I – Peripeţiile lui Švejk în tren.

Într-un compartiment de clasa adoua al acceleratului Praga-Ceske Budejovice se aflau trei persoane: locotenentul-major Lukáš, în faţa lui un domn mai în vârstă, chel de-a binelea, şi Švejk, care stătea sfios în picioare, lângă uşă, spre culoar, şi se pregătea tocmai să primească o nouă avalanşă de ocări din partea locotenentului-major, care fără a ţine seama de prezenţa civilului chelbos, tunase şi fulgerase împotriva lui Švejk în tot lungul drumului făcându-l vită încălţată etc.

Nu era vorba decât de un lucru mărunt: de numărul geamantanelor pe care Švejk le avea în seama lui.

— Auzi, ne-au furat un cufăr! îi reproşa locotenentul-major lui Švejk. Şi ţie ţi se pare o nimica toată, nătărăule?

— Cu regret vă raportez, domnule oberlaitnant, răspunse cu glas scăzut Švejk, că într-adevăr l-au furat. Pungaşii mişună prin gări şi parcă văd cum a fost: unuia din ei trebuie să-i fi plăcut mai multişor cufărul dumneavoastră şi, profitând de absenţa mea, când am venit să vă raportez că bagajele sunt în regulă, l-a ciordit. Numai un moment prielnic i-a putut permite să fure cufărul. Ei pândesc momentele astea. Cu doi ani în urmă, în Gara de Nord-Vest, i-au furat unei cuconiţe căruciorul cu fetiţă cu tot, dar pungaşii au fost atât de cumsecade că au predat fetiţa la comisariatul de poliţie de pe strada noastră, spunând că au găsit-o într-un gang. Până la urmă, ziarele au făcut din sărmana cucoană o mamă denaturată. Şi Švejk declară cu multă convingere: La gară s-a furat de când e lumea şi se va fura şi de acum înainte. Altfel nu se poate.

— Ascultă Švejk, interveni locotenentul-major, eu sunt convins că o dată şi o dată o să ţi se-nfunde! Nu-mi pot da încă seama dacă faci pe boul sau dacă eşti bou din născare. Ce era în cufăr?

— Mai nimic, domnule oberlaitnant, răspunse Švejk, fără să piardă din ochi ţeasta lucioasă a civilului care şedea în faţa locotenentului şi care, după cât se părea, nu dădea nici o atenţie scenei, citind nestingherit Neue Freie Presse. Nu era decât oglinda din odaie şi cuierul de fier din vestibul, aşa că de fapt noi n-am suferit nici o pagubă; şi oglinda şi cuierul erau ale proprietarului.

În faţa gestului ameninţător al locotenentului-major, Švejk continuă cu blândeţe:

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că n-am ştiut dinainte că ne vor fura cufărul, cât despre oglindă şi cuier i-am spus domnului proprietar că i le vom înapoia la reîntoarcerea din război. În ţara duşmanilor sunt destule oglinzi şi cuiere, aşa că nu-i vom pricinui domnului proprietar nici o pagubă. Cum vom cuceri un oraş…

— Tacă-ţi gura, Švejk, îi curmă vorba locotenentul-major cu glas ameninţător. Într-o bună zi am să te trimit în faţa tribunalului militar. Trebuie să-ţi dai seama că eşti cel mai tâmpit dintre toţi tâmpiţii de pe glob. Altul nici într-o mie de ani n-ar fi fost în stare să facă atâtea dobitocii câte mi-ai făcut în cele câteva săptămâni de când eşti la mine. Nădăjduiesc că-ţi dai seama de asta!

— Cu respect că raportez, domnule oberlaitnant, că-mi dau seama. Eu am spirit de observaţie, dar îmi vine mai târziu şi totdeauna după ce s-a întâmplat ceva neplăcut. Sunt un ghinionist, aşa cum era unul Necheleba din strada Nekazanka care se ducea la cârciuma „în crângul haimanalelor”. Voia întotdeauna să facă numai bine şi să înceapă de sâmbătă o viaţă nouă; şi de fiecare dată îl auzeai a doua zi: „Şi aşa, măi fraţilor, pe nepusă masă, m-am trezit la zdup”. Aşa cădea peste el întotdeauna necazul tocmai când se gândea că se duce liniştit acasă, ca până la urmă să se dovedească ba că a dărâmat pe undeva vreun gard, ba că a deshămat calul unui birjar, ba că a vrut să-şi cureţe luleaua cu pana de cocoş a vreunei patrule poliţieneşti. Asta l-a dus la disperare şi de nimic nu-i părea mai rău decât că ghinionul ăsta îl urmărea din generaţie în generaţie. Bunicul lui a plecat odată să vagabond…

— Ascultă, Švejk, slăbeşte-mă cu poveştile dumitale.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că tot ce vă spun aici e adevărul adevărat. Bunicul lui a plecat odată să vagabond…

— Švejk! se înfurie locotenentul-major. Încă o dată îţi interzic să-mi mai povesteşti ceva. Nu vreau să aud nimic! Când vom ajunge la Budejovice, mă răfuiesc eu cu dumneata. Află, Švejk, că am să te bag la arest!

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că nu ştiam, spuse Švejk, liniştit. Despre una ca asta încă n-aţi pomenit.

Fără voie, locotenentul-major scrâşni din dinţi, oftă, scoase din manta ziarul Bohemia şi citi coloanele despre marile victorii şi despre acţiunea submarinului german „E” în Marea Mediterană; când ajunse la ştirea despre noua invenţie germană de aruncare în aer a oraşelor cu ajutorul unor bombe speciale lansate din avioane, care explodează de trei ori la rând, fu stingherit de glasul lui Švejk, care se adresa domnului cu chelie:

— Îmi daţi voie, stimate domn, nu binevoiţi a fi domnul Purkrabek, reprezentantul băncii „Slavia”?

Văzând că domnul cu chelie nu binevoieşte să-i răspundă Švejk se adresă locotenentului-major:

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că odată am citit în ziare că un om normal trebuie să aibă pe cap cam vreo şaizeci până la şaptezeci de mii de fire de păr, şi că părul negru este mai rar, după cum se vede în numeroase cazuri.

Şi continuă necruţător:

— Pe urmă, ne-a spus odată un medic la cafeneaua „U Spirku” că pierderea părului se datoreşte unei emoţii sufleteşti de şase săptămâni.

În clipa aceea se întâmplă ceva îngrozitor. Domnul cu chelie sări ca ars şi zbieră la el:

— Marsch heraus, Sie Schweinkerl!64 Apoi îl îmbrânci pe culoar şi, întorcându-se în compartiment, îi oferi locotenentului-major o mică surpriză, prin aceea că i se prezentă.

Se întâmplase o mică eroare. Individul cu chelie nu era domnul Purkrabek, reprezentantul băncii „Slavia”, ci nici mai mult nici mai puţin decât generalul-maior von Schwarzburg. Generalul-maior făcea tocmai, îmbrăcat în civil, o călătorie de inspecţie prin garnizoane şi se ducea să facă o surpriză la Budejovice.

Von Schwarzburg era cel mai fioros general din câţi s-au cunoscut vreodată; ori de câte ori găsea câte ceva în neregulă, conversaţia pe care obişnuia s-o aibă eu comandantul garnizoanei era următoarea:

— Aveţi revolver?

— Am.

— Bine! În locul dumneavoastră, cu siguranţă că aş şti ce am de făcut cu el, pentru că ceea ce văd aici nu-i garnizoană, ci cocină de porci.

Şi într-adevăr, după inspecţia lui, pe ici pe colo se împuşca câte unul, fapt pe care generalul-maior von Schwarzburg îl constata cu satisfacţie.

— Aşa şi trebuie! Ala zic şi eu ostaş!

Se părea că nu-i place când după inspecţie rămâne cineva în viaţă. Avea mania să transfere ofiţerii în locurile cele mai neplăcute. Era de ajuns să găsească cel mai mic chiţibuş pentru ca ofiţerul să-şi ia rămas bun de la garnizoana lui şi să pribegească pe la graniţa muntenegreană sau în vreo garnizoană prăpădită şi plină de beţivi, în vreun colţ murdar din Galiţia.

— Domnule locotenent-major, întrebă el, unde ai făcut şcoala de cadeţi?

— La Praga.

— Va să zică, dumneata ai făcut şcoala de cădeţi şi nici nu ştii măcar că ofiţerul răspunde de inferiorul său. Frumos din partea dumitale. În al doilea rând, stai la taifas cu ordonanţa dumitale, cum ai sta cu un prieten intim. Îi permiţi să vorbească neîntrebat. Asta-i şi mai frumos. În al treilea rând, îi permiţi să insulte superiorii dumitale. Şi asta-i cât se poate de frumos; toate astea duc la o singură concluzie. Cum te numeşti, domnule locotenent-major?

— Lukáš.

— Şi din ce regiment faci parte?

— Am fost…

— Mulţumesc, nu-i vorba de unde aţi fost. Vreau să ştiu unde sunteţi acum.

— În regimentul 91 infanterie, domnule general-maior. M-au transferat…

— V-au transferat? Foarte bine au făcut. N-are să vă strice să plecaţi cât mai curând, cu regimentul 91 infanterie, undeva pe câmpul de bătălie.

— Asta s-a şi hotărât, domnule maior.

Generalul-maior începu să-i ţină o adevărată predică, arătând că în ultimii ani ofiţerii vorbesc cu inferiorii lor pe ton familiar şi că în asta vede primejdia răspândirii unor principii democratice. Soldatul trebuie ţinut sub teroare, trebuie să tremure în faţa superiorului, să-i fie teamă de el. Ofiţerii trebuie să ţină trupa la distanţă de zece paşi şi să nu-i permită să gândească independent sau, la urma urmei, să gândească măcar, căci în aceasta constă tragica eroare a ultimilor ani. Înainte vreme trupa se temea de ofiţeri ca de foc, în timp ce astăzi…

Generalul-maior gesticula cu desperare:

— Astăzi majoritatea ofiţerilor se bat pe burtă cu soldaţii. Asta am vrut să spun.

Apoi generalul-maior luă din nou ziarul şi se cufundă în lectură. Locotenentul-major Lukáš ieşi alb ca varul pe culoar, să se răfuiască cu Švejk.

Îl găsi stând în picioare lângă fereastră, cu o figură atât de blajină şi de mulţumită, cum nu o poate avea decât un pruncuşor de o lună, care a supt şi apoi face nani.

Locotenentul-major se opri şi-i făcu semn, arătându-i un compartiment gol. Intră după el şi închise uşa.

— Švejkule, începu el solemn, ţi-a sunat ceasul să primeşti o pereche de palme cum nu s-au pomenit. De ce te-ai legat de domnul cu chelie? Ştii ca e generalul-maior von Schwarzburg?

— Raportez, domnule oberlaitnant, îngăimă Švejk cu o figură de martir, că de când mă ştiu, nici prin gând nu mi-a trecut să insult pe cineva şi că habar n-am de nici un fel de general-maior. Seamănă într-adevăr ca două picături de apă cu domnul Purkrabek, reprezentantul băncii „Slavia”. Ăla venea la cârciuma de lângă noi şi odată, când a adormit cu capul pe masă, un binevoitor i-a scris pe chelie cu creionul chimic: „Ne permitem prin aceasta, conform tarifului III c, aici anexat, sa va oferim economiile pentru zestrea şi lucrurile copiilor dumneavoastră cu ajutorul asigurării pe viaţă!” Se înţelege că toţi au plecat, numai eu singur am rămas cu el şi, cum am întotdeauna ghinion, dumnealui după ce s-a trezit şi s-a uitat în oglindă s-a înfuriat zicându-şi că eu i-am făcut-o; şi el a vrut să-mi dea o pereche de palme.

Cuvintele „şi el” lunecaseră oarecum cu dojană şi cu atâta duioşie de pe buzele lui Švejk, încât locotenentului-major îi căzu mâna jos.

Dar Švejk continuă:

— Pentru o greşeală atât de mică, domnul acela n-ar fi trebuit să se înfurie: ar trebui în adevăr să aibă şaizeci de mii până la şaptezeci de mii de fire de păr, aşa cum scria într-un articol în care spunea tot ce trebuie să aibă un om normal. Mie, de când sunt nu mi-a trecut prin minte că există vreun domn general-maior cu chelie. Asta e, cum s-ar zice, o tragică eroare, care se poate întâmpla oricui, când dai prea repede crezare la tot ce auzi. Odată, cu ani în urmă, croitorul Hyvl ne-a povestit ce i s-a întâmplat în timp ce se întorcea din Ştiria, unde lucrase, spre Praga, prin Leoben. Avea cu dânsul o şuncă pe care şi-o cumpărase la Maribor. Şi-aşa, cum mergea trenul, îşi închipuia că e singurul ceh printre pasageri, dar când la Saint Moritz începu să-şi taie din şuncă, domnul din faţa lui începu să facă ochi dulci şuncii şi să-i lase gura apă. Văzând asta, croitorul Hyvl îşi spuse cu glas tare: „Ce-ai mai înfuleca şi tu, nătărăule”, iar domnul din faţă îi răspunde ceheşte: „Păi, te cred că aş înfuleca dacă mi-ai da”. Şi aşa, până la Budejovice au dat gata şunca. Pe domnul ăla îl chema Vojtech Rous.

Locotenentul-major Lukáš se uită la Švejk, apoi intră în compartiment. De abia se aşeză pe locul lui, când în uşă se ivi figura zâmbitoare a lui Švejk.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că peste cinci minute suntem în Tabor. Trenul stă cinci minute. Nu ordonaţi să vă comand ceva de mâncare? Cu ani în urmă aveau aici o minunată…

Locotenentul-major ţâşni furios din compartiment şi pe culoar îi spuse:

— Îţi mai atrag încă o dată atenţia că, cu cât te arăţi mai puţin, cu atât sunt mai fericit. Aş fi foarte bucuros să nu te mai văd de loc şi fii sigur că de asta voi avea eu grijă. Să nu te mai arăţi în faţa ochilor mei. Piei dinaintea mea, dobitocule, neghiobule!

— Înţeles, să trăiţi, domnule oberlaitnant.

Švejk salută, făcu milităreşte stânga-mprejur şi se duse la capătul culoarului unde se aşeză în colţ pe scăunelul conductorului şi intră în vorbă cu însoţitorul de tren.

— Pot să vă întreb ceva?

Însoţitorul care nu avea chef de vorbă de loc, dădu slab şi apatic din cap.

— Pe la mine, se încinse la vorbă Švejk, venea un om cumsecade, îi zicea Hofman, şi susţinea mereu că semnalele de alarmă nu-s bune de nimic şi că nu funcţionează când tragi de mâner. Pe mine drept să spun, nu mă prea interesează asemenea lucruri, dar, pentru că am acum prilejul să văd un asemenea aparat, aş vrea şi eu să ştiu ce am de făcut dacă, din întâmplare, aş avea nevoie de el.

Švejk se ridică şi se apropie împreună cu însoţitorul de frâna de alarmă sub care scria: În caz de pericol.

Însoţitorul socoti de datoria lui să-i explice cum funcţionează aparatul.

— Bine v-a spus, cine v-a spus, că trebuie tras de mânerul ăsta, dar v-a minţit că nu funcţionează. Trenul trebuie să se oprească, frâna fiind în legătură cu locomotiva prin toate vagoanele. Frâna de alarmă trebuie să funcţioneze.

În timp ce vorbeau, amândoi ţineau mâna pe mânerul semnalului de alarmă, şi fără să-şi dea seama traseră de el şi trenul se opri.

Bineînţeles, nu se putură pune de acord asupra celui care a dat semnalul.

Švejk susţinea că nu putea să fie el, că n-a făcut-o el, că el nu-i un derbedeu.

— Chiar m-am mirat, îi spuse blajin conductorului, cum de s-a oprit trenul aşa deodată. Merge, şi deodată stă. Uite, asta mă roade mai mult chiar decât pe dumneavoastră.

Un domn serios se ridică în apărarea însoţitorului de cale ferată, susţinând că auzise cum soldatul începuse cel dintâi să vorbească despre semnalele de alarmă.

Dimpotrivă, Švejk continuă să-şi apere oarecum cinstea lui, susţinând că el n-are nici un interes să întârzie trenul, întrucât pleacă la război.

— Domnul şef de gară are să vă lămurească, hotărî conductorul. Treaba asta o să vă coste douăzeci de coroane.

În timpul acesta, călătorii săreau din vagoane, şeful de tren fluieră, o doamnă alerga înspăimântată cu valiza peste şine, în câmp.

— Merită, într-adevăr, douăzeci de coroane, spuse Švejk cu prudenţă, păstrându-şi un calm desăvârşit, ba e chiar prea ieftin. Odată, când împăratul a venit în vizită la Zizkov, un oarecare Franz Snor i-a oprit caleaşca îngenunchind în faţa lui pe linia de tramvai, în mijlocul străzii. Comisarul din circumscripţie i-a spus domnului Snor, plângând, că nu trebuia s-o facă tocmai în circumscripţia lui, că ar fi putut s-o facă cu o stradă mai jos care ţine de consilierul de poliţie Kraus. Acolo ar fi trebuit să-i facă plecăciune împăratului. După aceea, pe domnul acela Snor l-au arestat.

Švejk se uită în juru-i. Cercul curioşilor se îngroşase cu alţi curioşi strânşi de gura conductorului-şef.

— Ei, şi-acum să plecăm mai departe, spuse Švejk. Nu-i frumos să întârzie trenul. Dacă ar fi în timp de pace, treacă-meargă, dar în vreme de război, trebuie să se ştie că în fiecare tren călătoresc militari, generali-maiori, oberlaitnanţi, ostaşi. Orice întârziere de soiul ăsta e o chestie gravă. Napoleon a întârziat la Weterloo cu cinci minute 65 şi s-a dus de-a dura cu toată gloria lui…

În clipa aceea, prin grupul de ascultători îşi croi drum locotenentul-major Lukáš. Era îngrozitor de palid şi nu izbuti să spună altceva decât „Švejk!”

Švejk salută şi spuse:

— Raportez, domnule oberlaitnant, că sunt învinuit că am oprit trenul. Inventarul căilor ferate are plumbi foarte ciudaţi la frânele de alarmă. Nu-i chip să se apropie omul de ele, că-l şi loveşte năpasta; îndată îi cer douăzeci de coroane, aşa cum cer de la mine acum.

Şeful de tren coborî, fluieră, şi trenul porni din nou.

Călătorii se întoarseră la locurile lor în compartimente, iar locotenentul-major Lukáš se aşeză la locul lui, fără să scoată o vorbă.

Nu mai rămăsese decât conductorul trenului, Švejk şi însoţitorul. Conductorul scoase condica de procese-verbale şi alcătui o dare de seamă asupra întregii întâmplări. Însoţitorul se uită cu ură la Švejk, care întrebă liniştit

— Sunteţi de mult la calea ferată?

Întrucât însoţitorul nu răspunse, Švejk declară că a cunoscut la Uhrineves, lângă Praga, pe unul Mlicek Frantisek care, tot aşa, trăgând odată semnalul de alarmă, s-a speriat atât de tare, încât şi-a pierdut graiul paisprezece zile. Nu şi-a revenit decât atunci când s-a dus în vizită la grădinarul Vanek din Hostivar; acolo s-a luat la bătaie şi-n timpul bătăii Vanek a rupt o vână de bou pe spinarea lui.

— Asta, adăugă Švejk, s-a întâmplat în mai 1912.

Însoţitorul deschise uşa closetului şi se încuie în el.

Švejk rămase singur cu conductorul care-i cerea să plătească amenda de douăzeci de coroane, spunând că în caz de neplată va trebui să-l predea şefului de gară de la Tabor.

— Foarte bine, spuse Švejk. Mie îmi place să stau de vorbă cu oameni învăţaţi şi o să-mi facă plăcere să-l văd pe şeful gării din Tabor.

Švejk îşi scoase pipa din bluză, o aprinse şi, slobozind fumul înecăcios de tutun cazon, continuă:

— Cu ani în urmă, la Svitava, şef de gară era domnul Wagner. Era un adevărat zbir cu subalternii, pe care-i teroriza cât putea; şi mai cu seamă se pusese pe capul unui acar, Jungwirt, până când sărmanul de disperare, s-a înecat în gârlă. Dar înainte de a o face, i-a scris şefului de gară o scrisoare în care zicea că o să-l sperie peste noapte. Şi zău, nu vă mint, i-a făcut-o. Drăguţul de şef stătea noaptea la telegraf. Se aud semnalele şi şeful recepţionează o telegramă: „Ce mai faci, nătărăule? Jungwirt.” Asta a ţinut o săptămână întreagă, până când şeful, înnebunit, s-a apucat într-o zi să trimită pe toate firele telegrame de serviciu, răspunzând fantomei: „Iartă-mă, Jungwirt”. Şi în noaptea următoare aparatul îi transmite următorul răspuns: „Spânzură-te de semaforul de lângă pod. Jungwirt”. Şi domnul şef l-a ascultat. Din pricina asta l-au arestat pe telegrafistul de la staţia de dincolo de Svitava. Vedeţi că între cer şi pământ sunt chestiuni despre care noi habar n-avem.

Trenul intra în gara Tabor şi aşa cum se cuvine, înainte de a coborî din tren însoţit de conductor, Švejk îi raportă locotenentului-major Lukáš:

— Raportez supus, domnule oberlaitnant, că voi fi predat la domnul şef de gară.

Locotenentul-major Lukáš nu-i răspunse nimic. Era stăpânit de o mare supărare. În cele din urmă, îşi spuse că cel mai bun lucru e să nu ia nimic în serios. Să nu-i pese nici de Švejk, nici de chelbosul de general-maior din faţa lui; să şadă liniştit, să coboare din tren la Budejovice, să se prezinte la regiment şi să plece pe front cu o companie de marş. Pe front să se lase eventual ucis şi să scape de lumea asta mizerabilă, în care-şi duce traiul o dihanie ca Švejk.

Când trenul se puse în mişcare, locotenentul-major Lukáš, uitându-se pe fereastră, pe peron, îl văzu pe Švejk încins într-o aprigă discuţie cu şeful de gară. Švejk era înconjurat de un grup de oameni printre care se zăreau şi câţiva de la căile ferate.

Locotenentul-major Lukáš scoase un oftat. Nu era un oftat de regret. I se uşurase inima ştiind că Švejk rămăsese pe peron. În cele din urmă, până şi chelbosul de general-maior i se părea o javră mai suportabilă.

Trenul gâfâia de mult în drum spre Budejovice, dar pe peronul gării oamenii nu se mai risipeau din jurul lui Švejk.

El îşi susţinea cu tărie nevinovăţia şi convinsese pe cei din jur până într-atât, încât o doamnă exclamă:

— Iar au început să-i chinuie pe bieţii soldaţi.

Mulţimea îşi însuşi această părere, iar un domn declară şefului de gară că plăteşte amenda de douăzeci de coroane pentru Švejk, convins fiind că nu el era vinovatul.

— Priviţi-l numai, urmă domnul, cucerit de expresia nevinovată a lui Švejk, care întorcându-se către mulţime, exclamă:

— Oameni buni, sunt nevinovat.

Între timp apăru plutonierul de jandarmi care arestă un cetăţean din mulţime, spunându-i:

— Las' că vă-nvăţ eu să mai îndemnaţi oamenii la răscoală! O să vă treacă pofta să mai spuneţi că dacă se procedează aşa cu soldaţii, nimeni nu le mai poate cere să câştige războiul.

Nefericitul cetăţean nu fu în stare să mai rostească nimic altceva decât că e măcelar la Stara Brana şi că nici pe departe nu s-a gândit la aşa ceva.

Între timp, domnul cel cumsecade, care credea în nevinovăţia lui Švejk, plăti pentru el amenda la biroul gării, şi-1 conduse pe Švejk la restaurantul de clasa a treia unde îl cinsti cu bere. Aici aflând că toate actele şi foaia de drum se aflau la locotenentul-major Lukáš, foarte generos, îi dădu o monedă de cinci coroane pentru bilet şi pentru alte cheltuieli.

Când plecă, îi şopti lui Švejk, confidenţial:

— Aşa, soldăţelule, cum îţi spun, dacă ajungi prizonier în Rusia, salută-l din partea mea pe meşterul berar Zeman din Zdolbunov. Ţi-ai notat, nu-i aşa, cum mă cheamă? Fii deştept şi caută să nu stai prea mult pe front.

— De asta nu aveţi nici o grijă, spuse Švejk. Nu strică niciodată să vezi meleaguri străine pe gratis.

Švejk rămase singur la masă şi în vreme ce-şi bea liniştit moneda de cinci coroane, căpătată de la generosul binefăcător, pe peron, oamenii care nu asistaseră la convorbirea lui cu şeful de gară, şi văzuseră de departe numai mulţimea adunată, îşi şopteau unul altuia că fusese prins un spion care a fotografiat gara. Această afirmaţie fu combătută însă de o doamnă, care susţinea că nu era vorba de nici un spion, dar că a auzit că un cavaler a tăiat un ofiţer la closetul de doamne, pentru că dăduse buzna peste iubita lui, care îl condusese la gară.

Urmarea acestor zvonuri fanteziste, obişnuite pe vreme de război, a fost că jandarmii evacuaseră peronul. Švejk: continuă să bea liniştit, amintindu-şi cu duioşie de locotenentul lui. Ce-o să facă oare, sărmanul, când o ajunge la Ceske Budejovice şi n-are să-şi găsească ordonanţa în tot trenul!

Înaintea sosirii trenului de persoane, restaurantul de clasa a treia se umplu de soldaţi şi civili. Predominau soldaţi din cele mai diferite unităţi şi de cele mai felurite naţionalităţi, pe care urgia războiului îi azvârlise în spitalele militare din Tabor şi care plecau acum din nou pe front pentru a se alege cu alte răni, ciopârţeli şi dureri. Se duceau să-şi cucerească crucea de lemn de pe mormânt, unde după ani şi ani, pe câmpiile triste ale Galiţiei orientale, se va legăna bătută de vânt şi ploaie, capela militară austriacă spălăcită, cu „franticul” 66 ruginit, pe care din când în când se va aşeza, întristat, câte un corb bătrân, amintindu-şi de marea desfătare de pe vremuri, când găsea aici un îmbelşugat ospăţ de gustoase cadavre omeneşti şi hoituri de cai, când sub şapca pe care stă se afla cea mai aleasă trufanda – ochiul de om.

Unul din aceşti candidaţi la suferinţă, eliberat după operaţie din spitalul militar, îmbrăcat într-o uniformă soioasă, pătată de sânge şi noroi, se aşeză la masa lui Švejk. Era chircit, tras la faţă, posomorât. Puse pe masă un pacheţel, scoase din buzunar punga stricată şi începu să-şi numere banii.

Se uită apoi la Švejk şi-l întrebă:

— Magyar?

— Eu, frăţioare, sunt ceh, răspunse Švejk. Nu vrei să bei?

— Nem tudom, buratom. 67

— Nu face nimic, îl îndemnă Švejk, punând halba plină în faţa soldatului posomorât. Haide, trage-i o duşcă zdravănă.

Soldatul pricepu, bău şi mulţumi.

— Koszonom szivesen! 68 Se uită iar la conţinutul pungii, şi în cele din urmă oftă.

Švejk înţelese că ungurul ar fi vrut să bea o bere, dar că nu avea destui bani; de aceea porunci să i se aducă una, drept care ungurul mulţumi din nou şi începu să-i povestească ceva prin semne, arătându-i mâna ciuruită, în vreme ce-i vorbea în limbaj internaţional: „Pif, paf, puc!”

Švejk dădu din cap compătimitor şi pipernicitul convalescent îl mai făcu să înţeleagă, lăsându-şi mâna stângă până la jumătate de metru de pământ şi ridicând apoi trei degete, că avea acasă trei copii mici.

— Nincs ham, nincs ham, continuă el, vrând să spună că acasă n-au ce mânca, şi-şi şterse ochii înlăcrimaţi, cu mâneca murdară a mantalei cazone, în care se vedea gaura de glonte care îi străbătuse trupul pentru gloria regelui Ungariei.

Şi nu-i de mirare, că petrecându-şi timpul în acest fel, încetul cu încetul Švejk nu mai rămase cu nimic din moneda de cinci coroane şi că, încet dar sigur, se desprindea tot mai mult de Ceske Budejovice, pierzând cu fiecare halbă de bere, cu care se cinstea pe sine şi pe convalescentul ungur, posibilitatea de a-şi cumpăra bilet.

Prin staţie mai trecu un tren spre Budejovice, dar Švejk continua să stea la masă şi să asculte cum îi repeta maghiarul: „Pif, paf, puc! Harom, gyermek, nincs ham eljen!69

Ultimul cuvânt îl repeta ori de câte ori ciocneau paharele.

— Bea, bea, unguraşule, îi răspundea Švejk, trage-i! Voi nu ne-aţi cinsti pe noi aşa…

Un ostaş de la masa alăturată se amestecă în vorbă spunând că, sosind la Seghedin cu regimentul 28, ungurii i-au întâmpinat ameninţându-i cu pumnii.

Soldatul nu minţea, dar părea că se simte jignit de acest lucru care, de fapt, devenise mai târziu un lucru obişnuit pentru toţi ostaşii, cehi şi, în cele din urmă, îl făceau chiar şi maghiarii când s-au săturat să se mai bată pentru regele Ungariei.

Aceste spuse, soldatul se aşeză la masa lor şi povesti cum i-au păruit pe unguri la Seghedin, măturându-i din câteva cârciumi. În acelaşi timp însă recunoscu că şi ei ştiu să se încaiere şi că s-a ales cu o lovitură de cuţit în şale, aşa că au trebuit să-l trimită în spatele frontului să se lecuiască.

Acum însă, când se va întoarce la regiment, de bună seamă că comandantul batalionului va da ordin să fie băgat la arest, pentru faptul că n-a mai avut timp să-i plătească ungurului lovitura primită, aşa cum trebuie şi cum se cuvine. În felul acesta s-ar fi ales şi ungurul cu ceva din încăierare, iar onoarea întregului regiment ar fi fost salvată.

— Ihre Dokumenten, document dumneavoastră? Aşa îl luă cu frumosul pe Švejk şeful patrulei militare de control, un sergent însoţit de patru soldaţi cu baioneta la armă. Eu văzut şedeţi, nicht fabre70, şedeţi, băut, băut, într-una, soldat!

— N-am, drăguţule, răspunse Švejk. Domnul locotenent-major Lukáš, regiment numărul 91, le-a luat cu el şi eu am rămas aici, în gară.

— Was ist das Wort71 tracuţule? se adresă sergentul unuia din soldaţii săi, un bătrân miliţian, care după cum se părea i le făcea toate pe dos, deoarece îi răspunse calm:

— Drăguţ das ist wie: Herr Feldwebel.72

Sergentul continuă convorbirea cu Švejk:

— Tocument, toţi soldaţi far tocument închis auf Bahnhofs Militarkommando den lausigen Bursch Wie einen tollen Hund.73

Şi aşa îl duseră pe Švejk la comandamentul militar al gării, unde, în camera de gardă, stăteau oameni de trupă, ce arătau la fel cu bătrânul miliţian, care ştiuse să-i traducă atât de frumos în limba germană cuvântul „drăguţule” duşmanului său firesc, domnului sergent.

Camera de gardă era împodobită cu litografii, pe care în vremea aceea ministerul de război le trimitea tuturor birourilor pe unde se perindau soldaţi, la fel ca şi în şcoli şi cazărmi.

La intrare, ochii bravului soldat Švejk se opriră asupra unui tablou, care, după cum reieşea din textul explicativ, înfăţişa pe fruntaşul Frantisek Hamm şi pe caporalii Paulhart şi Bachmayer din regimentul chezaro-crăiesc 21 de puşcaşi, îndemnând trupa la rezistenţă. Pe peretele opus atârna un tablou cu titlul: „Fruntaşul Jan Danko din regimentul 5 de husari honvezi cercetând poziţia bateriilor inamice”.

Pe partea dreaptă, mai jos, atârna un afiş: „Pilde excepţionale de bărbăţie”.

Cu asemenea afişe – ale căror texte, cu fantezistele lor pilde excepţionale, erau ticluite în birourile ministerului de război, de către diferiţi ziarişti germani mobilizaţi în armată – voia bătrâna şi neroada Austrie să însufleţească soldaţii care nu le citeau niciodată, iar atunci când asemenea pilde de bărbăţie le erau trimise pe front, broşate în cărţi, îşi răsuceau din ele ţigări din tutun de pipă când nu le dădeau o folosinţă şi mai potrivită, pentru a corespunde valorii şi spiritului acelor pilde excepţionale de curaj.

În timp ce sergentul era dus să caute un ofiţer, Švejk începu să citească un afiş mare.

Vizitiul Josef Bong „Soldaţii corpului sanitar transportau răniţii spre furgoanele pregătite într-o râpă adăpostită. De îndată ce fură pline, o porniră spre postul de ajutor. Ruşii, urmărind aceste furgoane, începură să le atace cu grenade. Calul furgonarului Josef Bong, din escadronul 3 de furgonari, a fost ucis de o schijă de grenadă. Bong se tânguia: «Sărmanul meu bălan, s-a sfârşit cu tine!» în clipa aceea fu atins de o schijă de grenadă. Cu toate acestea, el îşi deshămă calul şi trase singur furgonul la adăpost sigur. Apoi se întoarse după harnaşamentul calului său mort. Ruşii nu conteneau să tragă. «Trageţi, trageţi, nebunilor, că eu harnaşamentul… harnaşamentul tot nu vi-l las aici!» şi continua să-l scoată de pe cal, repetând într-una acele vorbe. În sfârşit, fu gata şi se târî cu harnaşamentul înapoi spre furgon. Sanitarii începuseră să-l înjure pentru că lipsise prea mult. «N-am vrut să las acolo harnaşamentul, e aproape nou şi mi-am zis că ar fi păcat de el. Lucruri din astea nu avem de prisos», se scuză viteazul soldat, plecând spre infirmerie şi abia aici declară că e rănit… Mai târziu majorul îi împodobi pieptul cu medalia de argint, pentru bărbăţie.”

Terminând de citit şi văzând că sergentul nu se mai întoarce, Švejk se adresă miliţienilor din camera de gardă:

— Asta zic şi eu pildă de bărbăţie! În felul ăsta în armata noastră vor fi numai harnaşamente noi. Dar când eram la Praga, am citit în ziarul Prazske uredni listy despre un caz şi mai frumos. Era vorba de un doctor, Josef Vojnov, teterist voluntar în compania a 7-a vânători de câmp, care se afla în Galiţia. Asta, în timp ce conducea un atac la baionetă, a fost lovit de un glonte drept în cap şi, în vreme ce-l duceau spre postul de prim-ajutor, zbiera că nu se lasă pansat pentru un fleac de zgârietură. Ţinea morţiş să pornească din nou la atac cu grupa lui, dar o grenadă îi reteză glezna piciorului. Au vrut din nou să-l ducă, dar el şontâc-şontâc, sprijinindu-se în baston, o porni spre linia de luptă, apărându-se de inamic cu bastonul; şi iată că-l ajunge o nouă grenadă care-i retează mâna în care ţinea bastonul. Dar el tot nu se lăsă: îşi trecu bastonul în cealaltă mână, zbierând că asta nu le-o iartă el şi Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat cu dânsul dacă, peste o clipă, un proiectil nu l-ar fi dat gata. Dacă până la urmă nu l-ar fi doborât, poate că ar fi căpătat şi el medalia de argint pentru bărbăţie. Când proiectilul i-a retezat capul, aşa cum se rostogolea, tot mai striga: „Mereu la datorie, grăbeşte cu credinţă, chiar dacă în jurul tău adie suflul morţii!”

— Aşa scriu ei la gazetă, spuse unul dintre soldaţi, dar dacă i-ai băga în luptă i-ar apuca strechea cât ai zice peşte.

Apoi miliţianul scuipă continuând:

— La noi la Caslav a fost un redactor din Viena, neamţ. Făcea serviciul ca furier. Cu noi nici nu voia să vorbească ceheşte, dar când l-au repartizat la batalionul de marş, în care eram numai cehi, imediat a ştiut ceheşte.

În uşă îşi făcu apariţia sergentul, cu o mutră acră, şi începu să zbiere:

— Wenn man drei Minuten este weg, da hort man nichts anderes als74: ceheşte, cehi.

Ieşind afară, pentru a se duce, probabil, la restaurant, îi spuse caporalului să-l ducă numaidecât pe derbedeul acela păduchios la locotenent, imediat ce acesta va sosi.

— Domnul locotenent se distrează iar cu telegrafista din staţie, bombăni caporalul după plecarea lui. Se ţine de capul ei mai bine de două săptămâni şi ori de câte ori vine de la telegraf e foarte furios şi spune despre ea: Das ist aber eine Hure, sie will nicht mit mir schlafen”75

Şi de data asta era furios se vede, căci, de cum sosi, se auziră cărţi trântite pe masă.

— N-ai încotro, băiete, trebuie să mergi la el, îi spuse cu compătimire lui Švejk caporalul. Ehei, câţi soldaţi au trecut prin mâinile lui!… Şi mai bătrâni şi mai tineri…

Apoi îl duse pe Švejk într-un birou unde la o masă cu hârtii răvăşite şedea un locotenent tânăr, grozav de furios.

Când îl văzu pe Švejk însoţit de caporal exclamă foarte răspicat: „Aha!” După care urmă raportul caporalului:

— Raportez supus, domnule locotenent, că omul acesta a fost găsit în gară, fără acte.

Locotenentul clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să spună că prevăzuse cu ani în urmă că în această zi şi la această oră Švejk va fi găsit în gară fără acte, căci oricine s-ar fi uitat în clipa aceea la Švejk trebuia să aibă impresia că este absolut cu neputinţă ca un bărbat cu o asemenea înfăţişare şi ţinută să poată avea asupra lui vreun act. În clipa aceea, Švejk arăta ca picat din cer, dintr-o altă planetă, şi avea aerul că priveşte cu mirare o lume nouă în care i se cere o prostie, până acum necunoscută lui, cum ar fi de pildă să aibă acte.

Uitându-se la Švejk, locotenentul reflectă o clipă ce anume să-i spună. În sfârşit, îl întrebă:

— Ce făceai în gară?

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent, că aşteptam trenul de Ceske Budejovice, ca să pot ajunge la regimentul meu 91, unde sunt ordonanţă la domnul oberlaitnant Lukáš, pe care am fost silit să-l părăsesc, fiind dus la şeful de gară din pricina amenzii, bănuit că aş fi oprit acceleratul în care călătoream, cu ajutorul frânei de alarmă şi protecţie.

— M-ai înnebunit, zbieră locotenentul. Vorbeşte lămurit, pe scurt, şi nu-mi înşira dobitocii.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent, că chiar din clipa în care m-am aşezat cu domnul oberlaitnant Lukáš în acceleratul care trebuia să ne ducă cât mai repede la regimentul 91 de infanterie chezaro-crăiesc am avut ghinion. Mai întâi mi s-a pierdut un geamantan, pe urmă ca să nu ne încurcăm… un domn general-maior chel de tot…

— Himmel Herrgott, oftă locotenentul.

— Raportez supus, domnule locotenent, că trebuie să v-o spun pe şleau, ca să vă daţi seama de toată tărăşenia, cum spunea întotdeauna răposatul cizmar Petrlik, când îi poruncea fiului lui să-şi scoată pantalonii, înainte de a începe să-l croiască.

Şi în vreme ce locotenentul gâfâia de ciudă, Švejk continuă:

— Aşa s-a întâmplat că nu i-am prea plăcut domnului general-maior cu chelie şi domnul oberlaitnant Lukáš, la care sunt ordonanţă, m-a trimis afară pe coridor. Pe coridor, am fost învinuit că am făcut ceea ce v-am spus. Până să se lămurească chestiunea, am rămas pe peron singur. Trenul plecase, şi cu el şi domnul oberlaitnant cu valizele şi cu toate actele lui şi ale mele şi eu am rămas zălog aici ca un orfan, fără acte.

Švejk îl privea cu o blândeţe atât de înduioşătoare, încât locotenentul nu se mai îndoi că tot ce auzea de la omul acesta cu înfăţişare de imbecil congenital era purul adevăr.

Apoi locotenentul îi aminti toate trenurile care trecuseră spre Budejovice după accelerat, întrebându-l de ce le-a pierdut.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent răspunse Švejk zâmbind binevoitor, că în timp ce aşteptam primul tren, a dat peste mine năpasta de a fi băut la masă halbă după halbă.

„Bou ca ăsta n-am mai văzut, îşi zise locotenentul. Recunoaşte tot. Atâţia mi-au trecut pe dinainte şi toţi negau cu înverşunare, pe când ăsta îţi spune liniştit: «Am pierdut toate trenurile, fiindcă am băut halbă după halbă!»„

Aceste reflecţii le rezumă într-o singură frază, cu care i se adresă lui Švejk:

— Dumneata, omule, eşti degenerat. Ştii ce va să zică un degenerat?

— Şi la noi pe strada Boiste, colţ cu Katerinska, cu onoare vă raportez, domnule locotenent, a fost un om degenerat. Taică-su fusese conte polonez, iar maică-sa, moaşă. El mătura strada şi, după ce se cherchelea, nu dădea voie să i se spună altfel decât „domnule conte”.

Locotenentul socoti că e momentul să pună capăt acestei discuţii şi spuse foarte apăsat:

— Ascultă ce-ţi spun, dobitocule: te duci la casierie, îţi cumperi bilet şi pleci ia Budejovice. Dacă te mai prind pe-aici, întorc foaia şi te dau dezertor. Abtreten!

Întrucât Švejk continua însă să stea nemişcat, cu mâna la cozorocul capelei, locotenentul zbieră:

— Marsch hinaus, n-ai auzit, abtreten?! Caporal Palanek du-l pe tâmpitul ăsta la casierie şi cumpără-i un bilet pentru Ceske Budejovice!

Nu trecu însă nici o clipă şi caporalul Palanek apăru din nou în birou. Prin uşa întredeschisă se zărea, în spatele lui, faţa blândă a lui Švejk.

— Ce s-a mai întâmplat?

— Raportez supus, domnule locotenent, şopti confidenţial caporalul Palanek, că n-are bani de drum, şi n-am nici eu. Pe gratis nu vor să-l ducă pentru că nu are, cum s-ar zice, actele militare, cum că merge la regiment.

Locotenentul rezolvă repede această complicată problemă.

— Atunci să se ducă pe jos, hotărî el. N-au decât să-l bage la arest, la regiment, pentru întârziere; n-avem vreme de pierdut cu el.

— N-ai ce face, camarade, îi spuse lui Švejk caporalul Palanek când ieşi din cancelarie. Trebuie s-o întinzi, băiete, pe jos, până la Budejovice. În camera de gardă avem raţia de pâine; ţi-o dăm să ai la drum.

Şi peste o jumătate de ceas, după ce-l mai tratară pe Švejk cu cafea neagră şi-i mai dădură, în afară de pâine, un pachet de tutun cazon, ca să aibă pe drum până la regiment, Švejk ieşi din Tabor. Întunericul nopţii răsuna de cântecul lui. Cânta un vechi cântec soldăţesc: „Când mergeam spre Jaromer Creadă-ne cine-o vrea…”

Dar dracu ştie cum s-a întâmplat că bravul soldat Švejk, în loc s-o ia spre sud, spre Budejovice, merse tot înainte, spre apus.

Păşea pe şoseaua troienită, sub gerul aspru, înfăşurat în mantaua lui cazonă, ca cel din urmă soldat din garda lui Napoleon, întorcându-se din campania Moscovei; cu singura deosebire că Švejk cânta vesel: „Eu am ieşit la şpaţir În crângul înverzit…”

Iar în pădurile troienite, în tăcerea nopţii, cântecul răsuna aşa de puternic, că stârnea câinii prin sate.

Când i se ura de cântat, Švejk se aşeza pe o movilă de pietriş, îşi aprindea luleaua şi, după ce se odihnea, o pornea mai departe spre noi aventuri, îndreptându-se, chipurile, spre Budejovice.