II – Anabasa76 lui Svejlk spre Budejovice.

Anticul conducător de oşti, Xenofon, a străbătut toată Asia Mică şi a ajuns Dumnezeu ştie unde, fără hartă. Vechii goţi au întreprins de asemenea expediţiile lor, fără cunoştinţe topografice. Mărşăluiala în aceeaşi direcţie se numeşte anabasis. A răzbate prin meleaguri necunoscute, a fi încercuit de vrăjmaşi, care pândesc prilejul cel mai potrivit ca să-ţi sucească gâtul, asta e anabasis. Oamenii cu mintea ascuţită, aşa cum era Xenofon, şi toate triburile prădalnice, care au năvălit în Europa cine ştie de prin ce meleaguri ale Mării Caspice sau de Azov, fac în marş adevărate minuni.

Undeva, pe lângă Marea Nordului, unde au ajuns, tot fără hartă, şi legiunile romane ale lui Cezar, acestea s-au gândit într-o bună zi să se înapoieze la Roma, dar pe altă cale, pentru a vedea şi mai multe în marşul lor. Şi au ajuns şi ele la Roma. De atunci, după cum se ştie, se spune că toate drumurile duc la Roma.

La fel, toate drumurile duc şi la Ceske Budejovice, lucru de care era pe deplin convins bravul soldat Švejk, atunci când în loc de meleagurile Budejovicelor i-a răsărit în faţă satul Milevsko.

Merse însă mereu înainte, căci nu există soldat viteaz pe care să-l stingherească un Milevsko oarecare în drumu-i spre Ceske Budejovice, unde tot trebuie să ajungă odată şi odată.

Şi aşa îşi făcu Švejk apariţia la nord de Milevsko, la Kvetov, după ce istovise toate cântecele cazone pe care le cunoştea despre marşul ostaşilor, astfel că înainte de Kvetov se văzu silit s-o ia de la început cu cântecul: „Când noi mărşăluiam Toate fetele plângeau…”

Pe drumul care duce de la Kvetov la Vraz – adică tot spre nord – o bătrână care se întorcea de la biserică intră în vorbă cu Švejk, adresându-i-se cu creştinească binecuvântare:

— Bună ziua, ostaşule, încotro ţi-e drumul?

— Ei, măicuţo, eu mă duc la Budejovice, la regiment, răspunse Švejk, la război.

— Vai de mine, ostaşule, ai greşit drumul, exclamă speriată bătrânica. În partea asta, prin Vraz, nu ajungi acolo; pe-aici, dac-o ţii mereu înainte, ajungi la Klatov.

— Eu cred, spuse Švejk abătut, că şi din Klatov se poate merge la Budejovice. Ce-i drept, frumoasă plimbare pentru omul care se grăbeşte să ajungă la regiment, ca până la urmă să mai aibă, colac peste pupăză, şi necazuri pentru strădania lui de a se înfăţişa la vreme unde trebuie.

— Şi pe la noi a fost un târâie-brâu d-ăsta. Îi zicea Tonicek Masku, oftă bătrânica. Mi-e neam după nepoată. Trebuia să plece la Plzen, la armată. De dus s-a dus. Dar după o săptămână l-au şi căutat jandarmii, pentru că nu sosise la regimentul lui. Şi după altă săptămână s-a ivit la noi, în civil, zicând că i-au dat drumul acasă în conced. Şi s-a dus primarele la jandarm şi jandarmii l-au ridicat din conced. Acum a trimis carte de pe front, că e rănit, şi că şi-a pierdut un picior.

Bătrânica se uită la Švejk cu compătimire:

— Aşteaptă-mă, în pădurice, ostaşule; am să-ţi aduc o fiertură de cartofi, să te mai încălzeşti. Căsuţa noastră se vede de-acolo, e tocmai în dosul păduricii, oleacă mai la dreapta. Prin satul nostru, Vraz, nu poţi trece. Jandarmii îs ca nişte diavoli. O iei pe urmă din pădurice spre Malcin. De-acolo, ocoleşte Cizovul. La Cizov jandarmii hăituiesc dezertorii, ca hingherii. Mergi de-a dreptul prin pădure şi dai de Sedlec, lângă Horazclovice. Acolo e un jandarm tare cumsecade şi dă drumul oricui prin sat. Niscaiva acte la dumneata ai?

— N-am, măicuţo!

— Dacă-i aşa, nu te duce nici acolo, mergi mai degrabă la Radomysl, dar vezi să ajungi mai pe-n-serat, că seara-s toţi jandarmii la crâşmă. Acolo, caută pe uliţa de jos, dincolo de Florianek, o căsuţă cu dungă albastră, şi întreabă de moş Melicharek. Mi-e frate. Spune-i multă sănătate din partea mea. El o să-ţi arate pe unde să ajungi la Budejovice.

Švejk o aşteptă pe bătrânică în pădurice mai bine de o jumătate de ceas, şi după ce se încălzi cu zeama de cartofi pe care bătrânică i-o adusese într-o oală, învelită într-o pernă, ca să nu se răcească, femeia scoase din boccea un codru de pâine şi o bucată de slănină, le băgă în buzunarele lui Švejk, îi făcu semnul crucii şi-i spuse că are „acolo” doi nepoţi.

După aceea, îi mai repetă o dată, amănunţit, satele prin care trebuia să treacă, şi cele pe care trebuia să le ocolească. La urmă, scoase din buzunarul jachetei o coroană, şi i-o dădu să-şi cumpere la Malcin rachiu, să aibă de drum, căci până la Radomysl e cale lungă.

De la Cizov, Švejk a mers, după sfatul bătrânei, spre răsărit, spre Radomysl, socotind că oriunde s-ar afla până la urmă tot la Budejovice avea să ajungă.

La Malcin se întovărăşi cu un bătrân care cânta la armonică şi pe care Švejk îl găsise în cârciumă în timp ce-şi cumpăra rachiul pentru calea lungă până la Radomysl.

Bătrânul îl luă pe Švejk drept dezertor, şi-l sfătui să meargă cu el la Horazdovice, unde avea o fiică măritată, al cărui soţ era şi el dezertor. Se vedea bine că bătrânul băuse vârtos la Malcin.

— Îşi ţine bărbatul de două luni ascuns în grajd, i se destăinui el lui Švejk. Are să te ascundă şi pe tine şi o să rămâneţi acolo până la sfârşitul războiului. În doi n-o să vi se urască.

După refuzul cuviincios al lui Švejk, bătrânul îşi ieşi din fire şi o luă la stânga, peste câmp, ameninţându-l că se duce să-l denunţe jandarmilor din Cizov.

La Radomysl, unde sosi către seară, Švejk îl găsi pe Uliţa de jos, dincolo de Florianek, pe unchiaşul Melicharek. Când îi transmise sănătate din partea surorii din Vraz, unchiaşul nu prea păru impresionat.

Insista într-una pe lângă Švejk să-i arate actele. Era un om cu idei preconcepute; pomenea mereu de nişte tâlhari, bandiţi, vagabonzi şi hoţi care mişună prin toată regiunea Pisek.

— Fug din armată, nu le arde de oştire, umblă haimana prin împrejurimi şi fură pe unde pot, îl muştrului el pe Švejk energic şi fără înconjur. Şi toţi arată, de parcă nici n-ar şti să numere până la cinci… Da, da, aşa-i adevărul supără, adăugă el când Švejk se ridică de pe laviţă. Când omul are cugetul curat nu pregetă să-şi arate actele. Când nu le are…

— Ei, rămâi cu bine, unchiaşule.

— Da, da, cu bine, şi a doua oară du-te la altul mai prost.

După ce se pierdu în bezna nopţii, moşul continuă să bombăne în urma lui:

— Se duce, zice, la Budejovice la regimentul lui. De la Tabor… Şi şmecherul o ia întâi pe la Horazdovice şi-abia pe urmă la Pisek. Păi, ăsta face ocolul lumii…

Švejk umblă din nou aproape toată noaptea, până când, deodată, în apropiere de Putim, dădu în câmp peste un stog de paie. În timp ce le scormonea, auzi pe aproape de tot un glas:

— De la care regiment? Încotro o iei?

— De la 91, la Budejovice.

— Ce-ţi veni să mergi acolo?

— Acolo e oberlaitnantul meu.

Din stog se auzi hohotul mai multor oameni. Când râsul se potoli, Švejk îi întrebă de la ce regiment erau. Află, astfel, că doi erau de la 35, iar unul de la artilerie, tot din Budejovice. Cei de la 35 ziceau că fugiseră de la companie, cu o lună înainte, iar artileristul zicea că e pe drumuri chiar din clipa mobilizării. Era de acolo, din Putim, şi stogul de paie îi aparţinea. Noaptea doarme întotdeauna în stog. Ieri i-a găsit pe ceilalţi doi în pădure, aşa că i-a adus la el, în stogul lui.

Cu toţii trăgeau nădejde că într-o lună, două războiul va lua sfârşit. Credeau că ruşii se şi află dincolo de Budapesta şi în Moravia. Aşa se vorbea peste tot în Putim. Spre dimineaţă, înainte de a se crăpa de ziuă, mama artileristului avea să le aducă dejunul. Cei de la 35 se hotărâseră să plece apoi la Strakonice, unde unul din ei avea o mătuşă, care la rândul ei avea în munţi, dincolo de Susice, un cunoscut, stăpânul unor joagăre, şi acolo cică aveau să fie bine ascunşi.

— Şi tu, ăsta de la 91, dacă vrei, îl poftiră pe Švejk, poţi să vii şi tu cu noi. Cacă-te pe oberlaitnantul tău.

— Păi, lucrul nu-i chiar aşa uşor, răspunse Švejk şi se vârî în paie.

Dimineaţa, când se trezi, ceilalţi erau plecaţi şi unul din ei, de bună seamă artileristul, îi pusese la picioare o bucată de pâine să aibă la drum.

O luă prin pădure, şi lângă Stekno se întâlni cu un vagabond bătrân, care îl întâmpină ca pe un vechi prieten, cu o duşcă de rachiu.

— În astea să nu umbli, îl sfătui el. Uniforma militară ar putea o dată să te coste al dracului de scump. Acum, peste tot e plin de jandarmi, şi de cerşit, nu poţi cerşi în astea. Se înţelege că după noi astăzi nu mai umblă jandarmii ca altădată, acum vă caută pe voi. Numai pe voi vă caută, repetă el cu atâta convingere, încât Švejk găsi cu cale să nu-i spună nimic despre regimentul 91. N-avea decât să creadă despre el ce-i place. De ce să spulbere iluzia unui bătrân atât de cumsecade?

— Şi încotro te duci? întrebă vagabondul după un răstimp şi după ce amândoi, cu lulelele aprinse, ocoliseră satul.

— La Budejovice.

— Maica ta Cristoase! se sperie vagabondul. Acolo te umflă cât ai zice peşte. Nici n-apuci să te încălzeşti. Trebuie să umbli în haine civile, zdrenţuroase şi să faci pe ologul… Da nu-ţi fie teamă. Acum mergem la Strakonice, Volyn, Dub, şi numai dracul ar trebui să-şi vâre coada ca să nu facem noi rost de haine civile. Prin partea Strakonicelui, mai sunt încă destui oameni proşti şi cinstiţi; lasă uneori noaptea deschis şi ziua nu închid de loc. Acum, iarna, se reped pe undeva, prin vecini, ca să mai schimbe o vorbă, aşa că te alegi numaidecât cu „civilul”. De fapt, ce-ţi trebuie? Ghete ai, aşa că numai de ceva pe deasupra ai nevoie. Mantaua militară e veche?

— Veche.

— Atunci păstreaz-o. La ţară merge. Ai nevoie de pantaloni şi haină. Când o să avem „civilul”, pantalonii şi tunica le vindem la Herrman, ovreiul din Vodnany. Cumpără efecte de la stat şi pe urmă le vinde prin sate. Astăzi mergem la Strakonice, îşi dezvoltă mai departe planul. La patru ceasuri de aici e vechea stână de la Schwartzenberg. Acolo am un cunoscut cioban bătrân ca şi mine: rămânem acolo peste noapte şi dimineaţa o întindem spre Strakonice să facem rost pe undeva de haine civile.

La stână, Švejk dădu de un bătrânel simpatic care îşi mai aducea aminte de cele povestite de bunicul lui despre războaiele franceze. Era cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă ca bătrânul vagabond şi de aceea îi spunea acestuia, ca şi lui Švejk, „băiatule”.

— Aşa, băieţi, începu el să povestească după ce se aşezară în jurul cuptorului în care fierbeau cartofii în coajă, pe vremea aceea bunicul meu a dezertat şi el, ca şi ostaşul ăsta. Dar l-au înhăţat la Vodnany şi l-au bătut aşa de rău, că i-au făcut curu ferfeniţă. Şi pot să zic că încă a avut noroc. Feciorul lui Jares din Razice, de dincolo de Protivin, bunicul bătrânului Jares, paznic de iaz, s-a ales, la Pisek, cu plumbi pentru că a-ncercat să fugă din armată. Dar, mai înainte de a-l împuşca în tranşeele din Pisek, a trebuit să alerge printre două şiruri de soldaţi şi a încasat şase sute de lovituri de ciomag, aşa că moartea a fost pentru el o uşurare şi o izbăvire. Şi întorcându-se către Švejk, cu ochii în lacrimi: Şi tu când ai şters-o?

— După mobilizare, cum ne-au dus la cazarmă, răspunse Švejk, înţelegând că uniforma nu-l putea convinge pe bătrânul cioban.

— Ai sărit peste zid? întrebă curios ciobanul, avându-l desigur în minte pe bunicul lui când povestea cum a sărit şi el peste zidul cazărmii.

— Altfel nu se putea, moşule.

— Şi straja a fost puternică, şi a tras?

— Da, moşule.

— Şi încotro o iei acum?

— L-a apucat sminteala, răspunse vagabondul în locui lui Švejk. Ţine cu tot dinadinsul să ajungă la Budejovice. Ce să-i faci, aşa-s tinerii, fără minte, se duc singuri la pierzanie. Trebuie să-i fac puţintică şcoală. Facem rost de unu „civil” şi pe urmă o să meargă strună. Până la primăvară om scoate-o noi la capăt, şi pe urmă ne ducem undeva să muncim la vreun chiabur. Anul ăsta are să fie lipsă mare de oameni şi foamete, şi se spune că au să scoată toţi vagabonzii la munca câmpului. Aşa că mă gândesc să mă duc mai bine de bunăvoie. E lipsă de oameni. Îi măcelăreşte…

— Cum adică, întrebă ciobanul, crezi că nu se isprăveşte anul ăsta? Da, să ştii, băiete, se poate să ai dreptate! Au mai fost războaie lungi. Ăla al lui Napoleon, pe urmă din câte ni s-au povestit – războaiele suedeze, războiul de şapte ani… Osândă dumnezeiască au fost. Că Dumnezeu nu mai suferă să vadă atâta păcătoşenie. Nici carnea de berbec nu le mai plăcea, da, da, băieţi, strâmbau din nas. Al'dată umblau pe aici cu duiumul să le vândă careva pe sub mână vreun berbec, dar în vremea din urmă nu ţi-ar mai fi mâncat decât porc, păsări şi încă unse numai cu unt sau untură. Aşa că Dumnezeu s-a mâniat pe ei pentru păcatele lor, şi n-o să-şi mai vină în fire decât atunci când or să-şi fiarbă lobodă, aşa cum se făcea pe vremea războiului lui Napoleon. De altfel nici stăpânirea noastră nu mai avea astâmpăr, parcă o apucase mâncărimea. Bătrânul conte Schwartzenberg, de pildă, umbla numai în trăsură, iar contele cel tânăr, mucosul, pute numai a automobil. Dar o să-i scoată Dumnezeu benzina pe nas!

Apa de la cartofi, care fierbea pe vatră, dădu în clocot şi după o scurtă pauză bătrânul cioban spuse profetic:

— Războiul ăsta n-are să-l câştige împăratul nostru. Nu-i nici un avânt războinic, fiindcă el, cum zice domnul învăţător din Strakonice, nu s-a lăsat încoronat. Acum poate să ungă – cum se zice – buzele cui o vrea cu miere… Dacă ai făgăduit, golan bătrân, că te laşi încoronat, trebuia să te ţii de făgăduială.

— S-ar putea, fu de părere vagabondul, ca acu s-o mai dreagă el cumva.

— Acum, nu-i mai pasă nimănui de asta, sări ciobanul întărâtat. Ar trebui să fii de faţă când se strâng vecinii jos, la Skocice. Fieştecare are pe câte unul în război, şi să-i auzi cum îţi vorbesc. După războiul ăsta, zice că va fi libertate: n-au să mai fie nici curţi boiereşti, nici împăraţi, nici baroni, şi moşiile cică se vor lua. Din pricina unor vorbe din astea l-au şi ridicat jandarmii pe unul Korinek, cică îndeamnă lumea la răscoală. Da, da, astăzi jandarmii au dreptul s-o facă.

— Au avut ei şi înainte, zise vagabondul. Eu îmi aduc aminte că la Kladno era plutonier de jandarmi unu de-i zicea domnu Rotter. Într-o bună zi, s-a apucat să crească câini poliţişti, cum le zice, din aceia cu fire de lup, de miroase totul, când sunt învăţaţi. Şi avea plutonieru ăla din Kladno o mulţime de câini din ăştia la învăţătură. Avea pentru ei o căsuţă anume unde trăiau câinii lui ca baronii. Şi într-o bună zi îi dă prin minte să facă o încercare pe pielea noastră, a bieţilor vagabonzi. Şi aşa dădu poruncă jandarmilor să cutreiere toate împrejurimile Kladno-ului ca să adune de zor vagabonzii şi să-i predea de-a dreptul în mâinile lui. Odată, am pornit-o şi eu aşa, de la Lany, şi mă afund adânc prin pădure, dar ce folos că n-am mai apucat să ajung la casa pădurarului, că m-au şi înşfăcat şi m-au dus la domnu plutonier. Ce să vă mai spun, oameni buni; nici nu vă poate trece prin minte câte am pătimit eu cu câinii lui. Mai întâi i-a pus pe toţi să mă miroasă pe urmă a trebuit să mă caţăr pe o scară, şi când am ajuns sus, au dat drumul, după mine, unei javre, şi jivina m-a tras jos de pe scară, a pus labele pe pieptul meu şi mârâia, şi-mi arăta colţii drept în faţă. După aceea, au luat javra şi au dus-o de acolo, şi mi-au spus să mă ascund undeva, că pot pleca oriunde vreau. Am luat-o aşadar spre valea Kacakului, prin pădure, şi m-am pitit într-o râpă, şi ce să vezi: peste o jumătate de ceas, doi lupoi din ăia se şi aflau lângă mine, m-au trântit la pământ, şi în timp ce unul mă ţinea de gât, al doilea a dat fuga la Kladno şi peste un ceas a venit la mine chiar domnul plutonier Rotter cu jandarmii lui, a chemat câinele şi mi-a dat cinci coroane şi adeverinţă cum că pot cerşi două zile la rând prin părţile Kladno-ului. Dar mie nu-mi ardea de asta; am luat-o la fugă spre Berounsko, de parcă îmi ardea pământul sub picioare, şi a doua oară pe la Kladno nu m-am mai arătat. Îl ocoleau toţi vagabonzii, căci domnul plutonier făcea probă pe pielea lor. Iubea câinii ăştia la nebunie. Pe la posturile de jandarmi se povestea că în zilele când pleca în inspecţie şi vedea pe undeva un câine lup, acolo nu mai făcea nici un fel de inspecţie şi de bucurie trăgea la măsea toată ziulica cu şeful de post.

Şi în vreme ce ciobanul cojea cartofii şi turna în străchini lapte covăsit, vagabondul îşi depăna înainte amintirile despre drepturile jandarmilor:

— La Lipnice era un şef de post care stătea în vale, sub cetate. Locuia chiar la postul de jandarmi, şi eu, bătrân, cumsecade, am crezut întotdeauna că postul de jandarmi trebuie să fie undeva într-un loc mai răsărit, cum ar fi în piaţă sau, mă rog, cam aşa ceva, şi nu într-o uliţă dosnică. De aceea o iau frumuşel pe la marginea târgului şi nu mă uit la firme. Iau aşa casă după casă, până când ajung într-o căsuţă, la catul întâi: deschid uşa şi mă prezint: „Fie-vă milă şi pomană de un biet cerşetor”. Da, frăţioare, şi picioarele mi-au înlemnit. Era postul de jandarmi. Puşti pe pereţi, cruce pe masă, condici pe un scrin: deasupra mesei, măria-sa împăratul se uita drept la mine. Şi, până să apuc să îndrug ceva, s-a năpustit asupra-mi şeful de post şi mi-a ars un pălmoi, acolo în uşă, de m-am dus de-a berbeleacul pe scara de lemn, până jos, şi nu m-am oprit decât la Kejzlice. Aşa stă treaba cu drepturile jandarmilor.

Se puseră pe mâncat şi curând se culcară în odaia caldă, întinşi pe laviţe. Noaptea, Švejk se îmbrăcă în tăcere şi ieşi afară. Luna se ivise la răsărit şi la lumina ei prielnică Švejk se îndreptă către soare-răsare, repetându-şi mereu în gând: „Nu se poate să nu ajung eu la Budejovice”.

Dat fiind că la dreapta, când ieşi din pădure, se vedea un oraş, Švejk o coti mai spre nord, apoi spre sud, unde iar se zărea un oraş (era Vodnany). Îl ocoli cu băgare de seamă şi pe acesta mergând peste câmp, şi soarele de dimineaţă îl întâmpină pe povârnişurile întroienite de deasupra oraşului Protivin.

„Mereu înainte, îşi spuse bravul soldat Švejk. Datoria te cheamă. Trebuie să ajung la Budejovice.”

Dar printr-o nefericită întâmplare, în loc să se îndrepte de la Protivin spre sud către Budejovice, paşii lui Švejk se îndreptară spre nord, către Pisek.

Pe la amiază, Švejk zări în faţa lui un sat. Coborând o colină mică, îşi zise în gând: „Nu mai merge aşa; trebuie să întreb pe unde se ajunge la Budejovice”.

Şi, intrând în sat, fu foarte surprins văzând pe stâlpul indicator de lângă prima căsuţă: „Comuna Putim”.

— Maica ta Cristoase! oftă Švejk. Va să zică, iar sunt în Putim, unde am dormit în stogul de paie.

După asta nu mai fu de loc surprins, când dincolo de iaz dintr-o căsuţă văruită în alb, pe care atârna drept emblemă o găină (căreia în alte locuri i se zice vultur), se ivi un jandarm, ca un păianjen ce-şi veghează pânza.

Jandarmul se duse de-a dreptul la Švejk şi-l luă scurt: „Încotro?”

— La Budejovice, la regimentul meu.

Jandarmul râse sarcastic:

— Păi, dumneata tocmai de acolo vii. Budejovicele dumitale l-ai lăsat în urmă, şi-l trase la post.

Şeful de post din Putim era vestit prin partea locului ca un om care acţionează cu foarte mult tact şi totodată foarte expeditiv. El nu înjura niciodată deţinutul sau arestatul, în schimb îl supunea unui interogatoriu atât de încâlcit, încât şi un nevinovat şi-ar fi recunoscut o vină.

Doi jandarmi de la post îi ţineau isonul şi încâlcitul interogatoriu se desfăşura întotdeauna în râsetele întregului personal jandarmeresc.

— Criminalistica se bazează pe isteţime şi amabilitate, le spunea întotdeauna şeful de post subordonaţilor săi. N-are nici un rost să zbieri la cineva. Delicvenţii şi suspecţii trebuiesc luaţi cu binişorul, dar în acelaşi timp trebuie să ai grijă să se înece în valuri de întrebări.

— Ei, bine ai venit, ostaşule! îl luă în primire şeful de post pe Švejk. Ia loc, rogu-te; de bună seamă că eşti obosit de drum; ei, ia povesteşte-ne, unde te duci.

Švejk îi spuse şi lui că se duce la Ceske Budejovice, la regiment.

— Pe câte văd, fără îndoială că ai rătăcit drumul, îi spuse zâmbitor şeful de post, pentru că dumneata vii dinspre Budejovice, lucru de care te poţi convinge. Vezi deasupra capului dumitale atârna harta Cehoslovaciei. Ia te uită, ostaşule. La sud de noi, e Protivin. La sud de Protivin e Hluboka şi mai la sud, Ceske Budejovice. Aşa că vezi, dumneata nu mergi spre Budejovice, ci vii de la Budejovice.

Şeful de post se uită binevoitor la Švejk, care spuse calm şi cu demnitate:

— Şi totuşi mă duc la Budejovice.

Afirmaţia era mai tare decât a lui Galileu: „Şi totuşi se învârteşte!” deoarece se pare că acesta o făcuse în momente de mare furie.

— Ştii, măi băiete, i se adresă şeful de post lui Švejk, cu aceeaşi bunăvoinţă, eu caut să-ţi explic şi dumneata singur ai să ajungi, până la urmă, la convingerea că orice încercare de a tăgădui îngreunează mărturisirea.

— Aici aveţi toată dreptatea, spuse Švejk. Orice tăgadă îngreunează mărturisirea şi dimpotrivă.

— Vezi, flăcăule, că şi singur tot la asta ajungi. Spune-mi mie, cu inima deschisă, de unde ai ieşit când ai pornit-o spre Budejovicele dumitale. Zic anume „al dumitale”, fiindcă de bună seamă că trebuie să mai fie şi alt Budejovice, care se află undeva la nord de Putim şi care până acum n-a fost încă trecut pe hartă.

— Am ieşit din Tabor.

— Şi ce făceai la Tabor?

— Aşteptam trenul de Budejovice.

— De ce n-ai plecat cu trenul la Budejovice?

— Pentru că nu aveam bilet.

— Şi de ce dumitale, ca ostaş, nu ţi-au dat foaie de drum gratuită?

— Pentru că nu aveam la mine nici un act.

— Aici voiam să ajung, îi spuse victorios şeful de post unuia dintre jandarmi. Nu-i chiar aşa de prost pe cât se face; începe să se încurce bine socoteala.

Şeful de post o luă de la capăt, ca şi cum n-ar fi auzit răspunsul cu actele.

— Aşadar, dumneata ai ieşit din Tabor. Încotro mergeai deci?

— Spre Ceske Budejovice.

Expresia feţei şefului de post se înăspri puţin şi privirile-i căzură asupra hărţii.

— Poţi să ne arăţi pe hartă cam pe unde ai luat-o spre Budejovice?

— Nu mai ţiu minte toate locurile pe unde-am trecut; ştiu numai că aici, în Putim, am mai fost o dată.

Slujbaşii postului de jandarmi se uitară unul la altul cercetător, iar şeful de post continuă:

— Aşadar, la Tabor ai fost în gară. Ai ceva asupra dumitale? Scoate tot.

După ce-l percheziţionară şi nu găsiră asupra lui nimic, decât luleaua şi chibriturile, şeful de post îl întrebă:

— Spune-mi de ce n-ai nimic, absolut nimic la dumneata?

— Pentru că n-am nevoie de nimic.

— Of, Dumnezeule, oftă şeful de post, mare chin mai e şi cu dumneata! Dumneata ai spus că la Putim ai mai fost o dată. Ce ai căutat aici?

— Mergeam prin preajma Putim-ului spre Budejovice.

— Vezi bine cum te încurci! Dumneata singur spui că mergeai spre Budejovice. Pasămite acum te-ai convins că vii dinspre Budejovice.

— Se vede treaba că am făcut un ocol.

Şeful de post schimbă din nou, cu tot personalul, o privire semnificativă.

— Cu ocolurile astea ale dumitale mi se pare mie că hoinăreşti prin împrejurimi. Ai stat multă vreme la Tabor în gară?

— Până la plecarea ultimului tren spre Budejovice.

— Şi ce-ai făcut acolo?

— Am vorbit cu soldaţii.

O nouă privire foarte semnificativă a şefului de post către personal.

— Şi, de pildă, despre ce ai vorbit şi ce anume i-ai întrebat?

— I-am întrebat la ce regiment sunt şi încotro pleacă.

— Foarte bine. Şi nu i-ai întrebat cumva ce efectiv are, de pildă, regimentul şi cum este împărţit?

— Aşa ceva nu i-am întrebat, pentru că astea le ştiu de mult pe dinafară.

— Care va să zică, dumneata eşti perfect informat despre compoziţia armatei noastre?

— Desigur, domnule şef de post.

Şeful de post dădu ultima lovitură, uitându-se victorios la jandarmii lui.

— Ştii ruseşte?

— Nu ştiu.

Şeful de post făcu un semn brigadierului şi, după ce trecură amândoi în odaia alăturată, şeful, cu entuziasmul totalei sale victorii şi foarte sigur de sine, declară, frecându-şi mâinile:

— L-ai auzit? Nu ştie ruseşte! Mare şmecher! A recunoscut totul în afară de ce-i mai important. Mâine îl expediem la Pisek, la domnul şef de raion. Criminalistica se bazează pe isteţime şi blândeţe. Aţi văzut cum l-am înecat în valul de întrebări. Cine ar fi putut crede despre el una ca asta? Pare aşa de tâmpit şi de prost… dar tocmai pe oamenii ăştia trebuie să-i iei cu dibăcie. Acuma îl las să şadă şi mă duc să scriu procesul-verbal.

Şi chiar în după-amiaza aceea, mai bine zis spre seară, şeful de post scria zâmbind satisfăcut procesul-verbal, în care, la fiecare frază, apărea cuvântul: spionageverdachtig”77.

Pe măsură ce scria, în ciudata lui nemţească oficială, situaţia se limpezea tot mai mult în mintea şefului de post Flanderka şi când încheie: „So melde ich geborsam, wird den feindlichen Offizier heutigen Tages, nach Bezirksgendarmeriekommando Pisek, uberliefert”78 mai zâmbi o dată mulţumit de opera lui şi strigă la brigadier:

— Aţi dat ceva de mâncare ofiţerului inamic?

— Conform ordinului dumneavoastră, domnule şef de post, asigurăm cu hrană numai pe cei care sunt aduşi şi interogaţi până la orele 12.

— Acum e vorba de o mare excepţie, spuse cu gravitate şeful de post. Asta trebuie să fie un ofiţer superior, vreun grangur mare. Îţi dai seama că ruşii n-au să trimită pentru spionaj un caporal oarecare. Trimiteţi la cârciuma „Na Kocourku” 79 să i se aducă prânzul. Dacă nu se mai găseşte nimic, să i se gătească ceva. Pe urmă, să fiarbă ceai cu rom şi toate astea să le trimită încoace. Să nu spuneţi pentru cine sunt. În general să nu pomeniţi nimănui de persoana pe care o avem aici. E secret militar. Şi acum ce face?

— A cerut să i se dea puţin tutun. Acum şade în camera de gardă atât de mulţumit, de parcă ar fi la el acasă. „E bine, cald, aici, la dumneavoastră”, zice. „Dar soba nu afumă? îmi place foarte mult aici la dumneavoastră. Dacă soba începe cumva să afume, trebuie să puneţi să cureţe coşul. Dar asta numai după-amiază şi niciodată când soarele se află deasupra coşului.”

— Ce rafinament! spuse şeful de post plin de entuziasm. Se preface, de parcă nici n-ar fi vorba de el. Şi cu toate astea, ştie bine c-o să fie împuşcat. Un om ca ăsta trebuie preţuit, chiar dacă e duşmanul nostru. Merge la moarte sigură. Nu ştiu dacă noi am fi în stare de una ca asta. Poate că am şovăi, am da înapoi. Pe când el şade liniştit şi spune: E cald, e bine la dumneavoastră: da soba nu afumă? Asta înseamnă caracter, domnule brigadier. Pentru treaba asta omul are nevoie de nervi de oţel, spirit de satisfacţie, tărie şi entuziasm. Dacă ar fi în Austria un asemenea entuziasm… dar mai bine să nu vorbim despre asta. Şi la noi există entuziaşti. Ai citit în Narodni politika despre oberlaitnantul de artilerie Berger care s-a cocoţat pe un brad înalt şi şi-a încropit acolo, pe o cracă, beobacbtungspunkt80? Cum ai noştri se retrăseseră, dacă ar fi coborât, ar fi căzut prizonier. Dar el s-a hotărât să aştepte până ce ai noştri au să izgonească vrăjmaşul. Şi două săptămâni a aşteptat. Două săptămâni încheiate a stat în copac şi, ca să nu moară de foame, i-a ronţăit tot vârful, hrănindu-se cu crenguţe şi ace de brad. La revenirea alor noştri era atât de slăbit încât, nemaiputându-se ţine de copac, s-a prăbuşit mort, la pământ. După moarte a fost distins cu medalia de aur pentru merit şi vitejie.

Şi şeful de post adăugă foarte grav:

— Ăsta spirit de sacrificiu, domnule brigadier. Asta zic şi eu eroism! Ei, uite cum ne-am luat iar cu vorba: fugi repede şi comandă prânzul, iar pe dumnealui trimite-l la mine.

Brigadierul îl aduse pe Švejk. Şeful de post îi făcu semn, prieteneşte, să se aşeze şi începu mai întâi să-l întrebe dacă are părinţi.

— Nu am.

Şeful de post se gândi că e mai bine aşa, că cel puţin n-o să aibă nimeni a-l plânge. În acelaşi timp se uită la faţa blândă a lui Švejk şi bătându-l deodată pe umăr, dintr-un imbold de bunătate, se aplecă spre el şi-l întrebă cu un ton părintesc:

— Ei, şi cum vă place în Cehia?

— Eu în Cehia mă simt peste tot bine, răspunse Švejk, în drumul meu am dat numai peste oameni foarte cumsecade.

Şeful de post încuviinţă dând din cap:

— Lai noi, oamenii sunt buni şi îndatoritori. Ei, câte un furt sau o încăierare pe ici, pe colo, nu contează. Dar eu sunt aici de paisprezece ani, şi dacă stau şi socotesc, omorurile se reduc cam la trei sferturi pe an.

— Vreţi să spuneţi omor neizbutit? întrebă Švejk.

— Da de unde, n-am vrut să spun asta. În cincisprezece ani am anchetat numai unsprezece omoruri. Dintre care cinci au fost cu furt, iar celelalte şase din cele obişnuite, care nu merită nici o atenţie.

Şeful de post tăcu şi, după un răstimp, trecu din nou la metoda lui de interogare.

— Şi ce-aţi vrut să faceţi la Budejovice?

— Să intru la datorie, la regimentul 91.

Drept care, şeful de post îl invită pe Švejk să poftească înapoi în camera de gardă, şi repede, ca să nu uite, mai adaugă în raportul său adresat comandamentului de jandarmi din Pisek: „Cunoscând la perfecţie limba cehă, voia să încerce la Ceske Budejovice să se înroleze în regimentul 91 infanterie”.

Şeful de post îşi frecă fericit mâinile, bucurându-se de bogăţia materialului adunat şi de rezultatele precise ale metodei lui de anchetare. Îşi aminti de predecesorul său, şeful de post Burger, care nu vorbea de loc cu deţinutul şi-l înainta tribunalului raional cu un scurt raport: „Conform relatărilor brigadierului a fost reţinut pentru vagabondaj şi cerşetorie”. Dacă şi ăsta se mai cheamă interogatoriu!

Şi, uitându-se peste paginile raportului său, şeful de post zâmbi mulţumit scoţând din masa lui de scris dosarul secret al comandamentului teritorial de jandarmi din Praga cu inscripţia: „Strict confidenţial”, şi citi încă o dată: „Se atrage atenţia tuturor posturilor de jandarmi că sunt obligate să urmărească cu toată atenţia toate persoanele care trec prin raionul lor. Strămutarea trupelor noastre în ţinuturile Galiţiei de răsărit a făcut ca unele formaţiuni militare ruseşti, trecând Carpaţii, să ocupe poziţii în interiorul imperiului nostru, fapt care a dus la strămutarea liniei frontului mai adânc spre apusul imperiului. Această nouă situaţie a înlesnit spionilor ruşi, în timpul mişcării frontului, să pătrundă mai adânc pe teritoriul statului nostru, mai cu seamă în Silezia şi Moravia, de unde, după ştiri vrednice de crezare, numeroşi spioni ruşi au pornit-o spre Cehia. S-a constatat că printre ei există mulţi cehi din Rusia, instruiţi în şcolile militare superioare ruseşti, care, cunoscând la perfecţie limba cehă, par să fie spioni din cei mai periculoşi, întrucât pot face şi cu siguranţă că şi fac propagandă de înaltă trădare de patrie în rândurile populaţiei cehe. De aceea, comandamentul teritorial ordonă reţinerea tuturor suspecţilor şi mai cu seamă sporirea vigilenţei în locurile în apropierea cărora se află garnizoane, centre de instrucţie şi gări prin care trec trenuri militare. Cei reţinuţi să fie supuşi unei percheziţii imediate şi trimişi în faţa instanţelor superioare”

Şeful de post Flanderka râse din nou mulţumit şi băgă circulara secretă „Sekretreservaten” printre celelalte dosare cu titlul „Dispoziţii secrete”.

Erau multe, elaborate de Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Apărării Teritoriale, căruia îi era subordonată jandarmeria.

Comandamentul teritorial de jandarmi din Praga nu mai prididea să le multiplice şi să le expedieze.

Se aflau acolo:

Dispoziţii în legătură cu controlul stării de spirit a populaţiei locale.

Instrucţiuni asupra felului în care trebuie urmărită, în convorbirile cu populaţia locală, influenţa pe care o au asupra spiritului acesteia ştirile venite de pe front.

Chestionarul în legătură cu atitudinea populaţiei locale faţă de împrumuturile şi colectele de război.

Chestionarul cu privire la atmosfera care domneşte printre recruţi şi printre cei care urmează a fi recrutaţi.

Chestionarul în legătură cu atmosfera din rândurile membrilor administraţiei locale şi ale intelectualilor.

Dispoziţiile cu privire la constatarea neîntârziată a simpatiilor politice ale populaţiei, precum şi a influenţei diferitelor partide politice.

Dispoziţii cu privire la controlarea activităţii fruntaşilor partidelor politice locale şi a gradului de lealitate a anumitor partide politice, cu influenţă în rândurile populaţiei.

Chestionarul în legătură cu ziarele, revistele şi broşurile care sosesc în raionul postului de jandarmi.

Instrucţiuni cu privire la constatarea legăturilor pe care le întreţin persoanele suspectate de nelealitate, şi în ce constă lipsa lor de lealitate.

Instrucţiuni asupra modului în care vor fi recrutaţi denunţătorii şi informatorii plătiţi, din rândurile populaţiei locale.

Instrucţiuni pentru informatorii plătiţi, recrutaţi din rândurile populaţiei locale, înregistraţi în serviciu pe lângă posturile de jandarmi.

Fiecare zi aducea noi instrucţiuni, circulări, chestionare şi dispoziţii. Inundat de această puzderie de inovaţii ale Ministerului de Interne, şeful de post Flanderka avea o grămadă de restanţe şi completa chestionarele stereotip, raportând că la el totul e în ordine şi că lealitatea în rândurile populaţiei locale este de gradul I.

Ministerul de Interne din Austria născocise pentru lealitatea şi ataşamentul faţă de puterea imperială următoarele grade: I. a, I. b, I. c, – II. a, II. b, II. c, – III. a, III. b. III. c, – IV. a, IV. b, IV. c. Acest ultim patru roman legat de „a” însemna trădător şi ştreang, legat de „b” însemna internare, iar legat de „c” însemna: sub observaţie şi arestat.

În biroul şefului de post se aflau tot felul de imprimate şi registre. Guvernul voia să ştie ce anume gândeşte despre el, fiecare cetăţean.

De câte ori nu şi-a frânt mâinile şeful de post Flanderka privind aceste tipărituri, care, o dată cu sosirea corespondenţei, se înmulţeau necruţător. Cum zărea cunoscutul plic cu ştampila Portofrei-dienstlich81, inima începea să-i bată puternic, iar noaptea, gândindu-se la toate, ajungea la convingerea că el nu va mai apuca sfârşitul războiului, că comandamentul teritorial de jandarmi îl va face să-şi piardă ultima fărâmă de minte şi că lui nu-i va fi dat să se bucure de victoria armelor austriece, pentru că o să aibă fie o doagă în plus fie una în minus. Şi comandamentul raional de jandarmi îl bombarda zilnic cu întrebările: de ce nu e completat chestionarul cu numărul 72345/721a/f d, cum a fost rezolvată instrucţiunea cu numărul 88992/822gfch z, care sunt rezultatele practice ale circularii cu numărul 123456/123926/r v etc., etc.

Cea mai mare bătaie de cap i-o dădea însă instrucţiunea asupra modului de recrutare a denunţătorilor şi informatorilor plătiţi, din rândurile populaţiei locale. În cele din urmă, dându-şi seama că-i imposibil să recurgă la cineva din partea locului, unde oamenii sunt grei de cap, se gândi să se folosească în acest scop de ciobanul comunal căruia oamenii îi ziceau „Pepek, hop!” Era un cretin care ori de câte ori i se striga aşa sărea în sus; o biată făptură, năpăstuită de natură şi uitată de oameni, un infirm care pentru câţiva galbeni pe an şi pentru olecuţă de mâncare păştea vitele comunei.

Şeful de post l-a chemat şi i-a spus:

— Ascultă, Pepek, ştii cine-i bătrânul Prochazka?

— Beee.

— Nu behăi şi ţine minte că aşa îi zic oamenii măriei-sale împăratul. Ştii cine este împăratul?

— Ăsta este domn' mpărat.

— Bine, Pepek! Ţine minte dar: atunci când colinzi din casă în casă la vremea mesei şi auzi pe cineva zicând că domnul împărat este un dobitoc sau altceva asemănător, să vii numaidecât la mine şi să-mi spui. Pentru asta ai să capeţi un gologan, iar dacă ai să auzi pe cineva spunând că nu câştigăm războiul vii iarăşi, pricepi, la mine şi mi-l spui p-ăl de-a cutezat să zică una ca asta, şi iar capeţi un gologan. Dacă aud însă că tăinuieşti ceva, apoi are să fie rău de tine. Te ridic şi te expediez la Pisek. Şi acum, hop!

După ce ţopăi, îi dădu doi gologani şi, mulţumit, scrise un raport către şeful comandamentului raional de jandarmi, aducându-i la cunoştinţă că a şi recrutat un informator.

A doua zi veni la el preotul şi-i comunică foarte confidenţial că de dimineaţă l-a întâlnit la marginea satului pe ciobanul comunal Pepek-Hop, care i-ar fi spus: „Conaşule, dom şef a spus ieri că dom'mpărat e dobitoc şi că nu câştigăm războiul. Meee. Hop!”

După o îndelungată convorbire lămuritoare cu preotul, şeful de post ordonă ca ciobanul comunal să fie arestat.

După câtva timp, la Hradcany, în Praga, acesta fu osândit la doisprezece ani pentru înaltă trădare. Actul de acuzare arăta că s-a făcut vinovat de acţiuni primejdioase şi subversive, de aţâţare la răscoală, de lezmajestate şi încă alte câteva crime şi infracţiuni.

La tribunal, Pepek-Hop s-a comportat aşa cum se comporta la păscut sau cu vecinii. La toate întrebările a behăit ca o capră, iar după pronunţarea sentinţei a slobozit un: „Meee, hop!” şi-a ţopăit. Pentru asta i s-a mai aplicat o pedeapsă disciplinară: pat tare în celulă şi post negru.

De atunci şeful de post n-a mai avut informator şi a trebuit să se mulţumească cu născocirile unui informator fictiv, sporindu-şi astfel venitul lunar cu cincizeci de coroane pe care le bea la cârciuma „Na Kocourku”. La al zecelea pahar îl apucau scrupulele. Berea i se părea din ce în ce mai amară şi de la mesele vecine auzea mereu aceleaşi vorbe: „Azi şeful nostru de post e cam trist. Parcă n-ar fi în apele lui.” Făcându-i-se lehamite, pleca acasă şi după plecarea lui se găsea totdeauna cineva care să spună:

— Iar au cacarisit-o ai noştri pe undeva prin Serbia, de-i şeful nostru aşa plouat.

Acasă, şeful de post mai completă un chestionar: „Starea de spirit în rândurile populaţiei: I. a”.

De multe ori, nopţile şefului de post erau lungi şi fără somn. Aştepta mereu inspecţii, anchete. Visa ştreanguri, visa cum e dus la spânzurătoare şi cum pentru ultima oară, la locul de execuţie, chiar ministrul Apărării Teritoriale îl întreabă: „Wachmeister, wo ist die Antwort des Zirculars Nr. 1789678/23792 X. Y. Z.?”82

Şi acum! Prin toată clădirea postului de jandarmi parcă ar fi răsunat din toate ungherele vechea urare vânătorească: „Vânătoare bună!” şi şeful de post Flanderka se şi vedea, sigur de el, cum comandantul raionului îl bate pe umăr şi-i spune: „Ich gratuliere Ihnen, Herr Wachmeister” 83.

În mintea lui se conturau de asemenea şi alte imagini încântătoare, care încolţiseră undeva, într-una din circumvoluţiunile creierului său funcţionăresc: decoraţii, avansare rapidă în grad, preţuirea capacităţilor sale criminalistice, care aveau să-i deschidă calea spre o strălucită carieră.

Chemă brigadierul şi-l întrebă:

— I-ai servit masa?

— I s-a dat costiţă afumată cu varză şi găluşte. Supă n-a mai fost. A băut un ceai şi mai vrea unul.

— Să i se dea! încuviinţă cu largheţă şeful de post. Şi după ce va bea ceaiul, să fie adus la mine.

— Ei, cum v-a plăcut? întrebă şeful de post când, după o jumătate de oră, brigadierul îl aduse pe Švejk sătul şi mulţumit ca de obicei.

— A mers, domnule şef de post, numai că n-ar fi stricat ceva mai multă varză. Dar ce să-i faci, eu ştiu că nu eraţi pregătiţi pentru aşa ceva. Carnea afumată a fost bună; trebuie să fi fost de casă, din porc de casă. Şi ceaiul cu rom mi-a făcut bine.

Şeful de post se uită la Švejk şi începu:

— E adevărat că în Rusia se bea mult ceai? Au şi acolo rom?

— Rom se găseşte în toată lumea, domnule şef de post.

„Nu mai umbla cu fofârliga, îşi zise şeful de post. Acum e prea târziu. Ar fi trebuit să fii de la-nceput mai cu băgare de seamă la ce spui!” Şi aplecându-se spre Švejk, îl întrebă confidenţial:

— În Rusia sunt fete frumoase?

— Fete frumoase sunt în toată lumea, domnule şef de post.

„Ei, fir-ai al naibii să fii! îşi zise din nou şeful de post. Acuma cauţi să ieşi basma curată.”

Şi şeful de post scoase întrebarea numărul 42:

— Ce-aţi vrut să faceţi la regimentul 91?

— Am vrut să plec cu el pe front.

Şeful de post îl privi pe Švejk mulţumit şi făcu următoarea remarcă:

— Foarte bine. Ăsta e cel mai bun mijloc de a ajunge, în Rusia… Într-adevăr, bună chibzuială, se lumină el, urmărind ce efect au cuvintele lui asupra arestatului.

Dar ochii lui Švejk nu exprimau decât o totală seninătate.

„Omul ăsta nici nu clipeşte, se îngrozi în sinea lui şeful de post. Asta-i educaţia lor militară. Eu, unul, să fiu în situaţia lui şi să-mi spună cineva ce-i spun eu, mi-ar tremura genunchii…”

— Mâine dimineaţă o să vă ducem la Pisek, spuse el, în treacăt. Aţi fost vreodată la Pisek?

— În 1910, la manevrele imperiale.

După acest răspuns, surâsul şefului de post deveni şi mai binevoitor, şi mai triumfător. Simţea că s-a depăşit pe sine însuşi cu sistemul lui de interogare.

— Aţi făcut toate manevrele?

— Desigur, domnule şef de post, ca infanterist.

Cu calmul lui imperturbabil, Švejk se uita la şeful de post care jubila, grăbit să introducă acest amănunt în raportul său. Chemă brigadierul şi, dându-i-l pe Švejk în primire, completă raportul: „Planul lui era următorul: strecurându-se în rândurile regimentului 91 infanterie, intenţiona sa ceară trimiterea pe front şi cu cel mai apropiat prilej să ajungă în Rusia, întrucât şi-a dat seama că este imposibil să se reîntoarcă altfel, datorită vigilenţei organelor jandarmereşti. Că s-ar fi putut descurca de minune la regimentul 91 infanterie, lucrul este lesne de înţeles, întrucât, conform declaraţiilor sale, a recunoscut, după un lung şi întortocheat interogatoriu, că a făcut, încă în anul 1910, toate manevrele imperiale în împrejurimile oraşului Pisek, ca infanterist. Din asta se poate vedea că e foarte capabil în specialitatea lui. Ţin să reamintesc că acuzaţiile adunate sunt rezultatul sistemului meu de interogare încrucişată.”

În uşă îşi făcu apariţia brigadierul:

— Domnule şef, deţinutul vrea să meargă la privată.

— Baionet auf! hotărî şeful de post. Sau nu, adu-l încoace.

— Dumneavoastră vreţi să vă duceţi la closet? întrebă binevoitor şeful de post. N-o fi cumva altceva la mijloc? şi îşi pironi privirea pe faţa lui Švejk.

— Jur că nu-i decât treabă mare, domnule şef de post, răspunse Švejk.

— Numai să nu fie altceva la mijloc, repetă bănuitor şeful de post, scoţându-şi revolverul din toc. Vă însoţesc eu. Revolverul e foarte bun, îi spuse lui Švejk, are şapte focuri şi trage cu precizie.

Dar mai înainte de a ieşi în curte, chemă brigadierul şi-i şopti confidenţial:

— Dumneata pui baioneta la armă şi, cât o fi el înăuntru, nu mişti din spatele privatei, să nu ne facă cumva figura… Privata nu era decât o mică şi banală gheretă de lemn, aşezată în mijlocul curţii, deasupra unei gropi în care se scurgea urina dintr-o grămadă de gunoaie, din apropiere.

În această veterană construcţie îşi făcuseră nevoile generaţii întregi. Acum era ocupată de Švejk, care se ţinea cu mâna de sfoara de la uşă, în vreme ce prin ferestruica din spate brigadierul nu-l slăbea din ochi, ca nu cumva să intre în pământ.

Asupra uşii erau aţintiţi ochii de şoim ai şefului de post, care se gândea în care picior ar trebui să-1 împuşte dacă ar încerca să fugă.

Dar uşa se deschise încetişor şi Švejk ieşi mulţumit, adresându-se şefului de post:

— N-am stat prea mult? N-am abuzat cumva?

— O, da de unde, da de unde, răspunse şeful de post gândind în sinea lui: „Ce oameni fini şi cuviincioşi! Ştie bine ce-l aşteaptă; toată cinstea pentru aşa oameni. Cuviincioşi până în ultima clipă. Unul de-al nostru, în locul lui, ar fi în stare de aşa ceva?”

Şeful de post rămase în camera de gardă alături de Švejk, pe patul liber al jandarmului Rampa, care era de serviciu până dimineaţa, în patrulare prin sate, şi care între timp şedea liniştit la „Calul negru” în Protivin şi juca stos cu nişte meşteri cizmari, spunându-le din când în când că Austria trebuie să învingă.

Şeful de post îşi aprinse luleaua, îi dete şi lui Švejk să şi-o umple pe-a lui; brigadierul puse lemne pe foc şi postul de jandarmi luă înfăţişarea celui mai plăcut ungher de pe faţa globului, un colţişor liniştit, cuib cald în faptul amurgului de iarnă, când oamenii stau de vorbă pe întuneric, la gura sobei.

Dar toţi tăceau. Şeful de post îşi urmărea firul gândului şi în cele din urmă, întorcându-se spre brigadier, zise:

— După părerea mea, nu-i drept ca spionii să fie spânzuraţi. Omul care se jertfeşte pentru datorie – ca să zic aşa, patria lui – trebuie să fie executat onorabil, cu plumbi. Ce zici, domnule brigadier?

— Hotărât, trebuie împuşcat numai şi nu spânzurat, încuviinţă brigadierul. Să zicem că şi pe noi ne-ar trimite şi ne-ar spune: „Trebuie să aflaţi câte puşti automate au ruşii în maschinengewerabteilungul84 lor”. Ce-am face? Ne-am schimba hainele şi ne-am duce. Şi pentru asta să ne spânzure, ca pe orice ucigaş de rând?

Atât de tare se mâniase brigadierul, încât strigă, sărind în picioare:

— Eu cer să fiu împuşcat şi îngropat cu onoruri militare.

— O fi, dar aici e un „dacă”, ţinu să remarce Švejk. Dacă omul e deştept, nu poţi găsi nici o dovadă împotrivă-i.

— Ba pot! spuse apăsat şeful de post. Dacă şi ceilalţi sunt tot atât de deştepţi şi dacă au metoda lor. De altfel, dumneavoastră o să vă convingeţi singur de asta!… O să vă convingeţi, repetă el apoi, pe un ton potolit, întovărăşit de un surâs binevoitor. La noi nu prind tertipurile nimănui; adevărat, domnule brigadier?

Brigadierul dădu din cap în semn de aprobare, afirmând că pentru unii oameni cauza e pierdută dinainte, că nici simularea calmului celui mai desăvârşit nu le ajută, ba dimpotrivă, şi că de multe ori cu cât cineva pare mai calm, cu atât se trădează mai sigur.

— Dumneata ai şcoala mea, domnule brigadier, declară cu mândrie şeful de post. Calmul e un balon de spumă, calmul artificial este corpus delicti. Şi, întrerupându-şi expunerea cu privire la teoria lui, se adresă brigadierului: Ce mâncăm astă-seară?

— Dumneavoastră, domnule şef, nu vă duceţi astăzi la cârciumă?

Întrebarea puse în faţa şefului de post o nouă şi grea problemă, care se cerea rezolvată fără întârziere.

Dacă, profitând de lipsa lui peste noapte, Švejk ar fugi? E drept că brigadierul e un om de nădejde, prudent, totuşi până acum i-au scăpat doi vagabonzi. De fapt lucrurile s-au întâmplat aşa: odată, pe timp de iarnă, fiindu-i lehamite să bată drumul cu ei prin zăpadă, până la Pisek, lângă Razice, în câmp, le-a dat drumul şi a tras, de formă, un foc în aer.

— Trimitem baba după cină şi pe urmă cu ulciorul după bere, rezolvă şeful de post complicata problemă. Să mai alerge şi ea.

Şi baba Pejzlerka, care îi slujea, avu într-adevăr de alergat.

După cină, între postul de jandarmi şi cârciumă „La Motanul”, se statornici un du-te-vino neîntrerupt. Numărul urmelor lăsate de ghetele mari şi grele ale babei Pejzlerka, pe această linie de legătură, erau o mărturie neştearsă că şeful de post îşi compensase din plin absenţa de la „Motanul”.

Şi când, în cele din urmă, baba Pejzlerka îşi făcu apariţia în cârciumă spunând că domnul şef de post transmite închinăciuni şi că doreşte să i se trimită o sticlă de rachiu polonez, cârciumarul nu-şi mai putu stăpâni curiozitatea.

— Pe cine au? răspunse baba Pejzlerka. Un om suspect. Chiar înainte de a ieşi, amândoi îl ţineau de gât şi dom' şef de post îl mângâia pe cap şi-i spunea: „Scumpul meu băiat slav, spionaşul meu!”

Mai târziu, mult după miezul nopţii, brigadierul sforăia năprasnic, întins pe somieră, îmbrăcat cum era, în uniformă.

În faţa lui şedea şeful de post cu restul de rachiu polonez pe fundul sticlei; îl ţinea pe Švejk pe după gât. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţa arsă de soare, mustăţile îi erau năclăite de lichior, şi bolborosea într-una:

— Spune-mi, nu-i aşa că în Rusia nu au rachiu polonez aşa de bun? Hai, spune, ca să pot dormi liniştit. Recunoaşte bărbăteşte.

— N-au.

Şeful de post se lăsă greu peste Švejk.

— Mi-ai făcut o mare bucurie, ai recunoscut. Aşa trebuie să fie la interogatoriu. Dacă eşti vinovat, la ce bun să tăgăduieşti?

Se sculă şi împleticindu-se cu sticla goală spre camera lui, bolborosi: „Dacă n-ar fi ajuns pe un drrrum gre-şit, toate s-ar fi pu-utut sfârşi al-ltfel”.

Înainte de a se trânti pe pat însă, îmbrăcat în uniformă, scoase din sertarul mesei de scris raportul lui şi încercă să-l completeze cu următorul material: „Ich muss noch dazu beizufugen dass die russische «Kontuszowka»85, pe baza paragrafului 56.”

Făcu o pată de cerneală pe care o linse râzând prosteşte, apoi se trânti pe pat şi adormi buştean.

Spre ziuă, sforăitul însoţit de fluierături nazale al plutonierului de jandarmi, care dormea întins în patul de lângă peretele de vizavi, îl trezi pe Švejk. Se sculă, îl scutură pe brigadier şi se duse din nou să se întindă. Asta s-a întâmplat la cântători; mai târziu, la răsăritul soarelui, baba Pejzlerka, care dormise şi ea mai multişor după alergătura nocturnă, veni să aprindă focul. Găsi uşa deschisă şi pe cei trei cufundaţi într-un somn adânc. Lampa cu petrol din camera de gardă mai pâlpâia încă. Baba Pejzlerka îi trase pe rând jos din pat. Brigadierului îi spuse:

— Mă mir că nu vă e ruşine să dormiţi îmbrăcat, ca un neruşinat, iar lui Švejk îi atrase atenţia să se încheie cel puţin la pantaloni când vede o femeie.

În cele din urmă, îl îndemnă energic pe somnorosul brigadier să-l trezească şi pe domnul şef de post, atrăgându-i atenţia că nu mai e nici un fel de rânduială dacă mai sforăie la acel ceas.

— În bune mâini aţi căzut, mormăi baba către Švejk, în timp ce brigadierul era plecat să-l trezească pe şeful de post. Unul mai beţivan ca altul. Ar fi în stare să-şi bea şi nasul dintre ochi. Mie îmi sunt datori pe trei ani de serviciu şi, când le amintesc, şeful îmi spune întotdeauna: „Taci, babo, că de nu, pun să te aresteze; ştim noi că feciorul dumitale e braconier şi că ciordeşte lemne din pădurea boierească”. Şi uite aşa mă canonesc cu ei, iacă-i al patrulea an.

Baba oftă adânc, apoi urmă:

— Fiţi cu băgare de seamă, mai ales în faţa şefului de post; la chip e numai miere, da-n inimă, fiere. Pentru el omul nu-i bun decât de arestat.

Şeful de post se lăsă trezit cu mare greutate. Brigadierul avu mult de furcă până să-l convingă că e dimineaţă.

În cele din urmă, îşi dezlipi pleoapele, îşi frecă ochii, şi cu mintea tulbure începu să-şi reamintească de întâmplările din ajun. Un gând îngrozitor îi fulgeră prin minte şi, uitându-se îngrijorat la brigadier, întrebă:

— N-a fugit?

— Da de unde, ăsta-i om cinstit.

Brigadierul începu să umble prin odaie, se uită pe fereastră, se întoarse iar, rupse o bucată de hârtie dintr-un ziar de pe masă şi răsuci între degete un cocoloş mic de hârtie. Se vedea bine că vrea să spună ceva.

— Am să te ajut eu, domnule brigadier. Se vede treaba că ieri am făcut-o iarăşi lată de tot!

Brigadierul se uită la superiorul său, cu un aer dojenitor:

— Dacă ai şti, domnule şef, câte ai spus ieri, ce-ai putut vorbi cu el!

Şi plecându-se spre urechea şefului de post, îi şopti:

— Că cehii şi ruşii suntem cu toţii de un sânge, slavi, că Nikolai Nikolaevici va fi săptămâna viitoare la Presov, că Austria nu se mai ţine şi că atunci, când va fi anchetat mai departe, să tăgăduiască şi să le întoarcă toate pe dos, ca să reziste până ce vor veni cazacii să-l elibereze; că nu mai poate dura mult şi crapă măgarul; că va fi ca după războaiele huşite, că ţăranii vor porni asupra Vienei cu furcile în mâini, că împăratul e un moşneag ramolit şi că în curând o să dea ortu popii, că împăratul Wilhelm e o vită; i-aţi mai spus că o să-i trimiteţi bani la închisoare, ca s-o ducă mai bine şi multe altele.

Brigadierul se îndepărtă de şeful de post şi continuă:

— De toate astea îmi amintesc bine, pentru că la început eram mai puţin afumat. Pe urmă m-am turtit şi eu, şi mai departe nu mai ştiu cum a fost.

Şeful de post se uita la brigadier.

— Ei, eu îmi amintesc, declară el, că dumneata ai spus că faţă de ruşi suntem nişte pigmei şi ai zbierat de faţă cu baba: „Trăiască Rusia!”

Brigadierul începu să se plimbe nervos prin odaie.

— Ai zbierat ca un buhai, spuse şeful de post, pe urmă ai căzut de-a curmezişul patului şi ai început să sforăi.

Brigadierul se opri lângă fereastră şi, bătând cu degetele în geam, spuse:

— Nici dumneata, domnule şef de post, nu ţi-ai ţinut gura în faţa babei şi îmi amintesc că i-ai spus: „Ţine minte babo, că împăraţii şi regii nu se gândesc decât la buzunarul lor şi d-aia fac război, chiar când sunt babalâci ca bătrânul Prochazka, pe care nu-l mai pot lăsa să iasă din privată ca să nu le murdărească tot Schonbrunul”.

— Am zis eu asta?

— Da, domnule şef de post, asta aţi spus-o înainte de a ieşi în curte să vă răstiţi la bocanci, şi aţi mai spus: „Babo, babo, bagă-mi degetul în gât”.

— Da şi dumneata, n-am ce zice, bine ai mai brodit-o, îl întrerupse şeful de post. De unde şi până unde ai ajuns la prostia asta, că Nikolai Nikolaevici o să fie regele Cehiei?

— De asta nu-mi aduc aminte, răspunse fără convingere brigadierul.

— Păi, cum să-ţi mai aminteşti? Erai beat criţă şi, când ai vrut să ieşi afară, în loc de uşă ai nimerit soba.

Amuţiră amândoi, până când şeful de post întrerupse îndelungata tăcere:

— Eu am spus întotdeauna că alcoolul e o pacoste. Dumneata nu ţii mult la băutură şi totuşi bei. Ce ne făceam dacă omul nostru fugea? Cum am fi justificat? Ah, Doamne, cum îmi vâjâie capul! Află, domnule brigadier, continuă şeful de post, că chestiunea e absolut limpede tocmai pentru că n-a fugit. E vorba de un om periculos şi rafinat. Când o să-l ancheteze mai departe, o să spună că aici a fost liber toată noaptea, că eram beţi şi că ar fi putut să fugă de o mie de ori dacă s-ar fi simţit vinovat. Norocul e că unui asemenea om nu i se dă crezare, iar dacă noi, sub prestare de jurământ, o să arătăm că tot ce spune e o născocire şi minciună sfruntată nici Dumnezeu nu-i mai ajută şi pe deasupra se mai asigură de sancţiunea unui paragraf în plus. Oh, dacă nu mi-ar vâjâi capul aşa tare!

Se lasă tăcere. Apoi din nou şeful de post:

— Cheam-o pe baba noastră.

— Ascultă, babo, îi spuse şeful Jejzlerkăi, privind-o cu asprime în ochi, fă rost de un crucifix cu postament şi adu-l încoace.

În faţa privirii nedumerite a Pejzlerkăi, şeful de post zbieră:

— Te-ai întors?

Apoi şeful de post scoase din sertar două lumânări pe care se vedeau urme de ceară roşie de la sigilarea scrisorilor oficiale, şi când, în cele din urmă, Pejzlerka intră tremurând cu crucifixul, şeful de post aşeză crucea între cele două lumânări, la marginea mesei. Aprinse luminările şi spuse cu ton grav:

— Şezi, babo.

Încremenită, Pejzlerka căzu în fotoliu, căscând ochii la şeful de post, la lumânări şi crucifix. O cuprinse teama şi, cum ţinea mâinile pe şorţ, se vedea cum îi tremură cu genunchi cu tot.

Şeful de post trecu grav pe lângă dânsa şi, oprindu-se pentru a doua oară în faţa ei, i se adresă solemn:

— Babo, ieri seară ai fost martora unui mare eveniment. S-ar putea ca mintea dumitale proastă să nu fi priceput asta. Soldatul acela e iscoadă, spion, babo.

— Maica ta Cristoase, ţipă Pejzlerka. Sfântă fecioară Maria…!

— Gura, babo! Ca să aflăm ceva de la el, am fost nevoiţi să spunem vrute şi nevrute. N-ai auzit cumva ce spuneam?

— Ba de auzit, am auzit, răspunse cu tremur în glas Pejzlerka.

— Dar toate vorbele astea, babo, au fost numai o nadă, ca să-i câştigăm încrederea. Numai aşa am izbutit. Ne-a spus tot. L-am prins cu ocaua mică.

Şeful de post tăcu o clipă, cât să potrivească mucurile lumânărilor, apoi urmă grav, uitându-se cu asprime la Pejzlerka:

— Dumneata, babo, ai fost de faţă, şi ai aflat toată taina. Ei bine, taina asta e oficială, aşa că să nu te puie dracu să sufli vreun cuvinţel, că… Chiar pe patul de moarte, de-i pomeni de ea, n-ai mai avea drept să fii îngropată.

— Maica ta Cristoase, Iosife, se tângui Pejzlerka, cât sunt de nenorocită de când am intrat aici.

— Nu zbiera, babo, scoală-te, apropie-te de crucifix şi ridică în sus două degete de la mâna dreaptă. Ai să juri. Spune după mine!

Pejzlerka se apropie de masă, împleticindu-se şi tânguindu-se într-una: „Sfântă fecioară Maria, cine m-a pus să calc pe aici!”

De pe cruce o privea chipul chinuit al lui Cristos. Lumânările fumegau şi totul îi părea Pejzlerkai îngrozitor, năprasnic. Se pierdu toată, genunchii i se loveau unul de altul, mâinile îi tremurau.

Ridică două degete în sus, şi şeful de post începu să rostească apăsat şi grav:

— Jur în faţa lui Dumnezeu cel atotputernic şi a dumneavoastră, domnule şef de post, că despre tot ce am auzit şi am văzut aici nu voi sufla o vorbă până la moarte, nimănui, chiar dacă s-ar întâmpla să fiu întrebată. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Şi acum sărută, babo, crucifixul, porunci şeful de post, după ce Pejzlerka, suspinând adânc, jură şi făcu smerită semnul crucii.

— Aşa, şi acum du crucifixul înapoi de unde l-ai împrumutat şi spune că am avut nevoie de el pentru interogatoriu.

Copleşită, Pejzlerka ieşi din odaie în vârful picioarelor cu crucifixul. Se vedea pe fereastră cum întorcea mereu capul spre postul de jandarmi, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că n-a fost numai un vis şi că într-adevăr îi fusese dat să trăiască această clipă groaznică.

În acest timp, şeful de post îşi transcria raportul! completat peste noapte cu „pete de cerneală” pe care le linsese cu manuscris cu tot, de parcă ar fi fost marmeladă.

Pe când îl copia în întregime, îşi aminti că mai avea de pus o întrebare. Puse aşadar să-1 cheme pe Švejk şi-1 întrebă:

— Ştiţi să fotografiaţi?

— Ştiu.

— Şi de ce nu purtaţi cu dumneavoastră un aparat?

— Pentru că nu am niciunul, urmă sincer şi clar răspunsul.

— Dar dacă aţi avea, aţi fotografia? întrebă şeful de post.

— Dacă aş avea, ar fi altceva, răspunse Švejk simplu, înfruntând cu seninătate expresia interogativă a şefului de post care, din cauza migrenei care îi revenise, nu putu formula decât această întrebare:

— E greu de fotografiat o gară?

— Nimic mai uşor, răspunse Švejk, pentru că nu mişcă. Gara stă mereu pe loc şi nu e nevoie să-i spui: „Zâmbiţi, va rog.”

Aşadar şeful de post putu să-şi completeze raportul: „Zu dem Bericht, Nr. 2172, melde ich…” 86

Şi se lăsă furat de condei: „Printre altele, în timpul interogatoriului meu întortocheat, a declarat că ştie să fotografieze, de preferinţă gări. E drept că nu s-a găsit nici un aparat de fotografiat asupra lui, dar nu mai rămâne îndoiala că îl ascunde undeva şi că nu-l poartă la el pentru a nu da de bănuit, fapt confirmat de altfel şi de propria lui mărturisire, că ar fotografia dacă ar avea la el aparatul.”

Cu capul greu după întâmplările din ajun, şeful de post încurca din ce în ce mai mult raportul în partea privitoare la fotografiat şi scria într-una: „Reiese cu certitudine, din propria sa declaraţie, că numai faptul că nu avea aparatul de fotografiat asupra lui l-a împiedicat să fotografieze clădirile gărilor, şi în general punctele de importanţă strategică, şi este neîndoios că aşa ar fi făcut dacă ar fi avut asupra lui acel aparat de fotografiat, pe care l-a ascuns. Numai împrejurării că n-a avut la îndemână aparatul de fotografiat îi putem mulţumi că asupra lui nu au fost găsite nici un fel de fotografii.”

— Ajunge, fu de părere şeful de post şi iscăli.

Era extrem de mulţumit de opera sa, pe care cu mare fală i-o citi brigadierului.

— A reuşit, îi spuse brigadierului. Vedeţi, aşa se scriu rapoartele. Trebuie să cuprindă totul. Interogatoriul, domnule, nu-i o treabă simplă. Principalul e să înşiri tot ce ai de spus, ca cei de sus să facă nişte ochi cât cepele. Adu-l încoa pe omul nostru, să isprăvim o dată cu el.

— Aşa… şi acum, i se adresă grav lui Švejk, domnul brigadier are să vă ducă la Pisek, la Bezirksgendarmeriekommando. Conform regulamentului, ar trebui să vă punem cătuşe. Dar mă gândesc că, întrucât sunteţi un om cumsecade, nu vă mai punem cătuşe. Sunt convins că nici pe drum nu veţi încerca să fugiţi.

Şi vizibil înduioşat de chipul plin de bunătate al Iui Švejk, şeful de post adăugă:

— Şi la rău, nu uitaţi de mine. Ia-l, domnule brigadier, ţine şi raportul.

— Aşadar, cu bine, spuse Švejk cu blândeţe. Vă mulţumesc, domnule şef de post, pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Când s-o ivi prilejul am să vă scriu, iar dacă voi mai avea vreodată drum pe aici, am să mă opresc şi pe la dumneavoastră.

Švejk ieşi cu brigadierul în şosea. Oricine îi întâlnea, aşa cum erau angajaţi într-o convorbire amicală, îi lua drept nişte vechi cunoscuţi care întâmplător, au acelaşi drum, spre oraş, sau chiar spre biserică.

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată – mărturisi Švejk ca o călătorie spre Budejovice e legată de atâtea greutăţi. Asta îmi aminteşte cazul măcelarului Chaura din Kobylisy. Ajunsese într-o noapte la Moran, lângă statuia lui Palacky, şi toată noaptea s-a învârtit în jurul ei, fiindcă i se părea că zidul care înconjura statuia nu mai avea sfârşit. Cuprinzându-l deznădejdea, spre ziuă a început să strige, istovit: „Patrulă”. Şi a cerut poliţiştilor veniţi în grabă să-l lămurească pe unde se merge la Kobylisy, pentru că el umblă de cinci ceasuri de-a lungul unui zid care nu se mai sfârşeşte. Poliţiştii l-au luat cu dânşii, şi dumnealui le-a spart totul în celulă.

La aceasta, brigadierul nu răspunse nimic, zicându-şi în sinea lui: „Ce-mi tot baţi capul cu poveşti? Iar mi-ai servit o gogoaşă despre Budejovice.”

Trecând pe lângă un iaz, Švejk îl întrebă pe brigadier dacă sunt mulţi pescari clandestini prin partea locului.

— Pe aici nu sunt decât braconieri, răspunse brigadierul. Pe fostul şef de post au vrut să-l zvârle în apă. Paznicul iazului de la pichet trage-n ei cu alice, la şezut, da de pomană. Puşlamalele îşi pun o bucată de tablă sub pantaloni.

Brigadierul începu să vorbească apoi despre progres, demonstrând că oamenii inventaseră multe lucruri şi totul, ca să se înşele între ei; apoi dezvoltă o nouă teorie cum că războiul este o adevărată fericire pentru omenire, deoarece în bătălie, pe lângă mulţi oameni cumsecade, mor şi fel de fel de puşlamale şi derbedei.

— Oricum, sunt prea mulţi oameni pe lume, filosofă el adânc. Au început să se înghesuie unul peste altul şi omenirea s-a înmulţit peste măsură.

Se apropiau de un han.

— Al dracului mai suflă azi, spuse brigadierul. Mă gândesc că un păhărel n-are ce să ne strice. Să nu spuneţi nimănui că vă duc la Pisek. Asta-i secret de stat.

Brigadierului îi jucau înaintea ochilor instrucţiunile de la centru în legătură cu suspecţii şi cu îndatoririle fiecărui post de jandarmi: „Izolarea acestora de populaţia locala şi supravegherea strictă, ca în timpul transportului spre instanţele superioare să nu provoace discuţii inutile prin împrejurimi.”

— Nu-i nevoie să destăinuim cine anume sunteţi, urmă brigadierul, nu priveşte pe nimeni ce aţi săvârşit. Nu-i voie să se răspândească panică… Pe vremurile astea de război continuă el, panica e dăunătoare: scapi o vorbă, şi gata, se răspândeşte cu iuţeala fulgerului peste tot. Înţelegeţi?

— Dacă-i aşa, eu unul n-am să răspândesc panică, făgădui Švejk, şi se conformă întocmai, când hangiul intră cu ei în vorbă. Švejk ţinu să accentueze:

— Uite fratele zice că într-un ceas vom fi la Pisek.

— Fratele matale are conced? îl întrebă curios hangiul pe brigadier, care fără să clipească răspunse:

— Chiar azi i se termină.

— Frumos l-am îmbrobodit se adresă zâmbind lui Švejk, după ce hangiul se îndepărtă, fără panică. Suntem în război.

Când înainte de intrarea în han, brigadierul declarase că, după părerea lui, un păhărel nu poate strica, fusese optimist, şi nu ţinuse seama de cantitate: dar după ce trase pe gât douăsprezece păhărele declară cu hotărâre că până la ora trei comandantul postului regional de jandarmi e plecat la masă, aşa că n-are nici un rost să ajungă mai devreme; şi, în afară de asta, vremea se stricase, trăgând a viscol.

— Dacă ajungem până la orele patru după-amiază la Pisek, e bine, slavă Domnului. Până la şase e destul timp.

După cum se arăta vremea, trebuia să meargă pe întuneric; aşa că ori plecau imediat, ori mai târziu, totuna era. Pisek-ul nu se mută.

— Să fim bucuroşi că stăm la căldură, fu ultimul său cuvânt. Pe o vreme ca asta, cei din tranşee o duc mai greu ca noi, ăştia de-aici, de lângă sobă.

Soba mare, de teracotă, dogorea şi brigadierul avu prilejul să constate că, de bună seamă, căldura exterioară trebuie întregită cu folos de cea interioară, cu ajutorul diferitelor feluri de rachiuri, dulci şi tari, cum zic cei din Galiţia.

Şi cu toate că hanul era izolat, jupânul avea opt feluri, din care bea singur, de urât, în timp ce crivăţul şuiera prin toate ungherele.

Brigadierul îl îndemna mereu să ţină pasul cu el, învinuindu-l că bea puţin, ceea ce era o învederată nedreptate, întrucât hangiul abia se mai ţinea pe picioare; ţinea morţiş să joace stos şi susţinea că auzise noaptea salve de artilerie dinspre răsărit la care brigadierul răspundea într-un sughiţ:

— Fără pa-pa-anică. Aşa su-sună in-instrucţiunile.

Şi începu să demonstreze că instrucţiunile sunt ansamblul legilor în devenire. Cu acest prilej dădu în vileag câteva din ordinele secrete. Hangiul nu mai înţelegea nimic şi nu izbuti decât să declare că războiul nu se câştigă cu instrucţiuni.

Se lăsase întunericul, când brigadierul hotărî s-o pornească cu Švejk la drum, spre Pisek. Era o ceaţă s-o tai cu cuţitul şi brigadierul spunea într-una:

— Direcţia nasului, înainte marş, până la Pisek.

Când rosti comanda pentru a treia oară, glasul nu i se mai auzi din şosea, ci de undeva de jos, unde ajunsese alunecând pe zăpadă de pe povârnişul şoselei. Ajutându-se cu carabina, reuşi cu greu să se caţere înapoi pe şosea. Švejk îl auzi râzând înfundat: „Al dracului lunecuş”. Peste o clipă însă iar o porni de-a rostogolul pe pantă, zbierând atât de tare, încât acoperi zgomotul vântului: „Cad, panica!”

Brigadierul părea o furnică harnică care se încăpăţâna să se caţere pe locul unde cădea mereu.

De cinci ori repetă brigadierul acest exerciţiu, şi când se văzu din nou lângă Švejk, spuse cu deznădejde:

— Aş putea foarte bine să vă pierd.

— N-aveţi teamă, domnule şef, spuse Švejk. Bine-ar fi dacă ne-am lega unul de altul. În felul ăsta nu ne putem pierde. Aveţi cătuşele la dumneavoastră?

— Jandarmul trebuie să aibă întotdeauna cătuşele asupra lui, spuse cu convingere brigadierul, orbecăind în jurul lui Švejk. Asta este pâinea noastră cea de toate zilele.

— Atunci, să ne prindem, îl îndemnă, Švejk. Haide, încercaţi.

Cu o mişcare iscusită, brigadierul prinse un ochi al cătuşei de mâna stângă a Iui Švejk, iar cealaltă de mâna sa dreaptă, aşa că erau amândoi legaţi ca doi fraţi gemeni, împleticindu-se pe şosea, nu se putea îndepărta unul de altul. Brigadierul îl trăgea pe Švejk peste movilele de pietriş, iar când cădea, îl trăgea şi pe Švejk după dânsul. Între timp, cătuşele li se înfigeau în mână, până când brigadierul hotărî că aşa nu mai merge şi că trebuie să le desfacă iar. După o lungă şi zadarnică trudă de a se descotorosi pe el şi pe Švejk de cătuşe, brigadierul suspină:

— Of, suntem legaţi pentru vecii-vecilor.

— Amin, adăugă Švejk şi îşi continuă drumul anevoios.

Şi când după aceste cumplite chinuri, seara târziu, puseră, în sfârşit piciorul pe scările comandamentului jandarmeriei din Pisek, brigadierul îi spuse lui Švejk, copleşit de deznădejde:

— Acum vine partea îngrozitoare: nu ne mai putem despărţi.

Şi într-adevăr fu îngrozitor când şeful de post hotărî să trimită după comandantul Konig.

Primele cuvinte ale căpitanului au fost:

— Ia, suflaţi spre mine! Ei, acu înţeleg, spuse el, constatând cu mirosul ascuţit şi încercat faptul care nu mai lăsa nici o îndoială: rom, kontusovka, anason, lichior de scoruşe, lichior de nuci, vişinată, lichior de vanilie.

— Domnule şef de post, se adresă el subalternului său, aveţi în faţă o pildă de felul cum nu trebuie să arate un jandarm. Să ajungă în halul ăsta! E o ispravă pe care numai tribunalul militar o poate judeca. Auzi! Să te legi de delicvent cu cătuşele… Să vii beat, total besoffen87. Să intri aici ca o vită! Scoateţi-le cătuşele! Ce vrei? se răsti la brigadier, care cu mâna liberă saluta invers.

— Raportez supus, domnule căpitan, că v-am adus un bericht88.

Trimitem noi bericht despre dumneata la tribunal, spuse tăios căpitanul. Domnule şef de post, închideţi-i pe amândoi; dimineaţa să mi-i aduceţi la interogatoriu, iar berichtul ăsta din Putim studiaţi-l şi trimiteţi-mi-l acasă.

Comandantul de jandarmi din Pisek era un bărbat foarte aprig şi perseverent, birocrat tipicar în urmărirea inferiorilor.

Pe la posturile de jandarmi care ţineau de raionul lui, furtuna nu se potolea niciodată. Revenea cu fiecare act semnat de căpitan, care toată ziua transmitea tot felul de note şi avertismente pentru întregul raion.

De la izbucnirea războiului, peste posturile de jandarmi din raionul Pisek se buluceau nori grei.

Atmosfera era încărcată. Tunetele birocratismului bubuiau şi băteau în şefii de post, în brigadieri, în trupă şi în curieri. Pentru orice tâmpenie, cercetări şi pedepse disciplinare.

— Dacă vrem să câştigăm războiul, spunea el cu prilejul inspecţiilor făcute pe la posturile de jandarmi, „a” trebuie să fie „a”, „b” – „b”; peste tot trebuie să fie pus punctul pe „i”.

Bănuia numai trădare în juru-i şi era ferm convins că din cauza războiului fiecare jandarm din raion îşi are păcatele lui, că fiecare dintre ei are în aceste vremuri grele câte o neglijenţă în serviciu.

De sus era bombardat cu hârtii în care Ministerul Apărării Teritoriale îi arăta că din raionul Pisek, conform informaţiilor ministrului de război, sunt oameni care trec la duşman.

Şi-l zoreau mereu să vegheze menţinerea lealităţii în raion. Era o situaţie îngrozitoare. Femeile din împrejurimi se duceau să-şi însoţească bărbaţii la armată şi el ştia sigur că aceşti bărbaţi făgăduiesc femeilor lor că nu se vor lăsa ucişi pentru măria-sa împăratul.

Spălăcitele orizonturi începură să se întunece de norii revoluţiei. În Serbia, în Carpaţi, batalioane întregi treceau la inamic. Regimentul 28, regimentul 11… În acestea din urmă erau soldaţi din regiunea şi raionul Pisek. În fierberea premergătoare revoltei, recruţii din Vodnany soseau cu garoafe de organdi negru. Prin gara Pisek treceau soldaţi din Praga şi azvârleau înapoi ţigaretele şi ciocolata pe care le ofereau, în vagoanele de porci, doamnele din înalta societate a Pisek-ului.

A trecut apoi un batalion de marş şi câţiva evrei din Pisek au zbierat: „Heil, nieder mit den Serben!” şi s-au ales cu câteva perechi de palme atât de zdravene, încât o săptămână întreagă n-au mai putut să se arate pe stradă.

Aceste întâmplări arătau limpede că acel „Doamne-miluieşte” intonat la orgă prin biserici nu era decât o poleială deşartă şi o mascaradă, aşa cum posturile de jandarmi răspundeau la chestionarele trimise prin rapoarte a la Putim, cum că totul este în perfectă ordine, că nicăieri nu se mai face agitaţie împotriva războiului, că spiritul populaţiei este de categoria unu roman A, entuziasmul, unu roman a-b.

— Voi nu sunteţi jandarmi, ci poliţai comunali, obişnuia să spună căpitanul în raidurile sale pe la posturile de jandarmi. În loc să vă ascuţiţi atenţia de o mie de ori, voi vă îndobitociţi de pe-o zi pe alta.

Şi, după ce făcea această descoperire zoologică, obişnuia să adauge:

Acasă vă lăfăiţi şi vă ziceţi în gând: Mit ganzem Krieg Kann man uns Arsch lecken 89.

Urmărea apoi, cu regularitate, toate îndatoririle nefericiţilor de jandarmi, ţinând adevărate prelegeri despre situaţia generală şi despre felul în care trebuiesc luate lucrurile în mână, pentru ca într-adevăr să fie aşa cum trebuie să fie. După zugrăvirea unui astfel de tablou luminos al perfecţiunii jandarmereşti, tinzând la întărirea puterii imperiului austriac, urmau ameninţările, anchetele disciplinare, mutările şi înjurăturile.

Căpitanul era ferm convins că e o santinelă, că apără ceva şi că toţi ceilalţi jandarmi de la toate posturile jandarmereşti, de sub comanda lui, sunt o adunătură de puturoşi, de egoişti, de oameni josnici, şarlatani, care nu se pricep absolut la nimic, decât la rachiu, bere şi vin. Şi având soldă mică, ca să poată trage la măsea, se lasă mituiţi şi astfel distrug Austria, încet dar sigur. Singurul om în care aveau încredere era şeful gărzii de la comandamentul raional, care cu toate acestea, ori de câte ori intra în cârciumă, avea obiceiul să spună: „Azi, iar m-am prăpădit de râs cu boşorogul nostru”.

Căpitanul studia berichtul şefului de post din Putim, cu privire la Švejk. În faţa lui stătea şeful de post Matejka care, în gândul lui, îşi spunea că domnul căpitan ar putea să-l pupe în cur cu toate „berichtele” lui, dat fiind că jos, la Otawa, era aşteptat la o partidă de „şnops”.

— Ascultă, Matejko, glăsui căpitanul, ultima dată v-am spus că cel mai mare idiot pe care l-am cunoscut vreodată e şeful de post din Protivin, dar după „berichtul” ăsta se vede că-l întrece şeful de post din Putim. Soldatul cu care a venit dihania asta, beţivanul de brigadier, încârligaţi ca doi câini, nu-i spion. E cu siguranţă un dezertor ca toţi dezertorii. După neroziile pe care le-a scris, chiar şi un copil îşi poate da seama, de la prima privire, că şeful de post era beat cu un popă papistaş. Aduceţi numaidecât soldatul, porunci el, după ce aruncă încă o privire peste raportul sosit din Putim. Nu-i destul că scrie tâmpeniile pe care le scrie, îl mai trimite pe deasupra şi cu dobitocul de brigadier. Oamenii ăştia încă nu mă cunosc cum trebuie; eu ştiu să fiu şi al dracului. Dacă n-ar face de trei ori în pantaloni, de frică, în faţa mea, ar rămâne convinşi că mă las călcat în picioare.

Apoi începu să vorbească despre atitudinea refractară a jandarmilor de astăzi faţă de toate ordinele, spunând că după felul cum alcătuiesc „berichtele” se poate vedea uşor că orice terchea-berchea de şef de post îşi bate joc de toate, numai ca să încurce lucrurile şi mai mult.

— Adică dacă de sus mi se atrage atenţia că nu-i exclusă posibilitatea ca prin ţinutul nostru să mişune spioni, şefii de post încep să-i fabrice cu duiumul, şi dacă va mai ţine războiul, în scurt timp o să iasă un adevărat balamuc. Treci pe la cancelarie şi spune-le să telegrafieze la Putim după şeful de post, să se prezinte mâine la Pisek. O să-i scoată ea, telegrama, din cap întâmplarea asta extraordinară cu care-şi începe raportul.

— Tu, de la care regiment ai fugit? îl întâmpină căpitanul pe Švejk.

— De la nici un regiment.

Căpitanul se uită la Švejk şi surprinse pe faţa iui blajină atâta linişte, încât îl întrebă:

— Cum ai ajuns în uniformă?

— Orice soldat, când se încorporează, primeşte o uniformă, răspunse Švejk cu un zâmbet naiv. Eu slujesc la regimentul 91. N-am fugit de la regiment, ci dimpotrivă.

Cuvântul „dimpotrivă” fusese rostit cu o astfel de intonaţie, încât căpitanul făcu o mină disperată şi întrebă:

— Cum adică, dimpotrivă?

— E cât se poate de simplu, se destăinui Švejk. Eu mă duc spre regimentul meu, eu îl caut, şi tot eu fug de el? Nu doresc nimic altceva decât să ajung cât mai repede la regimentul meu. Îmi ies din fire când mă gândesc că mă aşteaptă tot regimentul, în timp ce eu mă îndepărtez văzând cu ochii de Ceske Budejovice. Domnul şef de post din Putim mi-a arătat pe hartă că Budejovice vine la sud şi în loc să mă trimită într-acolo, dumnealui m-a îndreptat spre miazănoapte.

Căpitanul făcu un gest cu mâna, ca şi când ar fi vrut să spună: „Ăsta face şi alte isprăvi, mai gogonate, decât să îndrepte oamenii spre miazănoapte”.

— Care va să zică dumneata nu poţi da de regimentul dumitale, şi cum s-ar spune erai în căutarea lui?

Švejk îi lămuri întreaga situaţie. Îi povesti de Tabor şi-i înşiră toate localităţile prin care trecuse, căutând să ajungă la Budejovice: Milevsko – Kvetov – Vraz – Malcin – Cizov – Sedlec – Horazdovice – Radomysl – Putim – Stekno – Strakonice – Volyn – DubVodnany – Protivin şi iarăşi Putim.

Cu multă însufleţire zugrăvi lupta sa cu destinul, cum a vrut cu orice preţ, neţinând seama de piedici, să ajungă la regimentul lui 91, din Budejovice, şi cum toată strădania lui rămăsese zadarnică.

Vorbea aprins, în vreme ce căpitanul desena maşinal cu creionul, pe o bucată de hârtie, cercul închis, din care bravul ostaş Švejk nu izbutea să iasă, în drum spre regimentul lui.

— A fost o muncă de Hercule, constată în sfârşit, după ce ascultase cu vădită plăcere povestea lui Švejk. Văd că eşti foarte amărât că de atâta vreme n-ai putut ajunge ia regimentul tău. Trebuie să fi fost o adevărată desfătare să te vadă omul cum te învârteai în jurul Putim-ului.

— Lucrurile s-ar fi putut lămuri încă de atunci insistă Švejk, dacă n-aş fi dat de acest domn şef de post în cuibul ăla nenorocit. Nu m-a întrebat nici de nume nici de regiment şi totul i s-a părut ciudat. Ar fi trebuit să ordone să fiu dus la Budejovice, şi la cazarmă i s-ar fi spus cu siguranţă dacă eu sunt Švejk, acela care-şi caută regimentul, sau un om suspect. Aş fi putut fi de două zile la regimentul meu şi să-mi îndeplinesc îndatoririle de ostaş.

— De ce nu i-ai atras atenţia la Putim că e vorba de o greşeală?

— Pentru că mi-am dat seama că degeaba vorbesc cu el. Bătrânul cârciumar Rampa din Vinohrady spunea întotdeauna, atunci când cineva cerea pe datorie, că sunt momente când oamenii devin fuduli de ureche.

Căpitanul nu stătu prea mult pe gânduri şi-şi spuse că drumul cu atâtea ocolişuri ale unui om care vrea să ajungă la regimentul lui e un semn vădit de degenerare şi în consecinţă puse să se bată la maşină, respectând toate regulile şi frumuseţea stilului oficial, următoarele: „Onoratului comandant al regimentului nr. 91 infanterie Ceske Budejovice.

Alăturat, vă transmit pe Josef Švejk, care, după cum declară, aparţine de regimentul dumneavoastră; numitul a fost reţinut, conform declaraţiei sale, la Putim, raionul Pisek, de către postul de jatidarmi, bănuit fiind de dezertare. Respectivul susţine că se îndreaptă spre sus-numitul regiment. Respectivul este mic de stat şi îndesat, cu faţa şi nasul potrivite, ochii albaştri, fără semne particulare, în anexa b 1 se trimite decontarea cheltuielilor pentru hrana respectivului, spre a binevoi să fie trecută în contul Ministerului Apărării Teritoriale, cu rugămintea de a ne confirma primirea respectivului. În anexa C I se trimite, pentru confirmare, situaţia efectelor pe care reţinutul le-a avut asupra sa în momentul arestării.”

Călătoria de la Pisek la Budejovice cu trenul se scurse repede şi plăcut pentru Švejk. Însoţitorul lui era un jandarm tânăr, un boboc, care nu-l scăpa din ochi şi se temea grozav să nu fugă. Tot drumul era frământat de o problemă grea: „Dacă ar trebui acum să mă duc să fac treabă mică sau treabă mare, cum aş face?”

Rezolvă problema în aşa fel, încât Švejk trebui să-i fie naş.

Tot drumul de la gară şi până la cazarma Marianska din Budejovice, nu-l slăbi din ochi pe Švejk, şi ori de câte ori se apropiau de vreun colţ sau de vreo răscruce de drumuri, începea să-i povestească, aşa ca din întâmplare, câte gloanţe adevărate primesc în fiecare escortă, la care Švejk răspundea că e convins că nici un jandarm n-ar trage după cineva pe stradă, ca nu cumva să provoace vreo nenorocire.

Jandarmul îl contrazicea şi aşa, pe nesimţite, ajunseră la cazarmă.

A doua zi, de serviciu pe cazarmă era locotenentul-major Lukáš. Şedea la masă, în cancelarie, liniştit, când deodată se pomeni în faţa lui cu Švejk.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că sunt iar aici, salută Švejk cu o mină triumfătoare.

La această scenă a mai asistat sergentul Kotatko, care mai târziu a povestit că, după raportul lui Švejk, locotenentul-major Lukáš a sărit în sus, s-a apucat cu mâinile de cap şi a leşinat în braţele lui Kotatko, iar după ce l-au readus în simţire, Švejk, care în tot timpul acesta dăduse onorul repetase:

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că sunt iar aici!

Atunci, locotenentul-major Lukáš, galben ca ceara, apucase cu mâna tremurândă hârtiile care-l priveau pe Švejk, le iscălise, ceruse tuturor să iasă afară, spunând jandarmului că totul e în regulă, şi se închisese apoi cu Švejk în cancelarie.

Aşa a luat sfârşit anabasisul lui Švejk spre Budejovice. Fără îndoială că, dacă lui Švejk i-ar fi fost lăsată libertatea de mişcare, ar fi ajuns şi singur la Budejovice. Dacă autorităţile s-au fălit că ele l-au transportat pe Švejk la locul datoriei e o eroare. Pentru energia şi setea lui de luptă, intervenţia autorităţilor n-a fost decât plumb în aripi.

Švejk şi locotenentul-major Lukáš se uitau unui în ochii celuilalt.

În ochii locotenentului-major era spaimă, groază şi deznădejde, în vreme ce Švejk îl privea cu blândeţe şi calm, ca pe o iubită pierdută şi regăsită.

În cancelarie era linişte ca în biserică. De pe culoar se auzeau paşi. Un teterist, voluntar conştiincios, care rămăsese în cazarmă din pricina guturaiului, aşa cum se vedea după glas, fonfăia un pasaj pe care-l învăţase pe de rost şi anume: cum trebuiesc întâmpinaţi în fortificaţii membrii casei imperiale. De pe culoar se auzea clar: „Sobald die hochste Herrschaft în der Nahe der Festung anlangt, ist das Geschutz auf allen Bastionen und Werken abzufeuern, der Platzmajor empfangt dieselbe mit dem Degen în der Hand zu Pferde, und reitet sodann vor.”90

— Ţineţi-vă gura, zbieră spre culoar locotenentul-major. Duceţi-vă la dracu. Dacă aveţi temperatură, rămâneţi acasă în pat.

Paşii zelosului teterist se auziră îndepărtându-se şi, ca un slab ecou, mai răsună din capătul culoarului fonfăitul: „In dem Augenblicke, als der Kommandant salutiert, ist das Abfeuern des Gescbutzes zu wiederholen, welches bei dem Absteigen der hochsten Herschaft zum drittenmale zu geschehen hat” 91.

Şi din nou locotenentul-major şi Švejk se priviră în tăcere până când, în cele din urmă, locotenentul-major Lukáš spuse cu amară ironie:

— Fii bine venit, Švejk, la Ceske Budejovice. Se vede într-adevăr că lucrul rău nu piere. Mandatul de arestare împotriva dumitale a fost emis; mâine te prezinţi la regimentsraport 92. Eu, unul, nu-mi mai amărăsc zilele cu dumneata. Am avut destule necazuri din pricina dumitale şi răbdarea mea a ajuns la capăt. Când mă gândesc că am putut sta atâta vreme cu un idiot ca dumneata…

Începu să umble nervos prin cancelarie:

— Nu, e îngrozitor. Acum stau şi mă mir de ce nu te-am împuşcat. Ce mi se putea întâmpla? Nimic. Aş fi fost eliberat. Pricepi?

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că pricep tot.

— Nu începe iar, Švejkule, cu dobitociile astea ale dumitale, că zău îmi pierd cumpătul. În sfârşit, îţi venim noi de hac. Ai împins neghiobia până acolo, că a plesnit catastrofal. Locotenentul-major Lukáš îşi frecă mâinile. S-a isprăvit cu dumneata, Švejkule.

Se întoarse la masa lui de lucru şi scrise câteva rânduri pe o bucată de hârtie, strigă apoi santinela din faţa cancelariei şi porunci să-l ducă pe Švejk la temnicer şi să-i înmâneze biletul.

Švejk păşea escortat prin curtea cazărmii şi locotenentulmajor văzu cu vădită bucurie cum temnicerul deschide uşa pe care atârna tăbliţa galbenă cu inscripţia neagră: Regimentsarrest93, cum Švejk dispare în spatele uşii şi cum, după un scurt răstimp, temnicerul iese singur pe aceeaşi uşă.

Slavă Domnului, gândi cu glas tare locotenentul-major, în sfârşit a intrat la răcoare.

În spaţiul întunecos al cazărmii Marianska, Švejk fu primit cu căldură de-un teterist gras, tolănit pe saltea. Era unicul arestat şi, singur de două zile, se plictisea. Întrebat de Švejk, răspunse că fusese închis pentru un fleac. Pălmuise din greşeală, pe când era beat, un locotenent de artilerie, noaptea, pe sub nişte colonade din piaţă. De fapt nici nu-l pălmuise; îi dăduse jos doar chipiul din cap. Lucrurile se întâmplaseră aşa pentru că locotenentul stătea noaptea la intrarea în gang şi se vede treaba că aştepta vreo prostituată. Era întors cu spatele la el şi teteristului i se păruse că era un cunoscut, teterist şi el, pe numele lui Materna Frantisek.

— Un puşti, îl lămuri el pe Švejk. Şi cum spun, m-am apropiat frumuşel de el, pe la spate, şi i-am trântit chipiul strigându-i: „Servus, Franci!” Dobitocul a început să fluiere după patrulă, care m-a umflat şi m-a dus…

— Se poate, nu zic ba, mărturisi teteristul, ca la înghesuială să-i fi scăpat şi câteva perechi de palme, dar socotesc că asta nu schimbă de loc chestiunea. E limpede că a fost o eroare. Chiar recunoaşte că i-am spus: „Servus, Franci” şi că numele lui de botez e Anton. Aşa că lucrul e cât se poate de clar. Pot să am belele, nu zic. Da numai pentru că am şters-o de la spital şi poate din pricina socotelii cu krankenbuch94 dacă iese cumva la iveală…

— Când am fost încorporat, continuă teteristul, mai întâi şi întâi am închiriat o cameră în oraş şi am încercat să mă asigur de un reumatism. De trei ori m-am pilit, aşa cum scrie la carte, şi pe urmă m-am dus şi m-am culcat afară din oraş, într-un şanţ, când ploua mai zdravăn, şi mi-am scos ghetele, dar fără rezultat. Atunci m-am apucat, în toiul iernii, să fac baie în fiecare noapte, timp de o săptămână, în râul Malsa; şi ce să vezi: mi-a ieşit tocmai pe dos. Dragul meu, m-am întărit în aşa hal, încât am putut apoi să zac în zăpadă o noapte întreagă, în curtea casei unde locuiam, şi dimineaţa, când ai casei m-au trezit, picioarele îmi erau atât de calde, de parcă aş fi purtat pâslari. Să mă fi ales cel puţin cu o anghină, da nici vorbă! Nici măcar cu o afurisită de blenoragie nu m-am putut căptuşi, în fiecare zi mă duceam la „Port Arthur”: unii din colegi s-au învârtit până şi de orbită, numai eu am rămas mereu imun. Închipuie-ţi, dragul meu, ce ghinion afurisit. Până când într-o bună zi, la cârciumă „La trandafirul”, am cunoscut un invalid din Hluboka. Mi-a spus să vin o dată într-o duminică, pe la el, şi m-a asigurat că a doua zi am să am picioarele umflate ca nişte butoaie. Avea acasă seringă şi ac, şi cei drept, abia am ajuns acasă de la Hluboka. Avea un suflet de aur, nu m-a înşelat. Şi aşa, m-am ales, în sfârşit, cu mult doritul reumatism articular. Se înţelege că m-au trimis numaidecât la spital – şi totul mergea strună. După asta norocul mi-a mai surâs o dată: cumnatul meu, doctorul Marek din Zizkov, a fost transferat la Budejovice şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-am putut menţine atâta vreme în spital. Ar fi întins-o el cu mine până la comisia de reformare; dar ce să fac dacă am făcut-o de oaie cu nenorocitul ăla de „krankenbuch”! Ideea a fost bună, admirabilă. Mi-am făcut rost de un registru mare, am lipit pe el o etichetă apelpisită, pe care am scris cu literă frumoasă: Krankenbuch des 91 Reg. Rubricile şi toate celelalte erau în perfectă ordine. Am scris acolo nume fictive de bolnavi, temperatura, diagnosticul şi în fiecare după-amiază, după terminarea vizitei, ieşeam cu îndrăzneală în oraş cu registrul la subţioară. La poartă făceau de gardă miliţieni aşa că, şi din punctul ăsta de vedere, eram asigurat. Le arătam registrul şi mă mai şi salutau. Pe urmă mă duceam la un cunoscut de-al meu, funcţionar la percepţie; acolo mă schimbam în haine civile şi mă duceam la o cârciumă unde, într-un cerc de cunoscuţi, rosteam tot felul de injurii la adresa imperiului nostru. Până la urmă, obrăznicia mea a mers până acolo, încât nici nu mă mai schimbam şi umblam prin cârciumi şi prin oraş în haină militară. Mă întorceam la spital abia spre dimineaţă şi când mă oprea, noaptea, pe stradă patrula, îi arătam krankenbuchul regimentului 91 şi nimeni nu mă mai întreba nimic. La poarta spitalului arătam din nou registrul, fără să suflu o vorbă, şi într-un fel sau altul reuşeam întotdeauna să mă strecor în pat. Aşa mi se urcase obrăznicia la cap, încât eram convins că nimeni nu poate să-mi vină de hac. Şi uite că a trebuit să vină eroarea fatală din noaptea aceea, pe sub colonadele din piaţă, eroare care dovedeşte limpede, dragul meu, că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Înfumurarea precede decăderea. Toată gloria s-a spulberat în vânt. Icar şi-a ars aripile. Omul se crede gigant – şi nu-i decât un căcat, dragul meu… Nu trebuie să te încrezi în noroc, ci mai bine să-ţi plesneşti singur dimineaţa şi seara mutra, ca să-ţi aduci aminte că prevederea e mama înţelepciunii şi că ce-i prea mult strică. După cheiuri şi orgii urmează întotdeauna mahmureala. Asta-i o lege a naturii, dragul meu. Când stau şi mă gândesc că s-a dus dracului supracomisia, reformarea, că puteam să fiu felddienstunfahig95. Ce protecţie grozavă aveam! Puteam să mă învârtesc să chiulesc undeva într-o cancelarie pe la comandamentul părţii sedentare, dar imprudenţa mi-a retezat picioarele.

Teteristul îşi termină spovedania cu următoarele cuvinte, rostite cu glas solemn:

— Până şi Cartaginei i-au venit de hac! Din Ninive au făcut o ruină, dar capul sus, bunul meu prieten! Să nu-şi închipuie dumnealor că dacă mă trimit pe front, am să trag măcar un glonţ. Regimentsraport! Excluderea din şcoală! Trăiască cretinismul regalo-imperial! Ce, altă treabă n-am decât să-mi frec coatele pe băncile şcolii şi să dau examene? Să devin cadet, plutonier, sublocotenent, locotenent. Fac ceva pe ei! Şcoală de ofiţeri! Behandlung jener Schuler derselben, welche einen Jahrgang repetieren mussen!96 Paralizie militară… Cum se poartă arma: pe umărul drept s-au pe cel stâng? Câte steluţe are un caporal? Evidenzhaltung Militarreservemanner! 97 Himmelherrgott, n-avem ce fuma, camarade! Nu vrei să te învăţ cum se scuipă în plafon? Priveşte, uite cum se face. Te gândeşti între timp la ceva şi dorinţa ţi se împlineşte îndată. Dacă îţi place berea, pot să-ţi recomand apa asta minunată din cană. Dacă ţi-e cumva foame şi vrei să mănânci cu poftă, îţi recomand vorba lungă… şi-ţi mai pot recomanda, pentru clipele de plictiseală, să scrii versuri. Eu am compus aici o întreagă epopee: „Unde-i oare temnicerul? Doarme liniştit acasă.

Al armatei stâlp el este Până vine iară veste, Din Viena, că pe front e iarăşi lată.

Atunci, împotriva duşmanului ce dă năvală El din paturi face baricadă Dintre obuze încet se strecoară Dacă reuşeşte:

— Nu va pieri împărăţia austro-ungară, Slavă ţie patrie, slavă împăratului!”

— Vezi dar, dragul meu prieten, continuă teteristul. Să mai îndrăznească careva să spună că în rândurile poporului dispare respectul faţă de scumpa noastră monarhie. Un arestat, care n-are ce fuma şi pe care îl aşteaptă regimentsraport, dă cea mai frumoasă pildă de devotament faţă de tron. În versurile sale el preamăreşte patria-i nesfârşită, ameninţată din toate părţile cu dezastrul. I se răpeşte libertatea, dar asta nu-i împiedică buzele să rostească versuri ce exprimă un neclintit devotament. Morituri te salutant, Caesar! Cei ce trag să moară te salută, împărate! Dar temnicerul e o puşlama! Un servitor demn de maiestatea-voastră. Alaltăieri i-am dat cinci coroane să-mi cumpere ţigări, şi dumnealui, pezevenghiul, îmi spune azi dimineaţă că aici nu-i voie de fumat, că dacă mi-ar îngădui una ca asta, ar putea să aibă neplăceri, dar că cele cinci coroane mi le înapoiază la soldă. Da, da, camarade, nu mai am încredere în nimeni! Cele mai frumoase principii sunt călcate în picioare. Auzi dumneata, să jefuieşti arestaţii! Şi pe deasupra, mizerabilul îţi mai şi cântă toată ziua: Wo man singt, da leg' dich sicher nieder, bose Leute haben keine Lieder!98 Nemernicul, golanul, haimanaua, trădătorul!

Terminând cu istorisirea păţaniilor sale, teteristul îl întrebă pe Švejk de ce anume era învinuit.

— Ai umblat să cauţi regimentul? spuse el, după ce Švejk îşi termină expunerea. Ce-i drept, frumoasă hoinăreală! Tabor, Milevsko, Kvetov, Vraz, Malcin, Cizov, Sedlec, Horazdovice, Radomysl, Putim, Stenko, Strakomce, Volyn, Dub, Vodnany, Protivin, Putim, Pisek, Budejovice. Spinoasă cale! Va să zică, şi dumneata te prezinţi mâine la regimentsraport? Ne întâlnim deci, frăţioare, pe locul de execuţie. Mare bucurie pe colonelul nostru, Schroder. Nici nu-ţi poţi da seama în ce stări îl pun asemenea împrejurări. Galopează prin curtea cazărmii ca ieşit din minţi şi-i iese limba de un cot, ca la o gloabă de dârvală. Şi apoi când începe să trăncănească şi să te dăscălească împroaşcă ca o cămilă băloasă. Şi-n timp ce tu aştepţi din clipă-n clipă să se prăbuşească peste tine cazarma, el îi dă înainte. Eu, unul, îl ştiu bine; am mai fost eu odată la un asemenea regimentsraport.

La încorporare m-am prezentat cu cizme şi cu cilindru pe cap; şi pentru că croitorul nu-mi terminase la vreme uniforma, m-am dus aşa cum eram, în cizme şi cilindru, pe câmpul de exerciţiu unde se aflau elevii şcolii de teterişti; m-am încolonat şi am mărşăluit cu ei, în flancul stâng. Colonelul Schroder, călare, s-a repezit la mine şi era cât pe ce să mă doboare la pământ.,Donnerweter, a zbierat el, şi cred că s-a auzit până la Sumava, wass machen Sie, Sie Zivilist?99 I-am răspuns cuviincios că sunt teterist şi că iau parte la exerciţii. Ei, şi pe urmă să te ţii. A trăncănit el şi a tot trăncănit şi numai după jumătate de ceas a băgat de seamă că salut cu mâna la cilindru. În clipa aceea a mai strigat doar atât, că a doua zi să mă prezint la regimentsraport şi, de furie, a luat-o la sănătoasa călare, Dumnezeu ştie până unde, ca un ieşit din minţi; apoi s-a întors iar, a zbierat din nou furios, s-a bătut cu pumnul în piept şi a poruncit să fiu scos numaidecât de pe câmpul de exerciţii şi să fiu dus la houptwache. La regimentsraport m-a altoit cu paisprezece zile de carceră, a ordonat să fiu îmbrăcat în nişte zdrenţe imposibile de la magazie şi m-a ameninţat cu degradarea.

— A fi teterist, zbieră dobitocul, e ceva înălţător! Teteriştii sunt embrionul gloriei şi demnităţilor militare; eroi! Luaţi pilda teteristului Wohltat, care, după examenul obişnuit, a fost avansat la gradul de caporal; s-a prezentat voluntar pe front unde a făcut cincisprezece prizonieri şi în timp ce-i preda a fost sfârtecat de o grenadă. După cinci minute a şi sosit ordinul prin care teteristul Wohltat era avansat în gradul de cadet. Şi dumneavoastră vă poate fi hărăzit un viitor la fel de frumos; avansare, decorare şi numele vostru trecut în cartea de aur a regimentului.

Teteristul scuipă scârbit:

— Ca să vezi, dragul meu, ce fel de animale se nasc sub soare. Ca şi cum eu mă sinchisesc de galoanele de aspirant şi de toate avantajele pe care ţi le conferă: „Dumneavoastră, tinere aspirant, sunteţi un dobitoc”. Ce frumos sună: „Sunteţi un dobitoc”, în loc de vulgarul „Eşti un dobitoc”. Iar după moarte te alegi cu „signum laudis” sau cu marea medalie de argint. Furnizor chezaro-crăiesc de cadavre cu steluţe şi fără de steluţe. Nu-i mai fericit boul? Pe el cel puţin îl taie la abator şi nu-l mai tămâiază în prealabil pe câmpul de exerciţii şi la feldschiessen 100.

Durduliul teterist se rostogoli pe celălalt mindir şi continuă:

— Nu încape îndoială; într-o bună zi trebuie să crape măgarul; porcăria nu poate să ţină o veşnicie. Încearcă să pompezi glorie într-un porc şi ai să vezi că până la urmă explodează. Dacă m-ar trimite pe front, pe vagon aş scrie cam aşa:

Din trupul nostru se va face rod în lan.

Acht Pferde oder achtundvierzig Mann.101

În pragul uşii care se deschise apăru temnicerul, aducând un sfert de porţie de pâine pentru amândoi şi apă proaspătă.

Fără să se urnească de pe mindir, aspirantul îl întâmpină cu următoarele cuvinte:

— Ce frumos, ce înălţător este să vizitezi arestaţii, sfânta Ana a regimentului 91! Fii binevenit, înger al binefacerii, cu inima plină de milosârdie! Eşti împovărat de coşul cu mâncare şi băutură, ca să ne uşurezi şi să ne îndulceşti suferinţa. Niciodată nu-ţi vom uita binele pe care ni-l faci. Luminoasă arătare, în întunecimea închisorii.

— Las' c-o să vă piară pofta de glumă la regimentsraport, mormăi temnicerul.

— Nu fi răutăcios, burtosule, ripostă aspirantul, lungit pe laviţă. Spune-mi mai bine, ce-ai face dacă ai avea de închis zece aspiranţi; nu te uita aşa prosteşte, chelar al cazărmii Marianska. Îţi spun eu: ai închide douăzeci şi ai elibera zece, netotule. Maica ta Cristoase! Dacă aş fi ministru de război ţi-aş arăta eu ce-i aia militărie! Cunoşti regula din geometrie că unghiul de incidenţă e egal cu unghiul de reflecţie? Nu? Atunci să te lămuresc. Te rog însă un lucru: indică-mi un punct fix în haos şi-ţi ridic întreg pământul, cu tine cu tot, haidamacule!

Temnicerul holbă ochii miraţi, se cutremură şi trânti repede uşa.

— Ar trebui înfiinţată o societate de ajutor mutual pentru lichidarea temnicerilor, spuse aspirantul împărţind, corect, porţia de pâine în două bucăţi egale. În conformitate cu paragraful numărul 16 din regulamentul închisorii, arestaţii în cazarmă trebuie să primească, până la pronunţarea sentinţei, hrana militară normală; dar aici domneşte legea junglei: care cum apucă mai repede înghite raţia arestaţilor.

Şedea alături de Švejk pe marginea laviţei, şi ronţăiau amândoi din pâinea cazonă.

— Când te uiţi la temnicer, îşi continuă aspirantul meditaţiile, îţi dai imediat seama cum îl abrutizează pe om războiul. Cu siguranţă că şi temnicerul nostru, înainte de a intra în armată, a fost un tânăr cu idealuri, un înger cu părul blond, duios şi atent faţă de toţi cei din jur, un protector al nenorociţilor, pe care îi apăra întotdeauna când se încăierau pentru vreo fată pe la hramurile din locul lui de baştină. Nu încape îndoială că atunci toţi îl preţuiau, pe când astăzi… Of, Doamne, cu ce plăcere i-aş da vreo două peste bot! L-aş da cu capul de perete şi l-aş azvârli în latrină. Dar şi asta, dragul meu, e o dovadă a abrutizării totale a gândirii în meseria de militar.

Şi aspirantul începu să cânte cu glas tare:

Nici de draci nu se temea până a-ntâlnit tunarul…

— Iar dacă raportăm, dragul meu, toate astea la scumpa noastră monarhie, îşi reluă el apoi firul gândului, ajungem neapărat la concluzia că nici ea nu stă mai bine ca unchiul lui Puşkin, despre care poetul scria că nu mai are mult de trăit, fiindcă-i un cadavru viu:

Când numai pentru tine îţi duci veacul, Ar fi mai bine să te ieie dracul!

În clipa aceea se auzi din nou scârţâitul cheii în broască. Temnicerul aprinse lampa cu petrol de pe culoar.

— O rază de lumină în întuneric! strigă aspirantul. Lumina pătrunde în oştire! Noapte bună, domnule temnicer, salută-i pe toţi gradaţii din partea noastră, iar dumitale îţi urez un vis frumos. Să visezi, să zicem, că mi-ai înapoiat cele cinci coroane pe care ţi le-am dat ca să-mi cumperi ţigări şi pe care dumneata ai binevoit să le bei în sănătatea mea. Somn dulce, otravă!

Temnicerul mormăi ceva despre „regimentsraportul” de a doua zi.

— Din nou singuri, spuse aspirantul. Ei, şi acum, înainte de culcare, voi închina câteva clipe unei scurte expuneri despre felul în care se dezvoltă, zi de zi, cunoştinţele zoologice ale gradaţilor şi ofiţerilor. Pentru a asigura material de război viu, proaspăt, şi carne de tun conştientă, ehei, pentru asta trebuiesc studiate bine de tot ştiinţele naturale sau cartea Izvoarele bunei stări economice, apărută în editura Koci, carte în care la fiecare pagină întâlneşti cuvintele: vită, porc, scroafă. În ultima vreme vedem însă că cercurile noastre militare înaintate introduc noi epitete pentru recruţi: la compania a unsprezecea, caporalul Althof foloseşte expresia „capră de Engadin”, sergentul Muller, învăţător neamţ din munţii Kasper, obişnuieşte să-şi gratuleze recruţii cu epitetul „putori cehe”: plutonierul Sondernummer preferă în special expresii ca „broască ţestoasă”, „porc de York”, făgăduind în acelaşi timp că fiecare recrut va fi împăiat. Şi toate astea le spune cu atâta pricepere şi lux de amănunte, de parcă ar descinde dintr-o familie de naturalişti care se ocupă cu împăiatul animalelor. Toţi galonaţii ăştia se străduiesc să insufle dragostea de patrie folosind metode speciale, cum ar fi zbieretele şi dansul în jurul recruţilor, un dans războinic, amintind de sălbaticii din Africa, când se pregătesc să sacrifice o antilopă nevinovată sau să pună la frigare un misionar, preparat pentru ospăţ. Se înţelege de la sine că soldaţii nemţi sunt scutiţi de toate astea. Când plutonierul Sondernummer se referă la „saubande”102 are el grijă să adauge repede şi „die tschechische” 103, pentru ca nu cumva, Doamne fereşte, nemţii să aibă impresia că se referă şi la ei şi să se simtă jigniţi. În timpul acestor ceremonii, toţi gradaţii de la compania a unsprezecea holbează ochii furioşi, amintind de sărmanul câine care din lăcomie înghite ciuperca muiată în clei, care îi rămâne în gât şi n-o mai poate da afară. O dată, mi-a fost dat să ascult o conversaţie interesantă între sergentul Muller şi caporalul Althof, despre metodele care trebuie folosite în instruirea rezerviştilor. În această convorbire reveneau mereu, la fiecare clipă, cuvintele: ein Paar Ohrfeigen104. Credeam, la început, că se întâmplase ceva între ei, că se destramă unitatea militară germană; dar m-am înşelat amarnic. Nu era vorba decât de bieţii soldaţi.

„Când un porc de ceh, îl sfătuia grav caporalul Althof pe sergentul Muller, nu învaţă nici după treizeci de «nieder» 105 să stea drept ca o lumânare, apăi nu-i de ajuns să-i dai numai câteva peste bot. Arde-i un pumn în burtă şi cu cealaltă mână trage-i capela peste urechi, spunându-i: «Kehrt cuch» 106 şi când se întoarce îi scapi un picior în târtiţă; şi să vezi pe urmă ce drept o să stea, şi ce-o să se mai bucure fahnrich 107 Dauerling.”

— Şi acum, scumpe prieten, trebuie să-ţi spun câte ceva despre Dauerling, continuă aspirantul. Recruţii de la compania a unsprezecea vorbesc despre el înfricoşaţi, cu spaima cu care ar povesti o bătrânică părăsită undeva la o fermă în Vestul sălbatic despre isprăvile unui faimos bandit mexican. Dauerling are o faimă de canibal din triburile de antropofagi australiene, care se mănâncă reciproc atunci când pică unii în mâna altora. Drumul vieţii lui e teribil. De abia născut, dădaca s-a împiedicat cu el în braţe şi micuţul Konrad Dauerling a căzut în căpşor. I se mai văd şi astăzi pe cap semnele căderii. Craniul lui are, într-o parte, o teşitură aidoma aceleia pe care ar lăsa-o o cometă ciocnindu-se de polul nord. Nimeni nu mai credea că are să iasă ceva de capul lui, chiar dacă are să reziste acestui şoc cerebral; numai tatăl băiatului, colonelul Dauerling, nu şi-a pierdut nădejdea, declarând că toate se vor aranja, de vreme ce, cum e şi firesc, tânărul Dauerling, când va fi mare, va îmbrăţişa cariera armelor. După o bătălie crâncenă cu cele patru clase inferioare de liceu, pe care le-a urmat în particular, ajutat fiind de doi profesori, dintre care unul a încărunţit prea de timpuriu şi s-a tâmpit, iar al doilea, disperat, a vrut să se arunce din turnul bisericii Sfântul Ştefan din Viena, tânărul Dauerling a ajuns la şcoala de cădeţi din Hainsburg. Din fericire, la şcoala de cădeţi nu se ţinea seama de educaţia anterioară, pe motiv că, în general, cultura nu prezintă nici un interes pentru ofiţerii activi din armata austriacă. Idealul militarului trebuie să fie numai jocul de-a soldaţii. Cultura are o înrâurire binefăcătoare asupra oamenilor, le poate înnobila sufletele, şi de aşa ceva, în armată, nu-i nevoie. Cu cât ofiţerimea e mai abrutizată, cu atât mai bine pentru armată.

Elevul Dauerling nu izbutea să ia o notă ca lumea nici măcar la materiile pe care, de bine de rău, ceilalţi le stăpâneau. Chiar şi în şcoala aceea şi-au putut da seama cu toţii că tânărul Dauerling căzuse în cap când era mic.

Răspunsurile sale la examen erau o dovadă elocventă a nenorocirii suferite; tâmpenia lor era atât de adâncă, încât erau privite ca modele de imbecilitate şi aiureală, iar profesorii nu-l mai numeau decât „unser braver Trottel”. Prostia lui era atât de strălucită, încât îndreptăţea toate speranţele că peste câteva decenii va ajunge la Academia Militară Tereziană sau la Ministerul de Război.

Când a izbucnit războiul şi toţi tinerii cadeţi au fost făcuţi fahnrichf, în actele de avansare ale cadeţilor de la Hainsburg s-a strecurat şi numele lui Konrad Dauerling. Şi aşa a ajuns, într-o bună zi, la regimentul 91 infanterie.

Aspirantul oftă, apoi continuă istorisirea:

— În editura Ministerului de Război a apărut o carte intitulată Drill oder Erziehung108, în care Dauerling a citit că soldaţii trebuiesc ţinuţi sub teroare. Succesul instrucţiei depinde, cică, de gradul de teroare. Şi în activitatea lui el a avut întotdeauna succes. Soldaţii, ca să nu fie nevoiţi să-i asculte zbieretele, se prezentau cu grămada la vizita medicală. Din păcate însă şmecheria n-a prins. Fiecare soldat care se prezenta la vizită era pedepsit cu trei zile de carceră şi verscharft 109. Ştii dumneata ce-i aia verscharft? Te goneşte toată ziua pe câmpul de exerciţii şi, pe deasupra, noaptea te mai şi închide. Aşa se face că în compania lui Dauerling bolnavii au dispărut. Dauerling continuă să păstreze la exerciţii vocabularul de cazarmă, obişnuit, care începe cu cuvântul porc şi se termină cu o ciudăţenie zoologică: porc de câine. În acelaşi timp, dumnealui e şi foarte liberal, lăsând soldaţilor libertatea de a hotărî. „Ce vrei, elefantule, două peste bot sau trei zile verscharft?” Dacă alegea cineva verscharft mai primea pe deasupra şi doi pumni în nas, pe care Dauerling îi însoţea cu următoarea explicaţie: „Laşule, îţi aperi râtul? Ce-ai să faci când o începe să bubuie artileria grea?”

Odată, după ce a spart ochiul unui recrut, dumnealui s-a explicat: „Pah, was fur Geschichten mit einem Kerl, muss so wie so krepieren”110. Asta a spus-o şi feldmareşalul von Hotzendorf: „Die Soldaten mussen so wie so krepieren”.

Metoda preferată şi eficace a lui Dauerling este de a-i aduna pe soldaţii cehi la conferinţele sale, în care vorbeşte despre misiunea militară a Austriei, exprimându-şi cu acest prilej şi principiile generale de educaţie, începând de la „manşete” şi terminând cu spânzurătoarea şi împuşcarea. La începutul iernii, înainte de a intra în spital, aspiranţii făceau instrucţie alături de compania a unsprezecea. Într-o zi, în timpul repausului, Dauerling a ţinut recruţilor cehi următoarea cuvântare: „Ştiu, începu el, că sunteţi nişte derbedei şi că trebuie să vi se scoată din cap toate nebuniile. Cu ceha voastră nici la spânzurătoare n-ajungeţi. Comandantul nostru suprem este neamţ. Auziţi? Himmellaudon, nieder!”

Totul se rezumă la „nieder”. Şi cum stăteau aşa, întinşi pe burtă, Dauerling se plimbă prin faţa lor şi le ţinu un discurs:

— Nieder” rămâne „nieder”, porcilor; chiar dacă ar fi să vă rămână oasele acolo în mocirlă. Aflaţi că „nieder” exista încă pe timpul vechii Rome. Pe atunci toată lumea se încorpora la 17 ani şi făcea militărie până la 60; în timp de război se stătea câte treizeci de ani pe front, iar ostaşii nu se tolăneau ca porcii prin cazărmi. Şi pe vremea aceea exista în armată un comandament unic şi o limbă unică. Ce credeţi voi, că ofiţerii romani ar fi înghiţit ca trupa să vorbească etrurisch111? Aşa că şi eu doresc ca toţi să răspundeţi nemţeşte şi nu în limba voastră pocită. Vedeţi ce bine vă stă culcaţi în noroi; şi acum închipuiţi-vă că unuia dintre voi nu i-ar mai place să zacă, şi s-ar ridica. Ce credeţi că i-aş face? I-aş rupe gura până la urechi, fiindcă asta ar însemna încălcarea ierarhiei, revoltă, împotrivire, contravenire la îndatorirea de bun soldat, încălcarea ordinii şi disciplinei, şi mai cu seamă dispreţ faţă de regulament, ceea ce înseamnă că pe un asemenea om îl aşteaptă ştreangul şi „Verwirkung des Anspruches auf die Achtung der Standesgenossen” 112.

O clipă, aspirantul tăcu. Apoi reluă, după ce, de bună seamă, în această scurtă pauză îşi organizase în minte tema zugrăvirii atmosferei din cazarmă.

— Povestea asta s-a întâmplat pe vremea comandantului Adamicek, un om complet apatic. Când era la biroul lui, privea de obicei undeva în gol, ca un nebun taciturn, iar faţa lui arăta, de parcă ar fi vrut să spună: „Muştelor, fiţi bune, devoraţi-mă”. Într-o bună zi a ieşit la raport un soldat din compania a unsprezecea pentru a se plânge că în seara anterioară fusese insultat, pe stradă, de fahnrich Dauerling, care-l făcuse „porc de ceh”. În civil, soldatul ăsta era legător de cărţi şi ţinea foarte mult la demnitatea naţională.

— Care va să zică, aşa stau lucrurile, începu comandantul Adamicek, cu vocea lui domoală – vorbea întotdeauna încet. Aşa ţi-a spus aseară pe stradă? Trebuie să constatăm dacă aveai învoire să părăseşti cazarma. Abtreten!

După un timp, Adamicek ordonă să fie chemat la el reclamantul:

— S-a constatat, îi comunică pe acelaşi ton moale, că în ziua aceea ai avut învoire să lipseşti din cazarmă până la orele zece; şi de aceea nu vei fi pedepsit. Abtreten!

Căpitanului ăstuia îi ieşise vorba că are simţul dreptăţii, dragul meu! De aceea l-au expediat pe front, iar în locul lui a venit maiorul Wenzel. Ăsta era cu adevărat omul satanei când era vorba de aţâţări şovine, aşa că într-o bună zi i-a astupat gura lui fahnrich Dauerling. Nevasta maiorului Wenzel e cehă şi se teme ca de dracu de certuri între diferitele naţionalităţi. Cu ani în urmă, când era căpitan la Kutna Hora, s-a întâmplat odată la o beţie să înjure chelnerul de la hotel, făcându-l ceh murdar. Trebuie să-ţi spun însă că, în societate, căpitanul Wenzel vorbea numai ceheşte, ca şi acasă, şi că băieţii lui învaţă la o şcoală cehă. Dar ce să-i faci, cuvântul a căzut, gazeta locală a făcut, pe chestia asta, mare tărăboi, şi după câteva zile un deputat a depus o interpelare în parlament, la Viena, în legătură cu purtarea căpitanului Wenzel faţă de chelnerul de la hotel. Pe chestia asta, Wenzel a avut de îndurat mari neplăceri, pentru că tărăşenia s-a întâmplat tocmai în perioada când parlamentul discuta aprobarea bugetului militar, şi uite că deodată un căpitan beţiv din Kutna Hora, pe nume Wenzel, vine să încurce iţele.

Mai târziu Wenzel a aflat că toate necazurile i se trăgeau de la unul Zitko, Kadetstellvertreter de la unităţile de aspiranţi. El fusese cel care scrisese articolul la gazetă, pentru că el şi căpitanul Wenzel se duşmăneau de moarte, de când Zitko se apucase, într-o societate în care se afla şi căpitanul Wenzel, să filosofeze afirmând că e de ajuns să cuprinzi cu ochii natura, să priveşti norii acoperind orizontul, să vezi munţii înălţându-se semeţ în zare, să asculţi în pădure zgomotul cascadelor şi cântecul păsărelelor; că este de ajuns să te gândeşti la toate astea, pentru a-ţi da seama ce înseamnă un căpitan faţă de măreţia naturii. Un zero, ca orice Kadetstellvertreter.

Şi cum în ziua aceea domnii ofiţeri erau cu toţii bine afumaţi, căpitanul Wenzel a vrut să-l stâlcească în bătaie pe nenorocitul filosof Zitko. Duşmănia a luat proporţii din ce în ce mai mari şi căpitanul Wenzel nu scăpa nici un prilej să-l persecute pe Zitko, cu atât mai mult cu cât maxima cadetului s-a transformat în zicala: „Ce e căpitanul Wenzel faţă de măreţia naturii?” despre care în Kutna Hora toată lumea ştia.

— Am să-l fac pe netrebnicul ăsta să se sinucidă, spunea Wenzel. Dar Zitko părăsi cariera armelor şi-şi continuă studiile de filosofie. De atunci datează furia maiorului Wenzel împotriva tinerilor ofiţeri. Nici măcar locotenenţii nu sunt apăraţi de furia lui. Aşa că ce să mai vorbim de cădeţi şi aspiranţi?

— Îi strivesc ca pe nişte ploşniţe, spunea Wenzel, şi vai de „fahnrichul” care ar scoate pe cineva la raport pentru te miri ce. Maiorul Wenzel ia în consideraţie numai vinile mari şi grave, cum ar fi, de pildă: să adormi când eşti de gardă lângă poarta pulberăriei, sau să săvârşeşti ceva şi mai grav, ca, de pildă, să adormi sus pe zidul cazărmii Marinska când încerci să-l sari noaptea; să te laşi înhăţat în timpul nopţii de patrula landwehrului sau a artileriei; pe scurt, când săvârşeşti unul din păcatele care fac regimentul de ruşine.

— Pentru numele lui Cristos! l-am auzit odată urlând pe săli; va să zică, pentru a treia oară l-a prins patrula landwehrului. La răcoare cu bestia, imediat! Dobitocul trebuie îndepărtat din cazarmă. Trimiteţi-l undeva la corvoadă, să care gunoi. Şi nici nu s-a luat la bătaie cu ei! Halal ostaşi, ţucălari! De mâncare nimic până poimâine; scoateţi-i salteaua şi băgaţi-l la carceră, fără pătură, puşlamaua!

Şi acum imaginează-ţi, scumpe prietene, că de cum a sosit dobitocul de Dauerling a scos la raportul batalionului pe un ostaş care, chipurile, nu l-ar fi salutat intenţionat, în timp ce dumnealui, Dauerling, trecea prin piaţă, duminică după-amiază, în cupeu, în compania unei domnişoare!

În ziua aceea, după cum povestesc subofiţerii, raportul pe batalion a fost o adevărată descărcare de fulgere şi trăsnete; furierul batalionului a rupt-o la fugă cu condica în mână, în timp ce maiorul Wenzel zbiera la Dauerling:

— Să nu mai aud de porcării de astea, himmeldonnerwetter! Vă interzic! Ştii dumneata, domnule fahnrich, ce înseamnă raportul pe batalion? Raportul pe batalion nu este un schweinfest113! Cum putea să te vadă omul pe dumneata, când treceai prin piaţă în caleaşcă? Dumneata nu ştii că trebuie să-ţi saluţi superiorii pe care îi întâlneşti? Asta nu înseamnă de loc că soldatul trebuie să-şi sucească capul ca o cioară ca să-l descopere pe domnul fahnrich, care trece cu birja prin piaţă. Te rog, să taci! Raportul pe batalion este o chestiune foarte serioasă. Dacă soldatul ţi-a declarat că nu te-a văzut, pentru că tocmai în clipa aceea mă saluta pe mine, care mă aflam pe corso, deci era cu faţa spre mine, mă înţelegi, spre maiorul Wenzel, şi că nu putea deci să se uite înapoi spre vehiculul în care te aflai dumneata, eu cred că trebuie să-i dai crezare. Pe viitor, te-aş ruga să nu mă mai deranjezi cu asemenea fleacuri.

— De atunci, Dauerling s-a schimbat, adăugă aspirantul, căscând. Ei şi-acum să dormim ca să fim odihniţi pentru regimentsraport. Am vrut doar să-ţi arăt, în parte, cam cum se prezintă situaţia la regiment. Colonelul Schroder nu-l înghite pe maiorul Wenzel. În general, colonelul e un tip ciudat. Căpitanul Sagner, comandantul şcolii de aspiranţi, vede în Schroder adevăratul tip de ostaş, deşi nimic nu-l înspăimântă mai tare pe colonelul Schroder decât gândul că ar putea fi trimis pe front. Sagner e un şmecher fără pereche şi, la fel cu Schroder, nu-i înghite pe ofiţerii de rezervă. Obişnuieşte să-i numească civili puturoşi… La aspiranţi se uită ca la nişte fiare sălbatice, care trebuiesc transformate în maşini militare, pentru a li se agăţa steluţe pe epoleţi şi a fi expediaţi pe front spre a fi masacraţi în locul ofiţerilor activi care trebuiesc păstraţi, cu grijă, de prăsilă.

De altfel, continuă aspirantul, învelindu-se cu pătura, totul miroase în armată a putregai. Masele, îngrozite încă, nu şi-au revenit în fire. Acum mai merg ele cu ochii închişi spre a fi masacrate şi, când vreunul e nimerit de un glonte, spune doar în şoaptă: „Mămica…” Nu există eroi dragul meu; există numai vite mânate la abator şi măcelari cuibăriţi pe la statul-major. Dar până la urmă tot o să izbucnească revolta şi ce păruială frumoasă o să mai iasă… Până atunci, trăiască armata! Noapte bună!

Aspirantul tăcu. Se suci un timp sub pătură, până ce-şi găsi locul, apoi întrebă:

— Dormi, camarade?

— Nu dorm, răspunse Švejk, mă gândesc.

— La ce te gândeşti, camarade?

— La marea medalie de argint pentru bărbăţie, pe care a primit-o unul Mlicko, tâmplar de pe strada Vavrova, din Praga, pentru că a fost cel dintâi soldat din regimentul lui căruia o grenadă i-a retezat piciorul, la începutul războiului. S-a învârtit de un picior de lemn, şi peste tot pe unde se ducea, începea să se fălească cu medalia lui, arătând că e cel dintâi invalid al regimentului. Într-o seară a venit şi el la cârciuma „Apollo” din cartierul Vinohrady şi acolo s-a luat la ceartă cu nişte parlagii de la abator, care, până la urmă, i-au smuls piciorul de lemn şi l-au altoit cu el în cap. Cel care i-l smulsese nu ştia că era de lemn, aşa că de spaimă a leşinat. La circumscripţia de poliţie i-au pus la loc piciorul, dar de atunci a prins atâta mânie pe marea medalie de argint pentru bărbăţie, încât s-a dus s-o amaneteze la „Muntele de pietate”, unde l-au reţinut cu medalie cu tot. A avut destule necazuri pe chestia asta. A fost judecat de un fel de tribunal de onoare, anume făcut pentru invalizii de război, care l-a pedepsit cu ridicarea medaliei de argint, iar mai târziu chiar cu pierderea piciorului de lemn…

— Cum aşa?

— Foarte simplu. Într-o bună zi a venit la el acasă o comisie care i-a comunicat că nu e demn să poarte piciorul artificial, aşa că i l-au deşurubat şi pe aici le-a fost drumul, cu picior cu tot. Sau şi mai şi, continuă Švejk, e atunci când urmaşii vreunui căzut în război capătă pe neaşteptate o medalie, însoţită de un certificat cu indicaţia că le-a fost încredinţată că s-o agaţe undeva la loc de cinste. Pe strada Bozetech, din cartierul Visehrad, un părinte furios, care-şi pierduse băiatul pe front, crezând că statul îşi bate joc de el, a agăţat medalia la privată. Un poliţist, care se folosea de aceeaşi privată, pe culoar, l-a denunţat pentru înaltă trădare, aşa că sărmanul a tras ponoasele.

— Asta arată, replică aspirantul, că gloria e egală cu zero. Nu demult la Viena a apărut o carte intitulată Însemnările unui aspirant. În ea am dat de poezia asta grozavă, în traducere cehă:

A fost odată un vajnic aspirant, El viaţa pentru patrie şi-a dat Şi pilda sa a dat-o şi altora, bucuros, Cum pentru patrie să lupte curajos, Dar vai, iată-i trupul pe afet, Cu decoraţie, de căpitanu-i prinsă în piept, Şi rugi fierbinţi spre cer s-au înălţat Pentru acel ce pentru patrie viaţa şi-a dat.

— Am impresia, spuse aspirantul după o scurtă întrerupere, că spiritul nostru militar e pe ducă; de aceea, dragă prietene, propun ca, în întunericul nopţii, în tăcerea închisorii noastre, să cântăm cântecul tunarului Jaburko. Asta ridică moralul militar. Dar trebuie să urlăm, ca să se audă în toată cazarma Marianska. De aceea, aş fi de părere să ne aşezăm lângă uşă.

Aşa încât peste puţin timp, din arest se auziră nişte zbierete, că se cutremurau ferestrele pe coridor:

Şi lângă tun stătea şi într-una-l încă… încă…

şi lângă tun stătea şi-ntr-una-l încărca.

Dar iată zboară un obuz şi-l lasă fără nici o mâna, şi el tot calm stătea şi-ntr-una-l încă… încă…

şi lângă tun stătea şi-ntr-una-l încărca.

Din curte se auziră zgomote de paşi şi glasuri omeneşti.

— Asta-i temnicierul, remarcă aspirantul, vine cu sublocotenentul Pelikan, care e azi de serviciu. E ofiţer de rezervă; mi-e bun prieten, îl cunosc de la asociaţia „Ceska Beseda”. În civil e contabil la o societate de asigurări. De la ăsta ne învârtim de ţigări. Putem urla înainte, fără frică.

Şi din nou se auzi: „Şi lângă tun stătea” etc.

Când uşa se deschise, temnicerul, enervat de bună seamă de prezenţa ofiţerului de serviciu, se răsti tăios:

— Hei, unde vă treziţi? La menajerie?!

— Pardon, răspunse aspirantul – aici e filiala orchestrei de la „Rudolfinum”, care dă un concert în folosul arestaţilor. Tocmai s-a terminat primul număr din program: „Simfonia războiului”.

— Ia lăsaţi-vă de fleacuri, interveni sublocotenentul Pelikan luând o mină severă. Cred că ştiţi că începând de la orele nouă trebuie să vă culcaţi şi să nu mai faceţi gălăgie. Numărul dumneavoastră de concert se aude până în piaţă.

— Raportez, domnule sublocotenent, replică aspirantul, că nu ne-am pregătit aşa cum se cuvine, şi dacă cumva vreo disonanţă v-a…

— Aşa face în fiecare seară, încercă temnicerul să-şi lovească duşmanul. Nu se poartă de loc ca un om inteligent!

— Nu vă supăraţi, domnule sublocotenent, îi curmă vorba aspirantul, aş dori să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi. Temnicerul să iasă şi să aştepte în dosul uşii.

Rămânând singuri, aspirantul se adresă ofiţerului pe un ton amical:

— Haide, Franto, lasă-ne niscaiva ţigări. Sport? N-ai altele mai bune? Tu, ca sublocotenent… Până una-alta, îţi mulţumesc. Mai scoate şi câteva chibrituri…

— Sport! repetă cu dispreţ aspirantul după plecarea ofiţerului. Chiar în nenorocire omul trebuie să-şi păstreze demnitatea. Ţine, camarade, fumează de noapte bună. Mâine ne aşteaptă judecata cea din urmă.

Totuşi înainte de a adormi, aspirantul nu uită să mai cânte:

Văile şi munţii, stâncile înalte, Mi-s prieteni dragi, Dar nimic pe lume nu poate să-mi dea Fata ce-am iubit.

Prezentându-l pe colonelul Schroder drept o bestie, aspirantul se înşelase, deoarece colonelul nu era cu totul lipsit de simţul dreptăţii care se manifesta, mai cu seamă după nopţile în care Schroder era satisfăcut de societatea în mijlocul căreia petrecuse în ajun, la restaurant. Şi când nu era satisfăcut?

În timp ce aspirantul făcea o critică nimicitoare condiţiilor de viaţă din cazarmă, colonelul Schroder petrecea la cazino în compania ofiţerilor săi şi tocmai îl asculta pe locotenentul Kretschmann, înapoiat de curând din Serbia cu o rană la picior (îl împunsese o vacă), povestind cum privise de la postul de stat-major, pe lângă care fusese ataşat, atacul dezlănţuit asupra poziţiilor sârbeşti:

— Da… au ieşit din tranşee… înaintează pe toată linia, pe o lungime de doi kilometri, se avântă, trecând peste reţeaua de sârmă ghimpată, şi se năpustesc asupra inamicului. Grenadele de mână la brâu, măştile, puştile petrecute peste umăr, gata să deschidă focul, gata să dea lovitura. Şuieră gloanţele… din toate părţile. Cade un soldat, abia ieşit din tranşee; al doilea se prăbuşeşte peste o ridicătură de pământ, un al treilea e doborât după câţiva paşi, dar trupurile camarazilor se avântă mereu înainte… înainte, prin norul de praf şi fum. Inamicul ţinteşte în toate direcţiile, adăpostit în tranşee, în cazemate şi trage asupra noastră cu mitralierele. Şi iar cad soldaţii noştri. O grupă încearcă un asalt asupra postului de mitralieră inamic. E decimată… Dar camarazii atacă, mereu înainte… Uraaa! Cade un ofiţer. Nu se mai aud puştile infanteriei, se pregăteşte ceva îngrozitor. Iar cade o grupă întreagă şi iar se aud puştile automate ale inamicului: ratatatata… Cade… Iertaţi-mă… mai departe nu pot… sunt beat…

Ofiţerul cu piciorul rănit de cornul vacii amuţi şi rămase îndobitocit, pe scaun. Colonelul Schroder zâmbi binevoitor şi se întoarse spre căpitanul Spiro, care lovise cu pumnul în masă, de parcă ar fi vrut să se certe cu cineva, şi repeta într-una vorbe fără şir, din care nu se putea desluşi absolut nimic.

— Gândiţi-vă bine, domnilor. Avem sub arme ulani ai miliţiei austriece miliţieni austrieci, armată teritorială, vânători bosnieci, vânători austrieci, infanterişti austrieci, infanterişti maghiari, puşcaşi imperiali tirolezi, infanterişti bosnieci, honvezi infanterişti, husari unguri, miliţie călare, vânători călări, dragoni, ulani, artilerişti genişti, sanitari, trenuri de luptă, marinari. înţelegeţi dumneavoastră? Şi Belgia? Prima şi a doua categorie formează armata operativă, a treia categorie este partea sedentară…

Căpitanul Spiro lovi cu pumnul în masă:

— Da! Armata teritorială are misiunea să asigure ordinea în ţară, pe timp de pace!

În acest timp, un tânăr ofiţer se străduia, depunând mult zel, să-l convingă pe colonel de severitatea sa, declarând cu voce puternică vecinului său:

— Tuberculoşii trebuiesc trimişi pe front; asta le face bine şi apoi e de preferat să cadă bolnavii decât cei sănătoşi.

Colonelul surâse, dar deodată se întunecă la faţă şi, întorcându-se către maiorul Wenzel, spuse:

— Am impresia că locotenentul-major Lukáš ne ocoleşte. De când a sosit, nu l-am văzut niciodată în mijlocul nostru.

— Dumnealui scrie poezioare, remarcă cu ironie căpitanul Sagner. Nici n-a sosit bine că s-a şi îndrăgostit de doamna inginer Schreiter, pe care a cunoscut-o la teatru.

Colonelul privi posomorit drept înainte:

— Se spune că ştie să cânte cuplete, adevărat?

— Încă din şcoala de cădeţi ne distra cu cuplete, răspunse căpitanul Sagner. Şi mai ştia şi o mulţime de anecdote cu mult haz, de ţi-era mai mare dragul să le asculţi; zău dacă-l înţeleg de ce nu mai vine printre noi.

Colonelul dădu întristat din cap:

— Da, da. Astăzi nu mai există adevărată camaraderie, îmi amintesc că, înainte vreme, fiecare dintre noi, ofiţerii, ne străduiam să contribuim cu ceva la distracţia de la cazino. Îmi aduc aminte, de pildă, că odată un locotenent, Dankl, s-a despuiat până la piele, s-a întins pe duşumea, şi-a înfipt în dos o coadă de scrumbie, şi ne-a prezentat „sirena mării”. Un altul, locotenentul Schleisner, ştia să ciulească urechile şi să necheze ca un armăsar, să imite la perfecţie mieunatul pisicilor şi zumzetul bondarului. Îmi aduc aminte şi de căpitanul Skoday. Ori de câte ori îi ceream, aducea fete la cazino; erau trei surori pe care le dresase ca pe nişte câini. Le urca pe masă şi ele se despuiau în faţa noastră, dansau în ritmul muzicii. Era o melodie scurtă şi cinste lui: capelmaistrul era la înălţime. Ehei, şi să fi văzut ce făcea cu ele pe canapea!… Odată a poruncit să se aducă o cadă cu apă caldă în mijlocul salonului, iar noi, pe rând, unul după altul, a trebuit să ne scăldăm cu fetiţele acelea, şi el ne fotografia.

Amintindu-şi de toate acestea, colonelul Schroder zâmbi fericit.

— Şi ce pariuri făceam în cadă, continuă el plescăind din limbă libidinos şi agitându-se pe scaun. Dar azi? Asta-i distracţie? Cupletistul nici nu vine printre noi. Iar tinerii ofiţeri de astăzi nici măcar să bea nu ştiu. Nu-s încă orele douăsprezece şi, după cum bine vedeţi, cinci zac sub masă, beţi turtă. Au fost timpuri când stăteam în local câte două zile, şi cu cât beam mai mult, cu atât eram mai treji, şi turnam în noi fără încetare bere, vin, lichioruri. Astăzi nu mai există adevăratul spirit militar. Dracu ştie care o fi cauza. Nici o vorbă de duh; numai şi numai poveşti fără cap şi fără coadă. Ascultaţi cum vorbesc cei din capătul mesei despre America. Fiţi atenţi.

De la celălalt capăt al mesei se auzea o voce stridentă, care striga:

— America nu poate intra în război. Americanii şi englezii sunt la cuţite. America nu e pregătită de război.

Colonelul Schroder oftă adânc şi remarcă:

— Asta-i pălăvrăgeala ofiţerilor de rezervă. Nu putea să-i ia dracul înainte de a ajunge aici? Până ieri, oamenii ăştia mai erau conţopişti pe undeva la vreo bancă, sau făceau cornete şi vindeau mirodenii, sare de lămâie şi cremă de ghete, sau povesteau copiilor la şcoală că foamea îi goneşte pe lupi din pădure; iar astăzi, dumnealor ar vrea să fie pe picior de egalitate cu ofiţerii activi, să înţeleagă totul şi să-şi bage nasul în toate. Şi când avem ofiţeri activi cum este locotenentul-major Lukáš, dumnealui nici nu catadicseşte să vie printre noi.

Colonelul plecă acasă prost dispus. A doua zi dimineaţă, când se trezi, se întunecă şi mai rău. În gazeta pe care o citea în pat, întâlnise la ştirile de pe front de câteva ori aceeaşi frază, în care se preciza că „oştile noastre au fost retrase pe poziţii dinainte pregătite”. Apuseseră zilele „de glorie” ale armatei austriece, care semănau ca două picături de apă cu zilele de la Sabace.

Sub această impresie porni colonelul Schroder, la orele zece dimineaţa, spre acea faimoasă ceremonie pe care, poate pe bună dreptate, aspirantul o numise judecata din urmă.

Švejk şi aspirantul stăteau aliniaţi în curtea cazărmii şi-l aşteptau să sosească. Erau adunaţi subofiţeri, ofiţeri de serviciu, aghiotantul regimentului, sergentul furier de la cancelaria regimentului, cu actele învinuiţilor, pe care îi aştepta securea grea a justiţiei – regimentsraport.

În sfârşit, colonelul îşi făcu apariţia, posomorât, însoţit de căpitanul Sagner de la şcoala de aspiranţi. Bătea nervos cu cravaşa în carâmbul cizmelor.

După ce primi raportul, trecu de câteva ori, fără să scoată o vorbă, prin preajma lui Švejk şi a aspirantului, care făceau rechtsschaut114, sau linksschaut115, după direcţia din care apărea colonelul. O făceau cu atâta conştiinciozitate, încât ar fi putut foarte bine să rămână cu gâturile sucite, dat fiind că nervoasa plimbare a colonelului a durat destul de mult.

În sfârşit, colonelul se opri în faţa aspirantului, care raportă:

— Sunt aspirantul…

— Ştiu, i-o reteză scurt colonelul. Capul răutăţilor în şcoala de aspiranţi… Cu ce vă ocupaţi în civil? Aha! Studiaţi filosofia clasică? Aşadar, un intelectual depravat…

— Domnule căpitan, strigă către Sagner adună, te rog, toată şcoala de aspiranţi. Bineînţeles, continuă el apoi, adresându-se din nou învinuitului, domnişorul face parte din tagma studenţilor în filosofie, cu care noi trebuie să ne murdărim mâinile aici. Kehrt euch! Nici nu mă îndoiam: faldurile mantalei în dezordine arată, de parcă acum ar fi venit de la fete, sau s-ar fi tăvălit prin bordel. Stai, băieţaşule, că te învăţ eu…

Elevii şcolii de aspiranţi intrară în curtea regimentului.

— În careu! ordonă colonelul, şi elevii se încolonară într-un careu strâns, în jurul împricinaţilor şi al colonelului.

— Ia uitaţi-vă la omul ăsta, începu el să zbiere, arătând cu cravaşa spre aspirant. Beţivul ăsta a băut cinstea voastră de aspiranţi, în care trebuie să fie educate cadrele de ofiţeri fruntaşi, care să conducă trupele spre glorie, pe câmpul de bătălie. Dar vă întreb, unde ar fi în stare să-şi conducă oamenii acest beţivan? Dintr-o cârciumă în alta. Ar bea, cu neruşinare, toată raţia de rom a ostaşilor… Poţi să spui ceva în apărarea dumitale? Nu poţi. Uitaţi-vă la el. Nu-i în stare să spună ceva nici măcar pentru propria lui apărare, şi în civil studiază filosofia clasică. Într-adevăr, ce-i drept, un caz clasic.

Colonelul rosti ultimele cuvinte rar şi apăsat, cu tâlc, şi după ce scuipă dispreţuitor, reluă:

— Un filosof clasic, care în stare de beţie se leagă noaptea de ofiţeri, smulgându-le chipiul de pe cap. Mensch!116 Norocul dumitale că n-a fost vorba decât de un ofiţer de artilerie!

În aceste cuvinte era concentrată toată ura pe care cei de la 91 infanterie o nutreau faţă de regimentul de artilerie din Budejovice. Vai şi amar de artileristul care pica noaptea în mâinile patrulei regimentului 91, sau viceversa. Această ură grozavă, neîmpăcată, transmisă din contingent în contingent, se concretiza prin răzbunări sângeroase, sub formă de vendeta, fiind alimentată de ambele părţi de tradiţionalele povestiri despre artileriştii aruncaţi în Vltava de către infanterişti, şi viceversa, despre încăierările de la „Port-Arthur”, de la „Trandafirul” şi de pe alte multe localuri de petrecere din metropola Cehiei de miazăzi.

— Nu încape îndoială, continuă colonelul, că o asemenea faptă trebuie pedepsită exemplar; omul ăsta trebuie eliminat din şcoala de aspiranţi şi nimicit din punct de vedere moral. Avem, slavă Domnului, destui intelectuali din ăştia în armată. Furier!

Furierul de la cancelaria regimentului se apropie grav, cu dosarele şi cu un creion în mână.

În curte domnea o tăcere care semăna cu liniştea mormântală care se aşterne în sala tribunalului, în clipa când preşedintele se pregăteşte să rostească: „Ascultaţi sentinţa!”

Cu o astfel de voce solemnă rosti colonelul sentinţa:

— Aspirantul Marek se condamnă la douăzeci şi una de zile verscharft; iar după ispăşirea pedepsei se va trimite la bucătărie să cureţe cartofi.

Apoi, întorcându-se spre elevii şcolii de aspiranţi, le ordonă încolonarea şi plecarea. Elevii se încolonară repede în rânduri de câte patru şi o porniră în marş.

Cu acest prilej, colonelul atrase serios atenţia căpitanului că elevii nu băteau bine talpa, şi-i ordonă să facă cu ei după-amiază o jumătate de oră de marş.

— Trebuie să zbârnâie, domnule căpitan. O clipă, te rog, mai aveam ceva să vă spun; era cât pe ce să uit: întreaga şcoală rămâne consemnată în cazarmă timp de cinci zile, ca să nu-l uite niciodată pe fostul lor coleg, pe acest derbedeu care se numeşte Marek.

În acest timp, derbedeul de Marek, care stătea alături de Švejk, privea drept înainte, foarte satisfăcut. Chilipir mai mare pentru el, nici că se putea. Hotărât, medita el, e de o mie de ori mai bine să cureţi cartofi la bucătărie, să rotunjeşti găluşte şi să cureţi oase, decât să zbieri cât te ţin bojocii, sub focul vijelios al inamicului: Einzelanfallen! Bajonettauf!

Terminând convorbirea cu căpitanul Sagner, colonelul Schroder se întoarse spre Švejk, se opri în faţa lui şi se uită la el, mult şi stăruitor. În clipa aceea, chipul lui Švejk se prezenta în toată splendoarea lui: faţa-i zâmbitoare, încadrată de urechile mari ieşite de sub capela îndesată, exprima siguranţă de sine şi totală nevinovăţie. Ochii lui păreau că întreabă: „Nu vă supăraţi, am făcut vreun rău? Sunt eu vinovat cu ceva?”

Iar colonelul sintetiză toate observaţiile sale într-o singură întrebare pe care o adresă furierului:

— Idiot?

— Cu respect vă raportez, domnule oberst, idiot, răspunse Švejk în locul furierului.

Colonelul Schroder făcu un semn aghiotantului şi se retraseră amândoi într-o parte. Apoi îl chemă pe furier şi cercetară împreună dosarul lui Švejk.

— Aha, spuse în cele din urmă colonelul; care va să zică, ăsta e faimoasa ordonanţă a locotenentului Lukáš, pe care, după cum reiese din raportul lui, a pierdut-o la Tabor. Cred că domnii ofiţeri ar face bine să se ocupe personal de educaţia ordonanţelor. Dacă domnul locotenent-major Lukáš a ştiut să-şi aleagă ca ordonanţă un idiot atât de notoriu, n-are decât să se frece pe cap cu el. Are destul timp liber pentru că tot nu iese nicăieri. Nu-i aşa că nici dumneata nu l-ai văzut vreodată în societatea noastră? Aşa e? Ei bine, atunci nu încape nici o îndoială că are destulă vreme să-şi strunească ordonanţa.

Colonelul se apropie de Švejk şi, privindu-i o clipă chipul candid, îi spuse:

— Vită încălţată! Ai să faci trei zile verscharft şi, după ce ispăşeşti pedeapsa, te prezinţi la locotenentul-major Lukáš.

Aşa se făcu că Švejk se întâlni din nou cu aspirantul în arestul regimentului, iar locotenentul-major Lukáš avu o nespusă bucurie, când colonelul îl pofti la el spre a-i comunica următoarele:

— Domnule locotenent-major, după câte ştiu, cu o săptămână în urmă, îndată după sosirea dumneavoastră la regiment, mi-aţi înaintat un raport în care cereaţi să vi se dea o ordonanţă, întrucât ordonanţa pe care aţi avut-o s-a pierdut în gara Tabor. Dat fiind că s-a înapoiat…

— Domnule colonel… se auzi glasul rugător al locotenentului-major Lukáš.

— Am hotărât, continuă apăsat colonelul, să-l bag la arest trei zile, iar după aceea vi-l înapoiez…

Copleşit, locotenentul-major. Lukáš părăsi cancelaria.

În cele trei zile petrecute în tovărăşia aspirantului Marek, Švejk se distră de minune. În fiecare seară organizau manifestări patriotice.

În fiecare noapte, din întunericul închisorii se auzea răsunând imnul imperial Gott erhalte unser Kaiser 117, cântecul Prinz Eugen, der edle Ritter118 şi o serie întreagă de alte cântece ostăşeşti. Ori de câte ori venea temnicerul să-i astâmpere, era întâmpinat cu următorul cuplet:

Bătrânul nostru temnicier, Nu are loc de veci în cer.

Ştiut fiind că locul lui E tocma-n iadul dracului.

Chiar necuratul îl va duce, Cu teleguţa – să-l usuce.

Ş-apoi, tăind din el surcele Pe draci va încălzi cu ele.

Iar pe perete, deasupra laviţei, aspirantul desenă portretul temnicerului, sub care scrisese textul unui cântec vechi:

Când la Praga mă duceam cârnaţi să cer Pe şosea un măscărici am întâlnit…

Nu era el măscărici, ci temnicer;

Mă muşca, dacă la timp n-aş fi fugit.

Şi în timp ce arestaţii se distrau în fel şi chip, întărâtând temnicerul, aşa cum se întărâtă la Sevilla taurii de Andaluzia cu basmaua roşie, locotenentul-major Lukáš aştepta cu nelinişte reîntoarcerea lui Švejk care să-l anunţe că reintră în serviciul lui.