanţa ofiţerului.

Când acesta zice: „La două şi treizeci şi cinci de minute spălăm putina”, la două şi treizeci şi cinci de minute fix soldaţii austrieci încep „să se detaşeze” de inamic.

Ordonanţa e în relaţiile cele mai strânse cu bucătăria de campanie, îi place să dea târcoale cazanului şi porunceşte, de parcă s-ar trezi la restaurant cu lista de bucate în faţă.

— Vreau o costiţă, zice el bucătarului. Ieri mi-ai trimis o bucată de coadă. Să-mi pui şi o bucată de ficat în supă; ştii bine că splină nu mănânc.

Marea măiestrie a ţucălarului se vădeşte atunci când seamănă panică. Când poziţia în care se află începe să fie bombardată, inima îi cade în pantaloni. În acest timp el se află în adăpostul cel mai sigur, cu bagajele sale şi ale stăpânului, îşi bagă capul sub pătură, ca să nu-l nimerească vreo grenadă, şi nu are altă dorinţă decât să-şi vadă stăpânul rănit, ca astfel să ajungă cu el cât mai departe de front, în interiorul ţării.

Ştie să întreţină panica sistematic, învăluind totul în mister: „Mi se pare că ridică telefoanele”, comunica el confidenţial trupei. Şi e fericit când poate să spună: „Le-au şi strâns”.

Nimeni nu porneşte în retragere atât de bucuros ca el. În clipa aceea nu mai ţine seama că deasupra capului îi şuieră grenadele şi şrapnelele, îşi croieşte neobosit drum cu bagajele spre statul-major, unde staţionează trenul de luptă, îi place trenul armatei austriece şi are o predilecţie pentru plimbările în vehicul. La nevoie, în cazurile cele mai grave, se urcă şi în carul sanitar, cu două roate. Când nu are încotro şi e silit să meargă pe jos, are înfăţişarea unui om lovit de cea mai mare nenorocire. În asemenea cazuri lasă bagajele stăpânului în tranşee şi nu cară decât propriile lui bunuri.

Dacă se întâmplă ca ofiţerul să scape de captivitate prin fugă, iar el să cadă prizonier, nu uită niciodată să ia cu sine în captivitate bagajele stăpânului. Ele trec atunci în proprietatea lui şi le păzeşte ca ochii din cap.

Am văzut un asemenea prizonier în Rusia. A mers pe jos cu ceilalţi de la Dubno până la Darnin, dincolo de Kiev. Ducea cu el în afară de raniţa proprie şi a ofiţerului său, care avusese norocul să fugă, încă cinci valize de mână, de diferite mărimi, două pături, o pernă şi o legătură pe care o purta pe cap. Se plângea că două cufere îi furaseră cazacii.

N-am să-l uit niciodată pe omul acela, care s-a chinuit aşa, cu povara, prin toată Ucraina. Era o maşină de transport vie, şi nu pot să înţeleg cum de a putut parcurge cu tot calabalâcul ăsta atâtea sute de kilometri pe jos, ca să plece apoi cu trenul până la Taşkent, să-şi păzească averea şi până la urmă să moară întins pe geamantanul lui, răpus de tifos exantematic, în lagărul de prizonieri.

Astăzi aceste ordonanţe sunt împrăştiate prin întreaga noastră republică şi pălăvrăgesc despre actele lor de vitejie. Ei au luat cu asalt oraşele Sokal, Dubno, Nis, Piave. Fiecare din ei este un Napoleon. „I-am spus colonelului nostru să telefoneze la statul-major, că se poate porni la asalt”.

Cei mai mulţi dintre ei erau reacţionari şi trupa îi ura. Unii din ei erau şi denunţători şi nu mai puteau de bucurie când vedeau pe careva legat.

Cu timpul au devenit o adevărată castă. Egoismul lor nu cunoştea margini.

Locotenentul-major Lukáš era prototipul ofiţerului activ din putreda monarhie austriacă. Şcoala de cadeţi făcuse din el o fiinţă cu două feţe, un fel de amfibie. În societate vorbea nemţeşte, scria nemţeşte, dar citea cărţi cehe, iar pe vremea când funcţiona ca profesor la şcoala de teterişti, în exclusivitate cehi, le şoptea confidenţial: „Să fim cehi, dar să n-o ştie nimeni. Şi eu sunt ceh.”

Privea „cehismul” ca un fel de organizaţie secretă, de care era mai bine să te fereşti, de la distanţă.

Altfel, era om cumsecade, nu se temea de superiori, la manevre avea grijă de compania lui, aşa cum se cuvine şi este drept să fie. Ştia întotdeauna să-i rostuiască o cartiruire bună, prin şure, şi adeseori îşi cinstea ostaşii, din modesta lui soldă, cu câte un butoi de bere.

Îi plăcea să-i audă pe soldaţi cântând în marş. Trebuiau să cânte şi când se duceau şi când se întorceau de la exerciţii. Şi, mergând alături de ostaşi, cânta cu ei: „Când se apropie miezul nopţii, ovăzul din saci îl iau hoţii, tumtarara bum!”

Era foarte iubit de soldaţi, pentru că era drept şi nu teroriza pe nimeni.

Gradaţii tremurau în faţa lui, şi într-o lună de zile făcea din cea mai mare brută de sergent-major un adevărat mieluşel.

Ştia, ce-i drept, să zbiere, dar de înjurat nu înjura niciodată. Folosea cuvinte şi fraze alese: „Uite ce este, măi băiete, zicea el, mie nu-mi face plăcere să te pedepsesc; dar n-am ce face, pentru că în disciplină valoarea şi vitejia armatei şi fără disciplină armata este ca trestia legănată în bătaia vântului. Dacă dumneata nu-ţi ţii uniforma în regulă şi nasturii sunt rău cusuţi sau lipsesc e o dovadă că uiţi de îndatoririle pe care le ai faţă de oştire. Poate să ţi se pară de neînţeles ca pentru un lucru de nimic, căruia ca civil nu i-ai da nici o importanţă, cum ar fi, de pildă, un nasture de la bluză găsit lipsă la inspecţie, să te trezeşti la arest. Dar vezi că în armată o astfel de neglijenţă a exteriorului dumitale trebuie să fie pedepsită exemplar. De ce? Nu pentru faptul că dumitale îţi lipseşte un nasture eşti pedepsit, ci ca să te deprinzi cu ordinea. Azi nu-ţi coşi nasturele şi începi să te laşi pe tânjală. Mâine are să-ţi pară greu să-ţi desfaci arma şi s-o cureţi, poimâine o să-ţi uiţi baioneta în cine ştie ce cârciumă şi, până la urmă, ai să adormi în post, pentru că ai început, cu nenorocitul ăsta de nasture, să duci o viaţă dezordonată. Asta-i băiete, şi dacă te pedepsesc acum, e ca să te feresc de o pedeapsă şi mai grea, pentru eventualele abateri pe care le-ai putea săvârşi, uitând încetul cu încetul de îndatoririle dumitale. Îţi dau cinci zile de arest şi aş dori ca atunci când vei primi pâine şi apă să te gândeşti că pedeapsa nu e răzbunare, ci un mijloc de educaţie, urmărind îndreptarea ostaşului pedepsit.”

Ar fi trebuit de mult să fie căpitan, dar prudenţa lui în chestiunea naţionalităţii nu i-a folosit la nimic, deoarece faţă de superiori avea o atitudine într-adevăr sinceră în relaţiile de serviciu, linguşirile fiindu-i cu totul străine.

Păstrase această trăsătură proprie caracterului ţăranului din Cehia de sud, unde se născuse, într-un sat împrejmuit de codri deşi şi heleştee.

Cu toate că faţă de soldaţi era drept şi nu-i chinuia, avea totuşi o latură ciudată. Îşi ura ordonanţele, căci totdeauna se brodise să i se trimită ţucălarii cei mai neghiobi şi mai nesuferiţi din tot regimentul.

Îi lovea peste gură, îi pălmuia, se străduia să le facă educaţia prin vorbă şi faptă, uitând că-s soldaţi. Ani de zile la rând zadarnic s-a luptat cu ei. Îi schimba mereu, ca până la urmă să ofteze: „Iar m-am ales cu o vită încălţată!” Îşi considera ordonanţele ca animale de cea mai inferioară specie.

Îi plăceau foarte mult animalele. Avea un canar de Harz, o pisică de Angora şi un grifon. Niciuna din ordonanţele pe care le-a schimbat nu s-a purtat însă mai prost cu aceste dobitoace decât locotenentul-major Lukáš cu ordonanţele, când îi făceau vreo boroboaţă.

Pe canar îl chinuiau cu foamea; una din ordonanţe i-a scos un ochi pisicii de Angora; grifonul era lovit ori de câte ori le ieşea în cale şi, în sfârşit, unul din predecesorii lui Švejk l-a înşfăcat şi l-a dus la hingherul de la Pankrac ca să-l ucidă, fără să-i pară rău de cele zece coroane plătite din buzunarul lui. Raportă apoi locotenentului-major foarte simplu că fugise în vreme ce-l plimba. A doua zi ordonanţa mărşăluia cu compania pe câmpul de instrucţie.

Când Švejk veni să-i raporteze lui Lukáš că intră în serviciul lui, acesta îl duse în odaie şi îi zise:

— Pe dumneata mi te-a recomandat preotul Katz şi nădăjduiesc că n-ai să-l faci de ruşine. Am avut până acum o duzină de ordonanţe, dar niciuna din ele n-a făcut purici la mine. Îţi atrag atenţia că sunt foarte sever şi pedepsesc aspru orice josnicie şi orice minciună. Doresc să-mi spui întotdeauna adevărul şi să execuţi fără să crâcneşti toate ordinele mele. Dacă zic: „Sari în foc”, trebuie să sari în foc, chiar dacă nu-ţi convine. Unde te tot uiţi?

Švejk se uita cu interes într-o parte, de peretele unde atârna colivia canarului, dar îndreptându-şi ochii blajini spre locotenentul-major răspunse cu glas blând:

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că aveţi acolo un canar de Harz.

Şi curmându-i astfel locotenentului-major şirul vorbii, Švejk sta pe loc, smirna, fără să clipească, privind ţintă în ochii superiorului său.

Locotenentul-major ar fi vrut să-l mustre, dar remarcând expresia nevinovată a feţei lui Švejk spuse numai:

— Domnul feldkurat mi te-a recomandat drept un mare tâmpit şi mi se pare că nu s-a înşelat.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că, într-adevăr, domnul feldkurat nu s-a înşelat de fel. Când eram militar activ am fost reformat pentru tâmpenie, şi pe deasupra, vădită. Din pricina asta am fost dat afară din Regimentul doi: eu şi încă unul, un domn căpitan din Kaunitz. Acela, domnule locotenent-major, să-mi fie cu iertare, când mergea pe stradă, se scobea în acelaşi timp cu un deget de la mâna stângă în nara stângă, şi cu cealaltă mână în nara dreaptă şi când mergea cu noi la instrucţie, ne înşira întotdeauna ca pentru defilare şi zicea: „Soldaţi, î, ţineţi minte, î, că azi e miercuri, î, fiindcă mâine va fi joi, î”…

Locotenentul-major dădu din umeri, ca un om care nu-şi găseşte cuvintele pentru a spune ce vrea.

Trecu prin faţa lui Švejk, plimbându-se nervos între uşă şi ferestre, în vreme ce Švejk, cu mutra cea mai nevinovată, făcea „capul la dreapta”, ori „capul la stângă”, după locul unde se afla locotenentul-major, până când acesta plecă ochii şi, privind covorul, mormăi ceva, care n-avea nici o legătură cu observaţiile lui Švejk despre căpitanul tâmpit:

— Mda, care va să zică ţin la ordine, la curăţenie, şi nu uita că la mine nu se minte. Iubesc cinstea. Urăsc minciuna şi o pedepsesc fără milă, mă înţelegi?

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că înţeleg. E tare rău când omul minte. Cum începe să se încurce, s-a curăţat. Într-un sat, dincolo de Pelhrimov, era un învăţător, îi zicea Marek; umbla după fata pădurarului Spara, care i-a trimis vorbă că dacă se mai întâlneşte cu fata lui în pădure, când i-o ieşi în cale îl împuşcă în şezut cu două cartuşe umplute cu sare. Învăţătorul i-a răspuns că nu e adevărat, că el nu umblă după fată, dar într-o zi, când trebuiau iar să se întâlnească, pădurarul l-a dibuit şi era gata, gata să-i facă operaţia făgăduită, dar învăţătorul se dezvinovăţi, zicând că venise să culeagă flori; altă dată iar, cică voia să prindă cărăbuşi, şi aşa s-a încurcat din ce în ce, până când într-o zi, cuprins de spaimă cum era, a început să jure că venise să pună nişte capcane pentru iepuri. Atunci pădurarul l-a legat fedeleş şi l-a dus la postul de jandarmi. De acolo a ajuns la judecătorie şi domnul învăţător era gata-gata să intre la răcoare. Daca ar fi spus adevărul adevărat, s-ar fi ales numai cu alicele cu sare. Eu unul mi-am zis întotdeauna că cel mai bine este să mărturiseşti făţiş şi, dacă fac vreo boroboaţă, să vin şi să spun: „Cu respect vă raportez că am făcut cutare şi cutare”. Cât despre cinste, ăsta-i un lucru tare frumos, căci cu ea omul ajunge întotdeauna cel mai departe. Asta-i ca la întrecerile de marş. Cum începe unul să umble cu fofârlica şi să fugă, gata, e descalificat. Aşa a păţit-o un văr al meu. Omul cinstit e stimat şi preţuit de toată lumea, e mulţumit de sine însuşi şi se simte ca un nou-născut când se duce la culcare şi poate să-şi zică: „Şi azi am fost cinstit.”

Înainte ca Švejk să-şi termine expunerea, locotenentulmajor Lukáš se aşezase pe scaun şi, privind cizmele ordonanţei, făcu următoarea reflecţie: „Doamne, când mă gândesc că şi eu îndrug adesea prăpăstii de astea şi că singura deosebire e forma în care le spun”.

Cu toate acestea, nevrând să-şi piardă autoritatea, aşteptă ca Švejk să isprăvească şi zise:

— La mine trebuie să-ţi lustruieşti cizmele, să ai uniforma curată, nasturii bine cusuţi, să faci impresia unui soldat, şi nu a unui derbedeu de civil. Ciudat că niciunul din voi nu are ţinută militărească. Numai una din toate ordonanţele pe care le-am avut avea o ţinută marţială. Dar până la urmă mi-a furat uniforma de paradă şi a vândut-o în cartierul evreiesc.

Tăcu o clipă, apoi continuă înşirându-i lui Švejk toate îndatoririle, fără să uite bineînţeles să accentueze în mod special că trebuie să fie credincios, discret, să nu vorbească nicăieri de ceea ce se întâmplă acasă.

— La mine vin în vizita cucoane, ţinu să sublinieze, şi uneori, câte una rămâne şi peste noapte, când nu sunt de serviciu a doua zi de dimineaţă. În asemenea cazuri ne aduci cafeaua la pat, când sun, înţelegi?

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că înţeleg; dacă aş da aşa, buzna, la pat, pe neaşteptate, s-ar putea ca doamnei să nu-i placă. Eu mi-am adus o dată acasă o domnişoară şi tocmai când ne simţeam mai bine servitoarea a venit cu cafeaua la pat. Toanta s-a speriat şi mi-a vărsat cafeaua în spinare şi a mai zis şi „Bună dimineaţa, conaşule!” Eu ştiu ce se cade şi ce trebuie făcut, când doarme o cucoană.

— Bine, Švejk, cu cucoanele trebuie să ne purtăm întotdeauna cu băgare de seamă, zise locotenentul-major, care începuse să se mai lumineze discutând despre subiectul care îi umplea timpul liber, între cazarmă, câmpul de instrucţie şi cărţile de joc.

Femeile erau sufletul casei sale. Ele îi aranjau căminul. Avea vreo câteva duzini şi multe din ele se străduiau, în timpul cât şedeau la el, să-i împodobească locuinţa cu tot felul de zorzoane.

Una din ele, nevasta unui proprietar de cafenea, care rămăsese la el două săptămâni încheiate, până când venise bărbatul să o ia acasă, i-a brodat o faţă de masă frumoasă, i-a făcut monograme la toată rufăria de corp şi ar fi terminat poate şi covorul de perete, dacă bărbatul ei nu ar fi pus capăt acestei idile.

O domnişoară, pe care după trei săptămâni au venit să o ia părinţii, voia să-i transforme dormitorul în budoar, şi-i înşirase peste tot fel de fel de marafeturi, vaze, iar deasupra patului îi atârnase icoana îngerului păzitor.

În toate colţurile dormitorului şi ale sufrageriei se simţea mâna femeii, care pătrunsese până şi în bucătărie, unde se puteau vedea cele mai diferite vase şi obiecte de gătit, primite în dar din partea unei generoase soţii de fabricant, amorezată, care pe lângă dragoste îi adusese şi un aparat special de tăiat varză şi tot felul de zarzavaturi, o maşină de tăiat pesmeţi, una de tocat carne, castroane, crătiţi, tigăi, oale şi Dumnezeu mai ştie ce.

Plecă însă după o săptămână, neputându-se împăca cu gândul că pe lângă ea locotenentul-major mai avea încă vreo douăzeci de iubite, fapt care înrâurea în mod nefast randamentul nobilului mascul în uniformă.

Locotenentul-major Lukáš întreţinea de asemenea o vastă corespondenţă, avea un album cu fotografiile amantelor şi o colecţie de diferite relicve, manifestând în ultimii doi ani o înclinare spre fetişism. Avea în colecţie tot soiul de jartiere de damă, patru perechi de chiloţi apelpisiţi, cu danteluţă, trei combinezoane fine, străvezii, băsmăluţe de linon, ba chiar şi un corset şi câteva perechi de ciorapi.

— Azi sunt de serviciu, zise el. Mă întorc abia la noapte, ai grijă de toate şi deretică prin casă. Ultima mea ordonanţă a plecat azi pe front, cu batalionul de marş, pentru puturoşenia lui.

După ce mai dădu câteva ordine, cu privire la canar şi la pisica de Angora, plecă, neuitând să mai arunce, din pragul uşii, câteva adagii despre cinste şi ordine.

După plecarea lui Lukáš, Švejk deretică cu grijă întreaga gospodărie, aşa că noaptea târziu, când locotenentul-major se întoarse acasă, îi putu raporta:

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că totul e în regulă, numai pisica n-a avut de lucru şi a mâncat canarul.

— Cum? tună locotenentul-major.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, cum s-a întâmplat: ştiam că pisicile nu iubesc canarii şi că nu le vor binele. Aşa că mi-am zis să le fac cunoştinţă, să-i împrietenesc, şi dacă bestia s-ar încumeta cumva să-i facă vreun rău, aveam de gând să-i scutur blana, să ţină minte câte zile o avea cum trebuie să se poarte cu un canar, pentru că mie tare mi-s dragi animalele. La noi, în casa în care stau, locuieşte un pălărier care şi-a dresat aşa de bine pisica, că de unde mai înainte i-a mâncat trei canari, acum nu mai mănâncă niciunul, iar canarul poate sa se aşeze pe spinarea ei. Am vrut şi eu să încerc şi am scos canarul din colivie şi i l-am dat bestiei să-l miroasă. Până să mă dezmeticesc, maimuţa i-a înhăţat capul. Nu m-aş fi aşteptat, zău, din partea ei la atâta neobrăzare. Dacă ar fi fost, domnule oberlaitnant, o vrabie, n-aş fi avut nimic de zis, dar un canar aşa de frumos, de Harz! Şi cu câtă poftă l-a înghiţit, cu pene cu tot, şi cum mârâia de plăcere! Pisicile nu au cultură muzicală şi nu pot suferi să audă canarul cântând, pentru că bestiile nu pricep ce e aia. Am ocărât eu pisica, dar altceva nu i-am făcut. Doamne păzeşte! Am aşteptat să hotărâţi dumneavoastră cum s-o pedepsim pentru isprava ei.

În vreme ce povestea întâmplarea, Švejk se uita în ochii locotenentului-major cu atâta sinceritate, încât acesta, deşi se îndreptase spre el cu intenţii agresive, se retrase, se aşeză pe scaun şi-l întrebă:

— Ascultă, Švejk, să fii oare, într-adevăr, atât de dobitoc?

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, răspunse Švejk solemn, sunt! Încă din copilărie mă paşte ghinionul. Întotdeauna vreau să îndrept câte ceva, să fac bine, şi când colo, mereu se iveşte câte o neplăcere pentru mine şi cei din jurul meu. Eu n-am vrut decât să-i apropii, ca să se împrietenească şi să se înţeleagă, şi zău că n-am nici o vină că l-a înghiţit. Cu ani în urmă, într-o casă, la Stupart, o pisică a mâncat chiar un papagal, pentru că şi-a bătut joc de ea, imitându-i mieunatul. Pisicile au însă şapte vieţi în ele. Dacă porunciţi, domnule locotenent-major, s-o execut, va trebui s-o strivesc cu uşa, altfel nu crapă.

Cu mutra cea mai nevinovată şi cu zâmbetul său blajin, Švejk îi expuse locotenentului-major cum se execută pisicile. Dacă cei de la societatea pentru protecţia animalelor i-ar fi auzit solilocul, l-ar fi trimis, fără doar şi poate, la balamuc.

Cu prilejul acesta dovedi atâta pricepere în acest domeniu, încât locotenentul-major, uitând de supărare, îl întrebă:

— Dumneata te pricepi la animale? Ţi-s dragi dobitoacele?

— Da. Cel mai mult îmi plac câinii, mărturisi Švejk, pentru că sunt o afacere rentabilă pentru cine ştie să-i vândă. Mie nu mi-a mers, pentru că am fost totdeauna cinstit; cu toate astea, tot s-au găsit unii care să vină şi să mă ia la rost zicând că le-am vândut o lepădătură în locul unui câine de rasă, sănătos, ca şi cum toţi câinii ar trebui să fie de rasă şi sănătoşi. Şi fiecare voia să-i dau pe loc arborele genealogic, aşa că am fost silit să dau la tipărit fel de fel de certificate şi să fac dintr-un dulău oarecare, născut într-o cărămidărie, un câine nobil, de rasa cea mai pură, provenit din crescătoria de câini Arnim von Barheim, din Bavaria. Şi zău că oamenii erau bucuroşi că au dat lovitura, că au pus mâna pe un animal de rasă pură, iar eu puteam să le ofer, de pildă, un şpiţ de la Vrsovice, drept un dax; şi dumnealor se mirau numai de ce un câine aşa de rar, adus tocmai din Germania, era atât de păros şi n-avea picioarele strâmbe. Aşa se face la toate crescătoriile, şi aţi rămâne uluit, domnule locotenent-major, dacă aţi şti potlogăriile care se fac cu certificatele la marile crescătorii de câini. Câini, care să zică singuri despre ei: „Eu sunt rasă pură”, nu prea există. Ori mă-sa, ori bunică-sa a greşit cu vreo javră, ori a avut mai mulţi taţi, moştenind de la fiecare câte ceva. De la unul urechile, de la altul coada, de la celălalt părul de pe bot, de la al treilea nasul, de la al patrulea picioarele crăcănate, de la al cincilea mărimea, şi dacă o fi avut doisprezece taţi din ăştia, vă puteţi da seama, domnule locotenent-major, cam cum poate să arate un asemenea câine. Eu am cumpărat un câine din ăştia; îi zicea Balaban; de la toţi taţii câţi îi va fi avut moştenise atâta urâţenie, că toţi câinii îl ocoleau; l-am cumpărat de mila. Era atât de părăsit! Acasă stătea tot timpul într-un colţ şi era aşa de trist, că m-am văzut nevoit să-l vând drept un grifon. Cea mai mare bătaie de cap am avut-o cu vopsitul. Trebuia să aibă culoarea piperului şi a sării. Şi aşa a ajuns cu stăpânul său până în Moravia şi de atunci nu l-am mai văzut.

Expunerea aceasta chinologică avu darul să-l intereseze foarte mult pe locotenentul-major, aşa că Švejk putu continua în tihnă:

— Câinii nu-şi pot vopsi singuri părul, cum fac cucoanele; de asta trebuie să aibă grijă cel care vrea să-i vândă. Dacă aveţi un câine bătrân, albit de-a binelea, şi vreţi să vindeţi ramolitul dându-l drept un căţeluş de un an, sau chiar drept un pui de nouă luni, atunci cumpăraţi pulbere de argint, topiţi-o în apă, vopsiţi-l negru şi vedeţi cum arată. Ca să prindă putere, îl îndopaţi cu arsenic, ca pe cai, iar dinţii îi frecaţi cu şmirghel, din acela cu care se curăţă cuţitele ruginite. Înainte de a-l duce la vânzare, îi turnaţi pe gât şliboviţă să se îmbete niţel şi pe loc se înviorează, e vesel, latră de bucurie şi se împrieteneşte cu oricine, ca un consilier beat. Dar principalul, domnule locotenent-major, este să le vorbeşti oamenilor, să-i toci la cap până se năuceşte muşteriul. Dacă cineva vrea să cumpere de la dumneavoastră un şoricar şi n-aveţi în casă decât un câine de vânătoare, atunci trebuie să vă pricepeţi să-l convingeţi ca în loc de şoricar să plece de la dumneavoastră cu câinele de vânătoare, iar dacă se nimereşte să n-aveţi acasă decât un şoricar şi careva doreşte să cumpere un dog nemţesc din aceia răi, păzitori, puteţi să-l prostiţi până într-atâta ca până la urmă, în loc de dog, să plece cu şoricarul în buzunar. Pe vremuri, când făceam negoţ de animale, mă pomenesc o dată că-mi vine o cucoană, care-mi zice că i-a zburat papagalul în grădină, şi că nişte băieţi care se jucau în faţa vilei de-a pieile roşii i-au prins papagalul, i-au smuls toate penele din coadă şi s-au împopoţonat cu ele, ca poliţiştii. Şi, de ruşine că a rămas fără coadă, papagalul s-a îmbolnăvit şi veterinarul l-a dat gata cu nişte prafuri, aşa că doreşte să cumpere alt papagal, da unul binecrescut, nu din ăia obraznici care nu ştiu decât să înjure. Şi ce era să fac eu, dacă n-aveam acasă nici un papagal şi nici nu ştiam de vreunul? Nu aveam decât un buldog, rău al dracului şi chior de-a binelea. Ce să vă mai spun, domnule locotenentmajor, că de la patru după-amiază şi până la şapte seara a trebuit să-mi umble gura, până ce am făcut-o să cumpere, în loc de papagal, buldogul acela chior. A fost mai greu decât într-o încurcătură diplomatică şi la plecare i-am zis: Să mai poftească acum băieţii să-i smulgă şi ăstuia coada; mai mult n-am mai apucat să-i spun acelei doamne, care a trebuit să se mute din Praga după ce buldogul îi muşcase pe toţi locatarii blocului. Credeţi-mă, domnule locotenentmajor, că e foarte greu să pui mâna pe un animal ca lumea.

— Mie mi-s tare dragi câinii, spuse locotenentul-major. Câţiva dintre camarazii mei, care sunt acuma pe front, au câinii cu dânşii şi mi-au scris că, în tovărăşia unui animal atât de credincios şi de devotat, războiul li se pare mai uşor. Aşadar, dumneata cunoşti bine toate rasele de câini şi nădăjduiesc că, dacă aş avea un câine, l-ai îngriji cum trebuie. Care rasă e cea mai bună, după părerea dumitale? Mă gândesc la un câine de campanie. Am avut o dată un grifon, dar nu ştiu…

— După părerea mea, domnule oberlaitnant, grifonul e un căţel foarte drăguţ. E drept că nu oricui îi place, fiindcă are părul ţepos şi barbă aspră pe bot, ca un puşcăriaş pus în libertate. Mie îmi pare frumos tocmai pentru că-i urât, ş-apoi e şi deştept. Nici nu se compară cu un tâmpit de St. Bernard. E mai deştept chiar decât foxterierul. Am cunoscut eu unul…

Locotenentul-major Lukáš se uită la ceas şi întrerupse expunerea lui Švejk:

— E târziu, trebuie să mă culc. Mâine sunt iar de serviciu, aşa că ai toată ziua la dispoziţie să găseşti un grifon.

Se duse la culcare, iar Švejk se întinse pe canapea în bucătărie şi începu să citească gazetele pe care le adusese locotenentul-major de la cazarmă.

„Ia te uită făcu Švejk pentru el, urmărind cu interes ultimele informaţii, sultanul l-a decorat pe împăratul Wilhelm cu medalia de război şi eu nici măcar cu cea mică, de argint, nu m-am pricopsit încă.”

Căzu pe gânduri, apoi deodată sări în sus, exclamând: „Era cât pe ce să uit…”

Se duse în odaia locotenentului-major care dormea buştean şi-l trezi:

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că n-am primit nici un ordin în ce priveşte pisica.

Locotenentul-major, buimăcit de somn, se întoarse pe partea cealaltă şi mormăi: „Trei zile de carceră” şi adormi din nou.

Švejk ieşi tiptil din odaie, scoase nenorocita de pisică de sub canapea şi-i spuse:

— Ai trei zile de carceră! Abtreten! Marş!

Şi pisica de Angora se furişă iar sub canapea.

Švejk se pregătea să plece în căutarea unui grifon când se pomeni cu o tânără doamna care dorea să vorbească cu locotenentul-major Lukáš. Văzu lângă ea două valize grele, de voiaj, şi pe scară şapca hamalului, care cobora.

— Nu-i acasă, spuse Švejk răstit, dar tânăra doamnă se şi furişase în vestibul, poruncindu-i aspru:

— Du cuferele în odaie.

— Fără încuviinţarea domnului locotenent-major nu se poate, răspunse Švejk. Domnul locotenent-major mi-a ordonat să nu fac niciodată nimic fără ordinul dumnealui.

— Dumneata eşti nebun? strigă tânăra doamnă. Am venit în vizită la domnul locotenent-major.

— Eu nu ştiu nimic, răspunse Švejk neînduplecat. Domnul locotenent-major e de serviciu, se întoarce abia la noapte, şi mi-a dat ordin să fac rost de un grifon. Nu ştiu nimic, de nici un fel de cufere şi de nici o cucoană. Acum trebuie să încui casa, aşa că v-aş ruga frumos să fiţi bună şi să plecaţi. N-am primit nici un ordin, şi nu pot lăsa în casă o persoană pe care n-o cunosc. S-a mai întâmplat o dată pe strada noastră, la cofetarul Belcicky, care a lăsat pe unu să intre în casă şi dumnealui, nepoftitu, i-a deschis dulapul cu haine şi pe-aci i-a fost drumul. Nu vreau să zic cu asta nimic rău despre dumneavoastră, urmă Švejk, văzând că tânăra doamnă face o mutră desperată şi că o podidiseră lacrimile; dar, hotărât, aici nu puteţi rămâne; de asta trebuie să vă daţi şi dumneavoastră seama, pentru că toată casa mi-a fost încredinţată mie şi sunt răspunzător de cel mai mic lucru. De aceea vă rog înc-o dată, foarte frumos, să nu vă mai obosiţi degeaba. Până nu primesc ordin de la domnul locotenent-major, nu-l cunosc nici pe frate-meu. Îmi pare rău, zău, că trebuie să vă vorbesc aşa, dar la militărie trebuie să fie ordine.

Între timp, tânăra doamnă îşi mai venise în fire. Scoase din poşetă o carte de vizită, scrise pe ea câteva rânduri cu creionul, o băgă într-un plicuşor şi zise cu obidă:

— Du scrisoarea asta domnului locotenent-major; eu aştept aici răspunsul. Na, ţine şi cinci coroane pentru drum.

— Cu mine nu merge-aşa, cucoană, răspunse Švejk jignit de îndărătnicia nepoftitului oaspe. Păstraţi-vă coroanele, le las aici pe scaun şi, dacă vreţi, poftiţi cu mine la cazarmă, şi aşteptaţi acolo; eu am să predau scrisorica dumneavoastră domnului locotenent-major şi vă aduc şi răspuns. Dar ca să rămâneţi aici, de asta, hotărât, nici nu încape vorbă…

După această lămurire, Švejk scoase valizele în vestibul şi făcând să zornăie legătura de chei, ca un paznic de castel, zise cu hotărâre, din uşă:

— Închidem!

Tânăra doamnă ieşi descurajată pe coridor. Švejk încuie uşa şi o luă înainte. Vizitatoarea, tiptil-tiptil, ca un căţeluş, se luă după dânsul, şi nu reuşi să-l ajungă decât la tutungerie, unde Švejk intrase să-şi cumpere tutun.

Acum mergea alături de el, străduindu-se să lege o conversaţie:

— I-o dai negreşit?

— Dacă am spus c-o dau, o dau.

— Şi o să-l găseşti pe domnul locotenent-major?

— Asta n-o mai ştiu.

Merseră apoi tăcuţi, unul lângă altul, şi abia după un răstimp mai îndelungat, tovarăşa de drum începu din nou:

— Va să zică, crezi că ai să-1 găseşti pe domnul locotenent-major?

— Eu nu cred nimic.

— Da unde socoţi dumneata c-ar putea să fie?

— Nu ştiu.

Cu aceasta, conversaţia fu întreruptă pentru mai mult timp, până ce tânăra doamnă o reluă întrebând:

— N-ai pierdut scrisoarea?

— Pân-acum, n-am pierdut-o.

— Atunci, o dai sigur domnului locotenent-major?

— Da.

— Şi ai să-l găseşti?

— V-am mai spus o dată că nu ştiu, replică Švejk. Stau şi mă mir: cum pot fi pe lume oameni atât de ciudaţi, să te întrebe mereu acelaşi lucru. Asta-i ca şi cum aş opri pe fiecare trecător şi l-aş întreba, hodoronc-tronc, în câte suntem azi.

Răspunsul acesta puse capăt oricărei încercări de a întreţine o conversaţie cu Švejk, aşa că restul drumului, până la cazarmă, se scurse într-o tăcere desăvârşită. De abia în faţa porţii, Švejk o pofti pe tânăra doamnă să aştepte şi se aşternu pe taifas cu soldaţii de la poartă, vorbindu-le despre război, ceea ce trebuie s-o fi bucurat nespus pe tânăra doamnă, care se plimba nervoasă pe trotuar, luând o înfăţişare foarte nenorocită la vederea lui Švejk care îşi continuă expozeul, cu o mutră atât de tembelă, încât amintea pe aceea reprodusă recent în Cronica războiului mondial: „Prinţul moştenitor al tronului, întreţinându-se cu doi aviatori care au doborât un aeroplan rusesc”.

Švejk se aşezase pe banca din faţa porţii şi începuse să explice soldaţilor că pe frontul de luptă din Carpaţi, atacurile oştilor austriece au eşuat, în schimb de partea cealaltă, comandantul oraşului Przemysl, generalul Kusmanek, a ajuns la Kiev şi că, în urma noastră, în Serbia au rămas unsprezece puncte de sprijin şi că sârbii n-or să mai reziste multă vreme, alergând după trupele noastre.

Acestea zise, începu să critice diferitele bătălii cunoscute şi cu acest prilej descoperi un nou ou al lui Columb şi anume că un batalion împresurat din toate părţile trebuie să se predea.

După ce se sătura de vorbă, găsi de cuviinţă să iasă în drum şi să spună desperatei doamne să nu plece nicăieri, pentru că el se întoarce numaidecât; se duse apoi sus în cancelarie, unde-l găsi pe locotenentul-major Lukáš, care tocmai explica unui locotenent o schemă de tranşee, reproşându-i că nu ştie să deseneze şi că habar n-are de geometrie.

— Vedeţi, aşa se desenează asta! Dacă ai de trasat pe o linie orizontală dată o linie verticală, trebuie s-o desenezi în aşa fel, ca să formeze cu ea un unghi drept. Ai înţeles? Procedând astfel, vei executa tranşeele cum trebuie şi nu le vei îndrepta spre duşman. Vei rămâne la şase sute de metri distanţă de el. Dar, aşa cum ai desenat dumneata, împingi poziţia noastră în linia inamicului şi stai cu tranşeele dumitale perpendicular pe inamic, în timp ce dumneata ai nevoie de un unghi obtuz. E doar atât de simplu, nu?

Locotenentul rezervist, casier de bancă în civilitate, care sta deznădăjduit în faţa acestor planuri, fără să priceapă o boabă, răsuflă uşurat când Švejk se apropie de locotenent:

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că o cucoană vă trimite scrisoarea asta şi aşteaptă răspuns. Şi în acest timp îi făcu din ochi, cu înţeles şi confidenţial.

Locotenentul-major nu părea bine impresionat de cele ce citea: „Lieber Heinrich! Mein Mann verfolgt mich. Ich muss unbedingt bei Dir ein paar Tage gestieren. Der Bursch ist ein grosses Mistvieh. Ich bin unglucklich.

Deine Katy.”62

Locotenentul-major Lukáš oftă; îl conduse pe Švejk în cancelaria de alături, care era goală, încuie uşa şi începu să se plimbe nervos printre birouri. Oprindu-se în cele din urmă în faţa lui, zise:

— Doamna asta îmi scrie că eşti un dobitoc. Ce i-ai făcut?

— Eu nu i-am făcut nimic! Cu respect vă raportez domnule oberlaitnant, că m-am purtat foarte cuviincios, dar dumneaei a vrut numaidecât să se instaleze în casă. Şi fiindcă nu aveam nici un ordin de la dumneavoastră, n-am lăsat-o. Pe deasupra a mai venit şi cu două cufere, ca şi cum ar fi fost la dumneaei acasă.

Locotenentul-major mai oftă o dată adânc şi Švejk îl imită.

— Cum? strigă locotenentul-major ameninţător.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că ăsta-i un caz grav. Acum doi ani, un tapiţer din strada Vojtesska s-a pomenit cu o domnişoară pe care n-a mai putut-o urni din casă. Nemaiavând încotro, a trebuit să se otrăvească şi a otrăvit-o şi pe ea, cu gaz aerian, şi numai aşa s-a isprăvit pătărania. Cu femeile nu-i de glumit! Eu unul le cunosc…!

— Caz grav, repetă locotenentul-major după Švejk, şi niciodată nu spusese un adevăr mai adevărat. Scumpul Heinrich se afla, fără îndoială, într-o situaţie tare încurcată. O soţie urmărită de soţ vine în vizită la el pentru câteva zile, tocmai când urmează să sosească doamna Mickova, din Trebon, pentru ca după trei zile să repete ceea ce-i oferă cu regularitate, de patru ori pe an, când vine la Praga pentru cumpărături. În afară de asta peste două zile urma să vie la el o domnişoară care i-a făgăduit să-i cedeze, după ce se codise o săptămână încheiată, urmând ca peste o lună să se mărite cu un inginer.

Locotenentul-major se rezemă de un birou, cu capul plecat. Tăcea şi se frământa cum s-o descurce. Pentru moment însă nu găsi altă soluţie decât să se aşeze, să ia un plic şi o hârtie, şi să scrie: „Dragă Katy! Sunt de serviciu până la nouă seara. Vin la zece. Te rog să te simţi ca la tine acasă. În ceea ce îl priveşte pe Švejk, ordonanţa mea, i-am şi dat ordin să-ţi satisfacă toate dorinţele.

Al tău, Heinrich.”

— Scrisoarea asta s-o dai cuconiţei, zise locotenentul-major. Îţi poruncesc să te porţi faţă de ea respectuos şi cu tact şi să-i împlineşti toate dorinţele, care pentru dumneata trebuie să fie ordine. Trebuie să te porţi cu ea galant şi s-o serveşti conştiincios. Ţine o sută de coroane, de care ai să-mi dai socoteală, pentru cazul că te va trimite să-i cumperi ceva. Te duci să-i comanzi cina şi aşa mai departe. Apoi, să cumperi trei sticle de vin şi o cutie de ţigări Memphis. Aşa. Asta-i tot deocamdată. Poţi pleca şi-ţi repet încă o dată, să-ţi intre-n cap: trebuie să-i îndeplineşti orice dorinţă pe care i-ai citit-o în ochi.

Tânăra doamnă pierduse orice speranţă de a-l mai revedea pe Švejk; de aceea fu foarte surprinsă când îl zări ieşind din cazarmă şi îndreptându-se spre ea, cu o scrisoare în mână.

Salutând milităreşte, îi întinse scrisoarea şi raportă:

— Conform ordinului domnului oberlaitnant, trebuie să mă port faţă de dumneavoastră, stimată doamnă, respectuos şi cu tact, să vă servesc conştiincios şi să vă împlinesc toate dorinţele pe care o să vi le citesc în ochi. Am ordin să vă hrănesc şi să vă cumpăr tot ce veţi dori. Am căpătat pentru asta de la domnul oberlaitnant o sută de coroane, dar din astea trebuie să cumpăr şi trei sticle de vin şi-o cutie de ţigări Memphis.

După ce citi scrisoarea tânăra doamnă îşi recăpătă încrederea în sine, pe care şi-o manifestă poruncindu-i lui Švejk să-i aducă o birjă; iar când dorinţa îi fu împlinită, îi porunci să se urce pe capră, lângă birjar.

Porniră spre casă. Ajungând la domiciliu, tânăra doamnă jucă de minune rolul de stăpână a casei. Švejk trebui să care valizele în dormitor şi să bată covoarele în curte în timp ce doamna se făcuse foc şi pară dând de-o pânză de păianjen după oglindă.

Această activitate febrilă îi trăda intenţia de a se întări pentru mai multă vreme pe această poziţie, cucerită cu atâta trudă.

Pe Švejk îl treceau toate năduşelile. După ce bătu covoarele, cucoana îşi aduse aminte că trebuiau date jos şi scuturate şi perdelele. Apoi primi ordin să spele geamurile şi la bucătărie. După asta se apucă să mute mobila dându-şi cu acest prilej frâu liber nervilor şi, pe când Švejk se spetea cărând mobila dintr-un colţ într-altul, coniţa, neplăcându-i aranjamentul, făcea mereu alte combinaţii, născocind altă rânduială.

După ce a întors toată casa cu susul în jos, încetul cu încetul elanul ei întru aranjarea cuibului începu să scadă şi în cele din urmă se potoli.

Mai scoase aşternut curat din dulapul de rufe, înfăţă singură puişorii şi pernele, şi se vedea bine că operaţia aceasta o făcea din dragoste şi veneraţie pentru, pat, obiect care îi stârnea în trup o puternică vibraţie senzuală.

Îl trimise apoi pe Švejk după mâncare şi după vin. Până să se întoarcă, se schimbă într-o străvezie haină de interior, care o prindea tulburător de bine.

În timpul mesei bău o sticlă de vin, fumă o mulţime de ţigări, apoi se întinse în pat, în timp ce Švejk se ospăta la bucătărie, cu pâinea de la manutanţă pe care o muia într-un pahar cu un fel de rachiu dulce.

— Švejk! se auzi deodată din dormitor. Švejk!

Švejk deschise uşa şi o zări pe tânăra coniţă întinsă peste perne, într-o poziţie foarte ademenitoare.

— Vino mai aproape!

Švejk se apropie de pat, în timp ce cuconiţa, cu un zâmbet ciudat, îi măsură umerii laţi şi pulpele groase.

Dând la o parte ţesătura subţire care-i acoperea şi ascundea totul, rosti poruncitor:

— Scoate-ţi cizmele şi pantalonii, ia să vedem…

Şi aşa se întâmplă că, la înapoierea locotenentului-major de la cazarmă, bravul soldat Švejk putu să-i raporteze:

— Cu respect raportez, domnule oberlaitnant, că am împlinit toate dorinţele cucoanei şi că am servit-o conştiincios, aşa cum mi-aţi ordonat.

— Îţi mulţumesc, Švejk, zise locotenentul-major, a avut multe dorinţe?

— Circa şase, răspunse Švejk. Acum doarme dusă şi ostenită de atâta călătorie. Eu i-am făcut tot ce i-am citit în ochi.

În vreme ce mulţimi de ostaşi înfundate în pădurile de pe Dunajec şi de pe Raab stăteau sub ploaia de grenade, şi tunurile de calibru greu nimiceau companii întregi îngropându-le în masivul Carpaţilor, iar orizonturile tuturor câmpurilor de luptă erau roşii de vâlvătaia oraşelor şi satelor incendiate, locotenentul-major Lukáš şi Švejk trăiau neplăcuta idilă cu doamna care fugise de la bărbatul ei şi făcea acum pe stăpâna casei.

Locotenentul-major Lukáš profită de plecarea cucoanei la plimbare, pentru a ţine cu Švejk un consiliu de război, hotărând cum să se descotorosească de ea.

— Cel mai bun lucru ar fi, domnule oberlaitnant, zise Švejk, dacă bărbatul ei, de la care a fugit şi care o caută, după cum spuneaţi că zice în scrisoarea pe care v-am adus-o, ar şti unde se află dumneaei, ca să vie după dânsa. Să-i trimitem telegramă, că se află la dumneavoastră şi că poate veni să şi-o ridice. În Vsenory, anul trecut, s-a întâmplat un caz, la fel, într-o vilă. Dar atunci telegrama a trimis-o chiar femeia şi bărbat-su a venit după ea şi i-a cârpit pe amândoi. Şi unul şi altul erau civili. În cazul nostru, faţă de un ofiţer, n-o să îndrăznească… La urma urmei dumneavoastră n-aveţi nici o vină că doar n-aţi poftit pe nimenea şi dacă dumneaei a fugit, a făcut-o de capul ei! O să vedeţi dumneavoastră că o telegramă ca asta e de mare folos. Chiar dacă or ieşi câteva perechi de palme…

— Dumnealui e un om foarte inteligent, îl întrerupse locotenentul-major. Îl cunosc, face comerţ de hamei, en gros. Hotărât, trebuie să-i vorbesc. Telegrama se trimite.

Telegrama pe care o expedie era foarte scurtă şi concisă, în spirit comercial: „Adresa actuală a soţiei dumneavoastră este…” şi urma adresa locotenentului-major Lukáš.

Şi aşa se face că tânăra doamnă Katy fu foarte neplăcut surprinsă când se pomeni cu negustorul de hamei, dând buzna pe uşă. Părea tare cumsecade şi grijuliu. Doamna Katy, fără să-şi piardă o clipă cumpătul, făcu prezentările de rigoare: „Bărbatul meu, domnul locotenent-major Lukáš”. Altceva nu-i mai veni în minte.

— Luaţi loc vă rog, domnule Wendler, îl pofti politicos locotenentul-major Lukáš, scoţând tabachera din buzunar. Fumaţi?

Inteligentul negustor luă cuviincios o ţigară şi, slobozind fumul din gură, zise cu mult calm:

— Plecaţi în curând pe front, domnule locotenent-major?

— Am cerut mutarea la Regimentul 91 din Budejovice unde voi pleca probabil, imediat ce termin cu şcoala de tineri cu termen redus. Avem nevoie de o sumedenie de ofiţeri şi e trist că tinerii, care au dreptul la termenul redus, nu se prezintă. Preferă să rămână infanterişti de rând, decât să se străduiască să devină cadeţi.

— Războiul a dăunat serios negoţului cu hamei, dar cred că nu poate să mai dureze mult, afirmă negustorul, uitându-se când la nevastă-sa, când la locotenentul-major.

— Situaţia noastră e excelentă, replică locotenentul-major Lukáš. Astăzi, nimeni nu se mai îndoieşte că războiul se va sfârşi cu izbânda puterilor centrale. Franţa, Anglia şi Rusia sunt prea slabe pentru a se putea împotrivi granitului austro-turco-german. E drept că pe unele fronturi am suferit mici înfrângeri; cum spargem însă frontul rusesc, între masivul Carpaţilor şi Dunajecul mijlociu, nu mai încape nici cea mai mică îndoială că vine sfârşitul războiului. Francezii sunt şi ei ameninţaţi cu pierderea întregii Franţe răsăritene în cel mai scurt timp şi cu intrarea armatelor germane în Paris, lucru absolut sigur. în afară de asta, manevrele noastre în Serbia progresează de asemeni cu succes; retragerea trupelor noastre, care de fapt nu înseamnă decât o mişcare strategică, e interpretată de mulţi în mod cu totul greşit, în contradicţie cu prezenţa de spirit şi sângele rece absolut necesare în timp de război. Vom vedea foarte curând că manevrele noastre, pe câmpul de operaţii de la miazăzi, bine calculate, îşi vor da roadele. Priviţi, vă rog…

Locotenentul-major Lukáš îl apucă uşor de umăr pe negustorul de hamei şi-l conduse spre harta câmpului de luptă oare atârna pe perete şi, arătându-i diferite puncte, îi dădea lămuriri:

— Beskyzii orientali, ca şi sectoarele de pe frontul Carpaţilor, constituie pentru noi un excelent punct de sprijin. O lovitură puternică pe această linie şi nu ne oprim decât la Moscova. Războiul va lua sfârşit mai curând decât bănuim.

— Dar Turcia? întrebă negustorul de hamei, chibzuind în sinea lui cum să procedeze, spre a ajunge la miezul chestiunii pentru care venise.

— Turcii se ţin bine, răspunse locotenentul-major, conducându-l din nou la masă: Hali Bey, preşedintele parlamentului turc, şi Ali Bey au sosit la Viena, Feldmareşalul Liman de Sanders a fost numit comandant suprem al armatelor turceşti din Dardanele. Goltz Paşa a venit de la Ţarigrad la Berlin, iar Enver Paşa, viceamiralul Usedom Paşa şi generalul Djevad Paşa au fost decoraţi de împăratul nostru, în definitiv, cam multe decoraţii într-un interval atât de scurt.

Statură apoi un timp faţă în faţă, fără să-şi spună nimic, până ce locotenentul-major găsi cu cale să pună capăt penibilei situaţii cu următoarea întrebare:

— Când aţi sosit, domnule Wendler?

— Azi-dimineaţă.

— Îmi pare foarte bine că m-aţi găsit acasă, pentru că după-amiază mă duc întotdeauna la cazarmă şi fac serviciu de noapte. Întrucât locuinţa este liberă toată ziua, am putut oferi ospitalitate coniţei. Aici n-o deranjează nimeni în timpul şederii la Praga. Ca veche cunoştinţă…

Negustorul de hamei tuşi:

— Katy este fără îndoială o femeie ciudată, domnule locotenent-major; vă rog să primiţi mulţumirile mele cele mai călduroase pentru tot ce aţi făcut pentru ea. I se năzare aşa din senin să plece la Praga, chipurile ca să-şi trateze nervii; eu eram plecat în călătorie de afaceri şi, când mă înapoiez, casa vraişte, şi Katy ia-o de unde nu-i.

Străduindu-se să facă o mină cât mai sinceră, o ameninţă cu degetul şi, schiţând un zâmbet forţat, o întrebă:

— Credeai, se vede, că dacă eu sunt plecat poţi pleca şi tu? Bineînţeles că nu te-ai gândit însă…

Văzând că discuţia era pe cale să ia o întorsătură neplăcută, locotenentul-major Lukáš îl conduse din nou pe inteligentul negustor de hamei în faţa hărţii strategice şi, arătându-i localităţile subliniate, zise:

— Uitasem să vă atrag atenţia asupra unei împrejurări interesante. E vorba de acest arc mare, îndreptat spre sud-vest, unde masivul muntos formează un mare cap de pod. În această direcţie este îndreptată ofensiva aliaţilor. Închizând această cale, care leagă capul de pod de cea mai importantă linie de apărare a inamicului, se taie comunicaţiile între aripa dreaptă şi armata de nord, de pe Vistula. Acum e clar?

Negustorul de hamei răspunse morocănos că totul e foarte limpede, dar temându-se, în delicateţea lui, ca această replică să nu fie interpretată drept o aluzie, făcu următoarea remarcă, înapoindu-se la locul lui:

— Din cauza războiului, hameiul nostru şi-a pierdut debuşeul în străinătate. Astăzi, sunt pierdute pentru export Franţa, Anglia, Rusia şi ţările balcanice. Doar în Italia mai trimitem hamei, dar mi-e teamă că şi Italia se va amesteca în această conflagraţie. Pe urmă însă, după ce vom câştiga războiul, o să dictăm noi preţurile mărfurilor.

— Italia rămâne în strictă neutralitate, încercă să-l mângâie locotenentul-major. Asta-i…

— De ce nu recunoaşte că e legată prin tratatul tripartit cu Austro-Ungaria şi Germania? răbufni negustorul de hamei căruia i se îngrămădiseră toate în cap, deodată: hameiul, nevasta şi războiul. Mă aşteptam ca Italia să pornească împotriva Franţei şi Serbiei. În felul ăsta războiul de mult s-ar fi sfârşit. Mie-mi putrezeşte hameiul în magazii, tranzacţiile în ţară sunt slabe, exportul este egal cu zero, şi Italia îşi păstrează neutralitatea. De ce a mai reînnoit atunci, în 1912, tripla alianţă cu noi? Unde-i ministrul de externe italian, marchizul di San Giuliano? Ce face dumnealui? Doarme, sau ce? Ştii dumneata ce dever am avut eu până la război şi ce am azi? Să nu credeţi că nu urmăresc evenimentele, urmă el, uitându-se furios la locotenentul-major. Acesta trăgea liniştit din ţigară, scoţând rotocoale de fum, care se înşiruiau unul după altul şi se spărgeau, operaţie urmărită cu mult interes de doamna Katy. De ce s-au retras nemţii înapoi la graniţă, dacă erau aproape de Paris? De ce se dau lupte îndârjite de artilerie între Meuse şi Moselle? Ştiţi că la Combres şi Woewre pe Marche au ars trei fabrici de bere, unde trimiteam anual peste 500 de baloturi de hamei? Că a ars şi fabrica de bere Hartmansweiler din Munţii Vosgi, că la Niederaspach, lângă Mulhouse, fabrica de bere a fost făcută una cu pământul? Asta înseamnă o pierdere de 1200 baloturi de hamei pe an, pentru firma mea. De şase ori s-au bătut nemţii cu belgienii, pentru fabrica de bere Klosterhoeck – asta-i iar o pierdere de 350 de baloturi de hamei anual.

De atâta enervare nu mai putu continua, se ridică, se apropie de nevastă-sa şi-i spuse cu ton poruncitor:

— Katy, pleci imediat cu mine acasă. Îmbracă-te! Evenimentele astea mă enervează teribil, se scuză apoi. Înainte vreme eram foarte calm.

Şi-n timp ce nevastă-sa se duse să se îmbrace, i se adresă în şoaptă locotenentului-major.

— Asta nu mi-o face pentru întâia oară. Anul trecut a fugit cu un supleant şi am găsit-o tocmai la Zagreb. Am încheiat atunci cu fabrica de bere de acolo o tranzacţie pentru 600 de baloturi de hamei. Ehei, sudul era într-adevăr o mină de aur! Hameiul nostru mergea până la Ţarigrad. Astăzi suntem pe jumătate ruinaţi. Dacă guvernul limitează şi la noi în ţară producţia de bere, ne dă lovitura de graţie.

Şi aprinzându-şi ţigara, oferită de gazdă, izbucni desperat:

— Varşovia singură cumpăra înainte de război 2370 de baloturi de hamei. Fabrica Augustin este cea mai mare fabrică de bere din Varşovia. Reprezentantul ei venea să mă viziteze în fiecare an. Îţi spun drept, am ajuns la desperare! Noroc că n-am copii.

Această încheiere logică, trasă drept concluzie a vizitei anuale făcute de reprezentantul fabricii de bere Augustin, din Varşovia, stârni pe buzele locotenentului-major un zâmbet discret, surprins de negustorul de hamei, care îşi continuă expunerea:

— Fabricile ungureşti din Sopron şi Nagykanizsa cumpărau anual de la mine circa o mie de baloturi de hamei, pentru berea de export pe care o trimiteau până la Alexandria. Astăzi refuză orice comandă din cauza blocadei. Le ofer hameiul cu 30 la sută mai ieftin şi nu comandă nici un balot! Peste tot stagnare, ruină, mizerie, şi colac peste pupăză, necazuri conjugale.

Negustorul de hamei amuţi, iar tăcerea fu întreruptă de doamna Katy, pregătită de plecare:

— Cum facem cu valizele mele?

— O să vină un hamal să le ia, Katy, zise negustorul de hamei mulţumit, bucurându-se că până la urmă totul se sfârşise fără ieşiri violente şi scene penibile. Dacă mai ai de făcut cumpărături e cazul să mergem. Trenul pleacă la două şi douăzeci.

Amândoi îşi luară prieteneşte rămas bun de la locotenentul-major şi negustorul de hamei fu atât de bucuros că scăpase de buclucul ăsta încât la despărţire, în antreu, îi zise locotenentului-major:

— Dacă, ferească Dumnezeu, vei fi rănit în război, vino să-ţi faci convalescenţa la noi. O să te îngrijim cum nu se poate mai bine.

Întorcându-se în dormitor, unde doamna Katy se îmbrăcase de voiaj, locotenentul-major găsi pe lavoar patru sute coroane şi un bileţel cu următorul conţinut: „Domnule locotenent-major! Nu mi-aţi luat apărarea în faţa maimuţoiului de bărbatu-meu, un idiot fără pereche. I-aţi permis să mă ridice, ca pe un obiect oarecare pe care l-a uitat în casă. În acelaşi timp v-aţi permis chiar să amintiţi că mi-aţi oferit ospitalitate. Sper că nu v-am pricinuit cheltuieli mai mari decât alăturata sumă de patru sute de coroane, pe care vă rog să binevoiţi a le împărţi cu ordonanţa dumneavoastră.”

Locotenentul-major Lukáš rămase o clipă tăcut, cu biletul în mână, apoi îl rupse încetişor. Se uită zâmbind la banii de pe lavoar şi observând pieptenele pe care, în tulburarea ei, cucoana Katy îl uitase pe toaletă, în timp ce îşi aranja coafura în faţa oglinzii, îl luă şi-l depuse în colecţia de fetişuri.

— Švejk se înapoie după-prânz. Fusese plecat în căutarea grifonului.

— Švejk, zise locotenentul-major, ai, noroc. Cucoana care a locuit la mine, a plecat. A venit soţul ei şi a luat-o. Şi pentru toate serviciile pe care i le-ai adus, ţi-a lăsat patru sute de coroane, pe lavoar. Trebuie să-i mulţumeşti frumos, respectiv soţului ei, pentru că de fapt sunt banii lui, pe care dumneaei şi-i luase la drum. Să-ţi dictez scrisoarea.

Şi-i dictă următoarele: „Mult stimate domn, vă rog să binevoiţi a transmite doamnei mulţumirile mele cordiale, pentru cele patru sute de coroane pe care mi le-a dăruit pentru serviciile ce i le-am adus, cu prilejul vizitei dumisale la Praga. Tot ce am făcut pentru domnia-sa am făcut cu plăcere şi de aceea nu pot primi această sumă şi v-o trimit…”

— Ei, ce s-a întâmplat, Švejk, hai, scrie mai departe? ce te tot suceşti? Unde am rămas?

— Şi v-o trimit… zise Švejk cu glas tremurând, plin de tragism.

— Aşa, bine:… „.şi v-o trimit înapoi, cu asigurarea profundului meu respect. Sărutări de mâini respectuoase coniţei. Josef Švejk, ordonanţă la domnul locotenent-major Lukáš.”

— Gata?

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant că mai lipseşte data.

— 20 decembrie 1914. Aşa. Şi acum scrie adresa pe plic. Ia cele patru sute coroane, du-le la poştă şi trimite-le la aceeaşi adresă.

Şi locotenentul-major Lukáš începu să fluiere vesel o arie din opereta Divorţul.

— Voiam să te mai întreb ceva, Švejk, strigă locotenentul-major după Švejk care se pregătea să plece la poştă; ce se aude cu câinele pe care te-ai dus să-l cauţi?

— Am pus ochii pe unul, domnule oberlaitnant, un animal clasa întâi. Dar o să fie greu să punem mâna pe el. Mâine, nădăjduiesc totuşi să-l aduc. Muşcă.

Ultimele cuvinte, locotenentul-major Lukáš nu le mai auzise, deşi erau foarte importante. „Muşcă al dracului, javra”, ar fi vrut să mai adauge Švejk, dar până la urmă se răzgândi: „La o adică ce-i pasă locotenentului-major? Vrea câine, câine va avea!”

De bună seamă că-i foarte uşor să spui: „Adu-mi un câine!” Proprietarii de câini au mare grijă de câinii lor, chiar când nu sunt de rasă pură. Până şi javra care nu-i bună decât să încălzească picioarele vreunei babe e îndrăgită de stăpânu-său, care nu îngăduie să i se facă vreun rău.

În afară de asta, chiar câinele simte instinctiv, mai cu seamă dacă-i un animal de rasă, că într-o bună zi va fi înstrăinat. Trăieşte în permanenţă cu teama că va fi furat, că trebuie să fie furat, în mod inevitabil. Când iese, de pildă, la plimbare şi se îndepărtează de stăpânul lui, la început e vesel, zburdalnic. Se joacă cu ceilalţi câini, se urcă pe ei, necuviincios, miroase pietrele, ridică picioruşul la fiecare colţ, chiar şi peste coşul cu cartofi al zarzavagiului, într-un cuvânt, se bucură atât de mult de viaţă, că lumea i se pare, cu siguranţă, tot atât de frumoasă ca unui tânăr care şi-a trecut cu bine bacalaureatul.

Deodată însă veţi observa că veselia lui începe să dispară, să pălească. Îl cuprinde neliniştea. Aleargă speriat pe stradă, adulmecă nervos, scheaună, şi în culmea desperării îşi bagă coada între picioare, urechile i se pleoştesc şi o ia razna prin mijlocul străzii, fără nici o ţintă.

Dacă ar putea să vorbească, fără îndoială că ar striga: Dumnezeule, Doamne, simt că mă fură cineva!

Aţi vizitat vreodată o crescătorie de câini? Aţi văzut spaima animalelor? Ei bine, toţi câinii de-acolo sunt de furat. Metropola a educat un anumit soi de pungaşi care trăiesc exclusiv din furtul de câini. Există o rasă de căţei mici de salon, şoricari pitici, micuţi, ca o mănuşă, care încap în buzunarul pardesiului sau în manşonul coniţei care-i duce la plimbare. Până şi de-acolo se pricep pungaşii să-l sustragă. Dogul nemţesc, tărcat, renumit pentru răutatea lui, care păzeşte furios vila stăpânului de la marginea oraşului, ţi-l fură noaptea. Câinele poliţist îl fură ziua-n amiaza mare de sub nasul detectivului. Puteţi merge cu câinele legat de curea. V-o taie şi dispare cu el, cât ai zice peşte, iar dumneata stai pe loc şi te uiţi prosteşte, la cureaua care ţi-a rămas în mână. Cincizeci la sută din câinii pe care-i întâlniţi pe stradă şi-au schimbat de câteva ori stăpânii, şi adeseori se întâmplă să cumpăraţi, după ani de zile, propriul dumneavoastră câine, care v-a fost furat când era pui, în timp ce mergeaţi cu el la plimbare. Primejdia cea mai mare ca un câine să fie furat e atunci când este scos să-şi facă treaba mică sau mare. Mai cu seamă în timpul ultimului act se pierd cei mai mulţi. De aceea, în această împrejurare, orice câine se uită cu băgare de seamă în jurul lui.

Există mai multe sisteme de furat câini. Fie direct, după metoda furtului de buzunar, fie prin ademenirea nenorocitului animal. Câinele e o fiinţă credincioasă, dar numai în cartea de citire sau de ştiinţe naturale. Daţi-i celui mai credincios câine să miroasă salam fript, de cal, şi e pierdut.

Uită de stăpânul alături de care merge, face cale întoarsă şi se ia după dumneavoastră; în acest timp îi curg bale din gură şi, presimţind marea bucurie pe care i-o va prilejui salamul, dă prieteneşte din coadă şi nările îi vibrează, ca celui mai sălbatic armăsar, când este dus la prăsilă.

La Mala Strana, lângă treptele care duc la castel, se află o cârciumioară. Într-o zi, şedeau acolo la o masă, într-un colţ mai întunecat doi bărbaţi, un militar şi un civil. Aplecaţi unul spre celălalt îşi şopteau, în taină. Arătau ca nişte conspiratori de pe vremea republicii veneţiene.

— În fiece zi, la ora opt, îi şopti civilul ostaşului, trece cu el servitoarea prin colţul pieţei Havlicek, spre parc. Dar bestia muşcă al dracului. Nu se lasă mângâiat.

Şi, aplecându-se şi mai mult spre ostaş, îi şopti la ureche: „Nici crenvurşti nu mănâncă”.

— Nici fierţi? întrebă soldatul.

— Nici fierţi.

Scuipară amândoi.

— Dar ce crapă javra asta a dracului?

— Dumnezeu ştie. Sunt unii câini răsfăţaţi şi răzgâiaţi ca un arhiepiscop.

Soldatul şi civilul ciocniră, apoi civilul continuă să şoptească:

— O dată, tot aşa, un şpiţ negru, de care aveam nevoie pentru crescătoria de la Klamovka, nu voia să mănânce crenvurşti de la mine. Trei zile m-am ţinut scai de el, până ce n-a mai putut răbda şi am întrebat-o de-a dreptul pe cucoana care-l ducea la plimbare cu ce anume hrăneşte câinele, că-i aşa de frumos? Cucoana s-a simţit foarte măgulită şi mi-a spus numaidecât că cel mai mult îi plac cotletele. Eu i-am cumpărat un şniţel. Ziceam că-i mai bun. Şi ce să vezi, jigodia nici nu l-a mirosit, că era de viţel şi dumnealui era învăţat cu carne de porc. A trebuit să-i cumpăr un cotlet. I-l dau să-l miroasă şi o iau la fugă; câinele după mine. Cucoana ţipa cât o ţinea gura: „Puntik! Puntik!” Dar ţi-ai găsit: drăguţul de Puntik nici n-o auzea. A fugit după mine, până după colţ, unde i-am pus frumuşel lănţişorul de gât şi a doua zi era în crescătoria de la Klamovka. Sub gât avea un smoc de fire albe, dar le-au vopsit frumos în negru aşa de bine, că nu l-a mai recunoscut nici dracu. Ceilalţi câini însă, pe care i-am aranjat, şi slavă Domnului c-au fost destui, s-au prins toţi la salamul de cal prăjit. Eu cred că şi tu ai face cel mai bine dacă ai întreba ce-i place mai mult câinelui; tu, vorba aceea, soldat eşti, chipeş eşti, ţie o să ţi-o spuie mai degrabă. Eu am mai întrebat-o, dar s-a uitat la mine cu nişte ochi, să mă împungă, nu alta, şi mi-a spus: „Ce te priveşte pe dumneata?” Prea frumoasă nu-i dumneaei, e o maimuţă, dar cu un soldat o să stea de vorbă.

— Dar spune drept, e grifon veritabil? De altceva nici nu vrea să audă oberlaitnantul meu.

— O frumuseţe de grifon! Pe cinstea mea: piper şi sare, rasă pură, aşa cum tu te numeşti Švejk şi eu Blahnik. Pe mine mă interesează numai să ştiu ce mănâncă să ţi-laduc.

Cei doi prieteni ciocniră din nou. Încă de pe vremea când Švejk trăia din negoţul de câini, înainte de război, Blahnik era furnizorul lui. Era om cu experienţă şi se spunea despre el că obişnuia să cumpere de la hingherie, pe sub mână, câini suspecţi, bănuiţi de turbare, pe care îi revindea. O dată a fost chiar muşcat de un câine turbat, şi la institutul Pasteur din Viena era ca la el acasă. Acum socotea de datoria lui să dea soldatului Švejk o mână de ajutor, în mod dezinteresat. Ştia toţi câinii din Praga şi din împrejurimi şi de aceea vorbea în şoaptă, ca să nu se dea de gol faţă de cârciumar, căci îi ciordise în urmă cu şase luni din prăvălie un pui de basset căruia îi dăduse să sugă lapte dintr-un biberon în aşa fel încât prostuţul, închipuindu-şi pesemne că suge la mamă-sa, nici n-a mişcat sub manta.

Din principiu, fura numai câini de rasă pură şi ar fi putut ocupa cu cinste funcţia de expert juridic în materie… Era furnizorul tuturor crescătoriilor, dar livra şi persoanelor particulare. Când trecea pe stradă, câinii, pe care îi furase cândva, mârâiau la el, iar când se oprea în faţa unei vitrine, adeseori câte un câine răzbunător ridica piciorul la spatele lui şi-i stropea pantalonii.

A doua zi, la orele opt dimineaţa, bravul soldat Švejk putea fi văzut plimbându-se între piaţa Havlicek şi parc. Aştepta servitoarea cu grifonul. În sfârşit, aşteptarea se dovedi rodnică, şi în preajma lui apăru alergând un câine bărbos, ciufulit, cu păr aspru şi ochi negri, inteligenţi. Era vesel, ca toţi câinii după ce şi-au făcut nevoile, şi se repezea la vrăbiile care se ospătau pe uliţă cu băligar de cal.

Apoi trecu pe lângă Švejk şi însoţitoarea câinelui. Era o fată cam trecută, cu cosiţele împletite cunună în jurul capului. Fluieră după câine, răsucind lănţişorul şi cravaşa elegantă.

Švejk o acosta:

— Nu vă supăraţi, domnişoară, pe unde se poate ajunge la Zizkov?

Servitoarea se opri şi-l privi cu bănuială, vrând să se încredinţeze că vorbeşte serios; chipul blajin al lui Švejk o încredinţă că soldatul avea într-adevăr de gând să meargă la Zizkov. Expresia feţei i se îndulci şi-i explică cu bunăvoinţă pe unde s-o ia pentru a ajunge la Zizkov.

— Nu-s de mult în Praga, zise Švejk. Eu nu-s de aici, îs de la ţară. Nici dumneata nu eşti din Praga?

— Eu îs din Vodnany.

— Ia te uită! înseamnă că nu suntem departe unul de altul, replică Švejk. Eu îs din Protivin.

Cunoştinţele geografice despre sudul Cehiei, însuşite pe vremuri de Švejk cu prilejul manevrelor în această regiune, avură darul să umple inima fetei de nostalgia locurilor natale.

— Atunci trebuie să-l cunoşti în Protivin pe măcelarul Pejhar, care are prăvălie în piaţă!

— Cum să nu-l cunosc! sări Švejk. E chiar frate-meu. Toţi oamenii de la noi îl iubesc. E tare cumsecade, serveşte frumos, are carne bună şi nu înşală la cântar.

— Nu cumva dumneata eşti al lui Jares? întrebă fata, începând să-i placă soldatul necunoscut.

— Ba da.

— A lui care Jares, cel din Krce, lângă Protivin, sau cel din Razie?

— A celui din Razie.

— Mai cară şi acum bere?

— Mereu. Nu se lasă.

— Dar trebuie să fi trecut mult de şaizeci de ani!

— Şaizeci şi opt a împlinit în primăvară, răspunse calm Švejk. Acum şi-a făcut rost de un câine şi treaba merge strună. Câinele şade în căruţă. Taman aşa unul, ca cel de colo, care fugăreşte vrăbiile. Frumos câine, tare frumos.

— Ăsta e al nostru, îl lămuri noua cunoştinţă. Eu slujesc la domnu colonel. Matale-l ştii pe domnul colonel al nostru?

— Cum să nu-l ştiu? răspunse Švejk. E un om cumsecade şi deştept: şi la noi la Budejovice a fost un colonel aşa.

— Stăpânul nostru e rău; mai deunăzi, când se vorbea că în Serbia am mâncat bătaie, a venit acasă supărat foc şi toate farfuriile din bucătărie le-a dat de pământ, iar pe mine a vrut să mă dea afară.

— Va să zică, căţeluşul e al dumneavoastră? o întrerupse Švejk. Ce păcat că oberlaitnantul meu nu poate să sufere nici un câine, că mie tare mi-s dragi. Tăcu o clipă, apoi izbucni deodată: Partea proastă-i că nu fiecare câine mănâncă ce-i dai!

— Fox al nostru e foarte mofturos; a fost o vreme când nu voia de loc să mănânce carne, dar acu iar a început.

— Şi ce-i place mai mult?

— Ficat, ficat fiert.

— De viţel sau de porc?

— Totuna, râse „conjudeţeanca” lui Švejk, luând ultima întrebare drept o glumă nereuşită.

Se mai plimbară puţin, apoi li se alătură grifonul care mergea legat în lanţ. Se arătă foarte prietenos faţă de Švejk: încerca să-i apuce prin botniţă pantalonii, sărea pe el, şi deodată, ca şi când i-ar fi presimţit gândurile, încetă să zburde şi o porni înainte, trist şi abătut, uitându-se înapoi, chiorâş, de parcă ar fi vrut să spună: va să zică, mi-a sunat şi mie ceasul.

Servitoarea îl mai informă pe Švejk că în fiecare seară, la orele şase, iese la plimbare cu câinele, că ea nu are încredere în nici un bărbat din Praga, o dată dăduse un anunţ la gazetă şi i s-a prezentat un lăcătuş, s-o ia de nevastă, dar după ce a stors de la ea opt sute de coroane, chipurile pentru o invenţie, s-a făcut nevăzut. Hotărât, la ţară oamenii îs mai cinstiţi. Dacă ar fi să se mărite numai unul de la ţară ar lua, dar asta după război. Căsătoriile în timp de război, după ea, sunt o prostie, pentru că de obicei femeia rămâne văduvă.

Švejk îi dădu multe speranţe că va mai veni la ora şase şi plecă să-i comunice prietenului său Blahnik că Fox mănâncă orice fel de ficat.

— Am să-l cinstesc cu ficat de vacă, hotărî Blahnik, Tot cu ficat de vacă l-am umflat şi pe St. Bernard-ul fabricantului Vydra, un câine foarte credincios. Mâine îţi aduc câinele fără greş.

Blahnik se ţinu de cuvânt. A doua zi, abia isprăvise Švejk de dereticat prin casă, când auzi la uşă un lătrat de câine, după care Blahnik intră iute în vestibul, târând după el încăpăţânatul grifon, mai zbârlit decât îi fusese dat să fie. Rotea ochii sălbatic, iar privirea-i fioroasă amintea pe aceea a unui tigru flămând închis în cuşcă la grădina zoologică. Clămpănea din dinţi şi mârâia, vrând să spuie parcă: „Vă sfâşii, vă-nghit!”

Legară câinele în bucătărie, de piciorul mesei, apoi Blahnik îi povesti lui Švejk cum au decurs peripeţiile răpirii.

— Am trecut înadins pe lângă el cu ficatul fiert împachetat în hârtie. A început să adulmece şi să sară la mine. Nu i-am dat nimic, văzându-mi de drum. Câinele după mine. În dreptul parcului, am cotit-o pe uliţa Bredovska, unde i-am dat prima bucăţică. A înghiţit-o din mers şi nu mă slăbea din ochi. Am luat-o apoi pe strada Jindriska, unde i-am dat înc-o porţie. Pe urmă, după ce s-a ghiftuit, i-am pus lănţişorul şi l-am târât prin Piaţa Vaclav spre Vinohrady, până la Vrsovice. Nu mă întreba ce mi-a făcut pe drum: când treceam linia de tramvai, dumnealui s-a lungit pe şine şi nu era chip să-l urnesc din loc. Voia poate să-l calce tramvaiul. Am adus cu mine şi un certificat; l-am cumpărat de la papetarul Fuchs. Îl completezi tu, Švejkule, că la asta, slavă Domnului, te pricepi tu!

— Trebuie să fie scris de mâna ta. Scrie că provine de la crescătoria Bulow, din Lipsca. Tatăl, Arheim von Kahlsberg, mama, Emma von Trautensdorf, fiica lui Siegfrid von Busenthal. Tatăl a luat premiul întâi la expoziţia de grifoni din 1912, la Berlin. Mama, decorată cu medalia de aur a „Asociaţiei pentru creşterea câinilor de rasă” din Nurenberg. Ce vârstă zici că are?

— După dinţi, doi ani.

— Scrie că are un an şi jumătate.

— N-a fost bine retezat, Švejkule; ia te uită la urechile lui.

— Se poate aranja. I le retezăm dac-o fi nevoie, după ce s-o obişnui cu noi. Acuma s-ar înrăi şi mai mult.

Câinele mârâia furios, se agita gâfâind, dar în cele din urmă se culcă cu limba scoasă, ostenit, aşteptându-şi soarta.

Încetul cu încetul se mai potoli. Doar din când în când mai scheuna a jale.

Švejk îi întinse restul de ficat pe care i-l lăsase Blahnik. Dar grifonul nici nu-l băgă în seamă. Îi aruncă o privire dispreţuitoare şi se uită la cei doi prieteni, de parcă ar fi vrut să spună: „M-am păcălit eu o dată, acum mâncaţi-l voi”.

Zăcea resemnat pe podea, prefăcându-se că doarme. Dar deodată, în urma nu se ştie cărui gând, se sculă şi începu sa facă frumos. Se predase.

Această scenă duioasă nu avu darul să-l impresioneze pe Švejk.

— Cuş! strigă el nenorocitului, care se culcă din nou, scheunând.

— Ce nume să-i trec în pedigriu? întrebă Blahnik. Îl chema Fox, să găsim ceva asemănător, ca să-1 priceapă repede.

— Hai să-l botezăm, să zicem, Max; ia te uită, Blahnik, cum ciuleşte urechile. Scoală, Max!

Sărmanul grifon înstrăinat de cămin şi de nume, se ridică în patru labe, aşteptând alte porunci.

— Eu zic să-l dezlegăm, hotărî Švejk, să vedem ce face.

Cum îl sloboziră însă, câinele se repezi la uşă, unde lătră scurt, de trei ori, la clanţă, nădăjduind probabil în generozitatea acestor oameni haini. Dar văzând că cei doi nu manifestă nici o înţelegere pentru dorinţa sa arzătoare de a ieşi afară, făcu o băltoacă la uşă, încredinţat că acum va da cu el de-a berbeleacul, aşa cum i se întâmplase cândva, când era mic şi colonelul îl educase cu asprime, ca la militările, să fie „zimmerrein”.

În loc de asta, Švejk se mulţumi să constate: „Mare pişicher e dumnealui”, apoi îl croi cu cureaua şi-i băgă botul în băltoacă, încât nu mai prididea bietul animal să se lingă.

Umilit, Max începu să schelălăiască şi să alerge prin bucătărie, mirosind cu disperare propriile urme; pe urmă netam-nesam se apropie de masă, mâncă tot restul de ficat rămas pe jos, se ghemui lângă sobă şi adormi, obosit de această aventură.

— Cât îţi datorez? îl întrebă Švejk pe Blahnik la despărţire.

— Las-o încurcată, Švejkule, făcu Blahnik duios. Ce nu fac eu pentru un vechi prieten, mai cu seamă când e şi ostaş. Cu bine, băiete, şi ai grijă, nu care cumva să-l plimbi vreodată prin Piaţa Havlicek; să nu se întâmple vreo nenorocire. Dacă mai ai nevoie de un câine, ştii unde stau.

Švejk îl lăsă pe Max să doarmă şi între timp cumpără de la măcelărie un sfert de kilogram de ficat, îl puse la fiert şi, dacă văzu că javra nu se trezeşte, îi vârî sub nas o bucată caldă.

Max începu să se lingă în somn, apoi se întinse leneş, mirosi ficatul şi-l înfulecă. După care se duse la uşă şi repetă încercarea cu clanţa.

— Max! îl strigă Švejk. Vino aici!

Câinele se apropie neîncrezător, Švejk îl luă în braţe, îl mângâie, şi pentru prima dată, Max dădu prietenos din coada-i bearcă, prinse uşor între dinţi mâna lui Švejk şi se uită la el cu ochii-i inteligenţi ca şi cum ar fi vrut să spună: „Văd că n-am încotro, ştiu c-am pierdut partida!”

Švejk continuă să-l mângâie şi începu să-i povestească cu glas blajin:

— A fost odată un colonel, care avea un căţeluş, pe care-l chema Fox. Servitoarea îl ducea la plimbare, şi a venit un domn şi l-a furat pe Fox. Fox a ajuns apoi în armată, la un locotenent şi acolo l-au botezat Max. Max, dă lăbuţa! Ei vezi, javră, că o să fim prieteni buni, dacă o să fii cuminte şi ascultător? Că de nu, coboară milităria din pod!

Max sări din braţele lui Švejk şi începu să se gudure vesel în juru-i. Seara, când se întoarse locotenentul-major de la cazarmă Švejk şi Max erau prieteni la cataramă.

Uitându-se la Max, Švejk făcu următoarea reflecţie filosofică: „La drept vorbind, soldatul e şi el un om furat de la căminul lui”.

Locotenentul-major Lukáš fu foarte plăcut impresionat când îl văzu pe Max, care manifestă şi el o bucurie deosebită că vede din nou un bărbat cu sabia la cingătoare.

Întrebat de unde e câinele şi cât costă, Švejk răspunse cu un calm desăvârşit că i l-a dăruit un vechi camarad, care pleca la oaste.

— Bine, Švejk, observă locotenentul-major, jucându-se cu Max. La zi întâi capeţi de la mine cincizeci de coroane pentru câinele ăsta.

— Nu pot să primesc, domnule oberlaitnant…

— Švejk, i-o tăie scurt locotenentul-major, când ai intrat la mine în serviciu, ţi-am atras atenţia că trebuie să asculţi fără să crâcneşti. Dacă îţi spun că ai să capeţi cincizeci de coroane, trebuie să le iei şi să le bei. Ce-ai să faci cu cele cincizeci de coroane, Švejk?

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că am să le beau, aşa cum mi-aţi ordonat.

— Şi dacă s-ar întâmpla să uit, Švejk, îţi ordon să-mi aminteşti că am să-ţi dau cincizeci de coroane, pentru câine. Ai înţeles? N-are purici? Mai bine fă-i o baie şi piaptănă-l. Mâine sunt de serviciu, dar poimâine mă duc cu el la plimbare.

În timp ce Švejk îl scălda pe Max, colonelul, fostul lui stăpân, zbiera la el acasă şi ameninţa că, dacă pune mâna pe cel care i-a furat câinele, îl trimite în faţa curţii marţiale, îl împuşcă, îl spânzură, îl închide pe douăzeci de ani şi-l taie în bucăţele.

,Der Teufel soll den Kerl buserieren, răsuna prin casa colonelului, de se cutremurau ferestrele, mit solchen Meuchelmorden werde ich bald fertig”63.

Peste capul lui Švejk şi al locotenentului-major Lukáš plutea o primejdie catastrofală.